Bucurestiul Cultural, nr. 12/2006

CAIUS DOBRESCU

 

Romania pentru debili mintal

 

 

 

Un clip finantat de Autoritatea Nationala pentru Turism, menit a ne convinge sa ne petrecem vacantele in interiorul granitelor tarii, prezinta o fetita, draguta si simpatica, asa cum sunt toti copiii, expunand, in esenta lor, frumusetile patriei. Textul clipului, pentru care, desigur, micuta nu are absolut nici o vina, vorbeste despre "tapetul" care este Romania, cu Marea Neagra deoparte si muntii impaduriti de alta. La care se adauga, evident, manastirile.

 

Cu putina imaginatie, am putea presupune ca ne aflam in fata unei tratari cinematografice a bancului cu "frumoasa tara, pacat numai ca e locuita". Chiar lacasele monahale care apar in clip, cu aerul lor supralumesc, nu tulbura, ci mai degraba accentueaza fantasma virginitatii originare. Astfel incat productia poate sa ne vorbeasca nestingherita despre voluptatea unei stari naturale reconfortante, complet noncontradictorii, lipsite de responsabilitati si de memorie. in care ne putem instala pentru a ne odihni cu desavarsire. Ceea ce consuna, poate, cu asteptarile estivale ale cuiva care are trei slujbe ca sa-si poata intretine familia. Dar exprima, totodata, si reactia de regresie fantasmatica a unei societati care refuza sa se maturizeze, a unei societati incapabile sa-si asume propria complexitate.

 

S-ar putea crede ca Autoritatea Nationala pentru Turism a devenit cartierul general al hipiotilor nostalgici, impatimiti ai intoarcerii la Varsta de Aur. Sau ca in spatele acestei banale institutii se ascunde o celula de ecologisti radicali, dintre aceia care viseaza o planeta eliberata total de tirania civilizatiei. Sau ca respectiva autoritate este condusa de Zen-budisti care vor sa ne salveze descoperindu-ne avantajele si confortul golului mental absolut.

 

In fapt, daca se poate vorbi, in legatura cu clipul ANT, despre un gol mental, acesta nu este, in mod cert, de natura Zen-budista. Emotia panteista pe care incearca el sa o comunice oamenilor care se pregatesc sa plece in vacanta pare sa consune mai degraba cu un ideal al completei spalari a creierului. Clipul nu ne recomanda relaxarea, ci mai degraba decervelarea. Ne cere sa devenim nu vilegiaturisti, ci moroni. Trebuie sa recunoastem, totusi, ca aceasta pretioasa creatie nu izvoraste doar din buzunarul nostru, adica din taxele pe care le platim, ci si din esenta insasi a mentalitatilor noastre. Pentru ca, la o analiza mai atenta, vom putea constata cum acest clip ANT vorbeste, candid, despre sufletul unei societati care:

 

a) imparte viata in perioade de munca istovitoare (sau agitatie isterica) si perioade de calm, in care nu se poate presupune ca ai vrea sa-ti dezvolti personalitatea sau sa-ti cultivi spiritul, ci doar ca ravnesti sa zaci ca o leguma, la mare, la munte sau in pridvorul unei case de oaspeti manastiresti;

 

b) este atat de divizata, de pulverizata mai bine zis, incat nu este capabila sa se articuleze decat in jurul unor principii foarte elementare, cum ar fi acela ca avem in comun pamantul de sub picioare si cerul de deasupra capului, sau al unei simbolism religios anacronic, diluat si confuz;

 

c) este incapabila sa-si construiasca o identitate complexa (adica sa se prezinte ei insisi intr-o infatisare stimulativa pentru intelect), fiindca este incapabila, in general, sa practice formele institutionalizate ale gandirii complexe, adica discriminativ-critice si prospectiv-creative.

 

Dincolo de toate acestea, insa, clipul ANT vorbeste si despre lipsa de cultura, curaj, imaginatie si inteligenta a celor ce gireaza procesul cultural cu directe si foarte ramificate implicatii politice si comerciale care este modelarea imaginii de sine a "Romaniei". Este, insa, greu sa-i acuzi pe "tehnicieni", atata timp cat cei chemati sa introduca idei si cadre de referinta in sistem nu se dovedesc capabili de luciditate. E greu, de exemplu, sa ne surprinda beatificarea golului si noncontradictiei mentale in stil ANT, cand directorii de constiinta ai societatii in care traim reactioneaza furibund la orice opinie ce ameninta sa-i tulbure din calmul valorilor in care s-au instalat.

 

Ni se spune, de obicei, ca societatea noastra se afla in criza fiindca a pierdut reperele morale ale religiei. Sustinerea mi se pare amuzanta, daca tinem cont de faptul ca traim intr-o tara in care aproape toate expresiile credintei cunoscute din neolitic pina astazi par sa se fi prezervat in forme inca evidente, ba chiar, uneori, deconcertant de vii. Adevarata noastra problema este lipsa unui avans sesizabil in asimilarea dubiului sistematic ca mod de-a exista. La nivel institutional, suntem departe de acea prudenta si subtilitate a mintii care ne-ar da maturitatea de a accepta incertitudinile, tensiunile si diversitatea implicate in traditiile noastre culturale, ajutandu-ne, in acelasi timp, sa propunem, in acest problematic perimetru, forme ingenioase si, de ce nu?, spectaculoase de coerenta. In cazul de fata, de coerenta a reprezentarii noastre despre noi insine ca natiune civilizata plecata in vacanta.

 

 

 

 

 

Marius Oprea despre dosare periate si despre santajarea informatorilor

 

 

 

Intr-un amplu interviu din Evenimentul zilei realizat de  Laurentiu Ciocazanu si Ovidiu Nahoi la 31 iulie si intitulat  Privatizarea comunismului ,  istoricul Marius Oprea, ale carui carti despre Securitatea care "a banalizat raul", despre mostenitorii de azi ai Securitatii sau despre atotputernicele servicii de cadre - securistii partidului - arunca o lumina clara asupra institutiilor represive ale statului comunist, arata, cu exactitate, dar si cu nuanta, problemele deconspirarii, aflate la ordinea zilei. Cateva citate:

 

• ".... Chiar de la prima intalnire a comisiei de la Cotroceni, la care am fost invitat de Vladimir Tismaneanu, eu le-am spus ca nu sunt de acord cu infiintarea unei astfel de comisii, dar ca inteleg sa fac parte din ea pentru ca sunt demnitar al statului roman si nu pot sa spun nu unei solicitari a presedintelui. Daca refuzam, insemna ca raspund cu aceeasi moneda, iar moneda se chema politizarea istoriei. Eu am insistat foarte mult pe ideea ca, daca ne mai batem si pe mostenirea comunismului, atunci mai bine mergem acasa si ne uitam la televizor...

 

•  Credeti ca daca presedintele vine in fata parlamentului si isi cere scuze pentru crimele comunismului, cu ochii in lacrimi, se rezolva problema? Nu. Detinutii politici mor vinovati, singurul lor avantaj se rezuma la 50.000 de lei pensie pentru fiecare an de detentie si loc de veci gratuit. Vasile Paraschiv, din Ploiesti, are o pensie de 4 milioane de lei. Generalul Tabacaru, fostul sef al Securitatii Prahova, cel care a semnat planurile de masuri impotriva lui Paraschiv, are o pensie de 32 de milioane... Toate aceste anomalii trebuie rezolvate prin legi. Institutul acesta cauta victimele si calaii. Si, in masura in care anumite aspecte s-ar putea considera ca pot avea si conotatii penale, sesizam Parchetul...

 

• Important acum este interesul pe care-l manifesta mai ales tinerii pentru acest mister al Securitatii. Asa ceva s-a petrecut in Germania cu Holocaustul. Problema s-a pus foarte transant in anii 60-70, cand a crescut o noua generatie, si copiii au inceput sa-i traga la raspundere pe parinti: voi ce ati facut, unde ati fost?

 

• ...Dupa parerea mea, singurul esec al lui Emil Constantinescu se numeste Costin Georgescu. A fost inghitit de aceste structuri, pentru ca nu avea nici un fel de anvergura. N-avea nici pregatire, nici experienta.

 

In 1992, in Cuvantul, am publicat o lista cu informatori, si doi oameni au murit din cauza mea. Pe mine ma va apasa mereu aceasta intamplare... Mi-am dat seama ca am gresit - nu informatorii, ci aceia care i-au racolat erau vinovatii adevarati. Atunci am inceput sa ma gandesc sa-mi utilizez arsenalul meu de istoric pentru a descoperi problemele sistemului si nu micile pacate si slabiciuni omenesti. Atunci am lasat-o balta cu informatorii, care nu ma prea intereseaza. In anii 80, cine mai erau informatori din considerente patriotice? Foarte putini. Doar 5% din total. Alti 20% erau informatori pentru ca erau interesati de ceva, sa primeasca butelie, pasaport, repartitie, iar restul erau racolati prin santaj, constrangere. Cum va inchipuiti ca niste copii au devenit colaboratori? Dupa ce au scuipat portretul lui Ceausescu sau au spart vreo vitrina, din greseala. Din cele 170 de cazuri de copii-colaboratori pe care le-am documentat pentru anul 1989, 90% au fost racolati prin santaj. Eu voi da toate datele la procuratura - si ale celor care au racolat, si ale celor care au fost racolati. Ale celor care au racolat copii o sa le fac publice, ale copiilor - nu. Pentru ca as putea distruge destinele unora care acum sunt oamenii activi ai tarii. Nu ma pot erija in judecator doar pentru ca, la un moment dat, am rezistat si nu am semnat acea bucata de hartie.

 

• Am fost anchetat de Securitate atunci, iar tatal meu a facut un preinfarct si apoi, dupa 1990, un infarct. Il am, intr-un fel, pe constiinta. El era locotenent-colonel de armata si tot timpul imi spunea sa ma potolesc... «Divortul» meu cu el si cu sistemul a venit in momentul cand am refuzat sa intru in partid... Aveam 10 pe linie in primul an, eram considerat viitorul sef de promotie si a venit la mine un profesor sa-mi ordone sa intru in partid. I-am spus: domnule profesor, eu, daca intru in partid, primul lucru pe care o sa-l fac va fi sa critic, conform articolului k din statut, pe tovarasul secretar general Nicolae Ceausescu pentru greselile din politica agrara... De la acel episod, am inceput mereu sa plusez, a fost ca bulgarele de zapada. Imi facusem cercul meu de prieteni - Sorin Matei, Caius Dobrescu, Florin Lobont, Marius Ungureanu si altii, cei mai multi brasoveni. Ne intalneam la mine in camera, ascultam Europa Libera si incepeam sa dezbatem. Ne-a si turnat, unul Vasile, n-am reusit sa-mi dau seama cine era. Am aflat despre Vasile din dosarul lui Claudiu Secasiu (actualul presedinte al CNSAS - n.r.). El fusese pus sub urmarire la Brasov, pentru ca era prieten cu mine si cu Sorin Matei.

 

•  In timpul anchetelor... mi-au pus Codul Penal in fata si mi-au spus: ce ai facut tu se incadreaza la grup organizat pentru rasturnarea oranduirii sociale. Tu, Dobrescu si Matei ati fost sefi si veti lua intre 6 si 8 ani. Daca semnezi asta, scapi. Ai de ales. M-am gandit cateva secunde, care pentru mine au durat foarte mult. Am zis nu, prefer sa merg la puscarie. Si atunci m-am eliberat de tot, mi-a pierit si frica, si tot. Simteam numai o mila nesfarsita fata de ai mei... Am ramas filat, ma chemau la ei la Securitate, dar nu m-au arestat. Eu nu am fost batut cu brutalitate, doar m-au altoit. Am avut noroc. Dar pe Caius si pe Sorin Matei i-au batut rau.

 

•  Eu recunosc ca nu am semnat. Dar nu-i pot condamna pe cei care au cedat si au semnat, in conditii similare cu ale mele, pentru ca stiu prin ce treceai.

 

(Despre Carol Sebastian): Discutia ar trebui mutata de pe ceea ce arata dosarul acesta pe cei care l-au santajat pe Kuki pentru ca o lasase insarcinata pe o colega de la sectia germana si nu voia s-o ia de sotie.

 

... Am fost si pe la Kuki pe acasa, ne stiam de atunci, dar nu e el singurul caz de persoana care a fost racolata. Au fost colegi de-ai mei care au fost racolati atunci si care au venit sa-mi spuna: uite ce mi s-a intamplat, au venit, m-au presat... Asta e politie politica? Nu prea cred, din moment ce stai si discuti cu cel care urma sa te toarne, ca sa-i spui ce sa spuna. La Kuki a fost exact o situatie de genul acesta.

 

Dar uitati-va si in partea cealalta, la destinul lui Costi Macaragiu, locotenentul major care l-a santajat. A ajuns mare in SRI, implicat in afacerea «Jimbolia». Aici se vad cele doua fete ale problemei.

 

•... Basescu nu ma putea suporta si pentru ca am fost citat martor in procesul «Ciuvica-Basescu», martor al lui Ciuvica. M-am dus acolo, am jurat pe Biblie si m-au intrebat - asa facea Securitatea cu cei de pe lista - daca a colaborat. Si am spus da, ce era sa spun? Intre timp fusese vorba sa ma puna sef la Arhive - ma propusesera liberalii... S-a impotrivit ministrul Blaga si atunci mi-a sarit tandara. Dupa ce i-am ajutat in campanie destul de mult, eram si somer! Am fost scos de la Institutul de Istorie Recenta de Dragos Petrescu, omul pus apoi de Basescu la CNSAS.

 

• La inceputul anului 2000, Constantinescu mi-a dat o insarcinare speciala: ma ocupam de coruptia in serviciile secrete. In aceasta calitate, am avut acces la tot felul de informatii, iar oamenii din serviciile secrete s-au suparat pe mine. Atunci am facut o singura declaratie la BBC in legatura cu vinovatia SRI in ce priveste cazul «FNI», prin faptul ca SRI a dat aviz ofiterilor de informatii sa poata lucra pentru Sorin Ovidiu Vantu. A venit la mine Costin Georgescu sa-mi reproseze ca am spus asta - aproape ca ne-am batut la Cotroceni. Dupa 11 septembrie 2001, cand am vazut ce s-a petrecut, am scris in ziarul Romania libera o pagina numita Bratul de acoperire a lui Bin Laden in Romania. A doua zi, Corina Cretu (consilier al presedintelui Iliescu - n.r.) a cerut Parchetului sa fiu pus sub urmarire pentru ca am divulgat secrete de stat.

 

Am socotit ca nu se poate ca acte de coruptie sa fie socotite secrete de stat, doar fiindca pe antetul hartiei care continea informatiile scria «strict secret». Serviciile nu mi-au putut ierta toate aceste lucruri.

 

• In general este un ofiter SRI din teritoriu foarte bun prieten cu ziaristii. Ii cheama la sprituri, le mai baga un dosarel si ei sunt multumiti ca isi fac treaba.

 

• Acum culegem primele roade ale ordonantei care a obligat serviciile sa predea arhivele. Nu Basescu le-a obligat, ci legea. Legea a obligat serviciile sa-si faca ordine in propria ograda, pentru ca si cadrele de comanda au trebuit sa dea declaratii pe propria raspundere ca nu au facut politie politica. Imediat, 12 sefi locali ai SRI au demisionat. Alti 13 au fost trecuti in rezerva. Si au inceput sa piarda controlul asupra unor informatii din dosarele fostei Securitati, pe care le foloseau cum doreau. Acum, totul e la CNSAS. Iar CNSAS trebuie incurajat sa-si faca temele, pentru ca are toate conditiile.

 

• Nu se pot fabrica dosare, dar pot fi falsificate prin omisiune. Pot fi scoase foi, pot disparea anumite parti...

 

O sa cred ca lucrurile sunt in regula cand voi vedea si alte nume... al lui Stolojan, de exemplu, care a fost seful Aportului Valutar Special. Iar «Dunarea» alimenta conturile Securitatii.

 

•  (Despre arhiva «Dunarea») Cred ca au periat-o, asa cum s-a intamplat si cu alte arhive. Unde a disparut acel dosar privindu-l pe presedintele Basescu, transferat de la Directia de Contrainformatii Militare la SRI Constanta? Nu mai e de gasit.

 

• Arhivele PCR au fost camuflate cu foarte mare grija imediat dupa Revolutie. Fiindca toti cei care au preluat atunci puterea erau din esalonul doi... Sunt dosarele nivelului de comanda. Securitatea executa ceea ce partidul dispunea. Noi, acum, ne aflam doar la nivelul cel mai de jos, acela al informatorilor. Veriga cea mai slaba din lantul slabiciunilor si compromisurilor care a insemnat comunismul! Acolo, in arhivele Comitetului Central, putem vedea care erau atributiile fostului prim-secretar, cu ce se ocupa acesta."

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Un sceptic in fata iluziilor (post)moderne

 

 

 

Dezintoxicat de dogmatismul noilor metode teoretice (structuralism, textualism, semiotica etc. - practicate intotdeauna cu finete) si de fetisurile aferente (noutatea "scientista", autoreflexivitatea), Livius Ciocarlie a descoperit firescul unei literaturi "poststructuraliste" de notatie fragmentara si confesiva - nici jurnal, nici eseu, nici note de lectura, dar toate la un loc: o meditatie personala si o autobiografie interioara in care firescul colocvial, modestia onesta a unei gandiri mise à nue, reflexivitatea lipsita de patetism si de ostentatie a spiritului subtiat (viciat?) de cultura, ironia fina, adeseori amara, se reunesc spre a intoarce pe toate fetele precaritatea conditiei individuale. Abulia, "insomniaca", retractilitatea, scepticismul celui care se indoieste si de propria-i indoiala, sentimentul vidului si al desertaciunii, interiorizarea deopotriva "burgheza" si "artista", infinita atentie la detaliile "haotice" si la inconsistenta existentei, nevoia de a reactiona dialogic si de a interoga pana in panzele albe gandirea autorilor afini sunt "marcile" acestui text continuu: cartile nu fac decat sa extraga din acest flux variatiuni pe noi teme. Asemeni unei plante agatatoare, scriitorul isi extrage autenticitatea "corespondand" cu gandirea autorilor afini. Nu stiu de ce nu am simtit pana acum nevoia sa scriu despre cartile universitarului timisorean, un autor de care ma simt - ca sensibilitate - apropiat. Dintre cele 12-13 volume care i-au aparut din anii 80 pana azi, as fi avut ocazia sa comentez macar Caietele lui Cioran (2000), De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri (2001), & Comp (2003) sau Batranete si moarte in mileniul trei (2005). O fac, iata, acum, cu Pornind de la Valéry , aparut de curand la Humanitas.

 

" De ce scrii, domnule, despre Valéry, ma intreaba un amic. Pe cine mai intereseaza?" pe mine, zic. Stiu, ar trebui sa-l comentez pe Bourdieu, dar varsta nu ma lasa (...) Mi-e greu sa comunic prin e-mail si sa ma educ prin Internet. Mai repede m-as intoarce, dupa aceea, la Chamfort sau la Rochefoucauld. La Montaigne nu prea indraznesc. Nu indraznesc fiindca placerea mea e sa contrazic". Acest rasfat auctorial cu care incep, prevenitor, notatiile "inactuale" din volumul de fata - notatii acoperind perioada 1998-2000 - nu trebuie crezut decat in parte. Caci, dialogand cu eseurile si notatiile aforistice ale lui Paul Valéry ori cu reflectiile lui Canetti si Lichtenberg (in cele doua Addenda), Livius Ciocarlie dialogheaza cat se poate de personal cu "actualitatea" imediata a propriilor intrebari si nelinisti. Situandu-se in traditia moralistilor sceptici si a clasicilor moderni, autorul face un pas inapoi pentru a vedea mai bine inainte, intr-un discurs care isi cucereste autenticitatea la capatul unui epuizant travaliu de subtilitate.

 

(Post)modern pocait, Livius Ciocarlie evita in general dialogul "socratic" cu oameni vii (uneori o face totusi - vezi dialogul cu Mircea Bentea, Pe mine sa nu contati, Paralela 45, 2004), preferand sa dialogheze cu textele unor autori morti ca si cand acestia ar fi vii, texte pe care le transforma in pretexte ale propriilor confesiuni. Este un cititor ideal, iar lectura lui dialogica e tot ce-si poate dori un "mare" autor. Ar fi derizoriu sa incercam a eticheta acest tip de meditatie libera si fragmentara, livresc-existentiala, crescuta din comentariu si autocomentariu. Om "patit", Livius Ciocarlie stie prea bine pretul etichetelor critice: " De fapt, cu asta si avem de-a face: lupta pentru etichete. Asa cum aceiasi blugi si aceleasi bluze isi pierd orice atractie daca n-au ori li s-a smuls eticheta Lee Cooper, Lacoste, Versace, la fel n-ai facut nimic azi fara Ihab Hassan, Vattimo, Lyotard. Cum nu faceam eu insumi fara Kristeva, Barthes ori Derrida. E drept, dar... privesc cu manie inapoi. Dupa betia cu etichete te trezesti si mai posomorat decat dupa ce ai facut-o lata cu trascau".

 

 De ce, totusi, "apolinicul", modern-clasicizantul Valéry? Evident, din afinitate electiva (desi autorul se simte mai aproape de autenticitatea lui Mallarmé). Si pentru a pune in dialog cu vremea noastra o gandire vie, surprinzator de actuala, sensibila la ceea ce e ireductibil in om. "Ca pe orice ins inzestrat pentru gandirea abstracta si care nu ignora limitele acesteia, pe Valéry il fascineaza zonele obscure"; schimband ce e de schimbat, observatia ramane valabila si pentru Livius Ciocarlie. Nota bene, tel-quel-istii l-au recuperat ca precursor pe Paul Valéry, cel care, ca bun mestesugar lucid, punea pret pe procesul de "facere" a operei, nu pe produsul finit... Iar autorul cartii de fata a fost, candva, un avizat suporter al lor. Aflam, apoi, ca prima teza de doctorat pe care profesorul Ciocarlie a condus-o a fost despre acelasi Valéry... Un alt posibil argument: "discutiile despre sexul ingerilor literaturii (...) aveau sa prolifereze pana la satietate in mare parte datorita lui Valéry. Cioran nu-l iarta. El ridiculizeaza aparitia artistului inteligent, a carui opera nu valoreaza cat autocomentariul ei". In schimb, in opera lui Livius Ciocarlie comentariul si autocomentariul fuzioneaza existential. Pe de alta parte, Valéry - spre deosebire de discipolii sai scientisti - a stiut sa-si relativizeze teoriile, iar astazi moda experimentalismelor incruntate a trecut.

 

 Daca Emil Cioran a devenit sceptic dupa ce si-a domesticit delirul extremist al tineretii, hipercivilizatul Livius Ciocarlie a devenit sceptic "odata cu batranetea" (spre deosebire de altii, care "devin bigoti"...), dupa ce si-a domesticit bovarismul teoretic. Scrise in pragul pensionarii si al mutarii la Bucuresti din "Mitteleuropa" timisoreana, paginile de fata contin cateva reflectii usturatoare despre vacuitatea teoriei literare.

 

Postmodernism? Ciocarlie nu este un relativist, ci un sceptic stoic, un nostalgic al traditiei umaniste europene, un aparator subtil al notiunilor de adevar si de valoare. Comentarea unor pasaje din Valéry ii prilejuieste, in cadrul unui continuu balans intre trecut si prezent, flash-uri autobiografice, consideratii de o patrunzatoare finete despre sexualitate, dragoste (ca expresie autoiluzionanta a vointei de dominatie) si iubire, despre mediocritate, despre Mefistofel, Faust, diavoli si "demonismul" modern (pp. 105-112), despre morala ca "arta a nerealizarii dorintelor" si despre morala vointei de putere (pp. 130-135), despre intelectuali si capcanele libertatii de spirit (pp. 146-149), despre artisti si critici, despre "barbarie" si slabiciunile democratiei, despre degradarea invatamantului universitar romanesc redus la producerea de diplome in serie, despre lumea simulacrelor si despre natura umana a simularii, a aparentelor care "mint, dar ne si exprima in felul nostru specific, adica indirect" ("Fara aparente nu ne-am putea exprima decat urland sau gemand si n-am putea sa comunicam decat luand-o la sanatoasa"), despre pulsiunile obscure, haosul si incontrolabilul lumii pe care plutesc iluziile noastre de ordine, claritate, unitate si rationalitate, despre relatia dintre Dumnezeu si om. Ceea ce face farmecul textelor lui Livius Ciocarlie, dincolo de finetea stilului si a gandirii extrem de mobile, vibrand in jurul concretului ca un colibri (autorul isi traieste si isi gandeste pana la capat gandirea), este "galceava" ideilor, contradictia fertila, punerea in discutie a oricarei idei primite. O gandire libera, dezideologizata, cruda in primul rand cu sine, pusa in scena de un artist vulnerabil si onest pana la masochism, de o mare civilitate si delicatete...

 

Evaluari lucide, asumat "conservatoare", despre sistemul de selectie in invatamantul universitar francez (unde autorul a predat o vreme) si pledoaria oblica in contra ipocritei culturalizari de masa: "A vrea cultura pentru toti inseamna sa fii un idealist ineficace sau un demagog. Oamenii cultivati sunt ca niste preoti. Cum preotilor li se cere smerenie, oamenilor de cultura li se cere sa nu fie aroganti. A lupta impotriva elitismului e salutar, a lupta impotriva elitelor e natang". Aparand ideea de valoare, Ciocarlie nu te "ia de sus", ci "de jos", de la firul ierbii, fiind astfel cu adevarat convingator: "Incercati, de exemplu, sa beti un pahar de Jack Daniels in care, in loc de whisky fabricat in retortele din Tenessee, dati de ceai fiert in retortele unui aragaz bucurestean. Nu e aceasta distanta dintre simulacru si adevar? Cu riscul de a trece drept un amarat de pozitivist, parca nu cred ca adevarul a disparut. Atata doar: unele aparente il colecteaza, altele ne mint". Intelectual pana in varful unghiilor, autorul stie bine cata automistificare, vanitate si desertaciune stau in aceasta conditie "precara". Cartea e un bun antidot impotriva iluziilor (post)modernitatii, oferit de un om trecut prin ciurul si darmonul gandirii ei filozofice. Cu malitie, Livius Ciocarlie atrage atentia ca, in postmodernitate, "arta e ca un lac care a colectat toate izvoarele. Riscul e ca, secand, lacul sa devina balta" si ca scriitorii valorosi care isi spun postmoderni (ex.: Mircea Cartarescu) pledeaza pentru valorile "slabe", dar se ghideaza dupa valorile "tari". Autorul nu uita sa toarne putina apa rece nici peste fostii colegi apologeti ai "Europei Centrale", amintind ca romanii din Ardealul si Banatul habsburgiuc - tarani aproape in totalitate - nu participau la cultura urbana, burghezo-aristocratica a Imperiului...

 

Acute sunt si cele mai multe dintre consideratiile in marginea lui Elias Canetti (descoperit tarziu cu volumul Provincia omului), mai putin cele despre Aforismele lui Lichtenberg (desi...). Reflectii electrice despre revolta impotriva mortii la Canetti (mai putin cele cam prea terestre despre "mizeria" nemuririi) si despre riscul discursivizarii sale (ca in cazul sinuciderii la Cioran), despre conditia artista a diletantului, despre ura si iubire, despre slabiciune, putere si divinitate, despre agresivitatea umana (desi "uimitor e altceva: ca Mozart, ca si Stalin, a fost om"), despre mase si iluziile individului manipulat. Retin aceste consideratii deziluzionate despre propria experienta din decembrie 89: "O privire retrospectiva dovedeste ca unitatea noastra iluminata era datorata unei imense confuzii. Nu ne apropia decat un sentiment. Viata avea sa fie, in continuare, inextricabil de complexa. Am putut fi solidari atunci fiindca simteam, dar nu gandeam. Se va spune: acea masa a fost manipulata din umbra de minti care gandeau. Iata de ce a cunoaste adevarul despre acele zile este, ar fi, ar fi fost esential".

 

In totului tot - o reconfortanta carte a lipsei de iluzii.

 

 

 

 * Livius Ciocarlie,  Pornind de la Valéry, Humanitas, 2006

 

 

 

 

 

 Tot despre  Un Bucuresti frumos

 

 

 

 Marti, 1 august, la sediul  Ministerului Culturii si Cultelor a avut loc o conferinta de presa la care au participat Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii si Cultelor, Virgil

 

 Stefan Nitulescu, secretar de stat in  MCC, si Sergiu Nistor, comisar guvernamental

 

 pentru programul  Sibiu capitala culturala europeana 2007. Temele conferintei au fost:

 

 1. Hotararea de Guvern referitoare la finantarea proiectelor culturale din cadrul programului  Sibiu, capitala culturala europeana 2007. Bugetul alocat programului este evaluat la 43 de milioane RON.

 

 2. Programul  Un Bucuresti frumos, parte din proiectul mai amplu O Romanie

 

 frumoasa , are ca scop construirea unei oferte turistice si culturale in Centrul Vechi al Capitalei, zona al carui perimetru este determinat de Strada Lipscani, Curtea Veche si Calea Victoriei. Demarat, cel mai tarziu in 2007, urmeaza a fi incheiat in 2009. Bugetul (21 milioane euro) provine de la Guvern, din Programul Natiunilor Unite pentru

 

 Dezvoltare , Primaria Generala a Capitalei si de la unele ambasade si este destinat

 

infrastructurii si cladirilor-monumente istorice aflate in proprietate publica, situate pe Strada Selari si pe Strada Franceza.

 

 3. Suplimentarea bugetara a  Programului National de Restaurare a Monumentelor Istorice, de Construire si de Modernizare a Cladirilor de Interes Cultural.

 

Redam mai jos fragmente din conferinta de presa.

 

 

 

Adrian Iorgulescu: Un Bucuresti frumos nu se poate reduce la o zona strict delimitata de vechiul perimetru al Curtii Vechi, al Lipscanilor si al Caii Victoria. Ne-am dori ca Bucurestiul sa fie frumos peste tot. Ieri am discutat cu ministrul László Bórbely proiectul Esplanada, care va demara anul viitor: in cadrul lui exista si un centru cultural, care va avea o sala de concerte, un muzeu (si speram ca acesta sa fie un muzeu Guggenheim). D-l secretar de stat Nitulescu a discutat recent cu cei de la Guggenheim referitor la posibilitatea de a face acolo un muzeu. Romania ar fi prima tara din sud-estul Europei care ar intra in circuitul muzeelor Guggenheim. Cand am inceput sa va vorbesc despre un Bucuresti frumos, ma gandeam, pornind de la comparatia, nefondata azi, cu Parisul, ca se va naste poate si in Bucuresti un cartier La Défense, asemanator celui de la Paris, in perimetrul desenat deja de arhitecti, care a facut obiectul unui concurs de arhitectura prin anii 2000-2001. Acel proiect ramane valabil, atunci nu exista finantare pentru el. Mi-as dori mult ca Bucurestiul sa aiba o zona moderna in perimetrul Casei Poporului. Dar nu la acest Bucuresti viitor ma refer, ci la Bucurestiul de altadata, pitoresc, incitant pentru turistii care apuca sa treaca barierele de acolo, dar care, din pacate, astazi arata ca un ghetou. Este poate cea mai nefericita imagine a orasului, cu strazi cvasipustii, cu cladiri deteriorate, parca uitate de vremuri, de oameni, de interese. Si stiti ca acel Bucuresti s-a nascut nici mai mult nici mai putin decat in vremea lui Dracula, cel care a infiintat cetatea, adica a lui Vlad Tepes. Am spus Dracula nu intamplator, poate chiar el sa devina o marca pentru turismul bucurestean. Si ganditi-va ce bine poate sa rimeze un Bucuresti ultranou dincolo de Dambovita cu un Bucuresti al sec. XVII-XVIII si chiar XIX-lea in perimetrul amintit. In afara bancilor, va exista si o zona de mare interes turistic si cultural. Am discutat si cu premierul Romaniei cum putem sa dam aceasta componenta culturala zonei. In toate acele cladiri vor fi si cafenele artistice, biblioteci, buticuri, expozitii, magazine de antichitati, oferte de artizanat, obiecte specifice. Vor fi reabilitate sali de spectacole, mici, vor fi spectacole stradale, pentru ca zona le permite. Cred ca intr-un viitor relativ apropiat harta turistica a capitalei va avea cateva elemente de interes. Daca intrebi un turist strain astazi "ce vreti sa vedeti in Bucuresti?", va spune fara sa clipeasca "Casa Poporului", despre care a auzit ca este a treia cladire ca marime de pe glob, eventual Muzeul Satului, o pata de culoare rurala intr-o aglomerare urbana. Eventual Ateneul si Muzeul de Arta. Dar e foarte putin pentru Capitala.

 

In legatura cu firmele care au avut repartizate sume pentru lucrari de restaurare si nu au reusit sa execute lucrarile preluate, nu avem de ales decat sa incercam sa rerepartizam aceste sume la firme care au capacitatea pentru astfel de lucrari. Multi mesteri sunt plecati in strainatate si firmele au mana de lucru subtire in tara, iar aceasta situatie afecteaza si activitatea MCC. Trebuie sa incercam din nou toate solutiile pentru ca aceste sume sa fie cheltuite pana la ultimul leu in beneficiul monumentelor. Analizez personal modul in care se executa proiectarea, impreuna cu reprezentantii Directiei Monumentelor Istorice.

 

Se va reabilita infrastructrura zonei, pe strazile Selari si Franceza, apoi suntem interesati in reabilitarea cladirilor cu anumita semnificatie istorica si culturala de pe arterele respective. Nu MCC este cel care spune cladirea x sau y va fi de interes cultural, noi doar sugeram, dar toate institutiile sunt interesate. Noi deja suntem implicati in zona pentru reabilitarea unor cladiri, amintesc Biserica Stavropoleos, unde ne-am implicat cu bani si sprijin logistic, acolo lucrarile sunt aproape terminate si consider ca este un loc aproape rezolvat. Modul in care se va face alegerea cladirilor depinde de MCC, dar si de Primarie. Salile de spectacol la care ne gandim sunt Rapsodia, Casandra.

 

Proiectul Un Bucuresti frumos este parte a unui proiect mult mai larg, numit O Romanie frumoasa. Sunt deja orase, precum Medias, Alba Iulia, Sighisoara si vor fi din ce in ce mai multe care vor primi si sprijin cu fonduri din afara pentru reabilitarea zonelor lor culturale si istorice.

 

Virgil Stefan Nitulescu: Dupa cum va aduceti aminte, acum 2 saptamani am spus ca MCC, datorita rectificarii bugetare, a suplimentat bugetul Programului National de Cercetari Arheologice. Am finalizat si Programulul National de Restaurari la Monumentele Istorice - un program mai complicat, care necesita mai multe studii pregatitoare hotararii de alocare a sumelor si o consultare cu firmele care au in antrepriza monumentele. In raport cu suma pe care MCC a executat-o in Program pe 2005, suma pe care speram sa o executam in acest an este aproape dubla. Pana nu avem incheiata proiectarea, nu putem sa aruncam in lucru finantari. Trebuie sa avem in vedere si capacitatea de a lucra a firmelor. Dau cateva exemple de suplimentari pe care le-am hotarat la monumentele istorice existente deja pe 2006: Cetatea Alba Iulia Catedrala Unirii, Palatul Episcopal din Alba Iulia, Biserica Rucar din jud. Arges, Palatul Culturii din Campulung Muscel, Casa Martisor, Casa Sofiani din Botosani, ansamblul monastic de la Basarabi, unul dintre cele mai importante monumente din Romania, pe care vrem sa incercam sa-l punem pe lista UNESCO (din pacate se afla intr-o stare foarte proasta), Biserica Adormirii Maicii Domnului din Pelin, jud. Covasna, Biserica Stelea din Targoviste, pentru refacerea picturii murale, una dintre cele mai frumoase din Muntenia, Sarmizegetusa Reggia, unde trebuie sa indepartam o parte din zidurile de beton executate acolo, Biserica Sf. Nicolae din Bogdan Voda, jud. Maramures, Biserica Evanghelica de la Saschiz, aflata pe lista UNESCO, pentru consolidare, Manastirea Agapia, Manastirea Sucevita, care nu este inca pe lista UNESCO, pentru lucrari la chilii si consolidare, Cetatea de scaun a Sucevei, pentru refacerea estacadei de lemn a funicularului, Manastirea Zanca din Suceava, unul dintre cele mai frumoase monumente de origine armeneasca din Romania, Manastirea Voronet, Manastirea Hurez, monument UNESCO etc.

 

In al doilea rand, trebuie sa incepem de urgenta lucrari la opt monumente care au fost afectate de inundatii si lucrari cerute de autoritatile locale care nu erau pe lista Planului national: Biserica Sf. Nicolae Udricani si Biserica cu Sfinti din Bucuresti, Cetatea Fagaras, unde se vor infiinta doua muzee, un muzeu al rezistentei anticomuniste si un muzeu al emigratiei romanesti, conacul brancovenesc Cornea Brailoiu din Tg. Jiu, Muzeul Banatului din Timisoara, Biserica din lemn din Videle, jud. Teleorman, monument din sec. XVIII, afectata grav de inundatii.

 

 Proiectul Un Bucuresti frumos are in vedere imobilele aflate in proprietate publica. Nu ne putem permite ca din aceasta finantare mixta sa finantam programe pentru domeniul privat. Vom profita de ocazie si vom face si sapaturi arheologice temeinice. Este una din cele mai vechi zone din Bucuresti si speram sa avem rezultate interesante.

 

 

 

Pagina realizata de Gabriela Adamesteanu

 

 

 

 

 

MIREL BANICA

 

Bucurestiul in ochii altora, intre enervare si incantare

 

 

 

 Intotdeauna am fost de parere ca ghidurile de calatorie gen Lonely Planet sau Le Routard furnizeaza autohtonului o excelenta imagine de ansamblu asupra a ceea ce este cu adevarat in ochii celuilalt. Aceste mari ghiduri de voiaj, a caror achizitie a devenit in Occident un adevarat ritual inainte de plecarea in vacanta, sunt redactate pe baza relatarilor exacte, dar impregnate de consideratii personale, ale unor "raportori" anonimi, precum si a observatiilor trimise de turistii, utilizatori ai saitului internet al editurii. In marea majoritate a cazurilor, avem de-a face cu persoane tinere, bine situate din punct de vedere intelectual si profesional, dornice sa descopere lumea si sa graiasca adevarul, asa cum il percep ei. Sa vedem cum este reflectat Bucurestiul in Roumanie. Bulgarie 2005 - 2006. Le guide du Routard, editura Hachette Tourisme , Paris, 2005.

 

Pentru cititorul roman, sectiunea ce este consacrata marelui oras debuteaza promitator. Autorii anonimi isi propun nici mai mult nici mai putin decat sa "faca dreptate" Bucurestiului, "oras-surpriza" care se dovedeste a fi, odata depasite stereotipurile aferente ce abunda in presa occidentala, unul dintre cele mai "pasionale" orase ale Europei de Est. Potentialii turisti sunt avertizati ca nu exista "cale de mijloc" cu privire la starea de spirit pe care trebuie sa o adopti fata de Bucuresti, un oras pe care fie il detesti, fie il adori. Este remarcat "centrul incert, masacrele urbane ale lui Ceausescu, cartierele periferice pline de custi de beton". Este adorat pentru anumite locuri calificate "magice", cum ar fi muzee "surprinzatoare" (gen Zambaccian), biserici cu atmosfera intima, diversitatea aiuritoare a strazii...

 

O importanta aparte, neobisnuita pentru acest gen de ghid, este acordata "proiectelor dementiale" ale lui Ceausescu, distrugatoare ale tesutului urban, cartiere pline de farmec si savoare. Unul dintre "informatorii" de pe teren ai ghidului pare a fi suparat foarte pe afirmatiile unor bucuresteni nostalgici, care i-au spus ca buldozerele optzeciste au distrus doar "cocioabe fara importanta". Sa fie vorba de puternicele campanii de presa impotriva demolarilor ce au lasat urme in mentalul colectiv sau pur si simplu de faptul ca ochiul calatorului vede altfel lucrurile cu care noi ne-am obisnuit?

 

Pentru a beneficia de placerile orasului, turistul strain trebuie sa se supuna insa unor veritabile probe de initiere, care normal nu ridica probleme in oricare alt oras turistic european, de pilda, transportul de la aeroport (gara) la hotel si inapoi. Inca o data, taximetristii sunt primii ambasadori ai orasului, lasand o impresie de nesters. Calificati direct "borcane de lipici", aceste personaje sunt de departe cele mai prezente personaje in toate ghidurile de voiaj. Lacomia, aronganta si hotia de care dau dovada nefiind trecute usor cu vederea. La fel de mult deranjeaza lipsa unor "antene" turistice ale Municipalitatii, Ministerului Turismului etc., capabile sa furnizeze turistului dezorientat informatii de baza (hotel, transport, monumente, harti gratuite, abonamente transport etc.) in spatii vitale, cum sunt Aeroportul Otopeni sau Gara de Nord. Pentru aceasta poarta de intrare feroviara in oras, este remarcata ironic, dar trist, ghereta de plastic "de la linia 1-2", vesnic inchisa, cu cateva pliante turistice despre hoteluri si pelicanii Deltei, lipite direct pe geamurile murdare. Cel mai sigur semn, care nu insala, asupra distantei colosale ce desparte inca orasul Bucuresti de civilizatia "europeana" a turismului.

 

Partea cea mai interesanta a ghidului care se refera la Bucuresti este constituita fara indoiala de "recomandarile" cu privire la ceea ce ar trebui vazut/vizitat intr-un oras "care nu se viziteaza si nu se ofera extazului turistic stereotip, ci se cerceteaza in permanenta". Amestec ciudat de senzatii spontane, enervare si incantare, redactata alert, intr-un stil aproape jurnalistic, aceasta sectiune aparte ajuta sa vedem altfel monumentele orasului. Ne vom opri doar la cateva dintre reperele propuse. Palatul Parlamentului il surprinde pe turistul strain prin stilul sau inclasabil si amestecat. Ochiul parizian obisnuit cu geometria haussmanniana a orasului-lumina recunoaste o oarecare frumusete a Bulevardului Unirii, dar pare a fi deranjat de luxul arhitectural inutil, kitsch elaborat, al palatului. Ba, mai mult, se intreaba pe jumatate ironic, pe jumatate serios, navigand printre stereotipuri, cum a reusit vechea Securitate (accent obligatoriu si imposibil pentru urechea romaneasca pe "e"-ul final, va rog!) sa acopere cu microfoane un astfel de colos.

 

Hanul lui Manuc face si el o impresie foarte buna, impunandu-se de la sine prin istoria, arhitectura si legendele sale. Se simte printre randuri ca turistul strain, odata ajuns in fata sa, are certitudinea ca ajuns la portile "Orientului", este reconfortat in sentimentele sale. Nu este uitat nici trecutul de spion balcanic al lui Manuc Bey, facandu-se subtil legatura cu chelnerii din curtea hanului (ah, trist-celebrii chelnerii postcomunisti de la Hanul lui Manuc - prietenii stiu de ce!), care si ei par a "complota" inainte de a se decide sa serveasca o bere turistului insetat. Cele mai elogioase randuri sunt scrise la adresa Bisericii Stavropoleos, "un loc magic, incantator". Turistii sunt rugati sa asiste la slujba pentru a se bucura de "puritatea" muzicii de aici, sa examineze cu atentie toate detaliile iconografice si arhitecturale. Cel mai bun semn ca tot ceea ce este nealterat, non-kitsch si neostentativ continua sa ramana cel mai vandabil produs turistic al Romaniei, indiferent daca este vorba de un obiectiv religios sau nu.

 

Printre atractiile turistice sunt mentionate si cimitirele orasului Cimitirul Bellu nu este Père-Lachaise, nici Ghencea civil, cimitirul Montparnasse. Cu toate acestea, ochiul atent al routard-ului a stiut sa gaseasca farmec si insolit in "Templul Amorului" de la Bellu, deliciosul kitsch tombal al Elenei Slatineanu, sau in monumentul d-nei Baschott, cea care a lasat scris pe piatra tombala, in franceza: "cet animal de médecin ma tuée" (acest animal de doctor m-a omorat). A fost repertoriat si vizitat chiar si mormantul lui Nicolae Ceausescu de la Ghencea, impodobit cu imposibila combinatie formata dintr-o cruce si o stea rosie, ridicat direct la rangul de loc memorial, notiune atat de draga occidentalilor. Ceea ce si este, de fapt.

 

Un oras se ofera turismului si prin cafenelele si restaurantele sale. Surprizele bucurestene din domeniu se tin lant, si bune, si rele. Cercul Militar National face parte din prima categorie. Un turist mai curajos a intrat in interior, nelasandu-se impresionat de uniformele din preajma, si a reusit sa manance intr-un decor insolit, "dopérette et dépaulettes", diversitatea fizionomiilor severe ale bravilor ofiteri romani de la mesele din jur fiind si ea remarcata. Gradinile de vara cu "celebrii mititei" si bere, valurile de miresme si de gusturi ale patiseriilor ii atrag si incanta pe turistii dornici de descoperiri. Surprize: evident, nota de plata, ce devine brusc de 2-3 ori mai piperata in cazul strainilor. Venit dintr-o lume a egalitatii si corectitudinii, turistul strain se acomodeaza dificil cu aceasta trasatura "genetica" a chelnerului roman: hotia altoita pe mojicie, singura care nu este "la gramaj", ci se serveste gratuit la kilogram.

 

Ca o concluzie, putem spune ca Routard-ul, aceasta Biblie postmoderna a turismului occidental, are un ton echilibrat atunci cand vorbeste de Bucuresti. Nu critica si nici nu lauda in exces, ci indeamna la curiozitate si descoperiri individuale - exact ceea ce cauta in acest moment o anumita categorie de occidentali, care nu sunt nici soferi de autobuz la Bonn, dar nici bancheri la Geneva. Intrarea in UE va rezerva mari provocari Bucurestiului turistic. Sunt autoritatile acestui oras pregatite sa le faca fata? Una dintre solutii ar fi sa citeasca atent ghidurile turistice despre Bucuresti aparute in Occident. Dar, intre doua licitatii pentru borduri din ciment ce devin friabile dupa prima ploaie si o aparitie la televizor necesara lustruirii vipustii rosii de VIP, ma indoiesc ca mai au si timp de lectura.

 

 

 

 

 

Bursa scriitorilor tineri (IV)

 

 

 

1) Cand vorbim despre scriitorul tanar, ne referim la varsta lui biologica, la varsta literara, la experienta, la valoare? Pana la ce varsta/numar de carti mai esti "scriitor tanar"? Cum si cand se iese din categoria de "scriitor tanar"? Care este relevanta conceptului?

 

2) Este un avantaj sa fii scriitor tanar? Este un dezavantaj? Este semnul unei apartenente de grup, de ideologie literara etc.?

 

3) Sunt obstructionati scriitorii tineri? Daca da, de cine si in ce fel?

 

1 - publicare dificila; 2 - receptare critica si mediatica nedreapta; 3 - cariera literara, administrativa, didactica; 4 - altele (care)

 

4) Sunt sprijiniti scriitorii tineri? Daca da, de cine? (exemple)

 

1- publicatii culturale; 2 - edituri; 3 - televiziuni, radiouri; 4 - institutiile culturale romanesti; 5 - fundatii culturale straine; 6 - persoane

 

5) Exista competitie/negare reciproca intre grupurile de tineri scriitori? Daca da, cum se manifesta si ce a nascut-o/o intretine?

 

6) Numiti 5 autori tineri pentru proza, poezie, eseu, critica/istorie literara, teatru/scenarii.

 

 Au fost luate in calcul optiunile exprimate in primele 3 editii ale Bursei de: Cornel Ungureanu, Irina Petras, Dan C. Mihailescu, Liviu Antonesei, Simona Sora, Tudorel Urian, Alexandru Cistelecan, Paul Cernat.

 

 Poetii sunt din pacate depunctati, deoarece, in locul nominalizarilor, Cornel Ungureanu a facut o afirmatie generala:   "seria debuturilor din ultimii doi ani ai editurii Vinea". Nu stim care au fost aceste debuturi, dar, daca ni se va oferi o informatie corecta de catre editura mentionata, vom completa tabelul respectiv.

 

 Optiunile Sandei Cordos si ale lui Marius Chivu vor fi luate in calcul in numarul viitor, 15, al  Bucurestiului Cultural, care va aparea la 22 august. Aceasta este procedura noastra standard, urmata si in Bursa din anul 2005.

 

 Am corectat tacit in acest numar erorile de calcul privind nominalizarile facute la proza, in tabelul anterior, din numarul 13 al  Bucurestiului Cultural.

 

Teatrul tanar care a reusit sa aiba un public al sau si (cel putin) doua asociatii si o agresiva autopromovare nu pare inca sa fi intrat suficient in atentia criticii literare.

 

 Asa cum am mai spus, vom lua in calcul si nominalizarile lui Sorin Stoica. (G.A.)

 

 

 

SANDA CORDOS

 

O alta generatie literara

 

 

 

Tineretea nu este, desigur, un concept, in schimb "generatie", termenul absent, dar implicit (sunt tentata sa cred) in toate intrebarile dvs., este. Cu ajutorul lui putem incerca sa schitam tabloul in miscare al tinerilor scriitori din ultimii ani, tineri care vorbesc tot mai apasat despre diferenta vietii si a literaturii lor, despre solidaritatea care ii leaga, despre despartirea (uneori - conflictul cu) de generatiile anterioare. Textele programatice ale acestei generatii literare (de la care se cuvine plecat, ca de la o carte de identitate) se gasesc in revistele proprii (Fracturi, Echinox), pe site-urile care se fac si se refac (constant la www.liternet), ca si in revistele care ii gazduiesc si sustin: Vatra (pe langa seria de interviuri realizate de Mihai Vaculovski si pe langa rubrica Usa deschisa, ar fi de semnalat nr. 11-12 din 2002, care cartografiaza o harta generationista, cu gruparile de pana la acea data), Orizont (in special convorbirile purtate de Eugen Bunaru), Timpul, Adevarul literar si artistic (seria veche), Cultura (serie noua) etc. Nu cred, de altfel, ca generatia ar fi obstructionata, dimpotriva (dovada si ancheta de acum, nu?), imi pare ca mediul literar ii este mai curand favorabil. (Relativizand, s-ar putea spune ca ei se lovesc de aceleasi probleme - fara varsta - generate de faptul ca literatura este lipsita de recunoastere publica). Cum se intampla mereu, intre membrii acestei noi generatii exista un liant dat de lecturile comune, de experienta, sensibilitatea si situarea in lumea (tot mai larga) in care traiesc, de aspiratia spre schimbare sau (macar) innoire literara. Se vorbeste, in termenii lui Claudiu Komartin, de "acea implicare existentiala majora pe care mi-o doresc pentru poezia facuta in aceste vremuri" (Despre nealiniere si insurgenta, interviu de E. Bunaru, in Orizont, nr. 12, 2004) sau - potrivit lui Adrian Schiop - de o literatura a "realitatilor submerse". Adica: "Problemele romanesti nu se reduc la coruptie si 45 de ani de comunism, pe langa astea mai exista pustoaicele alea care o luau in freza fiindca pater familias nu era de acord s-o puna cu prietenul, alcoolicii licentiati care isi terorizau familiile, cuplurile alea retardate in care partenerii nu aveau curaj sa divorteze, homosexualii care isi ascundeau optiunile sexuale s.a.m.d." (raspuns la o ancheta realizata de Marius Ianus despre Generatia 2000, in Adevarul literar si artistic, nr. 736, 28 septembrie, 2004). Alexandru Vakulovski (in Al 2-lea manifest Klu. Literatura Klu, publicat in numarul citat al Vetrei) are propozitii asemanatoare "Literatura trebuie sa reactioneze la realitate corect, direct. Literatura scrisa azi trebuie sa se vada ca e scrisa azi si nu alaltaieri. Nu vorbesc despre o literatura realista, ci despre o literatura pornita direct de la viata, fara deviatii". Cum se intampla in preajma innoirii (a revolutiei?), tanara generatie isi propune sa capteze si sa exprime cu extrema fidelitate realitatea tradata de scriitorii mai vechi. Si e, desigur, mult adevar aici, pentru ca, fiind in marginile aceleiasi realitati, tinerii, maturii si varstnicii o traiesc si, inevitabil, o exprima altfel. Este o diferenta substantiala (data nu doar de dinamica varstelor) intre foamea de identitate si libertate a unui tanar care traieste intr-un regim totalitar, foarte controlat (si al carui gest de mare nesupunere sociala este sa refuze repartitia guvernamentala si sa traiasca hoinar, facand o munca de ghid ONT sau de vanzator de flori), si cea a unuia care traieste intr-o lume browniana, permisiva, deschisa. Pentru acesta din urma, libertatea trece prin computer (si Internet), prin posibilitatea de a calatori, de a priza marijuana si de a experimenta fara limite propriul corp. Indraznesc sa cred ca, asemenea generatiei 80, noua generatie literara cauta autenticitatea, pe care pare s-o gaseasca mai curand (cel putin pana acum) intr-un corp de carne, in propriul corp, decat intr-un corp de hartie. Dupa cum, cred, asistam la o trecere de la o marginalitate a inadaptatilor esteti la un underground veritabil, social, o margine a declasatilor. Nu stiu daca mai e necesar sa adaug ca, valorificand oricare dintre aceste periferii (sau diferente?), se poate realiza literatura. In vederea noii autenticitati, literatura (re)incearca aliante noi si interesante: cu reportajul, limbajul trupelor muzicale, sociologia etc. Este de observat, de altfel, la unele dintre aceste noi grupuri, o anume inversunare (prezenta mereu in avangarda) contra calitatii de arta a literaturii si in favoarea ei ca limbaj subversiv, dinamitard. Riscul care poate sa apara in acest caz este nasterea unei literaturi de o zi, care retine furia sau placerea de acum, insa e posibil sa-si piarda vocea pana poimaine. Nu acesta e modul de a concepe literatura in ce-o priveste pe Cecilia Stefanescu care, in ancheta deja citata din Adevarul literar si artistic, raspunde ca tinerii "ar trebui sa-si articuleze intr-un mod mai coerent propriile obsesii si modul real de a gandi si a vedea lumea, cu actul artistic". De altfel, convingerea (si speranta) mea este ca, treptat, aceasta generatie se va scutura de tezismele si poncifele propriei emancipari si va castiga in siguranta si calitate artistica.

 

Cat priveste componenta generatiei, cred ca ar trebui sa acceptam, plecand de la propriile acte de identitate, ca limita (conventionala, desigur), varsta de 35 de ani. In practica (cum se intampla), lucrurile se complica destul de mult. Desi au debutat sau au ajuns la notorietate in jurul anului 2000, n-as inscrie pe listele acestei noi generatii autori precum Florina Ilis, Bogdan Suceava, Filip Florian, Petre Barbu, Doina Ioanid sau Mihai Ignat. De asemenea, desi au avut un rol hotarator in innoirea literaturii (inclusiv a celei institutionale), cred ca depasesc etapa tineretii (mereu literare) scriitori precum Radu Pavel Gheo sau Dan Lungu. Mai stiu ca exista tineri foarte inzestrati care isi scriu cu multa migala cartile sau nu agreeaza publicistica literara si care, daca timpul va avea rabdare, vor da carti de prima importanta. Cum la aceasta se adauga faptul ca n-am reusit sa vad toate volumele despre care se scrie ca merita citite (se scrie si contrariul), am o mare retinere in a face nominalizarile. Solutia de compromis (nu tocmai inteligenta) pe care am gasit-o este sa fac o enumerare in devalmasie, de nefolosit pentru clasamente, ilustrativa, insa, pentru inzestrarea acestei tinere generatii. Asadar: Sorin Stoica, Adrian Schiop, Florin Lazarescu, Cecilia Stefanescu, Lucian Dan Teodorevici, Ionut Chiva, Ioana Bradea, Anca Hatiegan, Adrian Petrescu, Oana Pughineanu, Laura Husti-Radulet, Dan Coman, Ioana Nicolaie, Stefan Manasia, Claudiu Komartin, Elena Vladareanu, Constantin Acosmei, Dan Sociu, Dora Bunta, Cosmin Perta, Roxana Sicoie-Tirea, Anda Cadariu, Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache, Horea Poenar, Mihaela Ursa, Adrian Lacatus, Andrei Terian, Ovidiu Mircean, Mihai Iovanel, Luminita Marcu, Alex. Goldis, Cosmin Borza, Claudiu Turcus, Victoria Luta, Stefania Ciurea. Unii dintre ei vor da marile carti ale literaturii de maine.

 

 

 

MARIUS CHIVU

 

Unii sunt doar tineri, altii sunt si tineri si scriitori

 

 

 

 1. As spune, in primul rand, ca e vorba de o sintagma definibila la nivelul simtului comun, destul de permisibila pentru ca e mereu in miscare si care, privita prea de aproape, nu are o relevanta critica in sine, este un concept operant partial si evaluativ-temporar. S-a vazut asta si in raspunsurile de pana acum ale anchetei. Cred ca atunci cand zicem tanar scriitor e vorba, in general, de cate putin din toate: varsta pana/imediat dupa 30 de ani, cu prezenta si atitudine publice dezinhibate, cenaclist, proaspat debutat sau aflat la primele carti, cu o valoare inca incerta, in curs de confirmare sau chiar recunoscuta deja, anticalofil si minimalist, blazat dar ironic si self-confident, vanitos, dezinvolt si energic, usor superficial, in fine, un melanj simpatic sau, dimpotriva, nesuferit de entuziasm, naivitate, teribilism, aroganta, prospetime, superficialitate s.cl... E insa vorba si de o inertie intretinuta de un anume spirit al literaturii si al valorii. T.O. Bobe, Dan Lungu, Robert Serban, Ioana Nicolaie, Paul Cernat, Sanda Cordos, Iulian Tanase, Razvan Radulescu s.a. nu mai sunt tocmai tineri, dar poti paria pe ei, ei sunt tinerii profesionisti, cu o noua viziune si chiar cu o anume experienta a literaturii, cu carti bune si foarte bune, care au deja un public al lor. Tin la aceasta nuanta: unii sunt doar tineri, altii sunt si tineri, sunt si scriitori.

 

 2-3-4. Da, cred ca astazi e un avantaj sa fii tanar scriitor. As spune chiar ca generatiile mai vechi sunt, in acest moment, usor dezavantajate. Campul cultural actual s-a deschis enorm in ultimii ani, ii privilegiaza pe tineri poate mai mult decat oricand, iar castigurile de imagine sunt uriase. Daca mai exista sicanari editoriale, cronici negative, intarzieri pe traseele carierei, asta tine de dinamica si capriciile campului cultural, nu de varsta celor implicati. Lista scurta a editurilor care au colectii de debutanti spune totul: Aula, Brumar, Cartea Romaneasca, Humanitas, Paralela 45, Polirom, Vinea; alte edituri publica debutanti in afara colectiei. Majoritatea scriitorilor publicati sunt tineri si foarte tineri (lista e uriasa), la fel si traducatorii nou-veniti (Liviu Bleoca, Catalin D. Constantin, Dan Croitoru, Domnica Drumea, Andrei Gorzo, Andra Matzal, Rares Moldovan s.a.), mai mult, in edituri lucreaza tot mai multi tineri (Anca Baicoianu, Monica Botez, Catalin D. Constantin, Florin Lazarescu, Magdalena Marculescu-Cojocea, Bogdan Alexandru Stanescu, Robert Serban, Lucian Dan Teodorovici s.a.), toate revistele culturale au macar colaboratori tineri (alta lista uriasa), la fel si televiziunile (Dragos Bucurenci, Mihaela Mihailov, Cristina Modreanu, Robert Serban) si radioul (Adela Greceanu, Dana Pitrop), jurnalistii culturali sunt toti tineri, site-urile cultural-literare sunt facute de tineri pentru tineri, se dau burse de creatie, tinerii sunt invitati in strainatate, se dau premii, se fac colocvii pentru tinerii scriitori... Astfel a cazut cel mai mare alibi al mediocrilor si al amatorilor: ideea refuzului de catre institutiile culturale pe criteriul varstei. Sa fii tanar, energic si talentat e cel mai bun lucru care i se poate intampla astazi celui care vrea sa se ocupe de cultura! O situatie care ii face pe eventualii nemultumiti sa para de-a dreptul frustrati si ridicoli. E variat, e dinamic, e bine.

 

 5. Competitia exista, dar, din pacate, si negarea reciproca cu lovituri sub centura. De vina sunt aroganta, egoismul, invidia, cultura resentimentului, mania persecutiei, suficienta deci schematismul, redundanta, lipsa curiozitatii, a entuzismului cautarii, platitudinea fanteziei, cupiditatea agresiva dupa confirmarea valorii sau, dimpotriva, certitudinea aroganta a propriei valori, ignorarea sau indiferenta fata de inteligenta cititorilor... Cum am mai spus intr-un loc, o data am crezut ca noi, tinerii, suntem mai buni, ca ne vom ocupa doar de scris stiind ca acolo unde e talent e loc pentru toata lumea, ca vom citi mai mult, vom fi mai generosi si vom admira mai mult, ca vom fi mai rezonabili in atitudinile noastre publice, ca succesul celorlalti ne va motiva autodepasirea, ca nu vom lasa invidia si resentimentul sa ne controleze, ca nu vom scrie unii impotriva altora... Acum nu mai cred asta.

 

 6. Proza: Filip Florian, Florin Lazarescu, Dan Lungu, Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici (lista incontestabila, desi partiala). Poezie: Dan Coman, Teodor Duna, Adela Greceanu, Ioana Nicolaie, Dan Sociu (lista insuficienta si nedreapta). Eseu: Sanda Cordos, Radu Pavel Gheo, Sorin Lavric, Ion Manolescu, Alexandru Matei (lista subiectiva in masura in care nu cunosc genul in toata amploarea lui). Critica literara: Paul Cernat, Cosmin Ciotlos, Bogdan Cretu, Luminita Marcu, Andrei Terian (lista eterogena). Teatru/Scenarii: Radu Afrim, Gianina Carbunariu, Florin Lazarescu, Razvan Radulescu (ca si la eseu, lista subiectiva).

 

 

 

 

 

Regizorul PETRICA IONESCU

 

"Simteam ca am o misiune"

 

 

 

 In primul rand, vreau sa va multumesc ca v-ati rupt din timpul dumneavoastra pretios pentru a face posibila aceasta convorbire, stiut fiind ca sunteti in preajma unei premiere importante si mult asteptate,  Burghezul gentilom, de Molière, la Teatrul National din Bucuresti, care va avea loc in toamna pentru sommet-ul Francofoniei. Va rog sa faceti o clipa abstractie de problemele acestei premiere, nu putine dupa cum tocmai ne-ati marturisit, si sa va relaxati, pentru ca in acest moment as vrea sa vorbim despre trecut, despre inceputurile in teatru, pentru a afla ceva mai multe despre dvs., care sunteti o legenda pentru noi.

 

Poate din cauza mustatii.

 

 Si mustata dvs. e legendara, ca si umorul. Dar mai importanta decat orice este cariera dvs. stralucita. Ati plecat din Romania dupa ce ati facut un spectacol cu mare tam-tam la  Teatrul Nottara. Erati student si ati regizat un Caragiale, Conu Leonida fata cu reactiunea, prin anii 70.

 

Asta era in secolul trecut si nu-mi aduc aminte chiar asa de multe lucruri. Stiu ca era Stefan Iordache care il juca pe Conu Leonida si Stefan Radoff care o facea pe Efimita in travesti. Erau geniali! Spectacolul dura, in loc de 40 de minute, cat reuseste traditia sa intinda aceasta piesa scurta, vreo doua ore si jumatate si, cand se termina, mie imi parea rau pentru ca ma gandeam sa reiau actiunea treizeci de ani mai tarziu dupa ce au imbatranit personajele. Pe urma, cand aveau 80 de ani. Ca sa vedem toate revolutiile astea ale lor interioare. Caragiale prevazuse tot ce se va intampla cu Romania, cu Europa.

 

Se povesteste despre o scena cu sforaituri, irezistibila si prin aceea ca avea cheie.

 

Da, bine, jumatate din spectacol se intampla noaptea si ei sforaiau tot felul de imnuri, de la Garibaldi la imnul national al Romaniei. Mai horcaiau, mai vorbeau prin somn si transmiteau tot felul de coduri secrete prin sforaiturile lor. Un anume public le decoda si, odata cu asta, o intreaga lume subversiva iesea la iveala.

 

Acest fapt a deranjat oficialitatile?

 

Spectacolul a fost interzis. Decorul era un depozit enorm pazit cu niste drugi de fier. Conu Leonida avea un fel de cocioaba, o adaugire la acest depozit care, abia la sfarsit, cand subconstientul lor se deschidea, isi deschidea usile enorme. Din el cadeau tot felul de lucruri. Mi-amintesc ca am carat de acasa, din beci, trei statui ale lui Stalin, in fine, toata istoria, mobile, amintiri care ii inecau.

 

O Romanie in sinteza.

 

 Eram tanar, si noi, la Institut, pe vremea acea faceam ce voiam. Nu era nici un fel de cenzura pana am plecat eu, in anii 70. Deja, dupa 69, dupa intrarea rusilor in Cehoslovacia, timpurile se schimbasera si incepuse sa fie greu.  Conu Leonida e din timpul acela. Erau tot felul de comitete care se adunau si formau un fel de ghilotine care mai taiau un deget, un nas, iti mai cioparteau ceva, pana ramaneai doar cu unghiile.

 

Asta v-a speriat si v-a facut sa va decideti sa plecati?

 

Va dati seama, un tanar regizor, care spera atata in teatru, in viitor si in creatie, sa pateasca asa ceva, din prima miscare intr-un teatru profesionist. In afara de cenzura, mai e vorba si despre toate institutiile astea monstruoase, unele dintre ele mai supravietuiesc in Romania si astazi, care nu lasa creatia sa se dezvolte, incearca sa o formateze intr-un fel de carcan care convine.

 

Dupa interzicerea spectacolului, ce oportunitate a decis plecarea dvs., sau pur si simplu v-ati luat lumea in cap?

 

 Era un teatru,  Podul, al studentilor, pe vremea aceea...

 

Mai e si astazi.

 

 Da? Si mai era un festival de teatru celebru la Nancy, al tuturor nebunilor de pe planeta, festival studentesc, desi acolo ne-am intalnit si cu trupe ca  Living Theatre cu care am facut si un happening. Si, foarte ciudat, Romania a trimis Teatrul Podul la Nancy cu un spectacol la care lucrasem impreuna cu Iulian Negulescu. N-avea cuvinte deloc. Scena era impartita in doua, femeile de o parte, barbatii de alta. Intre ei, o linie de netrecut. Doua lumi: Estul si Vestul, Comunismul si Vestul. Lumea era, categoric, mizerabil impartita in doua structuri care nu mai aveau dreptul nici sa se intalneasca nici sa se vada. Cortina de Fier. Indestructibila. Era un spectacol foarte violent.

 

Si sarac.

 

Da, nu era nici un obiect in scena, in afara de crema de ghete, cu care ne ungeam la un moment dat. Si in stadiul asta, in care eram toti negri si nu ne mai diferentiam in nici un fel, se ridica celebra bariera, invizibila, de altfel, si puteam sa ne amestecam.

 

Zidul Berlinului cadea mai devreme cu treizeci de ani.

 

 De fapt, noi nu-l simtisem pentru ca la  Institutul de Teatru se intamplau lucruri minunate. Era o atmosfera formidabila. Profesorii ii iubeau pe studenti si credeau in ei. Se traia numai pentru teatru. Aparuse teatrul asta tanar, violent, crud. Toti fugeau spre el. Brook renuntase la Royal Shakespeare Company. Era o perioada de profunda renegare a tuturor valorilor. Ca pe vremea avangardei anilor 20.

 

Perioada hippy.

 

Hippy, beatnici. Toata structura veche era negata, numai tinerii aveau dreptate. Nu toti erau hippy, eu nu eram, de pilda, desi aveam un par lung...

 

Intalnirea cu Occidentul la Nancy a mai fost un soc, data fiind aceasta experienta avangardista traita ca student?

 

 Total, mai ales ca la Nancy veneau cele mai mari companii, despre care noi auzeam, asa, de la  Europa Libera, din ziarele care mai patrundeau. Stiti, ideile trec cu porumbeii. Dar contactul direct e altceva.

 

Si ati revenit la Bucuresti.

 

 M-am intors in tara, unde curand a avut loc  Congresul Institutului International de Teatru. Liviu Ciulei, care auzise de spectacolul nostru, ne-a organizat o vizionare clandestina in cadrul acestui seminar ITI pentru a putea fi vazuti. Dupa aceea am inceput sa colaboram la Teatrul Bulandra. Impingeam oglinzile din decorul la Nepotul lui Rameau.

 

Un celebru spectacol al regizorului David Esrig.

 

 Si in turneul cu acest spectacol de la Florenta am sarit de la balconul hotelului impreuna cu alti doi prieteni ai mei. Eu, care toata viata am vrut sa fiu scriitor, cineast, aveam vreo 70 de kile de manuscrise. Si mai aveam doi dolari. Din pacate, valiza a explodat pe Fiatul unei prostituate care patrula pe trotuar si manuscrisele s-au imprastiat. Cu o rotula deplasata, m-am tarat pana la  statione terminale si am luat bilete clasa a 6-a intr-un vagon care noaptea transporta animale, iar ziua viitori refugiati si muncitorii emigranti din Germania, care se duceau in Sicilia. Intre timp, securistii au venit sa ne prinda, si o doamna, o sicilianca - ii pun si acum floricele la biserica - s-a repezit la ei cu un salam subtire si dur cu care l-a izbit pe securist peste degete tocmai cand se agatase de vagon. Cam asa a inceput... Dupa care, am ajuns la San Remo si apoi la Cannes, unde unul dintre cei cu care plecasem zicea ca are un tata prevazut cu o galerie de arta. Dar aceasta s-a dovedit a fi o galerie pentru armata americana, Flota a 6-a, care plecase de trei ani de zile din rada portului Cannes. Tatal, pe care colegul meu nu-l vazuse niciodata, luptase in razboiul din Spania. L-am gasit intr-un subsol pe o mocheta si, cand colegul asta al meu l-a strigat "papa!", s-a intors si, de emotie, a murit.

 

Ghinion. In fine, cum ati ajuns la Paris si cum ati facut primii pasi spre celebritate?

 

 Eram tot la Cannes. Aveam acei doi dolari care valorau 12 franci si eram morti de frica. La fiecare colt de strada vedeam un securist venit sa ne recupereze. Intre altele, trebuie sa va spun ca, in tara, pentru fuga mea am fost condamnat la moarte. Mama a consumat toti banii familei pe avocati, douazeci de ani, sa-mi comute condamnarea. La un moment dat, am vazut un cinema porno mizerabil. 4 franci zi si noapte. Noi eram trei, asta facea exact 12 franci, cat aveam, si am zis haide, ca sa dormim si noi undeva. Si-n acest cinema au aparut un domn si o doamna, un cuplu foarte bine. S-au asezat fix langa noi. La un moment dat, domnul s-a uitat la prietenul meu, cel cu tatal, si i-a spus pe romaneste " Traiasca partidul comunist roman". Va dati seama ca am innebunit. Pana la urma domnul a strigat "Pierre, Pierre, sunt eu, Georges". Ce se intamplase? Francezul nostru era fiul unui roman emigrat, nascut in Franta, care, venind in Romania sa-si caute radacinile, avusese un accident. Si tot cautand pe cineva care sa-l ajute, l-a gasit pe Pierre al nostru. Acesta l-a dus la Bucuresti cu masina si tot ce retinuse francezul erau panourile cu lozinci de pe sosele.

 

Lozinca de care tocmai fugiserati devenea salvatoare. Banuiesc ca persoanele erau bogate si...

 

Nu, nu... dar in orice caz ne-au platit trei dejunuri copioase, biletele de avion pentru Paris si ne-au dat si cheile apartamentului de langa Bastille. Am stat acolo vreo patru luni...

 

Va mai gandeati la teatru?

 

Ce teatru!!! Problema era ce mancam. In aceste luni am incercat sa mai dau un telefon pe la cate un teatru. Dar cine sa ma ia... Cand reincepi viata dintr-o gaura, din galeria 205 din josul unei mine, sa reajungi la lumina e...

 

Si cand s-au legat lucrurile in privinta meseriei?

 

Numai destinul, incontinuu destinul! Am vagabondat foarte mult. Am dormit sub poduri si in metrouri. Am intalnit cei mai minunati oameni. Perioada era exceptionala. Ala a fost adevaratul underground. Adica totul se intampla subversiv, pe dedesubt, antisocial in cel mai bun sens al cuvantului.

 

Contestatia era reala.

 

Nu reala, profunda. Venea de foarte departe, era ca o miscare telurica.

 

Era dupa 1968, dupa miscarile studentesti din Paris, o zguduiala sociala foarte puternica.

 

Era o zguduiala puternica si in teatru, si in arta, o unda de soc foarte puternica.

 

Contemporaneitatea mai suge si acum din vlaga acelor ani revolutionari, nu credeti ?

 

Sugativa sociala a prins tot, a integrat-o in codul social. Acum se asteapta viitoarea parte a doua a exploziei, care tot nu mai vine. In sfarsit, acum altele sunt valorile, cu totul altele. Pe vremea aia nici nu interesa pe nimeni sa castige nici un ban. Daca un teatru iti propunea sa lucrezi ceva si acelasi iti vorbea si de bani era jignirea maxima. Acum, intai se discuta despre bani si, dupa ce s-a terminat capitolul despre contract, se trece la discutia despre ce facem.

 

Si-n vremurile acelea idealiste, ce spectacol minunat ati reutit sa faceti?

 

 Eu am plecat in 70, am ajuns in America in 71, invitat de Ellen Steward care ma stia de la intalnirea aceea de la Bucuresti din timpul  Congresului ITI. Si m-a chemat la ea, la Teatrul La MaMa. Trebuia sa fac Hamlet cu un grup de chinezi. M-a culcat la ea in celebrul ei loft, unde cred ca avea vreo treizeci de papagali. Vorbeau fiecare in alta limba straina. Mi-a cerut pasaportul - asta povestesc pentru prima oara - si, a doua zi, nu m-a dat afara, dar mi-a spus ca sunt liber sa plec la Paris, fiindca aveam pasaport de refugiat politic. Iar ea, la teatrul ei, nu avea voie sa lucreze cu astfel de persoane.

 

Deci americanii aveau si ei niste limitari.

 

Nu stiu daca americanii in general, fiindca ei au o mie de straturi. Stratul Ellen Steward avea aceste limite. Ea primea o parte din fonduri pentru ca sa faca legaturi intre teatrul din Occident si Est si nu vroia sa-si creeze probleme cu centrele de putere din tarile din Est.

 

Si v-ati intors la Paris.

 

Am vagabondat mult prin America, unde am trait cele mai minunate momente din viata mea. Am batut apoi jumatate din planeta doar datorita degetului gros, care la mine e foarte vizibil si stralucitor. Pe vremea aia, daca stiai sa-l pui bine in soare sa straluceasca unghia, pac! se oprea cineva si te ducea unde voiai. Si intorcandu-ma de la Katmandu prin Turcia, Grecia, dupa vreo sapte luni am ajuns la garsoniera mea din Paris pe Rue de Dame. In timp ce-mi cautam cheia am auzit telefonul sunand. Cheia nu era nicaieri si, ca totdeauna cand consideram totul terminat, ceva se intampla,vine un vecin si-mi spune unde e cheia. Intru. La telefon, o voce pe care am recunoscut-o imediat. Era a dramaturgului Fernando Arrabal, care pe vremurile alea era o figura.

 

Imediat dupa revolutie a fost si in Romania.

 

 O persoana foate pitoreasca si extrem de provocatoare. El crease teatrul panicii, era unul din liderii teatrului panicii. Si imi spune: " D-le, esti liber maine, vrei sa te duci la Open Space Theatre, la Londra, sa montezi Nu puneti catuse florilor?".

 

 Un mare succes in Romania, dupa revolutie, la  Teatrul Odeon, regia Alexander Hausvater.

 

 Da? Bravo! " Treci acuma la mine sa-ti dau biletul de avion. Te asteapta cineva la aeroport." Adevarul e ca Open Space era tot unul din titlurile astea faruri, de teatru, gen La MaMa, unde avangarda prospera. Am zis "Bine!" si a doua zi am fost propulsat la Open Space sa fac piesa lui Arrabal. "O stii?", m-a intrebat el. "Nu", am raspuns. "Mai bine!" a conchis si dandu-mi biletul mi-a spus: "D-le, un singur lucru vreau. Te rog frumos sa iasa scandal. Altceva nu ma intereseaza. Nici daca respecti textul meu". Piesa se intampla in puscariile lui Franco, totul era de un realism... daca era viol trebuia sa fie viol, daca trebuia sa te biciui, te biciuiai, nu exista sa te faci ca... La sfarsit, cand actorul principal era garotat, trebuia sa faca pipi, un metru jumate, Arrabal avea deja o diagrama... Violenta ajunsese la un stadiu incredibil, bine, propulsata si de o doza de nebunie si drog... Adevarul e ca scandal a fost. Arrabal a fost foarte incantat si a vrut sa-i fac inca nu stiu ce spectacol. Eu n-am mai vrut. Am revenit la Paris. Pe vremea aceea era ministru al Culturii in Franta Jack Lang, mare cap socialist, fondatorul Festivalului de la Nancy, care facuse multe lucruri pentru cultura si in primul rand adusese multi bani in bugetul teatrului. Fusese numit directorul Teatrului Chaillot, fostul TNP al lui Vilar, la Trocadero. Ce era formidabil la acest om, calitatea lui esentiala, era o curiozitate ingrozitoare. Era in continua cautare de noutati, de curiozitati, de ceva care ar putea sa oxigeneze viata culturala la Paris. Ma vazuse la Nancy, se nimerise si la Londra cand am avut spectacolul la Open Space. M-a contactat si de aici a inceput, prin 74, totul. Pana atunci doar am acumulat. Enorm. A fost cea mai frumoasa perioada din viata mea. Munca creativa este splendida la inceput, cand ai visuri, cand apar ingerii, cand simti ca esti in legatura cu acea substanta superioara care-ti mai da si tie ceva... Dupa aia incep chinurile. Te inchizi in niste societati sau grupuscule, intri in sistem si totul devine o lupta crancena.

 

Impresia noastra, de aici, unde sistemul a functionat dintotdeauna, era ca acolo teatrul inflorea in afara sistemului.

 

Teatrul frumos, underground, nu mai exista prin 1974. Se revenise la regizorul-creator, individul care expune lumii interiorul lui, la sistemul acesta care continua si azi. Doar underground-ul era colectiv. Era o comunicare a tinerilor pe planeta fara Internet, fara telefon.

 

Sa revenim la Jack Lang.

 

 Da, Jack Lang m-a chemat si m-a intrebat ce vreau sa fac. Eu am raspuns pe loc  Atlantida. De ce, nu pot sa spun deloc. "Ce-i asta?", m-a intrebat el. Fara sa am nici cea mai mica idee in cap, i-am spus: "Pai este istoria unei babe de 130 de ani care in ultima fractiune de timp a vietii isi aduce aminte de toata pubertatea ei, care este de fapt Atlantida". Adica, teritoriul acela magic, perfect, intre vis si realitate, fara bariere, care pe mine m-au obsedat toata viata, acea zona in care totul este posibil si in comun, ca si in Atlantida, care s-a autodistrus prin faptul ca a atins perfectiunea ce nu putea fi suportata de catre civilizati. "A, da, s-a mirat Lang, si cand imi aduci textul?" "Nu stiu am zis eu, dar te invit la premiera." Si am inceput sa lucrez la spectacol. A fost absolut delirant, de o libertate incredibila. Improvizam cateodata 24 de ore. Dupa 12 ore abia daca lasam zece minute pe cineva sa doarma. Teatrul insemna pentru noi o experienta. Experienta pe structuri umane. Nu aveam nici un cliseu. Noua, in Institut, nu ne spusese nimeni uite asa se face, cum aud in Teatrul National de astazi.

 

 Si unde s-a jucat  Atlantida?

 

 La  Chaillot. Erau niste proiectii pe baza de oglinzi dupa care Planchon si Strehler erau innebuniti. Nu se facuse niciodata in teatru asa ceva. Erau ecrane enorme de cinema pe care spectatorul nu le vedea, pe care aceste oglinzi le citeau, si proiectiile se produceau pe scena. Imaginea era virtuala si se amesteca cu actorii. Foloseam si trucaje. Spectacolul deborda de imagini. Magie pura. Lumea statea cu gura cascata vreo sapte ore. Am avut si o coregrafa exceptionala, celebra la Paris, Caroline Karlson, venita din America unde revolutionase dansul. In fine, am facut aceasta Atlantida care a bubuit foarte tare. A fost si un scandal monstruos. Venea si dupa o perioada de teatru sarac. Multi dintre jurnalistii parizieni descriau pe pagini intregi ce vazusera, intrigati de cati bani s-au bagat in obsesiile unor creatori. Eu, insa, aici m-am simtit cel mai bine. Asta era teatrul pe care voiam sa-l fac, in care creativitatea era...

 

Fara limite.

 

Nu, slava Domnului, fiindca venea si premiera, ceea ce se cheama ghilotina. In strainatate, cand semnezi contractul, premiera e fixata si zilele se numara invers fara drept de apel. Sunt stabilite toate termenele, cand vine decorul, cand figuratia etc. Aici, in Romania, se incepe spectacolul si nu se stie cand se termina. Sigur, pentru regizor s-ar putea sa fie interesant, adica daca n-are prea multe idei la inceput, incetul cu incetul se mai aduna ceva, se slefuieste diamantul. Dar asta nu inseamna ca in doua luni se poate slefui.

 

 Dupa spectacolul de la  Chaillot a mai fost vreunul asa de important?

 

 Am fost invitat la  Teatrul Amandière de Malraux, alta persoana providentiala pentru cultura franceza. Amandière era o sala gen cea a Teatrului National din Bucuresti, genul asta de monstruozitati in care se intersecteaza teatrul antic cu proscenium si teatrul à litalienne, lasand in fata un spatiu care nu e bun la nimic. Si Malraux tot asa m-a intrebat, ce vreau sa fac. I-am raspuns ca nu stiu, dar ca o sa dureze cam cinci ore. "Numai atat", a zis el. " S-ar putea sa dureze si sapte", am revenit eu. "Domnule, daca ai putea sa faci sa dureze vreo noua ar fi genial", a conchis Malraux. Asa se discuta. Si am scris alta piesa care se numea Lenfance de Vladimir Cobalt, in cinstea cainelui meu care se numea Vladimir si care povestea de fapt istoria codata a lui Fellini. Decorul era un platou de film. Eu eram obsedat de film pe vremea aia.

 

Ati ajuns sa faceti film?

 

Nu. Am folosit filmul in spectacolele mele. Pot spune ca am facut vreo 12 ore de film, dar nu film-film. Lumile sunt paralele. Acolo nici un regizor de teatru n-a reusit in film. In Romania, da, unde lucrurile erau amestecate de la inceput si unde erau foarte multi actori celebri din teatru in film, ceea ce in Occident nu se intampla. Regizorii de teatru apartin unei lumi care este o elita intelectuala, cultivata, iar filmul intra in industrie si business. Producatorul baga un dolar si vrea sa scoata daca se poate un dolar cincizeci sau mult mai mult. Teatrul e considerat purtator de idei noi, un loc de dezbateri, ceva uneori foarte trist, din pacate, si plictisitor.

 

Si ati migrat spre opera.

 

 Asta a fost iar un noroc. Pe vremea aia era un austriac, Rolf Lieberman. Dirijase mult la Hamburg si a fost numit apoi la Paris unde a revolutionat opera. Fiindca murea. Nu mai venea nimeni. Desi erau mari cantareti, regie nu exista. Erau niste lucruri pline de praf facute de mari cantareti la pensie. Lieberman a chemat oameni din teatru - Strehler, Chereau, Lavelli. M-a chemat si pe mine. Deci a inceput perioada mea de opera, care pentru mine a fost un soc. E adevarat ca imi place foarte mult sa manipulez mase. Asta poate fiindca eu am fost nascut intr-un ascensor si s-ar putea sa am, de aici, oroare de lucrurile mici, stramte. Dar in opera este mult mai multa seriozitate din punct de vedere al strictetii, exact contrariul a ce eram eu. Fiindca eu puteam sa ma prezint intr-un teatru cu toata distributia, stiind doar ce-i spusesem lui Jack Lang despre  Atlantida, adica avand in cap atmosfere, idei, pasiune pentru vreunul dintre actori, incercand sa simt un spatiu magic si sa ma duc spre el, dar total deschis pentru ce-o sa se intample, pentru aventura care o sa inceapa si in care o sa construim impreuna. In schimb, la opera trebuie sa fii foarte structurat. Ca si la cinema, trebuie sa vii la primele repetitii, stiind aproape perfect ce se intampla, ce va fi. Asta nu mi-a displacut. De cand am inceput sa fac opera, am inceput sa fiu si decorator, sa fac si costumele, si luminile. Le fac pe toate.

 

Care a fost primul spectacol de opera pe care l-ati facut?

 

 Am inceput cu  Boris Godunov la Geneva. Nu se putea ceva mai complicat. Patru ore si jumatate, 120 de coristi, figuratie de nu se mai termina. Era ceva halucinant. Aveam o idee noua. Ca actiunea se intampla in timpul Revolutiei din Octombrie. Ca falsul Dimitrie din Boris Godunov e ca Lenin, exilat in Elvetia. Tarul era de fapt Nicolae al II-lea, care la sfarsit venea si-l omora pe primul ministru.

 

Si aceasta reinterpretare n-a provocat un soc? La opera, oricat s-a inovat in ultima vreme, simtul conservator e foarte puternic.

 

Exista conservatori si conservatori. Teoria relativitatii se aplica in primul rand la oameni. La mine a fost un foarte mare scandal. Publicul s-a impartit. O parte urla ce formidabil, o alta zbiera si era indignata. Criticii, si ei, ori varsau laturi peste mine, sperand ca in sfarsit o sa ma otravesc intr-o zi, ori altii incercau sa-mi dea curaj si sa creada in ceea ce faceam. Problema mea era ca aveam foarte multe propuneri si nu mai aveam timp sa le fac fata. M-am aruncat in opera si am lucrat foarte mult.

 

Fiind un personaj controversat, ati avut mai mult de castigat din aceste situatii.

 

Da, bine, asta mi-a dat si o statura care pana la urma mi-a umflat penele. M-am simtit cu totul si cu totul protejat. Uneori chiar simteam ca am o misiune.

 

Se astepta de la dvs. bomba.

 

Da, si daca n-o scoteam erau foarte suparati. Ca de obicei, a devenit pana la urma totul o conventie. Unde sa mai pui bomba si ce sa mai faci. Din pacate, genul de spectacole pe care le faceam eu nimeni nu le-a mai facut.

 

Iar in Romania cand ati venit prima data sa lucrati...

 

 Am facut  Oedip, dupa Andrei Serban, la Opera din Bucuresti, in cadrul Festivalului Enescu, cu care poate plecam la Amsterdam acum, in septembrie.

 

Dar de ce ati revenit asa de tarziu?

 

 Mi s-a mai propus o data. Dinu Cernescu mi-a dat odata un telefon, cand era director la National, si mi-a facut o invitatie. Dar eu nu ma gandeam sa ma intorc in Romania. Deja Andrei Serban parasise Nationalul foarte foarte suparat si deziluzionat, iar eu care plecasem cum plecasem... I-am spus lui Cernescu: "C e sa caut eu acolo? Sunt atatia regizori care... dar ce te gandesti sa fac?" "Uite, zice, as vrea sa faci O scrisoare pierduta." In clipa aia am explodat, fiindca era o oarecare revansa. Cu Caragiale plecasem si mi-a ramas in gat pe viata... I-am spus "da, dar cu conditia sa se intample in Bucurestiul zilelor noastre, acum". "Cum vrei tu", a zis Cernescu. Am inceput sa lucrez cu Buhagiar la scenografie. In distributie erau Dem. Radulescu, Dinica, Maia Morgenstern, Stefan Iordache, Malaiele in Cetateanul turmentat. Actori unul si unul. Pe roluri. Genial! Am transformat total textul, adaptandu-l la zilele noastre. Si nu a urmat nimic. N-aveam mult timp si cerusem sa am la scena totul cand vin. M-au mintit continuu ca totul se face, decor, costume etc. Mi-au trimis si imagini false, colaje trucate. Teatrul National pe vremea aceea isi pastrase structura securistica integral. Cand am venit, am constatat ca nici scena nu o am. Se repeta Ondine. Mi-au dat biroul directorului general Fanus Neagu. Repetam acolo. Pe urma am aflat adevarul, ca lucrarile erau oprite, desi era o fundatie care platise. Si am plecat, desi pregatisem foarte bine spectacolul. A fost oribil.

 

Cum ati mai avut curajul sa reveniti?

 

 Fiindca am facut  Oedip la Opera si lucrurile au mers, a iesit, si ma mandresc cu asta. Era pe vremea lui Spiess.

 

 Si acum,  Burghezul gentilom, o propunere din partea noului director al Nationalului, d-l Ion Caramitru.

 

Eu n-am facut niciodata nici un pas. Repet, Romania are foarte mari regizori. Sunt multi tineri minunati, de ce ce sa vin eu, sa... ce? Traditia e de prima calitate. Toate problemele, ineptiile si tristetile care exista si plafonarea care se intampla e pentru faptul ca nu sunt bani.

 

Da, dar veniti cu marca dvs.

 

Asta mi-a spus si Caramitru, dar eu nu am veleitati de nici un fel, chiar daca am lucrat vreo 140 de spectacole si am facut vreo 90 de decoruri. Caramitru insa m-a fermecat vorbindu-mi de planurile lui si am acceptat. Am inceput sa lucrez cu Buhagiar, aveam nevoie aici de un om foarte apreciat in Romania, capabil sa puna in miscare in scurt timp, totul.

 

Mai ales ca este o montare foarte complicata.

 

Nu pentru mine. Aici se poate sa fie hiatusul. Eu eram obisnuit cu opera, unde cu un an inainte se dau toate planurile, iar dramaturgia cu un an si jumatate inainte. Carmitru e un producator adevarat, vorbim aceeasi limba, numai ca intre limbajul lui si realitatea de zi cu zi este o distanta. Aici trebuie sa fii un regizor dictator, care nu e stilul meu. Aici trebuie sa urli toata ziua, sa repeti de o suta de ori acelasi lucru, sa innebunesti pentru ca productia sa se poata pune in miscare.

 

 E si asta o experienta, domnule Petrica Ionescu. Ne revedem la toamna, cu ocazia premierei  Burghezului gentilom, cand precis veti uita de necazurile prin care ati trecut. Va multumesc.

 

 

 

Interviu realizat de Doina Papp

 

 

 

 

 

ALEX GOLDIS

 

Cronica literara in strada

 

 

 

Pe Costi Rogozanu nu se poate sa nu-l stiti macar din topurile negative ale scriitorilor romani. Calificativele care i-au fost aplicate sunt multiple, de la "netalentat" la refractar fata de critica traditionala, pana la tipologia tanarului care si-a facut loc in spatiul literar romanesc prin injuraturi si calomnii. Dincolo de aceste perspective, un lucru e cert: prin cronicile sale din doua saptamanale centrale, Romania literara si Observator cultural, C. Rogozanu i-a suparat, din 2000 incoace, pe multi intelectuali romani. De asta nici nu ma asteptam ca primul lui volum, Agresiuni, digresiuni - care grupeaza o mare parte din cronicile literare ale autorului - sa se bucure de o intampinare pozitiva.

 

 

 

Primul critic literar care se adreseaza cititorului de cotidian

 

 

 

Ce e drept, retorica lui C. Rogozanu vizeaza, cel mai adesea, "monstrii sacri" din sfera culturala actuala. Autorul pozeaza intr-un print calare pe calul alb al criticii, razboindu-se cu zmeii care incearca sa acapareze nelegitim lumea intelectualitatii romanesti. Dincolo de aceasta poza care tine - o recunoaste Rogozanu insusi - de o etapa cam romantica si adolescentina a evolutiei criticului -, cred ca volumul Agresiuni, digresiuni consacra, fragmentar cum e, una dintre cele mai puternice voci critice de dupa 90. La o privire atenta, asa-zisele gesturi puberale ale autorului sunt legitimate de un sistem foarte matur. Multe dintre cronicile reciclate in aceasta carte pot fi privite ca manifeste serioase ale tanarului critic roman si ale dilemelor cu care acesta se confrunta.

 

In primul rand, foarte interesanta - si inedita - pentru dezbaterile actuale, este pozitionarea criticii literare fata de actualitate, precum si posibilitatile sale de adaptare la innoirile societatii romanesti de dupa revolutie. C. Rogozanu identifica una dintre cele mai grave deficiente ale discursului literar actual ce rateaza contactul cu fenomenul mediatic si cu cititorul obisnuit: "Orice om de cultura mai tanar este victima unei serioase alienari, pentru ca e nevoit sa evolueze intr-un mediu cultural extrem conservator, in timp ce el este, vrand-nevrand, un consumator al unei altfel de culturi". In acest sens, C. Rogozanu e primul critic literar de la noi care se adreseaza cititorului de cotidian (si care insista programatic asupra acestei pozitii). Lipsa de educatie mediatica, precum si "perpetuarea dihotomiei extrem de rigide si de rudimentare intre loisir si studii" sunt principalele acuze la adresa intelectualului roman. Enuntul principal al manifestelor critice ale lui C. Rogozanu mi se pare acesta: "daca poetii coboara in strada, in realitate sau in suprarealitate, criticii ar trebui sa-i urmeze".

 

De fapt, adaptarea la stilul neutru si nesofisticat a fost si terenul pe care formula propusa de Rogozanu a fost atacata cel mai adesea. Coborarea criticului in strada nu inseamna, insa, abdicarea de la functia criticii conceptualizante sau problematizante, ci dimpotriva, o mai precisa actualizare a acesteia. Discursul tranzitiv practicat (si teoretizat) de critica lui C. Rogozanu e o palma data retorismului sau metaforismului care mascau grave misreading-uri conceptuale. Provocarea majora consta in a fi inteligent intr-un limbaj simplu, fara ajutorul ipocrit al terminologiei hiperspecializate. Ceea ce C. Rogozanu reuseste cel mai adesea. Retin doar cateva dintre etichetele si disocierile subtile ale tanarului critic: vorbind despre Usa interzisa, interpretul identifica intreaga confuzie a cartii in conceperea literaturii dintr-un unghi conservator, ca simplu opus al filozofiei. In acelasi ton, volumul lui Liiceanu ar ilustra perfect contaminarea relatiei autor-cititor de cea dintre magistru si discipol. O obiectie teoretica importanta formuleaza Rogozanu si la adresa proiectului despre comunism al lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir - proiect care eludeaza distinctia dintre planul ideologic si cel mediatic al materialului comentat.

 

Ca excelent cronicar al actualitatii romanesti, C. Rogozanu sesizeaza unul dintre cliseele cele mai importante ale discursului publicistic - cliseu care face ca intelectuali ca Liiceanu, Plesu sau C.T. Popescu sa devina "monstri" culturali, dupa cum ii numeste cronicarul. Mecanismul cel mai simplu si cel mai eficient la public e acela de a formula judecati sententioase si apocaliptice la adresa "romanismului in genere" - precum si de a furniza, compensativ, lectii de conduita. Tocmai demascarea acestor monstri e obiectivul principal al unui critic care manifesta o adevarata oroare fata de orice simptom de gonflare a auctoriatului. Unde lumea lauda la unison, apare si C. Rogozanu care deconstruieste intreaga argumentatie. Ma intreb, insa, daca o asemenea pozitie - pe deplin legitimata, deocamdata, in spatiul pudibond al criticii romanesti - are, intr-adevar, o bataie lunga, de perspectiva. Desfiintand intreaga formula romanesca a unui prozator ca N. Breban, C. Rogozanu ajunge sa laude un prozator de mana a doua precum Andrei Bodiu sau un jurnal fara pretentii (Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre si lumini) doar pentru ca acestea nu manifesta orgolii auctoriale. Pe de alta parte insa, C. Rogozanu e perfect constient de riscurile demersului sau. Cronicarul marturiseste, chiar, ca nu comenteaza o carte din perspectiva unei integrari intr-o virtuala istorie literara, ci mai degraba ca un feed-back la receptarea actualitatii. In cateva cazuri, C. Rogozanu ilustreaza perfect un tip de critica ce ar sacrifica esteticul in favoarea eticului sau cursa lunga a istoriei literare de dragul restabilirii unei balante a actualitatii. Unei receptari exclusiv estetice a literaturii romane, C. Rogozanu ii privilegiaza reintoarcerea "atitudinii" critice, cu intreaga ei incarcatura etica.

 

 

 

De la demolarea "monstrilor" la problematizarea modelelor in general

 

 

 

"Agresivitatea" devine, din simpla hartuiala, cum a fost adesea catalogata, un concept critic pe care Rogozanu il si teoretizeaza ca atare: "agresivitatea este vitala si in cel mai pur taram estetizant" sau "Agresivitatea s-a consolidat (si rafinat) intr-o extrema libertate pe care am simtit-o cu fiecare text publicat". Intr-un camp cultural deformat de vechile mecanisme opresive, combativitatea nu e o finalitate goala, ci unul dintre instrumentele principale prin care tanarul critic isi poate recastiga onestitatea.

 

Discursul lui C. Rogozanu parcurge, astfel, traseul necesar de la o agresivitate voluntara la o gandire critica, de la demolarea "monstrilor" la problematizarea foarte acuta a modelelor in general. Intr-un comentariu la un volum de Al. Cistelecan (o victima colaterala a digresiunilor lui Rogozanu, caci criticul de la Vatra nu mi se pare reprezentativ pentru mecanismul ilustrat), autorul subliniaza modalitatea defectuoasa de raportare a criticii romanesti la instantele teoretice exterioare. Pe langa faptul ca cercetatorul roman nu pune la mare pret "noul teoretic", modalitatea de a trata referintele externe e foarte obedienta. Pentru C. Rogozanu, monstrii teoretici si autorii morti nu sunt decat doua fatete ale unei raportari foarte relaxate la modelele culturale.

 

Probabil ca rafinatul eseu Adolescenta cu Derrida e cel care expliciteaza cel mai bine pozitia tanarului critic fata de idolii culturali. Caci aportul lui Derrida nu e masurat cu mijloace obiective, ci din unghiul impactului asupra biografiei tanarului critic. Adevaratul "monstru" sau autor-zeu pe care eseul lui Rogozanu il elogiaza e cititorul insusi, cu capriciile si ireverentele lui. Respectul fata de modele lasa loc, asadar, libertatii egoiste, dar oneste a cititorului.

 

Pastrarea cititorului in relieful criticului e un "mecanism" pe care C. Rogozanu l-a invatat de la Manolescu, ale carui Teme le si elogiaza de altfel. Faptul ca studiile critice elaborate pot fi repovestite nu face decat sa dovedeasca, inca o data, ca limbajul tranzitiv e inrudit cu limbajul intim al cititorului ingenuu. Agresiuni, digresiuni poate fi privit ca un volum de critica biografista, dupa o formula aplicata scriiturii Temelor. Notele de la finalul cronicilor - adaugate la gruparea in carte - sunt simptomatice pentru un autor care refuza constant plasarea in pozitia autoritara a criticului in favoarea libertatii interpretative a cititorului. intr-o mai mare masura ca Manolescu insusi, autorul Agresiunilor e un cititor deghizat in critic. Din cauza acestei pozitionari dilematice si in ciuda consistentei comentariilor sale, C. Rogozanu va fi intotdeauna o prada usoara pentru oponenti. Asta, fireste, daca nu va da, intre timp, o noua directie in critica actuala.

 

 

 

* C. Rogozanu, Agresiuni, digresiuni, Editura Polirom, 2006, 344 p.

 

 

 

 

 

STELIAN TANASE

 

Moartea personajului favorit

 

 

 

"... Daca vrem sa venim la tine pe pamant, noi ne intrupam in om. De ce se intampla astfel vei afla dupa moarte, dar pana atunci sa nu uiti ca acum sunt un om ca si tine, ca nu miros a tap imputit, ci a parfum destul de fin, iar tu poti sa-mi strangi linistit mana fara sa te temi ca te vei zgaria de ghearele Mele; ca tine, si Eu imi tai unghiile."

 

  Leonid Andreev,  Jurnalul Satanei

 

 

 

"Parisul e pur si simplu o scena artificiala, o scena turnanta care ii permite spectatorului sa vada toate fazele conflictului. Parisul nu porneste nici o drama de unul singur. Toate dramele pornesc din alta parte. Parisul e pur si simplu un instrument de obstetrica ce scoate din pantece embrionul viu si il pune in incubator. Parisul e leaganul nasterilor artificiale."

 

Henry Miller

 

 

 

Partea intâi

 

1.

 

Povestea asta se termina prost. Un caine e storcit de o masina pe un bulevard aglomerat. O istorie banala. Incepe cand personajul meu, sa ii zicem Vivi Lazar, debarca pe aeroport. Pozar, recte, unul care scotoceste prin gunoaie. Il zaresti o clipa intr-un gang. Aparitie fulguranta prin pacla rosie-cenusie. O umbra la fereastra. Un zgomot - tac - in auz. Scheunat vesel, latrat mecanic. Nu se lasa asmutit, e un om secret. Vivi priveste incordat curtile din spatele caselor. Te fixeaza mut dindaratul lentilelor. Orbecaie la intamplare. Lenes, informat, a vazut multe la viata lui. Asta l-a facut cinic si distant, zic unii. Altii ghicesc un tip inchis in el insusi. Prea vulnerabil ca sa ia in piept porcaria asta. Aerul lui de ins cu aplomb este inselator. Inca intuneric cand se trezeste. Sa ajunga la aeroport. Insomniac cu vechime, lipa-lipa prin cartier. Nu fugea de acasa, nu disparea intr-o expeditie, boala lui. Urma o zi banala. A pandit sa se deschida gheretele. De aici e servita saracimea grabita sa isi lase icrele prin periferii industriale. Mai sunt si exemplarele de lux care isi iutesc pasii spre bildingurile sticloase din centru sa isi stoarca bunii creierasi pentru imbecilii baftosi. Vivi a dat religios maruntis unei cersetoare. Batrana s-a lasat in baston, si-a ridicat curul de pe bordura, s-a tras sontac aproape. Vivi s-a executat militareste. A incasat cu o gheara banutul, a suierat bog-da-pros-te, fara sa il priveasca. A facut iute stanga-mprejur. Era piaza lui rea cu care isi incepe ziua. Cert il ura pentru ca nu o uita niciodata. Ce treaba avea harca oare cu acest domn. Un naiv, un idiot, un prost. Vivi s-a retras grabit spre chioscul de ziare. Pe refugiul statiei, proletarii asteptau mantuirea. Venea sub forma unui autobuz tapetat cu reclame. Vivi priveste multimea, stop cadru. Haita inghetata. Dupa un minut de suspendare a timpului incepe sa fosneasca, sa scoata sunete. Ca un animal preistoric pe ecranul murdar al salii de cinema din cartier. Multimea in zorii zilei, gri umeda, fumegoasa. Vivi a platit unei fatuci in salopeta ziarele, si le-a varat sul sub brat. Coada la spinare, urechile ciulite. Narile dilatate de nebunia mirosurilor. S-a pierdut prin cartier. Un anarhist, un singuratec, un maidanez. Are reflexe vechi, preainvatat sa supravietuiasca. O corcitura, un metis vagabond, un apatrid, un strain. A gasit usor taxiul care ii trebuia, un harb galben. Nu a privit o clipa inapoi. S-a terminat. Nici cand a inchis poarta nu a simtit ceva. Nu se intampla nimic neobisnuit. Parea ca pleaca sa traga niste poze pe un teatru de operatii, undeva in lume. Ce altceva?...

 

E fericit. Vreme de iarna cand debarca la Paris. Dupa moaca pare un azilant. A evadat din mansarda lui in mare secret. Nimeni nu stie unde se gaseste. Nimeni n-o sa il caute cu telefonul. Nimeni nu va apasa butonul soneriei la usa, ap. 7. A fugit de acasa de Ajun. Daca n-o facuse copil fiind, era timpul. Are chef sa isi linga ranile. Uite, trece prin vama ochit de un zdrahon in negru. Sa isi scoata din buzunare ceasul, cheile, maruntisul, celularul. La control usa a tiuit ofticos. Inapoi! Tipul il priveste ca pe un terorist. Arati la fix, bre, vii din Balcani, barba, papillon, pipa, hanorac, basca. Poza intelo pentru export. Ochelarii fumurii iti ascund privirea de fiara. A imprumutat-o, ca nu ii apartine. Pasaport dubios. Nu femeie, nu copii insotitori. Brusc, tipul antitero a mijit ochii, si-a inclestat falcile. Iti cere expert sa rascracarezi picioarele. Iti masoara testiculele cu aparatul geiger. Vesel, ca un caine mirosind trufa unei catele. Stanga-mprejur. Iar treci prin cadrul usii. Se declanseaza alarma, acelasi zgomot sacaitor. Tipul, si mai nervos. Zice sa iti scoti pantofii si sa treci iar prin filtru. Esti suspect. Un politist se apropie cu cainele lup in lesa. Animalul te priveste amuzat, asa ca intre caini. Descult, treci din nou, nu mai tiuie. Tipul, dezamagit. Nu esti marea lui captura de azi. Imputita e lumea, ti-am zis. Vivi, ai ratat o noapte in arestul politiei. Macar ai fi avut ce povesti.

 

Vivi, l-am botezat pe acest domn singuratec. Vivere = a trai. Paseaza plictisit pasaportul unei mutrite palide. Dama sta in ghereta cu ochii pe computer, fara expresie. Daia are cearcane. Bluza, parul si pielea fetei, de aceeasi culoare. Ceva toxic in aceasta fiinta. La pasarica tot asa o fi? Rujata, fardata, oxigenata. Meseria lui Vivi e sa isi puna intrebari tampite. Mai ales sa fie suspect. Figura asta ii reuseste cel mai bine. Are si alte masti. Sa o faca pe prostul, sa fie respingator, sa para o mortaciune. Sa se scalambaie, sa treaca fantomatic pe langa tine fara sa il observi. Stie cum sa supravietuiasca. Ia in timp real culoarea mediului in care respira. Nu il distingi dintr-un milion de fraieri si baftosi. Acum s-a metamorfozat intr-un pasager standard. Mutrita de la ghiseu invata sa citeasca, de vreme ce silabiseste cu buzele tuguiate. Apoi scutura foile pasaportului, le bate, indoaie copertile. Asteapta un minut sa cada paduchi, praf, mizeria Balcanilor. Uite ca nu cade nimic. Si asta e tot trista, ca tipul antitero. Lumea nu mai e ce a fost, e clar. Parisul e deja un rahat. Ii mai dau cu spray, il parfumeaza, dar degeaba. Pute. Vivi scapa dincolo de vama, in orasul de laturi. Fredoneaza sacadat, jumate fluierand, "Iadul era plin, asa ca m-am intors". Un grafitti mazgalit in pisoarul aeroportului. Si acolo se rascracarase sa isi goleasca vezica. Vorbesc serios. A scos aparatul si tac, a tras in poza chestia asta: "Iadul era plin, asa ca m-am intors!". Iata-ma! Vivi bate cu copita asfaltul ud. Un hamal trage de aparatele foto. E surdomut sau mim profesionist. N-are voce, face semne cu degetele raschirate. Arata spre valiza, tine mortis sa le care. Vivi zice Niet, dar omul nu stie engleza si nici nu aude. Il alunga, par doua umbre fara consistenta, lichide, in inserarea vinetie. Suntem pe peronul aeroportului. Un avion vine jos, pare sa se aseze pe streasina. Sa intinzi gheara, sa il apuci, sa il ascunzi sub brat si sa te cari. Un convoi de buburuze galbene la bordura, soferii, gramada cu priviri haituite, la panda. Vivi, aparatul, tac. Multumit de instantaneu. Hamalul il priveste tamp. Vivi isi intoarce buzunarele pe dos. Hamalul se ciupeste de obraz. Nesimtitule, adica. Isi cauta alt client. A pus ochii pe o nordica blonda, numai craci, genul hippie. Vivi: e mai bine hamal pe lumea asta, sa agati fufe. Nu stai singur noptile.

 

Vivi isi da mutra la intors. Ascunde masca de transfug speriat. Imagineaza pentru privitor un jurnalist frenetic. Si pare sa se bucure brusc de respect. Nu mai e gloaba est-europeana venita sa suteasca. Inchipuie un fotograf la moda. Hamurile pentru aparate. Cu buzunarele hanoracului pline de ustensile. Cu etichetele exotice pe valiza. Ridica energic mana, familiarizat cu mediul ostil. Pe toti de pe acel peron ii doare in cur de barbosul cu camere foto atarnate de gat. Vivi e un inchipuit. Poate sa fie orice personaj, inclusiv Vivi. Taxiul se taraste prin ploaia cenusie. L-a inghitit, traverseaza o periferie. E un viermisor iesind dintr-o boratura. Voma asta era povestea pe care o cara cu el. Ii strangea stomacul si trebuia sa expectoreze urgent. Un cer intunecat, coborat pe acoperisuri. Statii de benzina, parcari cu caroserii lucioase, depozite, maidane, intersectii luminate, panouri publicitare, peisajul stiut. Daca tot am ajuns aici, si Vivi plictisit - cu fruntea lipita de geamul rece al taxiului - priveste orb inserarea, sa facem prezentarile. Avem pe taraba si alte personaje in afara de el. Zeita lui, Zenobia&Zeno, Diana, Excelenta Sa, cainele Zgaiba. Buzatu zis Harapu, generalul Casapu, Firica un consilier prezidential. Misu Scarlat un amic teve, o coafeza, colonelul Jean si adjunctul lui Agake. Un senator Ionescu, preabuna Fifi, un vechi prieten si destui figuranti. Targoveti, tarfe, sergenti de strada, tuteri, trecatori, corp ansamblu. Deocamdata absenti. Le vine randul, fara graba, avem destul timp pentru cronica noastra. Distributia e completa, melodrama n-are decat sa inceapa. Orasul umed si friguros il invaluie. Sirul de masini zarit prin parbriz. Luminile aburoase, faruri, ceva hipnotic, ca un acvariu. Vivi se relaxeaza, e chiar fericit. Pe bune! Posomoratul Bucuresti a ramas intr-un nor de praf. Inabusit de mirosul de motorina si fecale. Vivi are inca in urechi hamaitul cainilor din cartier. A venit sa isi deserte sufletul. Cum ai arunca galeata de gunoi la ghena blocului. Sa risipeasca un hohot de ras. Vrea sa fie uitat, departe de casa. Deja se simte bine in indiferenta din jur.

 

Parisul de Ajun e un cotet mare si pustiu. Cu magazinele ferecate, cu obloanele trase peste vitrine. Scaunele de pe terase stranse gramada pe mese. Rece, vant, nimeni pe trotuare. Soferul, posac. E suparat ca umbla pe strazi dupa clienti si nu e acasa cu grasana si plozii lui. Perfect, Vivi d-aia a venit. Sa se simta iubit, sa gaseasca un tampit sa-l converseze. Sa fie sters de muci cu batista, sa fie calcat pe bombeuri, sa ii ragaie-n nas f-unu, vivat. Fatadele defiland pe parbriz. Panouri, vitrine, semafoare, benere. Simti in aer apropierea orasului. Era euforic. Isi aminti un cantecel din copilarie. Bateai din palme, te invarteai in cerc, trebuia sa te asezi repede pe scaun. Cineva cadea de fraier pentru ca unul lipsea. Vivi ramanea mereu brav, caraghios, in picioare. Specialitatea lui, sa fie exclus. Bun, lasase jucatorii si scaunele acasa, iar el tropa-trop. Adresa hotelului, notata ieri pe coltul ziarului, apare pe o strada ingusta cu sens unic. Firma palpaie verde din neonul cu litere lipsa. Frana brusca, nervoasa. Sa isi rupa gura personajul nostru. Plateste bombanit de sofer. Are aerul ca il cara in spate pe Vivi ca pe un cadavru. I-o si zice. Vivi, spasit, replica, scurt, cum ca fiecare e un cadavru si e dus in spate de cineva. Tu pe mine. Si eu am unul care ma apasa pe cocoasa. D-aia am venit, sa il arunc in Sena fara sa ma vada nimeni. N-ai decat, Vivi. Cand plateste taxiul e idiot si filosof. Cam tot aia. In loc sa se gandeasca, normal, ca omul, cat sa lase bacsis.

 

Intra intr-un bistro la gura metroului. Nu are chef sa urce in hotel. Mai trasese aici, camera 24, etaj doi. Se teme sa nu fie napadit de melancolii. Acum vrea sa-i vada pe fraierii care nu au unde sa petreaca de Craciun. Ca si el. Uite, sunt destui. Devine iar euforic, asa, privind din usa clientii. Grup statuar cu intarziati. Stau prin straini. Azilanti, s-ar zice. Suntem la fel de aranjati in viata asta. Impartim acelasi rahat, domnilor, cu vesela de argint. Jandarm scobindu-se in nas. Unul cu sapca data pe ceafa trage de un poker mecanic. O batrana, distinsa, palarie bleu, soarbe din cafea. In fata ei un fost curtezan citeste ziarul. Patronul, crucificat de o masa invelita in musama kaki, toaca politica. De enervare s-a invinetit. Tipul de alaturi e roscovan. Vivi vrea sa para familiar, da buna seara. Nu e auzit. Se asaza la masa din colt, ultima, langa closet. Isi lipeste privirea de vitrine. Ude. Ploua. Dincolo, un chiosc invelit cu coperti colorate. Un morman de flori, un vanzator rebegit. Se intoarce cu privirea inauntru. Una de dulau. In bistro nici unul din personajele de adineauri nu s-a miscat. Ca intr-o fotografie de-a lui.

 

 

 

2.

 

Zgaiba a murit miercuri la ora 17.26 cu capul zdrobit. Lovitura a rasunat puternic in creierul lui Vivi. A fost ucis in mijlocul strazii de o masina care trecea in viteza. Soferul nu a oprit. A auzit un bocanit sub caroserie, roata stanga fata, si a apasat pe acceleratie. L-a inghitit departarea. La capatul strazii a disparut din vederea lui Vivi. Tac tac tac, a tras reflex imagini. Cainele nu a cazut jos imediat. A fost aruncat un metru pe bordura. Nu a latrat, nu a schelalait, nimic, nu a scos un sunet. I-a trebuit un minut sa se dezmeticeasca. Pentru Vivi timpul dintr-o data nu a mai curs. Zgaiba, imagine de pe trotuar, speriat. Privirea incetosata, ochii lui mari, mirati. Sub soc. Coada lasata, urechile ciulite. Vivi ii vedea spinarea cafenie printre sulitelele gardului. Tac, tac tac. Zgaiba a apucat sa se intoarca prin poarta prin care scapase mai devreme. A traversat strada. S-a strecurat in curte. A privit locul familiar, neintelegand ce i se intampla. Murea. S-a prabusit. A durat o clipa. Scena s-a petrecut sub ochii lui Vivi. Facuse o pauza de tigara. Intre fumuri, tragea poze cu Zgaiba aflat jos in strada. Avea sute de clisee cu el. Personajul lui favorit. Se afla in mansarda. Privea vremea rece, cornisele de vizavi. Developa de un ceas fotografiile de ieri. Nereusite, fara stralucire, rateuri, prosteli, stricase zece filme. Era iritat si obosit. Nu a parasit laboratorul ziua intreaga. A luat aparatul si l-a pozat pe Zgaiba vagabondand prin cartier. Il destindea, tactactac. Cand, aparuse masina. O caroserie neagra lucioasa. Cu farurile aprinse. Seara nu cazuse inca, lumina era murdara, cenusie. Cerul acoperit. O sa ninga... isi spusese mai devreme Vivi, cu coatele pe pervaz. A survenit lovitura pe creier.

 

S-a repezit pe scari sarind trei trepte deodata. Pe palier o voce protesta ca face zgomot. Smulse usa de la intrare. Ajuns in curte s-a oprit brusc. Zgaiba zacea pe caldaram. S-a oprit la cativa pasi, temator sa se apropie. Ramase pe un cerc imaginar la distanta. Contempla cainele un minut. Botul insangerat, picioarele tepene, blana deasa. Vivi nu intelegea. Duse aparatul la ochi, apasa butonul, tac. O data, de doua ori, fara oprire. Asa intins, fara viata, Zgaiba era de o mare frumusete. Capul negru, urechile ascutite, tors puternic, coada semeata. Imaginea unei zeitati vechi si misterioase. Teapan, golit de viata intr-o clipa. Ce trebuie sa faca, Vivi habar nu avea. Sa cheme un medic, era unul prin vecini. Reusi sa il atinga, nici un puls, nimic. La gat, la piept, nicaieri. "Nu te mai preface, zi ceva !" il mangaie, se juca cu labutele lui, ii atinse botul, il privi in ochi. "Hai ma, Zgaiba! Nu te bucuri? Eu sunt, Vivi!!..." "E mort!" cazu vocea de deasupra. La fereastra vecina se aplecase peste pervaz. "E mort!" "Nu!" facu Vivi prosteste. "Nu il plange. E-n ceruri unde e cel mai bine. Altfel unul tot s-ar fi intors sa ne spuna ce si cum..." Voce zgrumturoasa, un cap iesit printr-un geam spart. "Nu!" "Fii fericit, a scapat de necazuri..." Se deschise alta fereastra. Capul cu parul ravasit, vopsit verde, bluza de pijama, piept golas batran. "Cum s-a intamplat?" Vivi nu apuca sa zica o vorba. Auzi: "Arunca-l la gunoi. E un tomberon pe maidan, spre tramvai." "Sa il manance viermii? Se impute! Se umfla, miroase." Perechea capului de adineauri si-a tras nevasta inauntru sa vada ce se intampla. "Suna Sanepidul..." "Gunoierii!..." "Cine ne scapa de cadavru?..." "E o firma de pompe funebre la piata. Anunt eu ca avem un mort in curte...", catarat pe balcon, agita un drapel peste parapetul din fier forjat. "Si politia, ce face?" "Nimic! Ce sa faca?" "E caine, nu om!" il intepa batrana. Avea o voce joasa, profunda, de speriat. "Bine ca a murit. Am scapat de mizerie. Calcai in cacati pe trotuar..." "Ce faci bre cu steagul ala?" "Imi place sa-l flutur de cate ori am ocazia." "Alt nebun..." Un cap lataret, o masca de var pe figura. Umerii unui capot verde. "Imi era frica sa vin acasa, sa nu ma atace..." "Te-a atacat vreodata, bre?" "Asta mai lipsea!" "Ce rasa?" Vocea zgrumturoasa. "Hehe, corcitura din cartier, ce rasa? Maidanez, brava." "Matale, tot cu boierii, cu aristocratia?" "V-am facut tocana odata, prin puscarii toti... Cu ciomagul in cap, ca pe caini turbati va vanam!" "Ai mainile murdare de sange..." "Da, si sunt mandru, Doamne iarta-ma..." "Ce are Dumnezeu in afacerea asta?..." "Am gasit sange in chiloti, imi revine menstruatia, adio menopauza, sunt asa de fericita!" "Cand iesea brigada cu steagul si marsaluiam, tot orasul ne admira. Habar nu-aveti..."

 

Vivi disparu, intra pe scara. Aprinse un bec. Locuia intr-un bloc interbelic din Cotroceni. Ocupa un apartament la etajul doi. Mai avea un colt de mansarda unde isi instalase laboratorul. Cand dadu usa de perete, urcase alergand, gafaia. Zgaiba nu sari in hol sa il intampine, nu-l hamai. Nu il certa nimeni pe Vivi ca a intarziat. Ca nu ii daduse apa si mancare. Ca nu il scosese la plimbare. Ca a stat singur. Latratul vesel, saritul in brate, nimic. Camerele pustii. Inspecta apartamentul. Zgaiba nu sari din culcusul lui, nici de pe terasa, de nicaieri. Vivi apuca din debara lopata, cuvertura de pe canapea. Sentimentul lui de vinovatie. Zgaiba scapase in strada prin poarta deschisa chiar de el.

 

Venise acasa, incarcat de bagaje. Cara niste aparate, un trepied. Pregatea o sedinta de shooting la mama dracului. Trebuia sa ajunga maine in zori la Gara de Nord. N-avea timp sa treaca pe la redactie. Isi adusese tot ce ii trebuia. Avea mainile ocupate. Deschisese poarta cu genunchiul. Zgaiba, fericit, a tasnit pe langa el. Vivi trebuia sa isi descarce mainile. Abia urca scara. Era o scara ingusta, incomoda. Cu bagajele, chiar era o problema sa te cateri la etaj. A ramas apoi in laborator sa developeze niste filme, urgentele. L-a uitat pe Zgaiba.

 

Acum nu stia cum sa il planga... Ajuns in curte se aseza cu fundul pe treapta de la intrare. Zgaiba intins alaturi. Ii scarmana blana. Il prinse de picioare, il trase pe cuvertura. Il infasa ca pe un copil. Il lua in brate, il aseza peste umar. Curtea nu mai era goala. Chiriasii postati pe peron il asteptau. Il priveau in tacere. Trecu pe langa ei. S-au dat inapoi sa-i faca loc. Vivi alese un loc in fundul curtii. Sub liliac, langa o tufa. Acolo ii placea lui Zgaiba sa motaie la umbra vara. Sa doarma cand soarele batea prea tare. Vivi il fotografiase uneori aici stand intins, dus. Intre garajul vecinului de la sud si zidul gradinii. Lasa cu grija cuvertura alaturi. Ezita unde sa inceapa sapatul. Capul spre rasarit. Incet, pipai pamantul cu muchia lopetii. Dadu la o parte niste pietre. Apoi lovi pamantul. Tare, cu furie. Era dur, se facuse frig si aproape inghetase. Sapa cu capul varat intre umeri. Vorbind singur, lalaind un cantec, masurand muscatura lopetii. "Lasa, vecine, nu te amari. Tocau rusii la noi, uite asa. Cadeam ca spicele si eram inghetati bocna..." "Eu mai cant la biserica, in strana. Sa ii facem o slujba, stiu cantarea..." "Ce ii trebuie! O lighioana, mai bine il jupuim..." "Mereu ai fost caine..." "Fii buna, nu mai umbla noaptea prin casa. Se aude. Scartaie tavanul si ma trezesc. Mai bine ai plati intretinerea, esti restant. O sa ne inchida gazul... Murim de frig." "Nu stiam ca mai traiesti, halal. Credeam ca apartamentul de dedesubt e gol, scos la vanzare. Nu ai murit iarna trecuta?" "Nu! Nu ma vezi, esti chior!?..." "Cam prin februarie?" "Nici!" "A venit ieri un cumparator sa se intereseze de pret." "Nu vand, mai bine mor." "Or sa te gaseasca putrezind in casa, dupa miros. O sa te imputi..." "Nefericitule" "N-ai pe nimeni sa-ti dea o cana cu apa. Du-te la azil..." "Ioooooo" "Da, mata!" "...Cu ochii dupa steag. Brigadierul sef conducea coloana. Noi in salopete pe sub tribuna oficiala, dand onorul. Mandri mai eram!" "Tre s-o sapi adanca. Eu am ingropat de-ai nostri la Stalingrad, sute. Nu ajunge doua lopeti si gata..." Vivi se opri o clipa. Privi vecinii, un cvartet. Inghesuiti sub streasina. Cand incepuse sa ninga? Unul a deschis umbrela mare, neagra, ca un valtrap, ca panza unei corabii... Batranelul de la unu, rezemat in steag. Batrana vopsita blond, cu masca de faina pe figura, cu bigudiuri sub batic in capot verde. Sotul dumneaei si domnul de la demisol, sa ma prezint, Popescu. Le intoarse spatele, continua sa loveasca. Avea nevoie de o groapa mai adanca. O groapa mai adanca. O groapa mai adanca. Sapa, cu zgomul scrasnit al lopetii in auz. "Cine l-a pus?..." "Daca ramanea in curte ar fi trait..." zice batrana, strangand pieptii capotului. Un capot verde lucios, cu crizanteme mari roz. "Hehe, a ales libertatea si cu ce s-a ales? A murit cu zile!" "D-aia e bine sa fii cuminte! Sa nu te razvratesti, sa nu te aventurezi." "Decat in lant, mai bine o injectie. Ai auzit de eutanasie?" impinse steagul ca pe o sulita peste capetele celorlalti. "O usurare! Astept fericita sa mor." "Puschia pe limba." "Asta te asteapta si pe mata. Or sa te ucida de mila rudele, hihihi, ca sa iti ia casa. O intepatura si adio chin. Ajungi intr-un loc luminat, in loc de verdeata, in loc de odihna de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinul." "Ce te-a gasit, domn Popescu, sa ma sperii, asa?" "Dar de hingheri, ce zici?" "Au fost ieri pe strada. Sa inhate cainii fara stapan..." "Asa era la Stalingradul matale!" "Adunam mortii bocna cu furgoanele..." "Mata esti unul!" "Ce? Un mort?" "Un hingher!" "Asa e destinul, ceva intre lant si lat!" "Dom Vivi e singur, caine vagabond, maidanez." "Sa ii gasim o muiere" "Una de casa..." "Hehe, cand defilam. Umblau card dupa mine... De atunci pastrez steagul. Alea vremuri, nu astea! Voluntari! Inchinam patriei tineretea noastra!" "O laba trista, asta e. Zi ca nu te-ai masturbat macar o data." "Rahat, pe intelesul tuturor..." Domnul cu steagul incepu sa cante un mars vechi, sa bata pas de defilare pe loc. Avea tinte la bocanci, sunau tare in curtea aceea. De sub basc se zarea barbia voluntara, gura stirba, ochii aposi. "Intre osul de om si de caine nu e nici o diferenta." "Numai ca dupa noi ramane spiritul..." "Ramane ceeee?" "Esti surda?" "Cam sunt!" "Las bre, nimeni nu s-a intors de acolo sa ne spuna ceva." "Lazar... numai el, atins de Isus." "Opiu pentru popor, ti dau una cu steagul de te cocosez. Nu va e rusine sa umblati cu fofarlica, mintiti..." "Cine stie ce stalp de bordel oi fi fost, futelnita naibii!" "Parca nu stiu ca ai otravit cainele, luna trecuta. Te bucuri acu ca e mort." "Macar nu mai miroase a pisat de caine pe scara." "E interzis sa tii animale in bloc. Asa am votat. E o erezie. Domnu Vivi nu respecta regulile." "Ce cap rau avea, de fiara setoasa de sange, ca un Diavol." "Cine? Dom Vivi?" "Nu! Cainele! Niste ochi... Si coltii! Ai vazut coltii?" "Unde vezi tu, Diavol... Era un dulce. Sarea sa te linga pe fata, daca ii dadeai putina atentie." "Un suflet curat, fie-i tarana usoara..." "Un bordel de lume." "Cine o sa ma mai latre cand ma duc la ziare?" "As vrea sa spun cateva cuvinte, de aducere aminte, acum cand moartea s-a pripasit in acest frumos lacas aducand intristarea."

 

Vivi sari in groapa. Gasi ca e potrivita. isi curata mainile de pamant. Se spala la cismea. Apa rece, cutit. Prinse cuvertura si incerca sa o traga. Nu reusi. Il lua in brate pe Zgaiba, invelit in cuvertura, ca pe un copil. Zgaiba era greu. Il depuse incet, cu grija, pe fundul gropii. Astepta un minut privind. Sfarama un bulgare nisipos. Lua lopata, uitata infipta la un metru distanta. Taie cu grija din mormanul de pamant si arunca in groapa. Se rezema cu barbia in coada lopetii. Privi groapa. Castiga timp. Inca nu se desparteau. Le mai ramanea o clipa. "Totusi poate cinstita adunare doreste sa asculte cateva cuvinte spuse din inima." "Nu esti bre la biserica, acolo tii cuvantari." "La partid!" "Partidu ma-tii!..." "Totusi!..." Dom Popescu facu un pas inainte. "Ce despartire este, o, fratilor! Ce tanguire, ce plangere in ceasul de acum! Deci, veniti sa sarutam pe cel ce putin mai inainte a fost cu noi. Ca se da gropii, cu pamantul se acopera, in intuneric se salasluieste, cu mortii se ingroapa. Toate rudele si prietenii, acum cand ne despartim, sa ne rugam ca Domnul sa ii faca odihna." "Care te-ai basit, bre? Vecine, ai tras un vant... Sa iti fie de bine..." Zicand asta, se lasa pe vine, sa miroasa curul celuilalt. Cel cu steagul. "Bagi in tine la fasole, ai sa te tampesti..." Basinosul il inghionti cu cotul. "Ssst, sa ascultam!" "Acum toata marirea cea inselatoare a desertaciunii vietii se desface: pentru ca sufletul a parasit locasul sau, vasul s-a spart; lutul s-a facut negru, fara glas, fara simtire, mort, nemiscat; pentru care, petrecandu-l la groapa, sa ne rugam Domnului sa-i dea odihna in veci." "Sa te ajut!..." "Stii sa canti?..." "O faceam pe front, ne impingeau rusii de la spate cu baioneta, desculti in ger, Siberia. Noi, prizonieri in zdrente." "Minti, escroc batran, ce trancanesti acolo? Care Siberie... Te stiu. Nu ai fost pe nici un front. Pazeai un hotel cu curve din Braila..." Da umbrela - uriasa, neagra, ferfenita - la o parte. Ninsoarea cade peste cei patru. Ii ingroapa, ii inghite, ii ascunde privirii. Vivi aproape ca nu ii mai zareste in spatele cortinei de zapada. Aude doar glasul tremolo, patetic, al lui dom Popescu, coristul de strana. Ghici ca dumnealui ii lasa cateodata coliva pe presul de la usa si colaci agatati in clanta. "Ce este viata noastra? Cu adevarat floare si abur si roua de dimineata. Veniti sa vedem lamurit in morminte; unde este frumusetea trupului, unde sunt tineretile? Unde sunt ochii si chipul trupului? Toate s-au vestejit ca iarba, toate au pierit. Veniti deci, sa cadem la Hristos cu lacrimi... " "Hodorogule, te incovoaie ninsoarea. Vrei sa mori si tu?" facu batrana incheindu-i nasturii. Sotul, supus, tacu. Fostul brigadier avansa in pas de defilare prin gradina. Intinse drapelul cu insemne regale peste Zgaiba. Facu stanga imprejur, se intoarse, batu calcaiele. Dadu onorul, teapan, cu mana la basca. Scoase niste vagi sunete de trompeta cu buzele tuguiate. Cei ramasi sub streasina avansara cativa pasi. Vivi dincolo de groapa. Cu capul plecat, nevoind sa ii priveasca, arunca pamant peste Zgaiba. "Sa ii lasam singuri" zise veteranul de la Stalingrad. Cvartetul facu cale intoarsa, disparu pe usa prin ninsoare.

 

Vivi batatori pamantul. Aduse cateva flori din casa si se repezi pe scari inapoi. Resfira crizantemele pe mormanul sub care se gasea corpul lui Zgaiba. Ghici chipurile chiriasilor turtite de ferestre. Privirile infipte in ceafa, in umeri, in omoplati. Statu asa minute in sir sa il ninga. Pana se albi. Tarziu se aseza cu fundul pe treapta de la intrare. Fara sa isi ia ochii de la mormant. Vivi era inghetat cand incepu sa planga. Planse ca un copil. In acel intuneric. in acea ninsoare. in acel frig dinainte de Craciun.

 

 

 

3.

 

O ambasada din Paris. Receptie in urma cu trei ani. Vivi e prin zona aiurea in tramvai. Plictisit asculta sporovaielile. Spioni, tarfe, insi fara ocupatie precisa, cativa granguri, umplutura. Vivi masura privirile goale&languroase, gusile rozachii, smochingurile lucioase, cheliile tipilor, decolteurile si bijuteriile cucoanelor. Se atarnase de o perdea groasa, vernil, il ascundea perfect. Observa babilonul. Vivi solidificat, statuie de antimoniu, sfarsit de secolul XIX, inger vestind toamna. De pe terasa razbatea mirosul tufelor de trandafiri. Se trezi cu ea lipita de el. Vivi mineralizat, rezemat de perete, amestecat cu decorul salonului. Cu picioarele infipte intr-un soclu imaginar. Ea tinta spre el, cu mana intinsa. Ordin sa iti depui buzele umede si grase pe dosul palmei dumneaei. Facu o mica reverenta, indoi genunchiul cavalereste. Dama este o zeita. Inalta, mandra sigura de ea. Infipta teapan in cracii lungi, pe toace. O privire sticloasa, pe deasupra ochelarilor. I-a lasat pe varful nasului ca sa-ti taie respiratia cand te oglindesti in pupilele intens movverzi. Taior sobru, sirag de perle deasupra pieptului roz piersica. Face o pirueta, fusta se infoaie cat sa observi ca are poponeata sus, unde trebuie. "Ce de lume!" zice putin excedata, dar fericita. E obisnuita sa te fixezi in tatele ei, pofticios si plin de bale. Deja stie cate parale faci cand iti lasi privirea pe bombeuri. A deschis multe usi cu sfarcurile. Nefericitule, n-ai avut onoarea pana acum sa iti infigi dintisorii patati de nicotina in carnita ei. Iti apuca barbia cu degetele ei divine si te obliga sa o privesti in ochi, hei. Te masoara profesional, esti un sclav pe taraba ei. Iti vara mana in gura, verifica fix cum stai cu dantura. Iti pipaie pectoralii si pulpele. Bun de prasila, de injugat, de hamait prin curte. Vivi o mai zarise vag prin anturajele diplomatilor, printre ministri si parlamentari. Insotitoare de bord, "carne la pachet" cand esti departe de spionii nevestei. Genul care obisnuieste sa traiasca cu sefii, e o piranha, stai cuminte. De o vreme ratacea gratioasa pe langa Excelenta Sa. Barfelele sopteau ca o imprumutase de la un ambasador grizonat sau i-o cedase un general rotofei, contra cost. Dracu stie! Pardon, Asta chiar stie.

 

Receptia era data in onoarea catorva musafiri est-europeni grabiti sa puta a Occident. Mica intalnire pierduta in zgomotul paharelor, farfuriilor lovite cu tacamuri de argint. Zumzetul conversatiilor animate in sala cu tavane pictate. Ea scoase scurt o carte de vizita din maneca. Ai telefonul meu acolo. Suna: poti s-o cauti daca nu ai somn. Se arata incantata ca zareste un compatriot. Parca ar fi calcat in rahat. La auzul acestei vorbe triste, Vivi privi in jur speriat. Sa nu fie cumva vazut cu cucoana, sa isi atraga mania zeilor. Si erau multi in incaperea asta paradisiaca, cu lumina filtrata de vitralii. Vivi si tipa vasazica faceau parte din aceeasi lume, onorat, sluga. Sa crape snapanii de invidie. Era proprietatea lor, tarfa de stabi. Nu pentru un intrus, un venetic. Vivi s-a calmat cand numita Diana s-a prezentat drept asistenta Excelentei Sale. Zvonurile sunt false. Are un stapan, inaltul personaj bucurestean. Mirosul de varza murata de acasa, de prajeala, de praf si benzine esapate ii exploda in nari. Uita nevrozele; Vivi se simti asa deodata in siguranta. Dama se arata mandra de indeletnicirile ei, aferata si pretentioasa. Ceva mecanic si sacadat in miscari. Ca de papusa invartita cu cheita. Tipa stia ce face. Evolua in fata unei oglinzi nevazute. Experta in meserii pe care Vivi le ignora. De exemplu, il apuca de cot si il plimba dibace cativa pasi printre burti, umeri, mustati, epoleti. Amaratule, pare ca vrea sa te seduca. Fals. Iti inchipui ca o vanezi, fraiere. "O seara extraordinara, nu-i asa?" telegrafie ea spre urechea lui stanga, aia surda. Sa zicem! facu el. Diana e prada ta de o seara. Ai venit la receptie infipt sa iti gasesti o duduie cu strungareata, cu gropite si pistrui. Ai pandit splendoarea asta de vanat, baftosule, toata tineretea. Cam statut, bre, o astepti pe un peron stand cu curul pe valiza. Uite-o. Du-o prin Paris by night in camera ta de hotel si mozoleste-o. Pana nu dispare intr-un luminis. Nu te decizi, scrie pe ea "pericol", "nenorocire". Manii zeii, nu e de nasul tau. Vezi sa n-o inhati. Jos mainile de pe Vietnam. Yankees go home! Ea priveste cu ochii umezi, mirati, catarile pustilor. Alti vanatori, mai decisi si mai cruzi o vor. Vivi toca o multime de ganduri, ca la poker, pregatit sa incerce combinatia castigatoare. Ea nu baga de seama ca el tacea. Gungurea fericita ghidandu-l sub candelabre. Cunostea toti gugumanii, smecherii, decoratii, bastarzii. Unul mai zeu ca altul. O admira pentru pasii de dans cu care baleta prin aiureala din jur. Ii ciripi iute ca se ocupa de conferintele de presa, se ingrijea de jurnalisti. Aha, tu nu erai defel unul. Dar intrai, posomoratule, la capitolul "ingrijire batrani, handicapati, nedumeriti, suferinzi". Cam asa suna povestea "relatia cu mass-media". A-ha, facu el cu schepsis. Insotea oficial alaiul Inaltului personaj. Chiar pe Ex-ce-len-ta Sa il servesc. Silabisi ea calina, din varful buzelor. Repeta, Ex-len-ta Sa si cabra. Se ridica usor pe varfuri, isi incorda gratioasa umerii, impinse barbia inainte. Se imbujora. O clipa il fixa (i s-a parut?) - sa vada efectul asupra lui. El se prefacu mut de admiratie. Ea se freca de mai marii gropii asteia de gunoi unde colcaim ca viermii. Pari plictisit, intui ea. Vivi detesta ambasadele, armurile, protocoalele, panasele. Ea nu. Sunt incantata sa ma aflu aici. Ii place ambianta, lumea asta, diplomati, generalii, ministrii, puzderia de celebritati. Il vezi pe cel de acolo, e aristocrat, vine din Belgia. Dar pe domnul acela carunt? Are un castel in Midi. Cel cu care e controleaza o industrie, putred de bogat. Uite generalul brun, un portughez, e o partida, vaduv. Celalalt are un lant de hoteluri, burlac. O amuza ca aude atatea limbi. Imagineaza-ti, si chinezeste. Asa? se mira Vivi stupid. Dar cand nu este el stupid? Dama ii vorbi despre Excelenta Sa cu pasiune. Si ii sunt fidela, il asigura. Parea putin melancolica, dar trecu repede peste tacerea de o clipa. Ce lume interesanta! schimba subiectul. Ei conduc lumea, au putere. Hotarasc ce se intampla si ce nu... E o comedie! i-o taie Vivi cu vorba lui voalata, plina de ezitari. Dama e dezamagita de ce zici. Ea, zeita serii, nu este de acord. A citit undeva ca blondele au cautare. Bataie capsorul ei cu bucle vopsite galben pai. "Lumea asta e tot ce poate fi mai excitant...! As muri fara...". Vivi inregistreaza placerea ei de a se freca de granguri. Bucuria data de vila somptuoasa si ceremonial. Nu e pentru mine, zice el moale. Ea, nu. Isi doreste o viata ca asta cu tot dinadinsul. Ii plac decorurile luxoase. De urat, de mizerie sunt satula pana peste cap. Il fixa scurt cu privirea aia movverde. Te scruta, te cantarea cate parale faci. Cauta ceva. Isi privi ceasul si ii spuse grabita ca urma sa soseasca. Ex-ce-len-ta Sa, s-a anuntat prin statie. Inaltul personaj se apropia de muritorii de rand si ratatii prezenti. Coloana oficiala a intrat pe strada. Se transforma intr-o clipa. Zambetul ii pieri, calmul ei distant, oficial se schimba in nerabdare. Deveni preocupata, usor nervoasa. Il parasi printre trupurile nadusite, parfumate, vorbind toate limbile pamantului. Vivi asculta o clipa cotcodacitul surescitat din incapere. Sunt intr-un cotet. Dama se retrase tacanind din tocuri. Vivi masura silueta stransa in taiorul gri-perlé departandu-se. Oau, ce aparitie! Era inca intreg, viu si nevatamat. Doar boarea parfumului ramase din ea, proba ca exista si fusese acolo.

 

Vivi, singur pe terasa, privi gradina incarcata de trandafiri. Sangerii, lilas, albi. Mirosurile ii amintira fulgurant de moartea lui taica-su. Depusa in capela inundata de flori. Ferestrele inchise, mirosul puternic, mormane de flori, trandafiri galbeni mai ales, preferatii ei, il invada. Iti astupa porii, iti intra sub piele. Stand in picioare, plans, langa el, abia percepea mirosul dulceag al cadavrului care incepea sa se descompuna. Intins teapan in incaperea intunecoasa si rece. Percepu trandafirii lucind stins in gradina vilei pariziene ca pe un ascunzis pentru alt miros, mai profund. Al mortii.

 

 

 

Fragment dintr-un roman aflat in lucru