Pe aceeași temă
|ntr-o foarte bună formă poetică se arată Nicolae Prelipceanu într-un volum, la pierderea speranţei, care tematizează consistent şi problematizează subtil-ironic condiţia poeziei şi a generaţiei „expirate“.
Termenul din urmă, absolut nefericit, a fost utilizat într-o anchetă mai veche a ziarului Cotidianul, el desemnând diferite figuri publice autohtone care ar fi trebuit... să dispară. Majoritatea congenerilor acestora receptează şi azi şocul reducerii unui autor la vârsta lui biologică şi la promoţia din care face parte. Nicolae Prelipceanu a „blindat“ tema cu pesimismul caracteristic poeziei sale, asociind-o constant cu o alta completând-o ca o jumătate a sferei: prezenţa triumfătoare, agresivă şi dislocantă a unei tinereţi fără memorie şi fără trecut cultural.
Citindu-i pe unii dintre tinerii şi foarte tinerii scriitori, vom observa că reprezentarea e sensibil diferită. Tabloul este acelaşi, însă el pare dominat de către vârstnicii depăşiţi, dar instituţionalizaţi. Gerontocraţia e la putere şi junele rebel abia mai răsuflă în luptă cu hidra. Aceste viziuni antipodice asupra aceleiaşi problematici sunt, de altfel, vechi de când lumea literară; iar adevărul e de găsit undeva la mijloc. Nu toţi tinerii poeţi sunt „obraznici“ cu necesitate, după cum nu toţi poeţii consacraţi sunt depăşiţi de vremuri şi „expiraţi“. |ntre unii şi alţii se nasc alianţe extrem de interesante, în interiorul şi chiar în afara filiaţiilor poetice. |nsă aceste apropieri nu sunt pe gustul amatorilor de conflict, polemică, sânge intelectual împrăştiat în tablou...
Incitante pentru cititor şi relevante pentru critic sunt modul în care autorul „gestionează“ creativ această problematică şi gradul în care o transformă în însăşi poezia pe care o scrie. Dincolo de titlu (bine ales), e limpede că tema nu e aplicată exterior pe un discurs poetic forţat s-o accepte. Ea dă chiar structura discursului şi registrul sceptic, cu modulaţii melancolice, de care sunt impregnate versurile. Merită citat integral şcoala pentru bătrâni, unul dintre cele mai bune poeme ale volumului: „au început chiar şi tinerii să-şi scrie memoriile/ ei se uită cu ură la noi pentru că avem în spinare/ marii rucsaci plini ai amintirii/ dar nu/ îi asigur eu fără să strig fără să mă agit/ nu am nimic în acest rucsac/ pe care-l mai port din obişnuinţă o vreme/ e gol puteţi să-l umpleţi cu ce vreţi voi/ chiar cu vieţile voastre scurte încă/ şi o să vă fiu recunoscător// numai să nu fi rămas ceva dinainte/ totuşi spun ei să nu se amestece lucrurile/ şi să se deterioreze frumoasele noastre clipe trăite/ la atingerea tuturor frustrărilor voastre/ pe care le daţi drept memorie a anilor scurşi// parcă-i văd cum mai picură acum la dezgheţ/ toţi anii îngheţaţi altădată/ curg streşinile pline de apă chioară/ n-aţi făcut nimic/ de nimic nu mai sunteţi buni/ daţi-vă jos rucsacii din spate/ nu aveţi dreptul/ să-i mai purtaţi dacă nu e nimic în ei/ decât umezeala zadarnică a gheţurilor de altădată// memoria măi aceştia nu e ce credeţi voi/ cuvintele vi s-au dus s-au uscat/ numai incontinenţa mai udă veşmintele voastre/ şi rucsacii/ dracu’ ştie cum urcă ea până la ei/ o să vă învăţăm noi cum e cu memoria/ ce sunt amintirile cum e cu viaţa trăită/ şi aşa începe şcoala pe la întâi octombrie/ al fiecărui an/ când toţi bătrânii se aşază cuminţi în bănci/ iar copiii încep să-i înveţe cum se trăieşte/ şi cum se dobândesc nişte amintiri mai curate/ mai pure mai dure/ mai cinstite mai bine simţite“.
Dacă, aici, dialogul imaginat, în registru sarcastic, este edificator pentru linia de separaţie conflictuală a generaţiilor, în alte versuri el va fi cu cititorul, pe vectorul lecturii pe care acesta o va face. Poet de recunoscută subtilitate, Prelipceanu introduce problema conflictului şi a excluderii în referentul unor texte care, aparent, vorbesc despre altceva. Eliminarea şi uitarea „bătrânilor“ nu mai fac parte dintr-o confruntare, retorică, de poziţii, ca în şcoala pentru bătrâni, ci din atmosfera poeziei, din fundalul ei, din unele detalii fin presărate în versuri. O voce rulând un discurs (auto)ironic caută receptorul la care scepticismul, amărăciunea, melancolia, în fine, experienţa să ajungă prin sugestie ori prin notaţie directă. Adresarea conturează un lector ce asistă înfrângerile „expiraţilor“ şi drama extincţiei lor simbolice. Cu o mare vioiciune expresivă şi cu aceeaşi ironie stratificată şi multiplu orientată, poetul se condamnă el însuşi, apăsat şi repetat, sub ochii unui cititor deja învăţat cu un alt tip de poezie, de literatură şi de existenţă.
Construind simbolic conflictul generaţionist şi evitând ipostaza dulceagă a lamentaţiei, autorul îşi va reprezenta un lector în consecinţă. Acesta nu trebuie să fie unul avizat, cultivat, cu experienţă culturală, ci, dimpotrivă, tabula rasa în ceea ce priveşte poezia românească şi universală apărută, absurd şi inutil, până acum un deceniu... Abia în acest punct, strategia retorică a autorului care se joacă abil cu reprezentările şi clişeele devine evidentă şi pe cel mai ascuns nivel al ei. Cititorul real se va disocia, inevitabil, de lectorul „de tip nou“, ca şi de autorii aidoma lui. Un reflex cultural de apărare va fi activat în faţa unui asemenea receptor şi a receptării pe care el o poate face. Noi nu suntem ca el, îşi vor fi spunând, uşuraţi, cititorii cărţii, empatizând cu poezia nepercepută şi nereceptată de o brută incultă.
Astfel, pe când titanic fals e o parabolă destul de căznită şi cu efect invers celui scontat, poetul automat este remarcabilă şi prin calitatea propriu-zisă a versurilor, şi prin inteligenţa retorică a montajului. Un mare critic de poezie ca Gheorghe Grigurcu remarca la Prelipceanu „limbajul sec, noţional, de nuanţă brechtiană“. Nimic „poetic“, într-adevăr (precum la metafizicii „şaizecişti“ ori la calofilii „şaptezecişti“), în strofele din poet automat. |nceputul aduce în cadru, rapid, figura bucălată de june ignorant şi senin, spre care sunt aruncate şi desfăşurate istorii împinse, azi, în uitare: „acum câteva zeci de ani când unii dintre dumneavoastră nu erau născuţi încă/ graficianul florin creangă despre care nu mai ştiu nimic de multă vreme/ venea seara la mongolu’ despre care mai aud câte ceva din când în când/ şi ne povestea visele sale/ îmi mai amintesc troleibuzele cu blană/ dar ceea ce vreau să vă spun este altceva/ cum noi stăteam multă vreme în acea cârciumă sub pământ până când oboseam de atâta muncă/ într-o zi tot el a venit cu ideea beţivului automat care să continue să ridice paharul/ şi după ce omul pune capul pe masă pentru o binemeritată odihnă/ sau cum spunea m ivănescu pentru un somn reparator“.
După încă o strofă, „proiectul“ distopic e gata. Va fi inventat şi un poet automat. Discursul, într-un mod frapant, este acum post-avangardist, ca la Geo Dumitrescu şi Marin Sorescu, dar adaptat la programele de ultimă generaţie. |ntre timp, a intrat în tradiţia radiată prin ignoranţă şi avangarda care, în secolul trecut, o contesta. Totul e pus la trecut, la index, la neştiinţă şi ne-cunoaştere. Ultimul mohican al Poeziei de pe vremea când era şi citită (autoreprezentare, evident, autoironică, dar nu mai puţin funcţională în conceptul de lucru al autorului) ar vrea să lase în urmă ceea ce anunţă în titlu: „însă cel mai mult aş vrea să las în urma mea poetul automat/ programat de mine însumi/ atunci când mi-ar veni vremea să dispar/ văd încă de pe-acum că dacă ai murit nu mai exişti nici ca poet sau ce vei fi fost/ dar degeaba/ nici dacă eşti în viaţă nu mai exişti în ochii celor programaţi să vadă doar altceva/ ai criticilor automaţi/ ai cititorilor automaţi/ în această lume a automatelor de cafea şi de sex şi de gânduri corecte/ unde iată că-mi mai amintesc şi de beţivul automat al lui florin creangă/ şi de alte vise nebuneşti care se vor împlini ele vreodată/ atunci când poetul meu automat va fi de mult pus la treabă“.
După alte trei strofe de minuţioasă descripţie a caracteristicilor „tehnice“ (între ghilimele, fiindcă ironia ucigătoare dizolvă din interior regimul realist în care este expus proiectul), finalul vine cu dramatismul de profunzime al supratemei din la pierderea speranţei: „renunţă şi taci/ dispari fără urmă/ ia-ţi cu tine plăcile şi sârmuliţele/ toată fierăraia aia fină/ din care te făceai că eşti compus/ şi mai ales şterge-ţi minuţios/ numele/ din catalogul poeţilor/ vii şi morţi“.
Ieşind din versurile lui Nicolae Prelipceanu pentru a vorbi despre ele fără „distorsiuni“ artistice, nu am îndoieli asupra faptului că numele acestui original şi substanţial poet (nici „şaizecist“, nici „şaptezecist“) va figura într-o viitoare istorie a literaturii române.
Nicolae Prelipceanu, la pierderea speranţei, poeme, Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012, 64 p.
