Bucurestiul Cultural, nr. 122 - Intimitatea împotriva politicului în Jurnalul... lui Jeni Acterian

Individualismul radical – caracteristic în cel mai înalt grad lui Jeni Acterian – este ireductibil la orice determinări co­lective, fie ele de gen, etnice sau politice. Spre deosebire de Jurnalul lui Mihail Sebastian (definit de replierea masivă a autorului asupra propriei condiţii de evreu într-o Românie tot mai anti­se­mi­tă), nu întâlnim, cel puţin în paginile edite ale Jurnalului unei fete greu de mul­ţumit¹, nici măcar o aluzie la „ar­me­ni­tatea“ diaristei². La fel şi în ce priveşte identitatea „românească“ a „fetei deştepte din Balcani“, cum o numise Emil Cioran în ultima epistolă adresată din Paris pe 2 decembrie 1946³. |n privinţa poli­ti­cului, lucrurile sunt totuşi ceva mai com­plicate, chiar dacă, într-o însemnare din 21 ianuarie 1941 (în plină rebeliune le­gio­nară aşadar!), Jeni recunoaşte – aflând despre luptele de stradă – că „Nu citesc niciodată ziare şi, când se vorbeşte po­litică în faţa mea, ascult atât de dis­trat încât nu sunt niciodată propriu-zis «la curent» cu «situaţia». «Luptele de stra­dă» m-au găsit deci complet nein­for­ma­tă şi mai eram şi după vreo 80 de pagini din La Rôtisserie de la Reine Pédauque. Mi s-a părut totul «hodoronc-tronc»“. Apolitism autentic sau ironie dis­cret camuflată? Spre deosebire de fraţii săi, ambii legionari militanţi (Haig de­ve­nit director al Teatrului Naţional din Bucureşti în perioada statului naţional legionar), Jeni e, categoric, antilegionară, ceea ce nu pare să creeze însă tensiuni în­­tre ei: „Parcă eu am aceeaşi structură cu Ar. şi H. şi totuşi ne înţelegem şi ne iubim, oricât ne-am ciondăni pe varii pla­nuri“ (24 ianuarie 1941). |n inti­mi­ta­tea familiei, umanul transcende politi­cul. Cu toate acestea, puţin înaintea ares­tării acestuia, Haig Acterian îi pro­voacă reflecţii oarecum contrare: „|mi este imposibil să pricep cum ajung oa­me­nii de la opinii politice la reducerea în­­tregii lor personalităţi la politică. (...) Un om obsedat de o singură latură a vieţii, şi încă latura cea mai exterioară şi mai neimportantă pentru individ. Când văd pe cineva în starea asta, chiar dacă este propriul meu frate, îmi devine brusc străin şi nu ştiu de ce am o vagă teamă. Este ceva întotdeauna sinistru în des­co­pe­rirea că cineva foarte aproape îţi de­vine străin. Mă uit la toţi aceşti poli­ti­caştri care mişună în lume. |mi este groază cât de diferită mă simt de ei. «Raţiunea lor de a trăi» este ceva care, pen­tru mine, este o preocupare ceva mai mică decât preocuparea ce o constituie pisica mea. Şi când spun «mai mică», tre­buie să spun «infinit mai mică», pentru că totuşi pisica mea mă interesează“ (24 ianuarie 1941). Bref, politica e relegată definitiv exteriorităţii şi „inesenţialului“: „Sunt evenimente şi frământări care nu mă interesează. Dacă n-ar fi H. la mijloc, m-ar durea în coate. Faţă de fră­mân­tări pe care le socot sterile, există altfel de transe infinit mai chinuitoare din otrava cărora se nasc singurătăţile şi amărăciunile. Sunt zvârcoliri împo­tri­va cărora sunt imunizată (de copil) de imensa mea tristeţe şi blestemata asta de lu­ciditate“ (13 februarie 1941). Umani­ta­tea concretă, alcătuită din indivizi con­creţi, primează întotdeauna pentru Jeni Acterian, mereu sensibilă la felul în care politicul îi transformă pe oameni în „mecanisme“ oarbe, impersonale. Marile seisme ale istoriei răzbat în paginile diaristei abia în septembrie 1940, când aceasta înregistează neutru şi vag amu­zat, ca pe nişte „deranjamente“, veş­tile asasinatelor politice la vârf, abdicarea Regelui Carol II, reprimarea armată a tinerilor care-i cereau abdicarea şi de­cre­ta­rea statului naţional legionar („sen­za­ţia zilei“, cf. 15 septembrie 1940). Situa­ţia se agravează abia când îi sunt afec­taţi direct prietenii, în chestiuni, aşa-zicând, „de viaţă“, cum ar fi susţinerea unei teze de licenţă: „Dimineaţa venit C(orina Constantinescu). Am combătut convingerea sufletului ei legionar întru darea tezei de licenţă şi a licenţei înseşi. S-a împotmolit până în gât în legio­na­rism. Rezultatul: 1) este mecanizată şi fanatizată; 2) nu vrea să-şi dea licenţa pentru a urma orbeşte «ordinele»; 3) fa­mi­lia, în faţa acestor lucruri, e disperată şi neputincioasă. S-a apelat astfel la «pu­terea mea de persuasiune». Cred că am reuşit s-o conving să-şi dea licenţa, dar asta nu înseamnă prea mult pentru des­că­tuşarea din legionarism. |n fond, fie­ca­re cu structura lui. Dacă îi place omului să fie redus la rangul de sclav fanatizat şi util, n-are decât“ (28 septembrie 1940). De fapt, avem de-a face cu un în­­treg sistem de autoprotecţie, de eufe­mi­zare a ororilor din viaţa publică, prin re­tragerea pe aliniamentele vieţii private. Ororarea faţă de „spiritul de cizmă“ consemnată sec la o petrecere cu „teo­zofi“ (26 octombrie 1940), se manifestă şi atunci când, intrând pentru evaziune la un film american cu Spencer Tracy, Jeni constată că nici aici nu „scapă“ de scenele cazone din preajmă: „Lehamite de marşuri şi lupte. Dacă le mai văd şi în filme, mă sufoc“ (27 noiembrie 1940). Totodată, face haz la cursul de des­chi­de­re al mediocrului Radu Paul de la Fa­cul­ta­tea de Filosofie, care a citit „o inter­mi­na­bilă peltea în care era vorba de naţio­na­lism românesc şi de superioritatea filo­sofilor români asupra celor occidentali. A şi citat – ca să nu ne găurim prea mult creierul în căutarea acestor geniali filosofi români. Sunt: Rădulescu Motru, Titu Maiorescu, Ion Petrovici – şi chiar Eminescu. (Oricum bietul Eminescu cred că numai aşa nu se aştepta să fie prost
în­­ţeles. Prevăzuse el că va fi «aranjat» după moarte, dar chiar aşa... cu rafi­na­ment...)“ (14 martie 1941). Nevoia impe­rioasă a apărării propriei intimităţi şi „normalităţi“ cotidiene reprezintă, mai curând, o formă de protest implicit. Câte din notaţiile „politice“ ale lui Jeni Ac­terian vor fi fost eliminate de Arşavir în vederea publicării – rămâne de studiat prin compararea cu caietele-manuscris din jurnalul complet, păstrate la Ar­hi­vele Culturale Române (ArCultRo). Din paginile inedite care au apărut, în aprilie 2005, în suplimentul revistei Ararat⁴, rezultă că, în Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, fratele supravieţuitor a operat o cenzurare semnificativă a notaţiilor despre familie, politic, Nae Io­nescu sau despre diferiţi prieteni intimi ai lui Jeni din anii ‘40 (Alexandru Elian⁵, spre exemplu) care încă trăiau la începutul anilor ‘90 şi a căror imagine trebuia, probabil, menajată. Majoritatea însemnărilor cu tangenţe „politice“ din jurnalul edit au fost stimulate de implicarea legionară a fraţilor Haig şi Arşavir (secundaţi de cumnata Marietta Sadova). De fiecare dată însă, politicul (colectivist, „eroic“ şi „revoluţionar“) apare persiflat, bagatelizat prin com­pa­raţie cu drama individuală – a mamei suferinde şi lăsate singură cu fiica ei la fel de singură, spre exemplu: „Mi se pă­rea monstruos din partea lui M(arieta Sa­dova) şi a lui H(aig) să mă lase sin­gură cu mama în halul acesta. Au în fond o extraordinară doză de egoism. Au venit pe la 12, când se liniştise relativ totul, fâlfâiţi şi «revoluţionari». Au stat un sfert de oră spunând că nu e nimic, că sunt eu agitată etc. etc., lucruri me­ni­te să o calmeze pe mama (...) |n schimb ieri, toată ziua şi toată noaptea, face Jeni panică de unul singur în faţa cear­că­nelor ei“. Mult mai extinsă, această în­­semnare din 23 ianuarie se încheie cu câteva observaţii „caracterologice“ reve­la­toare despre ofiţerii germani care, în timpul rebeliunii înăbuşite în aceeaşi zi de trupele generalului Ion Antonescu, au împânzit ostentativ oraşul (remarcă deloc naivă politic a lui J.A.: „Au profitat de ocazie – evident“): „Sunt grosolani şi bine dispuşi şi fac o paradoxală impresie de Wurscht reconfortant şi de imbe­cili­ta­te periculos-mecanizată“ (23 ianuarie 1941). La arestarea lui Haig, Jeni îşi absolvă, sororal, fratele, plasându-l sub semnul inocenţei absolute („Mi-e o milă groaznică de H. |i văd zâmbetul co­pilă­ros şi încăpăţânat... dragul de el idiot... cum pot exista oameni cu atât de puţină perspicacitate încât să-l bage la ocnă pe cel mai inofensiv dintre muritori.“), dar luciditatea prin care îi interpretează mo­ti­vele adeziunii la legionarism generează observaţii pătrunzătoare, oricând apli­ca­bile şi altor congeneri „angajaţi“ – unui Cioran, de pildă: „Nenorocirea a început, desigur, în momentul în care s-a băgat unde nu trebuia... (...) A căutat probabil o certitudine... a crezut că găseşte în sfâr­şit o soluţie pentru toate îndoielile care îl chinuiau, pentru frica de moarte, pentru frica de viaţă... de ratare... Cum nu pot oa­menii rezista lucizi multă vreme? Simt probabil la un moment dat că sunt la capătul disperărilor şi atunci se aruncă în prima credinţă, în prima certitudine care le iese în cale. Credinţă? Certi­tu­di­ne? Aventură? Mare ghinion!“ (21 martie 1941). |n altă parte, Jeni sancţionează subtil fanatismul Marietei Sadova, care ia apărarea reprezentării piesei Ifigenia a lui Mircea Eliade, văzând în orice critică „estetică“ la adresa ei un atac la adresa mesajului subreptice – „moartea legionară“ (13 februarie 1941). Un mesaj evident în contextul dat, care îl va irita în jurnalul său şi pe Mihail Sebastian. Dincolo însă de orice alte consideraţii, frica de moarte maladivă a raţionalistei, egofilei diariste o face structural inaptă pentru cauza „morţii legionare“ şi „logica colectivelor“, iar umorul, simţul ridi­co­lu­lui şi (auto)ironia casantă o fac incom­pa­ti­bilă cu solemnitatea eroică, exaltată a extremei drepte⁶. Discernământul critic ope­rează neabătut chiar în ceea ce priveşte oamenii pe care-i preţuieşte cel mai mult – cum ar fi profesorul Nae Ionescu, în ale cărui cursuri ştie să separe, dintru început, „metafizica“ de „politică“: „Ieri m-a indus pentru a nu ştiu câta oară în eroare. Aveam impresia că a redevenit serios şi că face metafizică, nu politică“ (20 februarie 1937). Nu mai e nevoie să precizăm despre ce politică e vorba. Pentru hiperlucida terorizată de perspectiva aneantizării personale, moar­tea colectivă, de „vite inconştiente duse la abator“, nu are nimic eroic; dim­po­trivă, reprezintă o ameninţare cotidiană ce-i stârneşte repulsia şi oroarea. |nsem­nările din anul 1941 se încheie cu câteva reflecţii care-o arată, prin comparaţie cu barbaria generală, ca pe o umanistă „progresistă“ (fără ipocrizia demagogică aferentă): „O bizară revenire la barbarie. Legile cele mai crude se stabilesc şi se instaurează în mod tacit şi oamenii le tră­iesc fără nici o reacţiune. Visul, idea­lurile de civilizaţie, de pace şi progres au devenit pentru mulţime obiecte ridicole tot atât de uşor pe cât le era să-şi umfle obrajii cu vorbele astea. |n locul lor au venit altele – din păcate mai periculoase“ (23 noiembrie 1941). Pe aceeaşi linie – indicând o judecată politică discretă, dar sagace – se înscrie şi următorul citat, fără comentarii, din finalul unei cărţi a lui Bertrand Russel, citită într-o ediţie franceză (Histoire des idées au XIXe siècle): „Aceleaşi cauze care au provocat războiul din 1914 acţionează încă şi, dacă nu vor fi frânate printr-un control internaţional al plasamentelor de capitaluri şi al ma­te­rii­lor prime, vor ajunge inevitabil la ace­laşi rezultat, dar acesta va fi cu mult mai catastrofal. Nu prin sentimente paci­fiste, ci printr-o organizare economică a lumii va fi salvată umanitatea civilizată de o sinucidere colectivă“ (20 februarie 1942)⁷. Nici în timpul războiului, după ce va fi angajată, cu sprijinul decisiv al lui Mircea Vulcănescu, în „infernul cara­gialesc“ de la Casa de Amortizare Finan­cia­ră a Armatei, Jeni Acterian nu se ara­tă indiferentă faţă de „situaţia poli­ti­că internaţională“, dar, din pudoare „estetică“ (echivalentă unei forme de sfi­dare), preferă să păstreze tăcerea asupra ei, mai ales în public: „«Trăim o epocă de frământări», spun ziarele. Mi-e tare greu să «vizionez» viitorul. Nu există ceva mai dezastruos în categorie estetică şi, să zicem, intelectuală decât o femeie proastă discutând politică. Le-am su­gerat adineauri colegelor de birou să nu mai discute «situaţia politică interna­ţio­na­lă» dată fiind inutilitatea discuţiei. Mi-au sărit toate în cap“ (2 august 1944).

Cât despre „viitor“ – în privinţa inci­den­ţelor tot mai ameninţătoare ale co­mu­nismului din anii de imediat după război, însemnările edite ale Jurnalului... rămân mute. Până la o viitoare editare completă a jurnalului, reţinem doar câteva consideraţii din categoria „re­zis­ten­ţei prin estetic“ despre teatrul „nou“ – dintr-o scrisoare către Clody Bertola datând de la începutul stagiunii autum­nale din 1947 – suficient de elocvente în laconismul lor ironic şi resemnat: „Te aştept cu nerăbdare. Ce piese ai luat? Caută câteva şi cu teză. Dar să fie bune. Ultimele piese ale lui Priestley, de pildă. Am stat mult de vorbă cu Sică (Alexan­drescu) aseară. Teatrul se va redeschide acum sub auspicii noi. Se va juca un repertoriu cât mai dirijat. Va fi un con­trol sever împotriva pieselor imorale etc. etc. şi a celor inutile. Cât mai multă pro­ble­matică a vremurilor noi. (...) Caută deci piese englezeşti sau franceze de stân­ga. Dar să fie bune. Cu proaste n-avem ce face. Sică a spus că e foarte încurcat cu repertoriul şi, dacă-i găsim aşa ceva, e perfect“⁸.

Un happening împotriva morţii

Altfel decât din jurnal, atitudinea de frondă antilegionară, ca şi aceea de per­si­flare copilăroasă a „morţii co­tidiene“, reiese şi din „caietele“ Clubului „Pana Trăznită“, numit iniţial „al Pentru ne­gre“ (noiembrie 1940-noiembrie 1941) – tentative de exorcizare prin bârfă co­lec­ti­vă, ironii de o vervă ludică inepuizabilă şi umor suprarealist la adresa stupi­di­tăţii solemne. Ele sunt vizibil apropiate de „isprăvile“ confreriei absurdist-juve­nile „Capul de răţoi“, iniţiate în liceu de către Demetru Demetrescu-Buzău – vii­torul Urmuz – şi imortalizată în piesa de teatru a lui George Ciprian, niciodată pomenit în jurnalul lui J.A. Coincidenţă sau nu, piesa în speţă – publicată în 1938 – a fost reprezentată scenic pentru pri­ma dată în 1940, înainte de data „naşterii“ Clubului „Penei Trăznite“, iar numărul personajelor sale principale stă, ca şi muschetarii lui Alexandre Du­mas, ca şi craii de Curtea-Veche sau... cavalerii Apocalipsului, sub „semnul celor patru“. Ironic, fireşte. La fel ca în caietele Clubului „Pana Trăznită“, în Capul de răţoi personajele se definesc prin numele lor „de cod“: Ciriviş, Macfer­lan, Bălălău, Pentagon. Cu precizarea că protagoniştii Capului de răţoi nu se mul­ţumesc cu giumbuşlucuri de interior („feminine“...), acţionând „public“ prin farse absurdiste făcute oamenilor de pe stradă. Jurnalul unei fete greu de mulţumit con­semnează câteva dintre „şedinţele pseudoclubului“⁹ de la care s-au păstrat, din fericire, „caietele“ cu „dările de sea­mă“ privind „şedinţele“ acestuia: „Bâr­fim de stingem (adevărul e că nu se poa­te, cred, epocă în care bârfăreţii să aibă material mai fertil decât avem noi acum“ (8 decembrie 1940). Nu e greu de ima­gi­nat că „materialul fertil“ era legat şi de atmosfera cazonă, puternic legionarizată, din jur. |n prefaţa ediţiei din 2007 a Jurnalului..., editoarea Doina Uricariu o afirmă net: „Caietul (...) lua de fapt în derâdere mişcarea legionară şi discursul ei doctrinar ajuns la paroxism. Este un text urmuzian colectiv, un soi de cadavre esquis inventat de cele patru prietene care-şi pun semnătura autografă la fie­care dare de seamă. Arşavir nu a dorit să-l publice în ediţia princeps – deşi era convins că întregeşte personalitatea lui Jeni, care avea menirea (...) să redacteze Dările de seamă hilare, transcriind un dicteu automat“. |n realitate, nu avem de-a face cu un „dicteu automat“, ci cu o transcriere personală a posteriori, nici cu un cadavre esquis, ci cu un alt tip de „joc“ – unul „existenţialist“. Caracterul de happening privat („întâmplare“) re­ie­se din chiar „Istoricul“ clubului, con­sem­nat retrospectiv de Jeni Acterian în maniera romanelor foileton la perfect simplu din secolul 19: „|ntâmplarea (?!?) vru ca, douăzeci de paşi mai departe, cadavrul uneia dintre aceste păsări să fie descoperit în mijlocul drumului. Una din­tre viitoarele membre «definitive» îşi manifestă dorinţa de a o jumuli, dar celelalte două protestară vehement proo­ro­cind că strigoiul păsării îi va tulbura neantul (?!) în eternitate (?!)“. Dincolo de tratamentul glumeţ, constatăm însă că episodul care stă „la originea“ clubului e legat de moarte şi de „neant“ (obsesiile majore ale aparent exuberantei Jeni Acte­rian), printr-un transfer magic în­­spre „una din membre“ de la pasărea trăznită pe care, mergând „pe drumuri rurale“, grupul de prietene a descoperit-o în zona pădurii Montesquieu. Parodia la adresa poncifelor solemn-filosofarde ale „generaţiei tinere“ are un caracter ma­nifest în „Doctrina“ confreriei celor patru „muschetare“ (cărora li se alătură sporadic şi o prezenţă masculină privită cu suspiciune: Titi Cosmescu, soţul pic­to­ri­ţei Lucia Vasiliu). Totul, însoţit de o asumare – glumeţ-autoironică – a nihi­lis­mului existenţial: „Din străfundurile de prăpastie ale golului cosmic se poate spune că doctrina acestui club este tot atât de absentă ca duhul nopţii în miez de zi şi ca însăşi esenţa acestui străfund de prăpastie. Voi răspunde deci aici ca în semnalmentele din biletele de iden­ti­ta­te./Doctrină: n-are“. |ncă şi mai clar în acest sens se arată a fi „Scopul“: „Plic­ti­seala ne-nvaţă că scopul vieţii este să n-aibă nici un scop. Acest Club având pretenţia de a se integra în viaţă, răs­pun­de deci:/Scopul: n-are“, confirmat de enun­ţarea activităţilor specifice: „Acti­vi­ta­tea Clubului îşi propune a fi în esenţă risipită şi cârmuită de întâmplare. Ea nu va fi deci fixată aici, ci se va vedea în dările de seamă ale şedinţelor“. Cât pri­veş­te „salutul“, şarja la adresa ritua­lu­ri­lor legionare e manifestă: „Salutul mem­bri­lor este un gest tremurat al mâinii drepte înălţată deasupra capului puţin pe spate. |n momentul salutului, mem­brul trebuie să aibă o ţinută cât mai pu­ţin reglementară“. Avem de-a face cu o parodie ce vizează, punct cu punct, ri­tua­lu­rile „sacre“ în vogă. Nu e exclus ca Jeni, sora lui Haig Acterian şi cumnată a Mariettei Sadova, ea însăşi viitor om de teatru, să fi avut în minte şi ideea unei reprezentaţii... |n fapt, happening-ul din 1940-1941 ilustrează din plin, prin re­gulile sale de joc, „filosofia“ existen­ţială a lui Jeni Acterian, „maestra de ceremonii“ şi cronicara oficială a gru­pului: cultul prieteniei, al firescului şi al intimităţii, domesticirea prin glumă a stu­pidităţii înconjurătoare şi a ame­nin­ţă­rii morţii. De remarcat, totuşi, ambi­gui­ta­tea permanentă între „comic“ şi „tra­gic“, pornind chiar de la dubla semni­fi­ca­ţie a cuvântului „trăznit“ care dă iden­ti­ta­tea onomastică a Clubului. O „organi­zaţie“ în care, odată intrate, iniţiatoarele îşi schimbă – iniţiatic... – numele (Jeni Acterian – Allan Squire, Nuni Dona – Fiţa Barbăcot, Lucia Vasiliu – Beren­garia, Alice Botez – Maabaal) şi în care „fixarea“ pe hârtie a elementelor „im­por­tante“ se face prin abandonarea scrisului în favoarea desenelor, însoţite de for­mu­la (ea însăşi ambiguă semantic) „pentru edificare“. Desenele în peniţă, jucăuşe şi naiv-suprarealiste, îi aparţin artistei plastice Nuni Dona, alias Fiţa Barbăcot. Acest happening feminin, savuros în „copilărirea“ lui, traversează însă şi mo­men­te întunecate, în care „delirul“ isto­riei este consemnat – şi eufemizat – cu un zâmbet frivol care nu poate înşela: „Şedinţa hotărâtă în ziua de 23 Ianuarie neputând avea loc din cauza atmosferei cam gălăgioase a respectabilei noastre capitale (membrii Clubului, grijulii ca nu cumva un glonţ rătăcit să le curme pre­ţioasa şi apolitica lor juneţe, au stat prudent fiecare în «căşile» lor), neputând avea loc, ziceam, s-au adunat ca prin mi­nune imediat după «restabilirea liniştii» pentru a-şi «destinde nervii» în «binefă­că­toa­rea atmosferă» a «preţiosului» Club (a se scuza abundenţa ghilimelelor)“. Sau, într-un moment plin de aluzii sumbre (inclusiv legate de bombardamente şi de manifestări antisemite): „Clubul s-a manifestat prin neant în tot acest răs­timp. |n această zi de 24 Iulie a anului de... război 1941, două dintre membrele fon­datoare şi-au amintit de vechi şi ante-belice excursii şi hlizeli şi s-au adunat în­­tru acest scop. Restul comitetului de direcţie se află fie risipit, fie sinistrat. Fiţa Barbăcot (de predilecţie zisă neo­fi­cial Avrum) se află la Spanţov, la adă­pos­tul tiriboambelor, şi Maabaal, reţi­nu­tă de un picior, zice ea, spiritual, se află în domiciliul ei din Str. Uranus (vis-à-vis de obiectivul neatins cu per­se­ve­ren­ţă de zburătoarele sovietice“.

La fel ca jurnalul, consemnările aces­tor „şedinţe“ trăznite au fost relegate, ferm, în perimetrul intimităţii, ultim refugiu în faţa „zgomotului şi furiei“.

Note:

1. Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit 1932-1947, text ales şi note biografice de Arşavir Acterian, ediţie îngrijită, traduceri din franceză, note bibliografice şi prefaţă de Doina Uricariu, ediţia a doua, revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007. |n locul unor menţionări în subsol, citatele au fost reproduse în corpul textului, menţionându-se data consemnării în jurnal de către J.A.

2. Există, totuşi, o mărturisire târzie a lui Alexandru Paleologu ce infirmă atari constatări: „Şi mă fascina la ea şi faptul că declara: «Eu sunt o fiinţă alcătuită dintr-o plămadă glorioasă! Şi anume plămada armenească. Ea avea conştiinţa foarte clară că, cel puţin în ţara noastră, elementul civilizator în mai multe etape produs în istorie a fost adus de cultura şi de viaţa armenilor»...“ (Sunt o fiinţă alcătuită dintr-o plămadă glorioasă, Alexandru Paleologu în dialog cu Fabian Anton, în Jeni Acterian, Corespondenţă, ed. cit., p. 9.

3. „Destinul tău de fată deşteaptă din Balcani mi se pare mult mai crud. |n afară de dragoste şi beţie, ce se poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est? Nu vreau să spun că am rezolvat ceva pe aici, dar scepticismul cere un cadru parfumat şi frivol pe care l-am găsit, pe când a fi ros de îndoieli în spaţiul valah e de o tristeţe fără soluţie“, în Scrisori către cei de-acasă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 139.

4. Fragmentele „inedite“ sunt datate 8 martie 1936, 21 mai 1936, 20 noiembrie 1936, 24 decembrie 1937, 30 iunie 1945, 5 iunie 1946, 3 iulie 1946 şi au apărut în revista Ararat, iulie 2005.

5. |n ediţiile Ararat 1998 şi Humanitas 2007, numele său apare transcris greşit drept Alexandru Eliad, prin contaminare.

6. |ntr-un interviu acordat în 2000 lui Fabian Anton, Alexandru Dragomir va invoca argumentul „individualist“ al „vieţii“ pentru a-şi justifica inaderenţa la Legiune: „Absolut deloc nu mă interesa chestia asta cu Legiunea, cu Arhanghelii... ţineam prea mult la viaţă“, Arhiva Culturală Română, 15 iulie 2000. Jeni Acterian ar fi putut adăuga, ca argument, „..şi mi-era prea frică de moarte“.

7. |n limba franceză în text.

8. Jeni Acterian, Corespondenţă, ediţie îngrijită de Fabian Anton, Editura Ararat, Bucureşti, 2005, p. 70.

9. Prima reproducere a manuscrisului se regăseşte în ediţia din 1998 de la Editura Ararat, realizată de Fabian Anton la un an după moartea lui Arşavir.

Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit 1932-1947, text ales şi note biografice de Arşavir Acterian, ediţie

îngrijită, traduceri din franceză, note bibliografice şi prefaţă de Doina Uricariu, ediţia a doua, revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007