Pe aceeași temă
Deseori distanţa dintre autorul ca persoană, imaginea acestuia, ce transcende epoca în care a trăit, şi ceea ce putem afla invocând memoria documentelor e una considerabilă. Dar cum ar trebui operată această diferenţă şi cine este în măsură să facă – la modul ideal, adică onest şi fără inflamări – dreptate într-o chestiune atât de delicată? Care ar fi condiţiile ce se cer îndeplinite pentru un astfel de demers, nepartinic, ferit de orice manipulări informaţionale?
Şi este oare o astfel de clarificare fără echivoc posibilă, având în vedere că vorbim despre documente care nu sunt niciodată neutre şi pot conţine ele însele manipulări? Cu ce ar trebui suplimentat acest puzzle incomplet? Sunt întrebări care obsedează încă mediul intelectual românesc, rămas cu cicatricea trecerii prin anii comunismului.
Faptul că Gabriel Andreescu alege să recurgă la arhive şi să deschidă calea unei cercetări „la rece“, bazate mai mult pe analiza atentă a dosarelor de Securitate şi pe o înţelegere contextualizată, a presupus asumarea unei întreprinderi dificile şi riscante, având în vedere că ne aflăm pe un teren labil, unde informaţia – nesigură sau neclară – poate fi deseori înşelătoare. Descriind greutăţile întâmpinate, autorul vorbeşte despre necesare clasificări şi distincţii, între faptele reale şi altele inventate, cuvintele surselor şi cele atribuite lor de ofiţeri, despre importanţa inventarierii şi organizării materialului, care, neputând fi citat în întregime, a fost sintetizat şi susţinut de citate edificatoare. Astfel, cercetarea îndelungată şi atentă a documentelor conduce la o bună cunoaştere a materialului în ansamblul său şi permite descifrarea unor sensuri suplimentare: „Studiul sistematic al arhivei oferă cititorului câteva instrumente substanţiale pentru
înţelegerea a ceea ce spun dosarele. El va ajunge să distingă între limbajul informatorului şi cel al ofiţerului, chiar dacă documentul nu le separă, şi va recunoaşte declaraţiile tipice ale muncii de reţea, independente de faptele descrise. Va putea interpreta notele în raport cu ansamblul materialelor din cazul dat şi, în loc să-l păcălească, contradicţiile şi incongruenţele îl vor ajuta să pătrundă în spatele filelor cercetate“. Expunerea metodei sale de analiză anunţă încă de la bun început o preferinţă pentru temperanţă şi pentru o anumită prudenţă, observată deja de recenzenţii cărţii, văzută ca o contrapondere la articolele apărute în ultimii ani în presă, acide şi vituperante, dar (puţine) redactate ca rezultat al consultării dosarelor de la CNSAS ale scriitorilor. Cele şapte cazuri luate în discuţie în carte sunt ale lui Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Nicolae Breban. Cu siguranţă, unul dintre capitolele care suscită cel mai mult interes este cel dedicat lui Adrian Marino, ecoul Vieţii unui om singur stăruind încă şi astăzi, la câţiva ani de la apariţia sa din 2010, care a declanşat atâtea discuţii şi dispute. Traseul existenţial parcurs de acesta de la „recalcitrantul“ tânăr de douăzeci şi opt de ani, arestat vreme de opt ani şi apoi trimis în domiciliu forţat la Lăţeşti, până la reacţiile suscitate, post-mortem, de apariţia Vieţii unui om singur e analizat atent, pe baza documentelor, autorul invocând recursul la o „hermeneutică“ ce ar trebui să presupună, pe de o parte, trimiterile la ansamblul dosarelor, pe de alta, acolo unde acest lucru nu e posibil, la surse diferite, care să permită „verificarea cu informaţii de altă natură“. Cu acelaşi interes se va fi citit capitolul dedicat lui Alexandru Paleologu, al cărui dosar e analizat în paralel cu cel al lui Nicolae Balotă, cei doi cărturari reprezentând, pentru autor, două cazuri diametral opuse: pe de o parte, acesta vorbeşte despre o „cruzime a calificativelor“ în privinţa lui N. Balotă, pe de alta, privitor la Paleologu, despre arbitrarul cu care pot fi uneori interpretate datele istoriei înscrise în dosarele politice. Comparaţia e justificată, subliniază autorul, şi de „multele fapte asemănătoare din istoria celor doi oameni de cultură“. Sursele luate în discuţie de autor sunt, pe lângă documentele din dosare, cărţi precum celebrul dialog al lui Stelian Tănase cu Alexandru Paleologu, Sfidarea memoriei, sau volumul din 2010 al lui Tudorel Urian, Vieţile lui Alexandru Paleologu, dar şi „vocea colectivă“ pe care ar reprezenta-o Wikipedia (ne-am putea întreba, desigur, dacă repetatele referiri la ceea ce autorul numeşte „enciclopedia gândirii colective“, în încercarea de a demonstra că portretele celor invocaţi în cartea sa au supravieţuit în memoria generală în forma în care se regăsesc acolo, pot fi cu adevărat relevante, având în vedere anonimitatea postărilor şi deseori lipsa lor de coerenţă, corectitudine etc.). Astfel, încadrarea lui Nicolae Balotă în topul celor „5 cei mai odioşi informatori“, acuzele că ar fi „unul dintre cei mai activi şi murdari informatori ai Securităţii“, un „harnic colaborator“ al acesteia i se par lui Gabriel Andreescu calificative exagerate, „respingătoare“, nejustificate prin prisma „vinei ce se află la lumina zilei“ (respectiv „lauda dreptăţii şi echităţii socialiste“). Pe de altă parte, cazul lui Alexandru Paleologu a fost mai uşor trecut cu vederea de opinia publică, susţine autorul, care conchide, comparând situaţiile celor doi scriitori: „Ce anume îi diferenţiază, din perspectivă etică, pe cei doi oameni de cultură, de vreme ce colaborarea cu Securitatea poate fi tratată atât de diferit? |ntrebările noastre nu vizează atât ceea ce au făcut oamenii cu viaţa lor în momentele grele ale istoriei, căci acestea sunt acte pure, determinaţii, ci cum interpretează şi cum evaluează oamenii astăzi comportamentele semenilor lor. Nu faptele în sine dau conţinut vieţii noastre de comunitate, ci modul în care le semnificăm“. „Cazul“ Mihnea Berindei e dezbătut de asemenea pe larg, cu argumente care nu ţin în exclusivitate de documentele de arhivă – e vorba, în special, de cele din arhivele SIE şi SRI, din perioada 1968-1977 –, acestea au însă o pondere importantă în analiza acuzaţiilor care i-au fost aduse lui Berindei începând cu anul 2006, că ar fi fost racolat de Securitate încă de pe vremea studenţiei sale. Autorul urmăreşte pas cu pas cele mai importante dovezi incriminatoare în cazul lui Berindei, susţinând că acestea pot fi demontate, făcându-se recurs deopotrivă la documentele de arhivă, dar şi la cele personale, ale istoricului, precum şi la afirmaţiile sale, care se pot verifica apelând la date publice (şi, nu în ultimul rând, la un portret sintetic şi obiectiv pe care i-l face Monica Lovinescu); câteva declaraţii ale lui Berindei sunt analizate apelându-se la documentele din arhiva CNSAS (precum cea despre Ion Sălăjan, dosar I nr. 123324, f. 20).
Un alt caz discutat pe larg este cel al lui Mihai Botez. Andreescu subliniază aici relevanţa dimensiunii teoretice a activităţii de disident a lui Mihai Botez, tributară formaţiei sale de cercetător, care „dorea să cunoască în adâncime lumea despre care vorbea şi avea instrumentele necesare“. Şirul situaţiilor discutate se încheie cu controversatul caz al lui Nicolae Breban, sau „paradoxul Breban“. Autorul consideră că prozatorul a fost „învins de Securitate“, care îl împiedică să atingă notorietatea dorită în străinătate, dar îi şi domoleşte „energia recalcitrantă“ ce l-ar fi făcut periculos pentru regim; în aceeaşi măsură, însă, punctează Andreescu, Securitatea i-ar fi învins şi pe opozanţii săi, care au căzut victime dezinformării şi manipulării.
Deloc neglijabile în Cărturari, opozanţi şi documente sunt notele de la sfârşitul fiecărui capitol, care, aşa cum anunţa el însuşi în Cuvântul înainte al cărţii, constituie o completare, cu comentarii suplimentare sau cu citate din dosarele parcurse de-a lungul cercetării sale, a materialului pe care-l sintetizează în fiecare capitol. Parcurgerea lor presupune un exerciţiu util şi extrem de interesant, nu numai pentru că face deseori lumină în chestiunile delicate, dar şi pentru că delimitează, în beneficiul cititorului profan, „vocile“ care se suprapun în diversele note cuprinse în dosare, în încercarea de a delimita adevărul de manipulările conţinute de documente.
Un fragment de la începutul unuia dintre subcapitolele dedicate lui Alexandru Paleologu ar putea constitui un mesaj general al volumului de faţă, de care să ţină cont cei interesaţi în viitoare sondări ale trecutului politic al unor personalităţi culturale: „ ...contează şi nuanţele de comportament, sunt relevante şi contextele în care s-a stabilit o legătură între informatori şi Securitate, şi de ele avem de ţinut seamă dacă este de construit o grilă coerentă, onestă, de evaluare a colaborărilor. Or, în citirea documentelor, la peste zece ani de când există accesul la dosarele Securităţii, în locul nuanţelor şi contextualizării predomină conjunctura şi incoerenţa“. Cititorul acestei cărţi poate sau nu să fie de acord întru totul cu autorul ei asupra unora dintre afirmaţiile făcute despre cele şapte personalităţi luate în discuţie, mesajul ei este cel care contează, iar acesta vizează, cum am mai arătat, un recurs la analiza documentelor din dosare, una temeinică însă, nu fragmentară şi subiectivă, atentă în aceeaşi măsură la nuanţe şi la posibilele dezinformări din dosare, dar şi la alte surse decât cele de arhivă. A scrie despre autori cu obiectivitate, fără parti-prisuri politice sau de alt fel, ar trebui să constituie o miză generală, ca şi păstrarea unui echilibru al balanţei care nici să nu treacă cu vederea adevăruri pe care istoria nu le poate ignora, dar nici să nu stigmatizeze, autori şi opere laolaltă, în virtutea unei primejdioase vânători de vrăjitoare care recurge deseori la atacuri la persoană sau înfierări publice.
Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Polirom, 2013, 304 p.
