Pe aceeași temă
AUREL COJAN
Inedit
(din colecţia Ruxandra
şi Victor Bechereschi)
Galeria Dialog,
7 februarie – 8 aprilie 2013
Aurel Cojan (3 martie 1914, Beceni, judeţul Buzău – 28 noiembrie 2005, Paris)
• 1932-1934 Academia de Arte Frumoase, Bucureşti, Secţia pictură, avându-i ca profesori pe Francisc Şirato şi Camil Ressu • în 1969 a părăsit România şi nu a mai revenit în ţară decât în martie 2004
• Aurel Cojan, studiu monografic de Dan Grigorescu, Ed. Meridiane, 1968, Bucureşti.
• L’effroyable jeunesse d’Aurel Cojan, primul articol despre A. Cojan, de Eric Suchère, în Beaux-Arts Magazine, Paris, 1995
• Aurel Cojan le pieton de l’air (ediţie şi în limba engleză), o monografie de Emmanuel Daydé, Edit. Alain Margaron, Paris, 2009
• Distincţii
1966 – Premiul pentru pictură al Uniunii Artiştilor Plastici, Bucureşti
1983 – Titlul de Cavaler al artelor şi literelor, al Ministerului Culturii din Franţa
1996 – Premiul „Thalens“ al revistei Beaux-Arts, Paris
2004 – la împlinirea vârstei de 90 de ani: Ordinul „Meritul cultural“ în grad de Mare Ofiţer acordat de preşedintele României; Diploma de Excelenţă, acordată de Ministerul Culturii şi Cultelor din România
• Expoziţii personale şi de grup (selecţie)
1933-1944 – Saloanele Oficiale; 1945 – prima Expoziţie personală la Sala „Hasefer“, Bucureşti; 1944-1969 – participă la expoziţii de stat şi regionale
1962 – Praga (ceramică)
1964 – Varşovia
1966 – Havana
1967 – Bienala de la São Paolo, pavilionul românesc
1967 – primul Colocviu internaţional Constantin Brâncuşi, Sala Dalles, Bucureşti
din 1971 – expoziţii colective în Franţa: Comparaisons, Réalités Nouvelles, Salons de Villeparisis, Musée de Clermont-Ferrand etc.
1974 – Galeriile Artemon, Paris
1978 – Galeriile Chevalier, Raph, Jacques Barbier, Franµois Mitaine, Paris
1997, 1998 – Galeria Alain Margaron, Paris (lucrări din perioada pariziană)
1999 – Galeria Contrapunct, Bucureşti (lucrări din perioada românească)
1999 – Centrul Cultural Român, Paris (lucrări din perioada pariziană)
2002 – expoziţia Seniori ai artei româneşti, Sala Apollo, Bucureşti.
2003-2004 – O primăvară în iarnă, Galeria Doris Benno, Saint-Paul de Vence, Franţa
2004 – Retrospectivă 1980-2004, Galeria Alain Margaron, Paris; Expoziţie aniversară (90 de ani) – Ministerul Culturii şi Cultelor, Bucureşti.
2005 – Poezie pe viu, Galeria Alain Margaron, Nice, Franţa
2006 – Omagiu, Galeria Alain Margaron, Paris
2007 – Portrete, Galeria Alain Margaron, Paris
2011 – Acuarele şi desene, Galeria Alain Margaron, Paris; Abstractul în pictura lui Aurel Cojan, Colors Art Gallery împreună cu Galeria Le Minotaure, Bucureşti
2013 – Les tentations du peintre, Galeria Alain Margaron, Paris
iunie-iulie, 2010 – expoziţia Les artists roumains de l’ecole de Paris, Colors Art Gallery, Bucureşti
2012 – expoziţia Între tradiţionalism şi avangardă, organizată de Societatea Colecţionarilor din România şi MMB, Palatul Suţu, Bucureşti
Expunere permanentă la Galeria Alain Margaron, Paris şi Galeria Contrapunct, Bucureşti
Într-o singuratate totală, uitat de lume într-o casă de bătrâni de la marginea Parisului, s-a stins Aurel Cojan, pictorul inefabilului, unul dintre marii noştri artişti. Dacă libertatea absolută are un sens, ea impune şi singurătatea, iar el a avut parte de amândouă din plin. Trăia într-o stare de copilărie veşnică, aidoma unei păsări cântătoare şi călătoare, neajutat de nimeni.
Personajul acela hâtru, incomod, veşnic revoltat pe societate, care nu a ţinut cont de nici o constrângere socială, era alcătuit din acelaşi aluat ca şi Cioran, cu care, de altfel, era rudă. Ruxandra Garofeanu ne-a lasat mărturie unul dintre cele mai frumoase filme, portret tulburător şi inconfundabil despre un artist român. (...)
Aurel Cojan lucra mult, presat probabil de obsesia că mâine nu va avea ce mânca. Lucrările le vindea pe preţuri de nimic, cu teama continuă de a nu afla domnul Margaron, directorul galeriei care, lunar, îi cumpăra patru-cinci picturi şi şase-şapte desene, oferindu-i pânze şi culori, plus circa şase mii de franci. În Galerie, un desen mare de Aurel Cojan se vindea cu 12.000 de franci, iar Ministerul Culturii i-a achiziţionat o pictură cu 40.000 de franci de la o persoană căreia pictorul i-a făcut-o cadou.
Intrat în casa de bătrâni, unde a fost îngrijit exemplar, el a încetat să mai picteze. Să ţină acest fapt de condiţia artistului?“ (Ion Nicodim, Observator Cultural, 2005)
Incomodul Cojan, admirabilul Cojan
Aurel Cojan este, după opinia noastră, unul din cei mai pregnanţi artişti contemporani şi unul dintre cei mai dificili oameni.
Personal nu ştiu să fi dat vreun interviu substanţial până la ora actuală şi faptul că am avut şansa să stau de vorbă cu domnia sa, sub incidenţa unei camere de luat vederi, bine ascunsă, mi se pare un miracol (ulterior i s-a adus la cunoştinţă „furtişagul“).
Titlul interviului mi-a fost sugerat de frontispiciul unui admirabil articol apărut în presa pariziană. L’enfant terrible d’autre fois a rămas acelaşi l’homme révolté.
Domnule Cojan, sunteţi artist până-n măduva oaselor, cum se zice.
După mine artistul nu are voie să păcălească.
Aţi mers pe drumul ales, n-aţi ţinut cont de nimic, nici de ţară, nici de familie, nici de copii, nici de prieteni...
Nu.
Când aţi plecat, prin 1969 sau ’70, Ileana Cojan şi copilul au rămas în România.
Aţi cunoscut-o?
Da, ca pictoriţă. I-am văzut o expoziţie – Eu nu vă judec. Fiecare om are o singură viaţă. Dar...
Te simpatizez foarte mult (ne vedeam prima dată).
(...) Aţi lăsat multe lucrări în ţară, când aţi plecat.
Mi le-au furat! (...)
Patruzeci de ani, câţi aţi stat departe, v-au fost benefici?
Aici îmi place foarte mult. Afară de zilele când nu-mi mai place. Am o pensie mică, două mii şi ceva. Vând ceva tablouri. Ani de zile în urmă am vândut câte un desen, câte o guaşă unui galerist care nu mai trăieşte. Sunt deja 25 de ani de atunci. M-a dus Chiropol la el. I-am arătat mapa... „Da, sigur, foarte interesante dar ce să fac cu ele?“ (râde) Cu câteva zile înainte, vreo 5, fusesem la altă galerie şi când i-am arătat ce făceam patronului s-a dus în altă încăpere şi a venit cu un cec. Mi-a oprit două lucrări contra 600 de franci. Două sau trei. Apoi, m-am dus la ăstălalt pentru că mă tot chema şi nu voiam să par îngâmfat. „Dar eu ce să fac cu ele?“, îmi spune.
Dacă-i dădusem ăluilalt nu mă las până nu-i dau şi ăstuia, îmi ziceam. (râde). „Eu le vând foarte ieftin! Cu cât? 130 bucata“. A luat imediat trei. De atunci, timp de 30 de ani, mi-a rămas client. În fiecare săptămână mă duceam să-i arăt fie o acuarelă, fie o guaşă... Încă nu făceam uleiuri pentru că aveam viaţa vraişte. Astea sunt poveştile mele de început.
Acum s-a mai ordonat? Unde lucraţi?
Am 2-3 camere sus şi baia, bucătăria jos. Dar e o dezordine imposibilă. Trebuie să fac ceva!
Repet... şi de atunci mi-a rămas client (galeristul). El a vândut mai departe prin Paris şi eu am ajuns oarecum cunoscut datorită lui.
Sunteţi conştient de valoarea dumneavoastră.
Hm!? (râde). Ei uite că ei s-au convins mai repede decât mine.
Deci dvs. nu sunteţi convins de valoarea lucrărilor pe care le faceţi?
Nu. Nici la Bucureşti, nici aici. L-am întrebat odată pe unul: „Îţi dai seama că poţi fi un ratat?“. El mi-a răspuns: „Nu“. După ani mă întreb şi eu: „Nu cumva sunt un ratat?“. Răspunsul vine de la mine: „Eu nu sunt ratat“.
Trebuie să aveţi momente de îndoială.
Am avut.
Şi trebuie să aveţi şi momente de satisfacţie.
Am avut foarte multe satisfacţii. La Paris chiar mai multe decât la Bucureşti. Acolo n-am avut.
Nu vă înşelaţi?
Nu. Partidul (comunist) hotăra dacă avem talent sau nu.
V-a agresat acest partid?
Eu am conlucrat cu ei, cu comuniştii.
În ce sens?
Pentru binele poporului.
Exageraţi.
Ba nu.
Dar au fost îngrozitori!
Aici, în Franţa, sunt. Aici e un joc al individualismului dus până la extrem. Mi-a spus cineva că toată lumea de aici e nebună. Un popor de nebuni. Şi Mitterrand era nebun. Mai poţi să zici ceva?
Să revenim la artă. V-ar fi plăcut să schimbaţi rolurile? Să deveniţi dv. galerist?
Aş fi fost capabil să vând antichităţi. Mi-ar fi plăcut mai mult decât să vând picturi.
Ştiu că vă pricepeţi la mobilă veche, la obiecte de artă decorativă...
Trebuia să trăiesc din ceva pentru că nimeni nu mi-a dat de pomană.
Aţi fost paznic la Muzeul Cluny.
Oribil. Stăteam de la 7 dimineaţa până la 7 seara aşa... (îşi încrucişează braţele pe piept) ca să păzesc nişte comori pe care nimeni nu venea să le fure. Dar trebuia să stau acolo. Nici nu aveam voie să vorbesc cu lumea despre exponate.
(...)
De ce aţi ales Parisul? Pentru viaţa artistică intensă?
De ce? Pentru că m-a adus avionul aici.
În privinţa banilor aţi avut atât cât să trăiţi decent.
Dar eu n-am trăit decent. Am cheltuit brambura banii. Pentru că ăsta mi-e felul. N-am omorât pe nimeni, dar când am avut bani i-am cheltuit.
Sunteţi un boem?
Şi ce are a face?
N-am spus că sunteţi un criminal.
Nu, dar pe aici o spun mulţi.
A fi boem nu înseamnă a fi criminal.
A fi boem înseamnă să suporţi crimele altora pe capul tău.
Şi să fii indigest pentru mulţi oameni care se conformează unei morale publice, unui mod cazon de viaţă.
Aici e mai cazon decât la comunişti. |n România era o mare şmecherie să te dai drept altul decât în realitate. Şi scăpai! Aici nu se poate. Toată lumea te trădează, te pârăşte: „ăsta a minţit ieri!“, „ăsta a furat ieri doi franci“.
Deci nu mai e nevoie de poliţişti.
Toată lumea respectă ordinea impusă de stat. La Bucureşti, mulţi aveau propria lor ordine contra preceptelor comuniste. Se fofilau, ca să zic aşa.
Sunteţi un foarte bun cozeur.
Dacă ştiu că sunt înregistrat nu-s în stare să scot o vorbă. Dacă-mi furaţi vorbele fără să ştiu atunci poate iese ceva.
N-aţi vrea să revedeţi România?
Ba da sau... Eu nu ştiu cum e acolo.
Nu e mai rău decât aici. Nu e mai bine decât aici.
(oftează adânc) – Păi, să vin în România? Aş dori foarte mult şi n-am forţă. Aici...
Aici sunteţi un venetic...
Ştiu, nu mă suportă francezii.
Mereu aţi fost negativist.
Nu, nu, nu... (râde şi bea o gură de vin). Cine-i şefa de la Muzeul de Artă? Cum o cheamă? Uit tot timpul.
Roxana Teodorescu.
Aşa! Acum vreo 10-20 de ani a zis: „Gata, mă are şi-mi face o expoziţie“. După 7 ani mi-a trimis vorbă prin cineva, să-mi spună delicat că: „Nu se mai face!“ (râde) Mi-a trimis o scrisoare foarte drăguţă la Margaron, actualul meu galerist.
Folosea lucrările dvs. din ţară?
Păi, numai desene am vreo mie la Bucureşti.
Fix – o mie!
Atâtea am strâns de pe la 13 ani.
Unde v-aţi născut?
La Beceni, judeţul Buzău. Toţi mă întreabă: „Vrei să trăieşti aicea? Arată-mi actul de naştere!“.
Sunteţi buzoian.
Nu, tata era inginer petrolist acolo, în 1914, când m-am născut eu.
Aparţineţi micii burghezii.
Da, şi? N-am de ce să mă ruşinez (râde), cu toate că am convingeri comuniste din naştere.
Aveţi convingeri de stânga?
Da! Mă răzbun acum, la adânci bătrâneţi! Când ruşii au luat Basarabia eu am vrut să fug acolo. N-am ştiut pe unde se făcea fuga asta. Perahim (Jules) a ştiut-o!
Să ne întoarcem. La 13 ani, când începuseţi să desenaţi...
Începusem mai demult, dar alea...
Aţi păstrat doar de la 13-14 ani încoace.
Da. Până la 13 ani mă căzneam să fac un pom cum e el în realitate, adică frunză cu frunză. Un soi de artă naivă. Apoi am văzut o carte, Apollo (de Solomon Reinach, Hachette, Paris, 1922, n.n.), cu reproduceri după sculpturi clasice, très, très anciennes... şi-am rămas mut. După o săptămână, două, sau după nişte luni, am văzut 2 fotografii după lucrări de Luchian, într-un almanah. Cele mai proaste fotografii! Dar era Luchian. Am mai văzut 2 clişee după Matisse şi Picasso. Mai era şi un desen de Pallady şi într-o zi, deci de dimineaţa până seara, am devenit modernist. (râde) De asta
n-am mai scăpat, de când am văzut pozele, până azi.
Ce a zis tatăl când v-a descoperit talentul?
S-a amuzat teribil.
N-a fost disperat?
Nu, dar a murit repede, săracul.
Şi mama?
A murit la 82 de ani.
Aţi lăsat-o în ţară.
Am lăsat pe toată lumea.
În ce lună v-aţi născut?
(se gândeşte o vreme)... martie, trois mars. A fost fantastică viaţa mea la Paris. Acolo (în România) eram plictisit de tot. Aici am sărit dincolo de cal aşa... ca un nebun.
Şi asta a fost bine, nu?
Încă e.
Aţi reuşit să vă daţi adevărata dimensiune. Pentru asta ar trebui să fiţi fericit. Puţini au parte de asta.
Pe Rue de Seine, pe Rue Mazarin toţi mă ştiu. Le place ce fac. Pe acolo mi-am făcut veacul.
Acum v-aţi stabilit la Galeria domnului Alain Margaron. Ce este de meserie?
Bogătaş. Lucra în bănci. M-a descoperit la Galeria unde am debutat şi al cărei patron a fost corect cu mine ani de zile după ce-mi achiziţiona un desen sau o acuarelă cu maximum 300 de franci (v-am mai spus) şi o revindea cu 3000. Iar mie-mi spunea: „M-ai furat de bani!“ (râde). Cică eu l-am furat! Sunt nebuni!
Aţi avut şi disperări?
Tot timpul. Nu ştiu dacă voi mai reuşi să trăiesc sau voi muri de foame... aici...
Disperarea a fost numai din lipsă de bani?
Dar din ce alt motiv? Există altul? (râde)
Disperări existenţiale...
N-am avut aşa ceva. Nici în ţară şi nici la Paris.
A meritat Parisul...
Absolut! O experienţă unică. N-am să regret niciodată. Deşi nu ştiu dacă n-am să mă înec.
În ce?
În mizerie.
Toţi avem un final.
Mai cu seamă eu care am 89 de ani. (Interviul a fost luat în 2002.) Finalul poate veni în 2 zile.
Veţi pleca cu mulţumirea că n-aţi trecut prin viaţă fără să lăsaţi nimic.
Ce-i aia victorie? Ça n’existe pas.
Traseul vieţii nu vă aparţine?
Din păcate, mi s-a părut că e cum am vrut eu şi a fost cum a vrut el. Fatalitatea asta! (arată în sus)
Dintre foştii colegi de care vă aduceţi aminte?
De toată lumea.
Cine vă e mai aproape dintre ei?
Nici unul.
N-aţi simţit nevoia să comunicaţi cu nimeni?
Ba da, cu românii de aici, de la Paris.
Şi aţi comunicat?
Nu, că nu se poate. Aştia sunt cu creştinismul şi eu nu ştiu ce-i aia.
V-au atras femeile?
M-au atras şi astea. Până la urmă nu e interzis. Şi sexualitatea e o chestie.
Aţi avut multe expoziţii la Paris?
Tot timpul.
Dar mici.
Altceva n-am. În România am deschis mai multe personale. În 1967, când cu colocviul Brâncuşi, mi-au dat Dalles-ul. Şi într-o şedinţă de la Uniunea Artiştilor Plastici s-a vorbit numai despre expoziţia mea. E marele meu triumf. S-a vorbit despre mine, şi nu despre comemoratul Brâncuşi (10 ani de la moartea lui Brâncuşi).
Din ce trăiaţi în România?
Noi? Până la 35 de ani m-a ţinut familia pentru că nu vindeam mare lucru.
Vă reproşaţi ceva?
Nu. Mie mi s-a luat tot de către toate regimurile politice. Comuniştii până şi sufletul mi l-au luat şi ce mi-a mai rămas îmi vor lua ăştia, de aici.
Aţi crezut în Dumnezeu?
Nu. Dacă ar exista s-ar simţi. Dacă ar fi şi ar auzi că nu cred în el m-ar sancţiona cumva.
Nu credeţi că aţi fost sancţionat?
Ei bine, suport consecinţele. (râde)
Aţi îndrăznit cam mult cu orgoliul dvs.
Stimată doamnă, eu sunt un mare revoltat, un revoluţionar. Răstorn totul dacă pot. Dacă nu, mă uit strâmb (face o grimasă şi râde).
Interviu de RUXANDRA GAROFEANU, difuzat pe TVR2 la 12 februarie 2003
„Cojan a început să-şi facă un nume în România cu o pictură încă puţin cunoscută azi, ce pare a oscila între un soi de neocubism şi tentaţia abstractizării.
Şi-a reprezentat ţara la Bienala de la São Paulo. Toată această perioadă e destul de obscură“.
(Alain Margaron, 2009)
„S-a spus că misterioasa pictură a lui Cojan nu poate fi înţeleasă dacă nu e legată de profunda sa românitate. Eboşele ameţitoare ale lui Cojan, născut aidoma lui Brâncuşi şi Cioran, la marginile Europei, într-o Muntenie rodnică şi vulcanică, denotă legăturile dintre Orient şi Occident (...). Pictură impalpabilă, aidoma ultimei suflări (...), artă muzicală, ce vine să moară pe pânză sau pe hârtie, într-o extremă tentaţie a invizibilului“.
(Emmanuel Daydé, 2009)
