Pe aceeași temă
Acasă la…Vizante
Piesa Acasă la tata de Cornel Mimi Brănescu, de curând pe afişul Teatrului de Comedie, a avut premiera absolută la Teatrul ACT. E o piesă neterminată şi speram ca la această reluare să-şi fi dat seama şi autorul, altminteri observator fin al realităţii şi un condei talentat. E deficitară mai ales la capitolul construcţie, mulţumindu-se să înşire tablou după tablou pentru a descrie imaginea unei comunităţi obişnuite de provincie, din zilele noastre, cu toate păcatele vieţii în tranziţia de azi a României. Nu are forţă de generalizare, dar are valoare de reprezentativitate şi un apreciabil simţ al veridicului. S-ar înrudi cu proza despre oamenii de prisos şi propune o tipologie expresivă, sugestivă şi, în general, pitorească. Are şi atmosferă, dar nu are, cum spuneam, structură dramatică, evoluţie a personajelor în acţiune, scene de teatru cu surpriza şi tensiunile de rigoare. Regizorul Vlad Masacci n-a mai explorat asemenea subiecte şi mai ales medii. (E vorba de întoarcerea acasă, în această provincie, a unui tânăr aparent realizat ca scriitor (!), unde se confruntă cu propriul trecut, dar şi cu lâncezeala şi degradarea umană a foştilor lui prieteni.) Tabloul e inedit pentru el, dar, paradoxal, făcut din clişeele pe care noi, cei din sală, le recunoaştem ca fiind instalate în mentalitatea comună. Viaţa între crâşmă şi taclale la marginea drumului, maternitatea frustrantă a femeilor care-şi cresc copiii cu gândul la aventurile bărbatului, idealurile mărunte de emancipare, precum ale fetei care se laudă cu baia ei, şi, în fine, tatăl din titlu, generaţia „exiprată“ care-şi întâmpină feciorul cu reproşuri, dar dispare apoi definitiv din piesă. Rămâne să ducă greul acestei realităţi statice un personaj într-adevăr izbutit, prietenul Petrică, pe care Robert, repatriatul, îl regăseşte printre lăzile cu suc şi bere din faţa „buticului“ unei foste iubite. Drept să spun, nu ştiu să-l fi remarcat atât de categoric pe acest Petrică în spectacolul de la ACT, dominat de recitalul lui Marcel Iureş, acel sfert de oră de la început rezervat de autor tatălui. Acum, datorită lui Marius Florea Vizante, rămânem din spectacolul de la Comedie mai ales cu figura pitorească şi ataşantă a acestui personaj, al cărui interpret era cantonat îndeobşte în roluri de năuci simpatici. Într-un fel, diferit de acest emploi (recunosc că nici nu l-am recunoscut la apariţie, mai ales că arborează o mustaţă foarte masculină), actorul îşi impune prezenţa şi-l bate la simpatie pe Vlad Zamfirescu, şi el un prototip experimentat al generaţiei sale. De ce? Simplu. Vizante a găsit calea să focalizeze spectacolul pe figura sa, preluând mesajul spectacolului, chiar deturnându-l pe alocuri. Nu ne mai interesează prea mult ce vrea eroul, cel poposit acasă, şi ne mutăm atenţia pe acest golănaş inofensiv de provincie, care se leagănă pe picioare când vorbeşte, ţinându-se de nelipsita sticlă. Nu, nu e beat. Aşa îşi face el curaj să trăiască, asumându-şi condiţia. El e cel care determină în final de fapt decizia de întoarcere a lui Robert la femeia lui de la Bucureşti, el e cel care, prin imaginea ratatului beţiv şi fustangiu din dezabuzare, ilustrează „perspectiva“ locului. Petrică îi ia pe toţi peste picior, dar se ia şi pe el în râs, cu cumsecădenia lui, cu mentalitatea de aranjeur superficial care n-atinge drama, ci rămâne în zeama neaoşă a miticilor din categoria muscă. E înrudit cu Mitică Popescu din comedia lui Camil Petrescu, cu Ion Anapoda, din piesa lui Duiliu Zamfirescu, în spiritul aceluiaş sentimentalism minor şi perdant. Dar, ca să-l descoperim astfel pe Petrică din piesa lui Mimi Brănescu, trebuia să poarte numele Vizante. Masacci i-a dat această şansă. În rest, interpretări corecte, fără strălucire, într-un spectacol asemenea.
Luminiţa – Emilia, duo ABBA
Nu o vedem prea des pe Luminiţa Gheorghiu pe scenă. Aşa că, profitând de ocazia creată de Teatrul Metropolis, care a reprogramat un spectacol cu ea după faimosul succes de la Berlin, am alergat s-o văd în piesa Baba care ascultă Abba de Catherine Aigner. O piesă de bulevard aşa şi-aşa, care nu cred că reprezintă gusturile traducătorului, exigentul critic de teatru Victor Scoradeţ. Nici pe ale regizoarei Teo Herghelegiu, despre care sunt sigură că a montat piesa pentru Luminiţa, care, împreună cu Emilia Dobrin, susţine aici un adevărat recital. Povestea este despre vârsta a treia văzută în cheie comico-sentimentală – o melodramă –, şi ce o salvează de la ridicol e tocmai calitatea jocul cunoscutei vedete de cinema – Luminiţa Gheorghiu –, secondată la fel de inspirat de Emilia Dobrin. Mă gândeam ce-ar fi fost ca acest rol să încapă pe mâinile Tamarei Buciuceanu sau ale Rodicăi Bitănescu?! Ei, nu, Luminiţa creează cu fineţe un portret veridic, plin de omenie al bătrânei din piesă, jucăuşă, deşteaptă, amuzantă, care-şi ştie măsura şi nu sare calul nici în calitate de septuagenară (apreciez eu vârsta) şi nici în calitate de actriţă. Experienţa din film a actriţei îşi spune cuvântul în privinţa capacităţii de a fi autentică, iar scena, deşi nu e cred pasiunea ei, îi dă iată prilejul să reitereze aceste trăsături atât de necesare în pătratul în care teoretic transfigurarea induce un coeficient de artificialitate. Cu felul ei de a fi de o naturaleţe zdrobitoare, Luminiţa Gheorghiu naşte viaţă şi transformă personajul schematic din piesă într-o făptură adevărată, cu un magnetism aparte. Am avut noroc să stau în primul rând, aşa că i-am putut urmări actriţei gros-planurile, prin care e imbatabilă şi în film. În scena finală, de pildă, când personajul se trezeşte parcă dintr-un vis pe care singură şi-l înscenează (cel cu fericirea unei seri de Crăciun), pentru a ne spune că înţelege că e în plus şi trebuie să dispară. Gluma s-a terminat, Lucille redevine un om întreg asemenea Luminiţei Gheorghiu, o fiinţă atât de bogată sufleteşte, de sinceră şi ataşantă în relaţia cu ceilalţi. Lângă ea, Emilia Dobrin, prietena de o viaţă, încarnează latura urâtă a bătrâneţii, suspiciunea, răutatea, regresia mentală. Un rol în care actriţa ne aminteşte de performanţa din Şefele. Ea e umbra contrastantă a celeilalte, care se întinde la comandă peste penibilul situaţiilor din piesă pentru a le da valoare artistică şi semnificaţie. Emilia compune un portret aspru, grotesc, sacrificându-şi cu bună ştiinţă farmecul, dar având grijă să-l restaureze în final, când apare în rochia albă cu blăniţă ca o adevărată zână din poveşti. Pretextul ABBA marchează un spirit retro mai aprope de gusturile contemporane. Cum vedeţi, nu e vorba de tango, iar nostalgia, prin prisma anilor ABBA, cere ritm şi dinamism protagonistelor. Ceea ce au din plin. Şi, dacă e ca succesul să treacă prin apelul la... vârsta actriţelor, să ne amintim că există în repertoriul universal atâtea piese mari cu roluri pe care le-ar putea juca. Nemaivorbind de faptul că filmul în care Luminiţa Gheorghiu a strălucit recent, Poziţia copilului, luând premiul cel mare la Festivalul Ursul de Aur, ne arată o femeie la o altă vârstă, mult mai apropiată de a actriţei şi mult mai potrivită decât compoziţia la care o obligă Baba care ascultă Abba.
In rolul Divinei, Victoria Cociaş
Cel mai greu pentru o actriţă e, cred, să redea pe scenă personajele celebre, care-au trăit în realitate şi au marcat istoria unui domeniu sau altul. Când acest gen de personaj vine din lumea vedetelor scenei având nu doar notorietate, ci şi popularitate, sarcina devine aproape imposibilă. Şi totuşi, există dramaturgi care găsesc soluţii viabile şi, îndemnaţi de interesul arătat de public pentru asemenea subiecte, furnizează texte bune de acest gen. E şi cazul piesei Master Class – La Divina, de Terrence McNailly, montată de regizorul de film Radu Gabrea la Teatrul Nottara, acum vreo 15 ani şi reluată de curând cu mare succes. Paradoxal, Victoria Cociaş, care s-a încumetat să o înfăţişeze pe scenă pe celebra Maria Callas, revine pe scenă în rol într-o formă mult superioară premierei de acum vreo zece ani. Experienţa, opinează regizorul, dându-ne într-adevăr cheia excepţionalei performanţe la care asistăm. Pentru că Victoria Cociaş, din categoria actriţelor tehnice, e o perfecţionistă. Şi, dacă iniţial crearea rolului a solicitat-o într-un mod inedit, de la documentarea teoretică până la lecţiile de canto în vederea play-back-urilor, la reluare atenţia ei s-a îndreptat spre infinita paletă de detalii din care e făcut în piesă portretul artistei, surprinsă aici la apusul carierei, când, în calitate de profesoară de canto, Maria Callas îşi activează nu doar experienţa, ci şi resorturile umane. Viaţa ei de ambiţii, performanţe şi glorie e transformată deci în model pentru elevii acestui Master Class, unde vedeta se dezbracă de imaginea intangibilă pe care a propagat-o scena pentru a ridica o clipă vălul de pe culisele secrete ale inimii. Între episoadele „didactice“ ilustrând lecţiile de canto ale maestrei şi plonjările în amintire, se întinde până la urmă viaţa femeii, cu fericirile şi deziluziile ei, cu parcursul sinuos între adevăr şi legendă. Victoria Cociaş le ia în stăpânire pe toate, cu o extremă siguranţă, fără pic de sentimentalism, impunând nu doar imaginea modelului livrat publicului din documente şi mărturii (câte cărţi biografice, doar,
s-au scris!), cât şi, mai ales, un anumit portret generalist al creatorului de succes care se degajă din exemplul Mariei Callas. Această funcţie estetică a interpretării Victoria Cociaş şi regizorul spectacolului o intuiesc şi o redau exact, chiar dacă publicul rămâne curios privind biografia reală a vedetei şi succesele sale pe scena lirică. Având inspiraţia să introducă în spectacol ariile celebre existente pe disc, aşa hârâite cum sunt ele, spectacolul provoacă momente înălţătoare. Le savurăm în linişte când vocea Mariei Callas inundă sala şi interpreta din spectacol se retrage cu discreţie cu spatele la noi, îmbrăţişând cu privirea circularul pictat al scenei din care-i surâd miile de spectatori. Exigenţa profesoarei din scenele în care o sâcâie cu reluările pe Sophie de Palma (remarcabil interpretată de Andreea Măcelaru Şofron), înţelegerea arătată tratamentului pe care i-l aplica Onassis, dar mai ales evocarea momentelor de glorie sunt câteva dintre punctele de sprijin ale scenariului, peste care Victoria Cociaş scrie piesa ei, piesa unei apropieri pas cu pas de colosul care n-a intimidat-o pe actriţă, ci, dimpotrivă, a inspirat-o. În rest, doar muncă şi profesionalism la cote maxime.
