Bucurestiul Cultural, nr. 122 - Plecare intempestivă

După Les Bains de Kiraly în 2008 (Băile Kiraly, tradus la Polirom în 2009 de Silviu Lupescu) şi De lait et de miel în 2010 (tradus sub titlul Lapte şi miere, Polirom, 2011 de Anca Băicoian), Jean Mattern a publicat la aceeaşi editură, Sabine Wespieser, şi în acelaşi elegant format în care au apărut primele două volume dintr-o trilogie cu suport autobiografic, romanul Simon Weber.

Deşi a apărut doar în vara trecută (august 2012), romanul a beneficiat deja de numeroase cronici şi comentarii elogioase, între altele în Le Monde des livres, în Le Figaro Magazine, La Quinzaine littéraire etc.

Simon Weber e numele personajului principal din romanul omonim.

E vorba de un tânăr de 19 ani, student la medicină, pe care vestea unei grave maladii îl obligă să reevalueze puţinul trecut ce îi stă în urmă şi să ia decizii pentru un viitor incert, cântărind din mers ce are de făcut şi încercând să lupte cu mecansimele distructive ale bolii, cărora le opune puterea sentimentelor, a speranţelor şi a demnităţii umane.

I

Tot ce îmi rămâne de făcut este să de­prind simţul umorului. Metamorfoza va fi totală: după aceste câteva luni pe­tre­cu­te departe de Paris, voi fi o altă per­soa­nă. Sunt sigur că medicii s-ar mul­ţumi şi cu mai puţin. Să rămân în viaţă, pentru început. Să-mi povestească lu­cruri hazlii nu ţine de competenţa lor. Chiar dacă unii dintre ei mai ştiu o su­me­denie de glume din tinereţe, umorul nu face parte din obiectivele lor tera­peu­ti­ce. Ca, de altfel, nici faptul de a mă transforma într-un alt om. Scopul lor se re­zumă la cuvântul negativ înscris pe foaia cu rezultatele analizelor şi la ab­sen­ţa oricărei anomalii pe radiografiile cre­ierului. Responsabilitatea lor se li­mi­tea­ză la asta, ca, de altfel, şi com­pe­ten­ţe­le lor. Dincolo de ele...

Momentul aşteptat nu mai e chiar aşa de departe acum. Voi şti de la prima pri­vi­re, de îndată ce medicul va intra în ca­me­ră. Cu un surâs pe buze sau cu o pri­vire gravă? Nu are nici un rost să îmi imaginez această clipă. Va trebui să ascult verdictul şi nimic altceva. Cu­vân­tul vindecare oricum nu va fi pronunţat. |n cel mai bun caz, dacă nu va rămâne nici o urmă din acea tumoare, nici în cre­ier, nici în altă parte, se va folosi cu­vân­tul remisie şi mi se va acorda o pre­lun­gire. |n cel mai rău caz, toată fericirea ultimelor luni se va spulbera la anunţul unei recidive şi ameninţarea va deveni mai prezentă.

Orice s-ar întâmpla, cred că am avut dreptate să vin aici, împotriva părerii tu­turor. |n primul rând, împotriva celei a tatălui meu, speriat de moarte la ideea de a-şi lăsa fiul unic să plece, la doar şase săptămâni de la sfârşitul unei chi­mio­terapii, la o distanţă de patru ore de avion, într-o ţară unde nu îl aştepta ni­meni. Unde nu aveam nici un motiv să îmi petrec timpul pe care îl voi mai avea de trăit. Medicii erau de aceeaşi părere cu el, încăpăţânarea mea semăna a in­gra­titudine. Toţi ştiau că eram conştient de riscuri. Eram student la medicină, la urma urmelor. |nţelegeam mai bine ce se întâmpla cu mine decât un bolnav obiş­nuit. Aveau dreptate: eram în stare să cântăresc cu argumente ştiinţifice mo­ti­vele pro şi contra, dar şi să văd că ba­lan­ţa se înclină atât de clar într-o parte, încât nu mai puteam avansa decât un singur argument. De ce să nu mă lase să îmi petrec după bunul meu plac aces­te săptămâni, care vor fi poate ultimele din viaţa mea? Aveam douăzeci de ani şi nimic de pierdut.

Toţi mă consideră ingrat. Tatăl meu era considerat de toată lumea un tată model. Câţi văduvi îşi consacră astfel în­­treaga existenţă fiului lor unic, cu sin­gurul scop de a-l face pe acesta să uite de absenţa mamei? Aproape că a reuşit. Aveam unsprezece ani când ea a murit, dar mare parte dintre amintirile mele au fost şterse de un nou cordon ombi­li­cal, de un tip special, patern. Un înlo­cui­tor de un devotament fără margini, două­zeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Viaţa lui era subordonată vieţii mele. Nici plan de carieră, nici viaţă sen­ti­mentală nu mai avea, stăpânit cum era de un singur ţel, acela de a-mi asi­gu­ra bunăstarea materială, şcolară şi în spe­cial culturală. Este, fără îndoială, ne­drept să nu adaug afectivă la această listă, dar, pentru tatăl meu, dragostea pa­ternă însemna să se mute pentru a locui în apropierea unor şcoli bune, să an­gajeze o menajeră care să ştie să gă­tească şi să îmi ofere ieşiri la muzeu, la teatru şi la operă cât de des posibil. Fără să mai vorbim de restul, de răb­da­rea lui nesfârşită şi de energia inepui­za­bilă când era vorba să îmi explice o pro­blemă de fizică, să-mi ţină companie pe coridoarele Conservatorului sau, mai re­cent, în sălile de aşteptare ale medicilor. Un tată perfect.

La sosirea noastră la Paris, ne insta­la­sem într-un mic apartament pe colina Sainte-Geneviève, ca să mă pot înscrie, la momentul potrivit, la cele mai bune li­cee. Un apartament de trei camere sau, mai bine zis, de două camere şi jumă­ta­te, căci micul birou în care tata lucra, dar unde şi dormea, pe o banchetă în­­gustă, putea cu greu să fie considerat o cameră independentă. Nu mai ştiu la ce vârstă mi-am dat seama că tatăl meu locuia într-un fel de chilie, în timp ce tot restul apartamentului era aranjat în în­­tregime pentru confortul meu. Pereţii holului erau tapisaţi cu cărţi de la podea până în tavan şi această bibliotecă imen­­să, precum şi colecţia lui de CD-uri sau aceea mai limitată de DVD-uri cu marile filme ale cinematografului era destinată să îmi faciliteze redactarea temelor şi a expozeurilor.

Trăiam în doi şi doar Duong mă făcea să beneficiez de un pic de o prezenţă fe­mi­nină în timpul orei ei zilnice de menaj şi de bucătărie. Tatăl meu ştia să îşi re­cu­noască limitele şi, cum talentele lui cu­linare nu erau prea dezvoltate, pre­fe­ra să delege această sarcină. Tânăra viet­nameză, recrutată prin intermediul CROUS-ului, avea nevoie să îşi finan­ţe­ze studiile, spre marea mea bucurie. Foamea mea de adolescent am potolit-o cu bo-bun, nişte nemi de legume şi pui cu lemongrass. Când, din nefericire, Duong nu pregătea dinainte destule bunătăţi pentru week-end, tatăl meu prefera să mă ducă mai degrabă la restaurant de­cât să mă oblige să mănânc pastele lui prost fierte.

Dar, dacă bucătăria nu era punctul lui forte, era imbatabil în a-mi oferi alte ti­puri de hrană: nu pierdeam nici o mare ex­poziţie de la Luvru sau de la Grand Palais, frecventam cu asiduitate con­cer­te­le de la Théâtre des Champs-Elysées sau de la Salle Pleyel şi de la vârsta de doisprezece ani cunoşteam diversele săli de audiţii de la Radio France ca pe bu­zu­na­rul meu. De obicei, îmi anunţa pro­gra­mul cultural al weekend-ului vinerea după masă, la ieşirea de la şcoală. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să pro­testez. Cu toate că eram singurul băiat de doisprezece ani în mijlocul unei săli pe jumătate aţipite în sunetul pasajelor interminabile din Cântecul pământului sau tresărind la auzul ţimbalelor dintr-una din simfoniile lui Şostakovici, aceste ieşiri în doi mi se potriveau de minune.

O schimbare s-a produs când am în­­tâl­nit-o pe Clarice. Tata considerase că o activitate sportivă era indispensabilă pen­tru echilibrul meu şi îmi propusese clu­bul de înot de la piscina Jean Taris.

„Eşti singurul din grup care nu strâm­­bă din nas. Chiar îţi place asta sau pă­rinţii tăi au decretat că este bine pentru tine?“, a fost prima întrebare pe care mi-a adresat-o.

E adevărat că ceilalţi băieţi înscrişi şi, în mod special, fetele, toţi între zece şi paisprezece ani, se arătau rareori en­tu­ziaşti la ideea de a înota fără între­ru­pe­re mai multe bazine, în timp ce eu mă antrenam fără să mă plâng. „Tatăl meu voia să iau ore de dans, iar mama, de că­lă­rie. Rezultatul e că am ajuns aici, lo­gic. Face parte din bucuriile custodiei prin alternanţă, ce să zic“ continuă ea.

„Ah.“

„Cel mai rău e că ador asta. Te asigur că, dacă micile lor şicane între divorţaţi o să ducă la înscrierea mea la un curs de yoga anul viitor, dau foc casei. Sau mai degrabă le dau lor, la amândoi.“

„Ah.“

„Eşti mereu aşa de vorbăreţ?“

Nu eram vorbăreţ, dar cu ea am de­ve­nit vorbăreţ. Clarice nu se înscrisese doar în acelaşi club sportiv, ci şi în ace­laşi colegiu cu mine, ca urmare a des­păr­ţi­rii părinţilor ei. Foarte repede, ceilalţi au început să îşi bată joc de inter­mi­na­bi­lele noastre tête-à-tête-uri. Vorbeam în­­continuu, peste tot şi în şoaptă, fără să ţinem cont de lumea din jurul nostru. |n curte sau pe culoarele colegiului şi până şi în faţa uşii toaletelor, mergând pe stra­dă, mereu în aceeaşi poziţie. Ea la stânga mea, avansând cu bustul drept, dar cu capul uşor întors spre mine. |n clasă, profesorii cei mai indulgenţi înce­pu­seră să reacţioneze în faţa acestei in­ca­pacităţi de a tăcea din gură, punându-ne pe fiecare la un alt capăt al clasei. Chiar şi în apă, între două lungimi de ba­­zin, continuam să discutăm la ne­sfâr­şit. Ca şi cum timpul ne-ar fi fost măsurat.

Doctorul se numeşte Benjamin Lévy. Vorbim aceeaşi limbă, pentru că e năs­cut în Franţa. Avea zece ani când a sosit în Israel. Foarte brun, cu o barbă de trei zile şi cu ochii săi negri, putea fi luat drept un sefard, dar foarte repede m-a lămurit, explicându-mi că bunicii din par­tea mamei erau polonezi. Se insta­la­se­ră la Paris, la începutul anilor ‘20. Când s-a aşezat lângă mine ca să îmi povestească toate astea în câteva cu­vin­te, m-am întrebat dacă avea acest com­por­tament de frate mai mare, protector, doar cu mine sau cu toţi pacienţii săi. Dacă să te arăţi aşa de afectuos cu bol­navii era conform deontologiei medicale. Dar zâmbetul lui îmi făcea bine. El era cel care urma să îmi anunţe verdictul la mo­mentul potrivit.

La primul meu consult aici, acum câ­te­va luni, am dat peste el din întâmplare. M-a scutit de expresia de surpriză sau de dezaprobare la care mă aşteptasem. A rămas concentrat. |n timp ce se uita la radiografii şi la analizele de sânge mi-a pus doar întrebări privitoare la să­nă­tatea mea. Nici un comentariu refe­ri­tor la decizia pe care o luasem de a veni să locuiesc într-o ţară străină, imediat după un tratament care îmi punea viaţa în pericol. Ştiam însă că i se părea cu si­guranţă o nebunie la fel de mare ca şi me­dicilor francezi. |mi dădu un alt rendez-vous peste trei luni, după câteva recomandări privitoare la alimentaţia şi la regimul meu de viaţă, apoi îmi zise: „Veţi vedea că o să va simţiţi bine aici“.

II

Clarice a transformat duo-ul nostru tată-fiu într-un trio. |n doar câteva săp­tă­mâni, îşi avea deja propriile tabieturi în micul apartament din Intrarea Royer-Collard. La început venea să ne luăm gustarea după ore. Apoi a început să ne însoţească la concert vinerea seara, pen­tru ca apoi să-şi manifeste dorinţa de a lua parte şi la excursia de sâmbăta di­mi­neaţa. Am socotit atunci că e mai comod să rămână să doarmă la noi. Nu peste multă vreme, a început să fie vorba de week-enduri complete şi Clarice îşi petrecea cea mai mare parte a timpului cu noi. Două scurte convorbiri telefonice – una cu mama, celălaltă cu tatăl ei – şi ni s-a dat de înţeles că propunerea noas­tră de a ne ocupa de Clarice aranja pe toată lumea şi în special pe părinţii ei divorţaţi, supăraţi în mod iremediabil şi în mod vizibil hotărâţi să îşi petreacă tot restul vieţii încercând să îl facă să plă­tească pe celălalt pentru eşecul ma­riajului lor. Clarice afişa cu părinţii ei o dezinvoltură care mă lăsa perplex. Nu ascundea nimănui cât de ridicoli i se păreau, când îi vedea devorându-se re­ciproc cu o vigoare ce părea inepuizabilă. Dacă divorţul lor nu a reuşit să îi des­par­tă, a reuşit în schimb să o înde­păr­te­ze pe Clarice de ei, mai sigur decât ar fi putut să o facă vârsta. |n privirea ei de adolescentă dezabuzată, cei doi ar fi pu­tut vedea o porţie egală de compătimire pentru fiecare în parte, dacă şi-ar fi făcut măcar timp să se preocupe de ea, în loc să o transforme în prizoniera jo­cu­lui lor. Dar lui Clarice nu îi plăcea să le facă jocul, iar aranjamentul nostru i-a per­mis să se sustragă de la această par­tidă de şah perversă. Le oferea ea oare astfel părinţilor ei răgazul de care aveau nevoie, dar pe care aceştia erau in­ca­pabili să şi-l acorde? Ca urmare a unor lucrări în apartamentul nostru, pentru a instala un adevărat loc de dormit într-o mică încăpere pe care am putut să o câş­ti­găm prin transformarea salonului, orice ambiguitate privind caracterul me­na­jului nostru în trei, pe care unii ar fi putut să îl considere suspect, a fost înlă­tu­rată. Doi adolescenţi pe care nu-i unea nici o legătură de familie şi un tată ce­li­ba­tar... Cred totuşi că nimeni din antu­ra­jul nostru nu avea nimic de comentat şi, în mod sigur, în nici un caz părinţii lui Clarice.

Clarice a ocupat un loc special în viaţa noastră în toţi aceşti ani. Ea nu a de­ve­nit nici sora mea adoptivă, nici prima mea dragoste. Cu toate acestea, ea s-a transformat sub ochii mei într-o tânâră femeie care nu ducea lipsă nici de atuuri fizice, nici de farmec şi cu atât mai puţin de inteligenţă.

De când sunt aici, cel puţin o dată pe săptămână ne dăm întâlnire pe Skype şi conversăm îndelung, iar camera web îmi permite să constat „cum îşi face de cap în Australia“, cum zice ea. Se pare că a şi luat câteva kilograme în plus – „Da­to­ri­tă berii, îmi spune ea, am fost nişte proşti că nu am băut niciodată când eram la Paris“ –, iar noile rotunjimi îi vin bine. Ca, de altfel, şi expresia asta de satisfacţie pe care o afişează de fie­care dată când chipul îi apare pe ecranul laptop-ului meu. „Asta e din cauza partidelor de sex, nu a berii, crede-mă“,
îmi răspunse ea, când am întrebat-o pen­tru prima oară care sunt cauzele acestei schimbări formidabile. Clarice a mea, de obicei atât de posomorâtă, chiar dacă po­seda arta cârcotaşilor veseli, etern pre­ocu­pată de câte o problemă existenţială sau de vanitatea lumii, se simţea pur şi simplu bine în pielea ei. Şi nu îşi punea întrebări. Ceea ce mă fascina cu ocazia conversaţiilor noastre pe calculator, din­co­lo de mirarea provocată de schimbarea ei radicală, era plăcerea evidentă de a de­rula în faţa mea filmul experienţelor ei, de a mă face complicele acestor des­co­pe­riri. Trebuie chiar să recunosc că m-am în­trebat dacă Clarice nu se gândea la mine sau, mai degrabă, la felul în care avea să îmi povestească isprăvile ei, încă din clipa în care le trăia. Oare plă­ce­rea ei era mai mare imaginându-şi mo­mentul în care avea să împărtăşească cu mine experienţele ei cele mai intime? Ceea ce mă făcea să cred asta era modul ei de a mi se confesa, fără nici cea mai mică reţinere, chiar dacă nu puteam să exclud nici posibilitatea că prelungea pur şi simplu conversaţiile noastre de adolescenţi, fără să îşi dea seama că apariţia sexualităţii în viaţa ei dădea o nouă dimensiune obişnuinţei noastre de „a ne spune totul“. Clarice fusese în­­tot­dea­una directă şi mă tachina des da­to­rită gustului meu pentru eufemism. „Fai­mosul understatement – asta ţi se trage de la anii petrecuţi la Londra“, îmi spu­nea ea, când refuzam să răspund la vreuna dintre întrebările ei indiscrete, fără să mă eschivez. Acum, aceeaşi obiş­nuinţă de a povesti totul pe şleau dădea o nuanţă deocheată relatărilor ei. Aveam dreptul la tot felul de detalii privind anatomia amantului ei din acel moment, iar Clarice nu vedea nici un inconvenient în a-mi relata lucruri foarte precise – talia, grosimea, textura pielii, dacă era circumcis sau nu – şi în a-mi livra re­flec­ţiile ei despre presupusa relaţie dintre intensitatea plăcerii şi aceste realităţi biologice. Clarice începuse să se joace: nu îl iubea pe nici unul dintre aceşti aus­tralieni cu corpuri sculpturale, întâlniţi pe plajă, la un pub sau, mai rar, la uni­ver­sitate, dar nu vedea niciun motiv de a nu continua să-şi descopere sexuali­ta­tea cu aceeaşi logică pe care o pusese în practică până atunci în toate celelalte activităţi din timpul ei liber, indiferent că era vorba de înot, de lectură sau de jo­curi video.

Clarice era într-adevăr constanţa în­­car­nată. Nu ar fi ratat niciodată, sub nici un motiv, nici măcar un singur an­tre­nament la piscină; decretase că altfel nu ar mai servi la nimic şi îmi reproşa ade­sea indolenţa. |n ceea ce priveşte lec­tu­rile, făcea la fel: după Thérèse Desquey­roux, nu se mulţumea să continue cu unul sau alte două romane de Franµois Mauriac, ci fixase la cinci numărul de volume de acelaşi autor care trebuiau stu­diate pentru a-ţi putea face o opinie despre opera acestuia şi respecta această regulă în privinţa multor scriitori, îna­inte de a capitula, totuşi, în faţa unor opere mai puţin voluminoase, precum cele ale lui Raymond Radiguet sau Vi­vant Denon, şi de a admite că erau per­mi­se şi lecturi mai libere şi mai puţin sistematice.

Nu ajunsese încă la acest stadiu de reflecţie în domeniul explorării corpului. |mi era imposibil să îmi dau seama dacă ceea ce îi făcea mai multă plăcere era să descopere corpurile altora sau propriul ei trup, dar fără îndoială că decisese să evite orice monotonie în ceea ce devenise noul său teren de joacă.

Eu nu aveam şansa lui Clarice. Pentru mine, bucuriile anatomiei umane se li­mi­tau la frumoasele planşe colorate din căr­ţile mele de medicină. |n timpul aces­tui prim an de studii, nu bănuiam că aveam să fiu constrâns să trec şi eu de la teorie la practică – dar în cu totul alt mod. Totul a început cu nişte dureri de cap. Iniţial, acestea erau punctuale, dar ele au devenit rapid regulate, apoi per­ma­nente. Nici un analgezic clasic, nici măcar uleiurile esenţiale de mentă şi lavandă – tatăl meu se convertise cu trup şi suflet la medicina alternativă şi far­macia noastră era plină de mici fla­coane mirositoare – nu aveau vreun efect. Apoi, într-o dimineaţă, am început să am greţuri şi vărsături. |n momentul acela, tatăl meu l-a sunat pe medicul de familie care, fără să recurgă la vreun specialist, a apelat la unul dintre prie­te­nii lui de la Institutul Montsouris, ca să obţină un rendez-vous pentru un RMN de urgenţă. Peste trei zile, între două reprize de greaţă, m-am trezit culcat în­­tr-un tub alb şi rece, cu dopuri în urechi. Ieşind din staţia de RER¹ şi mergând de-a lungul parcului Montsouris, chiar
înainte de întâlnirea fixată, eram convins că aş fi făcut mai bine să profit de magnificul parc à l’anglaise decât să mă prezint la această analiză neplăcută şi costisitoare, acceptată într-un moment de panică. Voiam să cred că eram pur şi simplu surmenat, ca de altfel majo­ri­ta­tea studenţilor în anul întâi la medicină, şi că, odată cu stresul provocat de con­curs, vor dispărea şi aceste cefalee insu­portabile. La colţul străzii Deutsch de la Meurthe, era cât pe-aci să mă întorc şi să intru în parc, dar un nou puseu du­re­ros – situat la nivelul frunţii şi atât de intens încât a trebuit să mă reped la cel mai apropiat coş de gunoi şi să vomit în­­tre­gul mic dejun – a decis altfel.

Contrar anunţului iniţial – „Vom tri­mi­te rezultatele la un generalist“ –, radio­lo­gul mă aştepta în faţa cabinei în care mă îmbrăcasem şi m-a poftit în biroul său.

„Nu sunt în măsură să vă spun ceva mai precis fără să am rezultatele celor­lal­te examene, care vor trebui făcute foarte rapid, dar trebuie să vă spun că RMN-ul ne-a permis să detectăm o formaţiune, chiar în spatele frunţii. E mică, dar tre­bu­ie luată foarte în serios.“

A notat mai multe nume şi numere de telefon pe o foaie de hârtie, mi-a repetat că este ceva serios, că trebuie acţionat re­pede, dar că nimic nu este pierdut, îna­inte de a-mi da rezultatul şi de a mă con­du­ce la uşă ca să îmi spună la revedere, fără să mă privească în ochi.

Când am ieşit din spital, în loc să iau RER-ul la staţia „Cité universitaire“ şi să mă grăbesc să îl sun pe medicul nos­tru de familie şi pe toţi cei înscrişi pe lista radiologului, am luat-o la stânga, spre intrarea în parc, apoi m-am aşezat pe o bancă puţin mai încolo, în apro­pie­rea locului de joacă. Acest „nimic nu e pierdut“ răsuna încă în capul meu. Eram incapabil să mă gândesc la altceva şi simţeam doar un fel de amorţeală care îmi cuprindea treptat toate mem­bre­le. Am tresărit brusc când am auzit: „To­tul e în ordine ?“. Am văzut un tânăr aple­cat deasupra mea – mă întinsesem în­­­tre timp –, dar nu am înţeles imediat întrebarea lui. Eram doar intrigat de accentul lui străin. Oare de unde era? M-a ridicat, s-a aşezat lângă mine şi mi-a repetat: „Ar trebui să vă duceţi acasă, nu păreţi în formă. Vreţi să sun pe ci­ne­va?“. Avea pielea foarte albă şi nişte bucle mari negre. I-am întins telefonul portabil şi i-am zis: „Pe tatăl meu, vă rog“. A reuşit să găsească pe Ta în agen­da mea telefonică şi, peste jumătate de oră, tatăl meu mă ducea cu taxiul spre casă în Intrarea Royer-Collard. Nu mi-a pus nici o întrebare tot timpul drumului, a repetat însă de trei ori: „Vezi, ar fi trebuit să vin cu tine“, ca şi cum asta ar fi putut schimba rezultatele consultului. Apoi a ascultat explicaţiile mele fără să clipească, mi-a cerut foaia pe care mi-o dăduse medicul şi mi-a spus: „O să gă­sim o rezolvare. |ţi promit“.

Traducere din limba franceză de Ioana Vultur

 (Titlul aparţine  redacţiei)

Jean Mattern, Simon Weber, Sabine Wespieser éditeur, Paris, 2012