Bucurestiul Cultural, nr. 122 - Poezia „expiraţilor“

Daniel Cristea-enache | 12.03.2013

Pe aceeași temă

|ntr-o foarte bună formă poetică se arată Nicolae Prelipceanu într-un vo­lum, la pierderea speranţei, care tema­ti­zea­ză consistent şi problematizează sub­til-ironic condiţia poeziei şi a generaţiei „expirate“.

Termenul din urmă, absolut nefericit, a fost utilizat într-o anchetă mai veche a ziarului Cotidianul, el desemnând di­fe­ri­te figuri publice autohtone care ar fi trebuit... să dispară. Majoritatea con­ge­ne­rilor acestora receptează şi azi şocul reducerii unui autor la vârsta lui bio­lo­gică şi la promoţia din care face parte. Nicolae Prelipceanu a „blindat“ tema cu pesimismul caracteristic poeziei sale, aso­ciind-o constant cu o alta comple­tând-o ca o jumătate a sferei: prezenţa triumfătoare, agresivă şi dislocantă a unei tinereţi fără memorie şi fără trecut cultural.

Citindu-i pe unii dintre tinerii şi foarte tinerii scriitori, vom observa că re­prezentarea e sensibil diferită. Tabloul este acelaşi, însă el pare dominat de către vârstnicii depăşiţi, dar institu­ţio­na­lizaţi. Gerontocraţia e la putere şi junele rebel abia mai răsuflă în luptă cu hidra. Aceste viziuni antipodice asupra aceleiaşi problematici sunt, de altfel, vechi de când lumea literară; iar ade­vă­rul e de găsit undeva la mijloc. Nu toţi ti­nerii poeţi sunt „obraznici“ cu necesi­ta­te, după cum nu toţi poeţii consacraţi sunt depăşiţi de vremuri şi „expiraţi“. |ntre unii şi alţii se nasc alianţe extrem de interesante, în interiorul şi chiar în afara filiaţiilor poetice. |nsă aceste apro­pieri nu sunt pe gustul amatorilor de conflict, polemică, sânge intelectual îm­­prăş­tiat în tablou...

Incitante pentru cititor şi relevante pentru critic sunt modul în care autorul „ges­tionează“ creativ această proble­ma­ti­că şi gradul în care o transformă în în­­săşi poezia pe care o scrie. Dincolo de titlu (bine ales), e limpede că tema nu e aplicată exterior pe un discurs poetic forţat s-o accepte. Ea dă chiar structura discursului şi registrul sceptic, cu mo­du­la­ţii melancolice, de care sunt impreg­na­te versurile. Merită citat integral şcoala pentru bătrâni, unul dintre cele mai bune poeme ale volumului: „au început chiar şi tinerii să-şi scrie memoriile/ ei se uită cu ură la noi pentru că avem în spinare/ marii rucsaci plini ai amintirii/ dar nu/ îi asigur eu fără să strig fără să mă agit/ nu am nimic în acest rucsac/ pe care-l mai port din obişnuinţă o vreme/ e gol puteţi să-l umpleţi cu ce vreţi voi/ chiar cu vieţile voastre scurte încă/ şi o să vă fiu recunoscător// numai să nu fi rămas ceva dinainte/ totuşi spun ei să nu se amestece lucrurile/ şi să se de­te­rio­re­ze frumoasele noastre clipe trăite/ la atingerea tuturor frustrărilor voastre/ pe care le daţi drept memorie a anilor scurşi// parcă-i văd cum mai picură acum la dezgheţ/ toţi anii îngheţaţi altă­dată/ curg streşinile pline de apă chioa­ră/ n-aţi făcut nimic/ de nimic nu mai sunteţi buni/ daţi-vă jos rucsacii din spate/ nu aveţi dreptul/ să-i mai pur­taţi dacă nu e nimic în ei/ decât umezeala zadarnică a gheţurilor de altă­da­tă// memoria măi aceştia nu e ce cre­deţi voi/ cuvintele vi s-au dus s-au us­cat/ numai incontinenţa mai udă veş­min­tele voastre/ şi rucsacii/ dracu’ ştie cum urcă ea până la ei/ o să vă învăţăm noi cum e cu memoria/ ce sunt amin­ti­ri­le cum e cu viaţa trăită/ şi aşa începe şcoa­la pe la întâi octombrie/ al fiecărui an/ când toţi bătrânii se aşază cuminţi în bănci/ iar copiii încep să-i înveţe cum se trăieşte/ şi cum se dobândesc nişte amin­tiri mai curate/ mai pure mai dure/ mai cinstite mai bine simţite“.

Dacă, aici, dialogul imaginat, în regis­tru sarcastic, este edificator pentru linia de separaţie conflictuală a generaţiilor, în alte versuri el va fi cu cititorul, pe vec­torul lecturii pe care acesta o va face. Poet de recunoscută subtilitate, Prelip­cea­nu introduce problema conflictului şi a excluderii în referentul unor texte care, aparent, vorbesc despre altceva. Eli­minarea şi uitarea „bătrânilor“ nu mai fac parte dintr-o confruntare, re­to­ri­că, de poziţii, ca în şcoala pentru bă­trâni, ci din atmosfera poeziei, din fun­da­lul ei, din unele detalii fin presărate în versuri. O voce rulând un discurs (auto)iro­nic caută receptorul la care scep­ticismul, amărăciunea, melancolia, în fine, experienţa să ajungă prin suges­tie ori prin notaţie directă. Adresarea con­turează un lector ce asistă înfrân­ge­ri­le „expiraţilor“ şi drama extincţiei lor simbolice. Cu o mare vioiciune expresivă şi cu aceeaşi ironie stratificată şi mul­ti­plu orientată, poetul se condamnă el în­­suşi, apăsat şi repetat, sub ochii unui cititor deja învăţat cu un alt tip de poe­zie, de literatură şi de existenţă.

Construind simbolic conflictul gene­ra­ţio­nist şi evitând ipostaza dulceagă a la­mentaţiei, autorul îşi va reprezenta un lector în consecinţă. Acesta nu trebuie să fie unul avizat, cultivat, cu ex­pe­rien­­­ţă culturală, ci, dimpotrivă, tabula rasa în ceea ce priveşte poezia românească şi universală apărută, absurd şi inutil, până acum un deceniu... Abia în acest punct, strategia retorică a autorului care se joacă abil cu reprezentările şi clişeele devine evidentă şi pe cel mai ascuns nivel al ei. Cititorul real se va disocia, inevitabil, de lectorul „de tip nou“, ca şi de autorii aidoma lui. Un re­flex cultural de apărare va fi activat în faţa unui asemenea receptor şi a recep­tă­rii pe care el o poate face. Noi nu sun­tem ca el, îşi vor fi spunând, uşuraţi, citi­torii cărţii, empatizând cu poezia nepercepută şi nereceptată de o brută incultă.

Astfel, pe când titanic fals e o parabolă destul de căznită şi cu efect invers celui scontat, poetul automat este remarcabilă şi prin calitatea propriu-zisă a versu­ri­lor, şi prin inteligenţa retorică a monta­ju­lui. Un mare critic de poezie ca Gheor­ghe Grigurcu remarca la Prelipceanu „limbajul sec, noţional, de nuanţă brechtiană. Nimic „poetic“, într-adevăr (precum la metafizicii „şaizecişti“ ori la calofilii „şaptezecişti“), în strofele din poet automat. |nceputul aduce în cadru, rapid, figura bucălată de june ignorant şi senin, spre care sunt aruncate şi des­fă­şurate istorii împinse, azi, în uitare: „acum câteva zeci de ani când unii din­tre dumneavoastră nu erau născuţi încă/ graficianul florin creangă despre care nu mai ştiu nimic de multă vreme/ ve­nea seara la mongolu’ despre care mai aud câte ceva din când în când/ şi ne povestea visele sale/ îmi mai amintesc troleibuzele cu blană/ dar ceea ce vreau să vă spun este altceva/ cum noi stă­team multă vreme în acea cârciumă sub pământ până când oboseam de atâta muncă/ într-o zi tot el a venit cu ideea beţivului automat care să continue să ri­di­ce paharul/ şi după ce omul pune capul pe masă pentru o binemeritată odih­nă/ sau cum spunea m ivănescu pen­tru un somn reparator“.

După încă o strofă, „proiectul“ distopic e gata. Va fi inventat şi un poet au­to­mat. Discursul, într-un mod frapant, este acum post-avangardist, ca la Geo Dumitrescu şi Marin Sorescu, dar adap­tat la programele de ultimă generaţie. |ntre timp, a intrat în tradiţia radiată prin ignoranţă şi avangarda care, în se­colul trecut, o contesta. Totul e pus la trecut, la index, la neştiinţă şi ne-cu­noaş­tere. Ultimul mohican al Poeziei de pe vremea când era şi citită (auto­repre­zen­tare, evident, autoironică, dar nu mai puţin funcţională în conceptul de lucru al autorului) ar vrea să lase în urmă ceea ce anunţă în titlu: „însă cel mai mult aş vrea să las în urma mea poetul automat/ programat de mine în­­sumi/ atunci când mi-ar veni vremea să dispar/ văd încă de pe-acum că dacă ai murit nu mai exişti nici ca poet sau ce vei fi fost/ dar degeaba/ nici dacă eşti în viaţă nu mai exişti în ochii celor programaţi să vadă doar altceva/ ai criticilor automaţi/ ai cititorilor auto­maţi/ în această lume a automatelor de cafea şi de sex şi de gânduri corecte/ unde iată că-mi mai amintesc şi de beţivul automat al lui florin creangă/ şi de alte vise nebuneşti care se vor împlini ele vreodată/ atunci când poetul meu au­to­mat va fi de mult pus la treabă.

După alte trei strofe de minuţioasă descripţie a caracteristicilor „tehnice“ (între ghilimele, fiindcă ironia uci­gă­toa­re dizolvă din interior regimul realist în care este expus proiectul), finalul vine cu dramatismul de profunzime al supra­te­mei din la pierderea speranţei: „renunţă şi taci/ dispari fără urmă/ ia-ţi cu tine plăcile şi sârmuliţele/ toată fierăraia aia fină/ din care te făceai că eşti com­pus/ şi mai ales şterge-ţi minuţios/ nu­me­le/ din catalogul poeţilor/ vii şi morţi“.

Ieşind din versurile lui Nicolae Pre­lip­cea­nu pentru a vorbi despre ele fără „dis­torsiuni“ artistice, nu am îndoieli asupra faptului că numele acestui ori­gi­nal şi substanţial poet (nici „şaizecist“, nici „şaptezecist“) va figura într-o vii­toa­re istorie a literaturii române.

 

Nicolae Prelipceanu, la pierderea speranţei, poeme, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012, 64 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22