Bucurestiul Cultural, nr. 12/2008 (I)

MARIANA CELAC

La ce e buna o bienala?

Anul scolar incepe in curtea scolii. De voie, din datorie de parinti, de nasi, de men­tori, din dragoste pentru nepoti, din prietenie, din curiozitate - mergem si noi, ne-scolarii, la adunarea de deschidere si ascultam cuvantarile, felicitarile si pro­misiunile rituale. Ceremonia are loc invariabil la umbra cladirilor severe de scoala. Initiative primaresti si guvernamentale le mai repara, cu bani europeni de preferinta. Fatadele, fie ele de proiect tip din anii 1960 sau de pe vremea lui Spiru Haret, sunt refacute in culori tonice, vederea la strada se improspateaza in combinatii de zmeuriu cu portocaliu si galben lamaios. Modernizarea se face dupa un model banal despre ce e nou, in si la nivel european: termopane, gresie si faian­­ta la grupuri sanitare, pardoseala noua la sala de sport, zugraveala stridenta la fatada.

Acelasi protocol se desfasoara la colegii nationale, in scoli de cartier, la tara, in­diferent de prestigiul scolii, de competitia la admitere, arhitectura cladirii sau istoria locului.

Si in curtea scolii, locul traditional al deschiderii anului scolar, lucrurile arata la fel de stabile. Nu e vorba de fasia cu tufe anemice din fata catorva licee cu reputatie, ci la batatura din spate unde se "iese" in recreatie, locul unde e permis alergatul, strigatele, galagia si batutul mingii. Numai curtile de puscarie pot fi mai apasatoare, mai monotone, mai agresive, mai cenusii, mai respingatoare decat curtile scolilor - ale tuturor scolilor - asa cum arata ele acum.

Fara legatura cu faima, in mijlocul Bucurestiului sau la marginea lui, cu scoala renovata sau stand sa cada, curtea din dos prezinta acelasi "ambient", aceeasi "amenajare", aceeasi "arhitectura": un poligon mai mult sau mai putin regulat, strans intre calcane jupuite, pereti dosnici de case vechi si garduri inalte de beton, din margine in margine acoperit cu asfalt sau cu ciment, sau cu beton. Ce­nu­siul murdar a extirpat in toata tara ultima urma de vegetatie. Eventual, daca scoala are ceva bani, curtea are in mijloc o schela din bare de metal cu un inel sub­ti­ratic drept cos de baschet. Loc de lagar, initiator de violenta si apatie, participant la agresivitatea amenintatoare din clase, un peisaj care arunca pe loc in ridi­col povestile despre mediu, durabil, sustenabil, ambient si prietenie cu natura. Ce vreti sa facem ? - dau din umeri administratorii - se face noroi, murdarie, nu are cine sa intretina o curte ca lumea. Copiii strica, adolescentii vandalizeaza (nici nu e de mirare, pentru ca peisajul in care isi fac recreatiile e unul de Clockwork Orange), fac grafitti, isi bat joc. Numai betonul rezista. Trebuie bani. Si, oricum, alta solutie nu e. Iar unii mai inimosi mai trag o bidinea de vopsea verde peste cimentul din curtea scolii - in speranta ca va arata putin a iarba.

Cu trei saptamani in urma, la ceremonia de deschidere a Bienalei de Arhitectura de la Venetia, odata cu premiul pentru intreaga opera a lui Frank O. Gehry, in­stalatia din pavilionul Poloniei, vecinii nostri la Giardini di Castello, a primit Leul de Aur. In mijlocul unui urias festival de arhitectura, un premiu pentru un mesaj distopic, de o cruzime franca, poate fi luata a semnul ca ceea ce se intampla in curtile din dos devine o tema esentiala pentru reflectia despre arhitectura si de­spre rolul arhitectului.

Hotel Polonia, o expunere tratata in alb si rosu (culorile nationale poloneze), afiseaza un numar de imagini ale unor cladiri, star-urile arhitecturii de tranzitie si opere ale unor starhitecti - vedetele constructiei globalizate -, asa cum ar putea arata peste 40-50 de ani. Functiile prestigioase, globale, "de varf", parcate azi in structurile "de otel si sticla", eventual excesiv decorate, ar putea intra in ex­tinc­tie. Intamplari din afara arhitecturii (crizele energiei, transporturilor, hranei, practicilor religioase sau capitalismului bancar) ar putea face inutile orgoliile high-tech de azi. Simtul practic ar termina procesul de degradare, convertind cla­dirile parasite in puscarii, cimitire, ferme de porci, vulgare parcuri de amuzament.

Imaginile obtinute prin manipulare digitala ale unor superrealizari actuale sunt socante, directe, poate simpliste, iar mesajul - ascutit, dureros, dur prin comentariul social cinic, cum spunea cineva. Semn ca lumea pana nu de mult autista a arhitecturii si estetismului extravagant al bienalelor de altadata isi reformuleaza intentiile. De cateva editii incoace temele bienalelor de la Venetia, tot mai sceptice cand vine vorba de banalitatile formale la moda, cer inventiei arhitec­tu­rale mai multa etica, mai putina estetica, analizeaza ce se intampla cu orasele, ar­hitectura si societatea sau cu ce e dincolo de cladire.

Si la noi sezonul bienalelor e in toi. La Iasi se desfasoara bienala Perifericului, la Bucuresti arta tanara e la a treia bienala. Sa vedem ce ne va aduce, pentru temele din curtea din dos, cum sunt curtile uitate ale scolilor, Bienala de Arhitectura Bucuresti, care se deschide peste cateva zile.

PAUL CERNAT

Evocarea ca datorie

Dupa exact 50 de ani de activitate in pu­blicistica noastra literara (in critica propriu-zisa a debutat ceva mai tarziu, din motive lesne de inteles), Gabriel Dimisianu isi extinde, intr-un nou volum, fragmentele memorialistice incluse in Amintiri si portrete literare (2003). De fapt, apetitul evocator al autorului incepuse sa capete un caracter editorial in­­­ca din Lumea criticului (2000). Deplasarea spre memorialistica a mers, s-ar zice, in paralel cu treptata si fireasca aban­donare a unei activitati foiletonistice vechi de cateva decenii. In prezent, ex­perimentatul cronicar de la Romania literara a ramas practic singurul redactor supravietuitor al echipei formate, in 1968, de catre Geo Dumitrescu prin altoirea, pe trunchiul Gazetei literare, a echi­pei la vechiul Albatros... Iar calitatea sa de martor de cursa lunga, insider al deceniilor in care, alaturi de alti con­frati, a participat la pastrarea, oricat de relativa, a normalitatii in literatura pre­su­pune deja o datorie a evocarii: "Poate ca vor interesa aceste aduceri aminte, chiar si numai pentru faptul ca ras­frang o experienta directa. Sunt azi tot mai putini, din pacate, cei care cunosc lumea literara de la inceputul anilor 60 ai trecutului veac, spre a lasa marturii despre ea". Aceasta paranteza extrasa dintr-un text cu titlu hogasian (Amintiri dintr-o tipografie) exprima, metonimic, miza intregului volum. Avem de-a face, in fapt, cu o suita de texte, unele ocazio­nale, publicate de-a lungul a doua decenii si jumatate, altele strict personale, cele mai multe - alcatuind o "fresca" din fragmente a lumii literare prin care au­torul a trecut. Cateva evocari au caracter de necrolog (cele despre Valeriu Cristea, Lucian Raicu s.a.) sau, dimpotriva, un caracter festiv. Practic, singurul adaos fata de Amintiri... este Jurnalul reluat (fragmente). In ciuda acestei alcatuiri compozite, eterogene si in progress, Oameni si carti are insa o certa uni­ta­te de ton si de perspectiva. Calitatile memorialistico-literare - amenitatea si seninatatea tonului, relatarea calma, cla­ritatea, decenta, retinerea economicoasa, scrupulul etic al exactitatii si fi­de­litatii reconstituirii, echilibrul "carac­te­rologic" etc. - tin de datele unui temperament clasic, preponderent flegmatic, dar cu destule tuse melancolice. Lip­seste orice ostentatie literaturizanta; nu si cateva mici "rasfaturi" precum uti­lizarea calinesciana a perfectului simplu...

Vorbeam ceva mai inainte de apa­ra­rea "minimala" a normalitatii in literatura sub comunism. Ei bine, ceea ce sare imediat in ochi la lectura acestor pa­gini atasante este normalitatea, fires­cul discursului: evitand sa comita "indis­cre­­tii neconvenabile" sau indelicateti, departe de orice puseu autoeroizant sau resentimentar, ferit, in plus, de egolatria celor ce se indeletnicesc, ambitios, cu literatura, Gabriel Dimisianu pare in­­­sufletit de idealul unei obiectivitati... su­biective. Cei care vor sa regaseasca in aceste pagini inavuabilul vietii literare de atunci vor trebui sa caute in alta par­te - in amintirile unor disidenti sau, de ce nu, la CNSAS. Oricum, "dezvaluirile" surprinzatoare nu lipsesc, iar eventualele retineri de care da dovada veteranul cronicar tin de cateva calitati structurale: decenta, delicatetea morala, grija de a spune adevarul despre o lume fara a rani oamenii aflati "subt vremi". Dintr-un jurnal intim reluat dupa 1990 (un altul fusese distrus anterior), a selectat doar episoadele ce trec de "sem­ni­fi­catia strict personala": "telul meu a fost sa ilustrez mentalitati, nu sa-mi in­­condeiez contemporanii". Cu urmatorul addagio: "Mai mult decat in alte locuri adopt, in Oameni si carti, postura insului care povesteste si care cauta sa in­­su­fle­teasca personaje. Mie insumi, in jurnal mai ales, imi sunt personaj. Nu ma con­sider totusi, pentru ca am procedat astfel, un autor epic. Unghiul meu de perspectiva ramane al criticului, dar cu deschidere si catre cele traite". Al criticului si, as adauga, al cronicarului trecut de la filtrarea actualitatii editoriale la consemnarea retrospectiva a vietii literare.

Am, de multa vreme, senzatia ca acest critic tacticos si prob a inabusit in sine un bun istoric literar. Si nu am in vedere doar eseurile si prefetele adunate in Scritori romani din secolele XIX si XX sau cartea despre Costache Negruzzi - re­cent reeditata, ci un intreg sistem de reflexe chitibusare, o exactitate scrupuloasa. Totusi, calitatea maitresse a lui Gabriel Dimisianu ramane aceea de cronicar. Daca in Amintiri deghizate, opul me­morialistic al lui Ov. S. Crohmal­ni­cea­nu, fiecare capitol era si unul de critica si istorie literara, cu sondaje psihanalitice parsive, naratorul din Oameni si carti pare interesat de evocarea am­bian­te­lor si a oamenilor, totul - cu o cordialitate lipsita de malitie, interesat mai curand de recuperarea partilor de lumina dintr-o lume, altminteri, nu prea lu­minoasa. Paginile despre activitatea de corector la Gazeta literara si de redactor la Amfiteatru, despre viata redac­tio­na­la a epocii si despre "bucataria" publi­ca­tiilor, despre boema artistica (frecventata cu moderatie si fara excese), despre tribulatiile studentesti ale anilor 50 si mediile literare - ofera imagini vii, bogate si nuantate, ca si amintirile - cu largi reconstituiri de ambian­­­ta - despre Sorin Titel, Mihai Crama, Ion Baiesu, Paul Georgescu, Geo Dumitrescu, Ov. S. Crohmalniceanu, Zaharia Stancu, Nicolae Velea, Fanus Neagu. Pri­mele secvente ale "amintirilor si por­tre­telor literare" sunt, nu intamplator, dedicate "prezentei vechilor scriitori": Tu­dor Vianu, Gala Galaction, Streinu si Cioculescu, Arghezi, dar si pe nedrept uitatul Ury Benador, Georgeta Mir­cea-Can­cicov sau, incidental, simbolistul Al. T. Stamatiad. Multe momente se re­tin: de pilda, explozia lui Tu­dor Vianu la examen - spre exasperarea asistentei sale, Venera Antonescu - in fata stu­pi­ditatii unor studente aduse direct din productie de comunisti ("Afa­­ra, afara, voi veti nenoroci scoala roma­neasca!") sau prezentarea, impreuna cu alti elevi, a unei "poeme aniversare" ba­tra­nului Gala Galaction, comparata ulterior, in Jurnalul acestuia, cu o intam­pla­re similara din Zola. Un episod fer­me­cator este rememorarea boemei stu­den­testi din Strada Naipu 20, intr-o zona patriarhala din Rahova, unde - in noua casa a sotilor Dimisianu - "noua ge­neratie" a lui Nichita Stanescu, Breban, Matei Ca­li­nescu et. Co se deda unor tineresti gium­buslucuri si "nesfar­si­telor discutii presarate cu libatiuni". Cele cateva pagini despre filmele anilor 50-70 (frecventate cu pasiune de Sorin Titel) si de­spre alte amuzamente sarmante nu i-ar dis­placea, presupun, nici lui Radu Cosa­su. Densitatea documentara, reconstitu­ti­va, se imbina, de regula, cu darul por­tretizarii prin surprin­derea ama­nun­tu­lui revelator si decupajul aparent insolit, surprinzator, dar, in fond, "reprezen­tativ" pentru omul evocat. Figuri "uitate", de la deja men­tio­natii Ury Benador si Georgeta Mircea-Cancicov la Mircea Grigorescu (gazetarul interbelic reciclat), de la "marginalul" Marcel Mihalas la delicatul "oficial" Tiberiu Utan se perinda pe panza memoriei criticului, alaturi de Cezar Bal­tag, N. Breban, D. Tepeneag, Mircea Zaciu, Stefan Ba­nu­lescu, Florenta Albu, Florin Mugur, Ion Horea, G. Ivas­cu, N. Manolescu, Ma­tei Calinescu, Ion Caraion... si multi altii, inclusiv cu­nos­cuti si prieteni "anonimi". Ceea ce pare sa-l intereseze, cu pre­cadere, pe Gabriel Dimisianu e perso­na­litatea oamenilor pe care i-a cunoscut (reflectata sau nu in carti) si personalitatea unei epoci. Criticul reuseste sa con­tureze, in general exact si nuantat, pro­filul si atmosfera unei perioade istorice dificile. Caracterul documentar si "im­portanta istorico-literara" sunt in afa­­ra oricarei dis­cutii.

Sentimentul tonic al tineretii ne­pa­sa­toare intr-o epoca nenorocita lasa, trep­tat, locul insingurarii; vechii prieteni si cunoscuti se duc, unul cate unul. Un text apasator evoca boala si dispa­ri­tia Adrianei Fianu, vechea "secretar-cerber" de la Gazeta... si apoi Romania literara, care-i veghease, ironic, inceputurile critice. Un altul - nu mai putin emotionant - invie figura distinsa a pro­fe­sorului Ion D. Vicol care, aproape centenar, isi cheama pe patul de moarte prietenii pentru un ultim pahar de sam­pa­nie, la despartire.

Cateva articole - din fericire foarte putine - dateaza vizibil. Bunaoara, supralicitarea afectuoasa din portretul-ne­crolog al Georgetei Mircea-Cancicov (cu o pregnanta, totusi, imagine a batra­ne­tii insingurate printre lucruri de demult). Sau, mai ales, idealizarea entuziasta a "modelului" Mircea Iorgulescu, intr-un text, ce-i drept, din 1993. Pre­tu­iesc mult valoarea acestui critic si eseist, cu toata intelegerea fata de umbrele biografiei sale sub vremi. Nu stiu insa in ce masura autorul Marii trancaneli (dar si al unor ritualice texte anonime pe linie, si...) a fost un "model" etic in Epoca Ni­colae Ceausescu.

Jurnalul postdecembrist dezvaluie un personaj timid, retras si vulnerabil, in­coltit - ca orice critic "la post" - de ego­latria pisaloaga a veleitarilor. Idealist politic, se entuziasmeaza pentru cau­ze nobile. Intimidat de autoritatea doam­nei Dimisianu si de aversiunea aces­teia fata de feline, diaristul iubitor de pisici (prezente in casa din Naipu!) se resemneaza cu absenta lor. Cateva scene au un adorabil aer de film buf. Intr-una dintre ele criticul isi pierde cheile si, inchis in casa, da vina fata de colegii sai de redactie pe sotia plecata in provincie. La intoarcerea "Getei", afla in­­­sa ce se intamplase de fapt, e cuprins de remuscari si pus de sotie sa-i aduca reparatii imaginii pe nedrept stirbite. In alta scena de apartament il intalnim iesindu-si din fire - caz rar! - in fata vizitei inopinate a unui veleitar de provincie care-i cere, ultimativ, sa scrie de­spre cartile lui. Ba chiar incearca, dupa obiceiul pamantului, sa-i ofere drept potlatch o sticla de vin... Dar, dincolo de asemenea secvente simpatice, pedala grava ramane dominanta. Insemnarile inregistreaza, cu funebra frecventa, mortile prietenilor - majoritatea lor scrii­tori: Mircea Ciobanu, Stefan Banu­les­cu, Costache Olareanu... Consemnarea tinde sa devina astfel o forma de rezistenta la tavalugul de neevitat al timpului.

Un fir subteran al cartii, devenit vizibil si datorita jurnalului din final, este dat de memoria si supravietuirile ani­lor 40. Cateva texte, printre cele mai frumoase, au in prim-plan Braila natala. Copilarie furata? cuprinde reme­mo­rari senine ale apocalipticilor ani 40, in raspar declarat cu caracterul sum­bru, posttraumatic al aceleiasi perioade, reflectate, deloc inocent, in proza multor autori din anii 50-60. O li­bra­rie din Braila e chiar o mica proza de formare. Nici coincidentele biografice, une­le spectaculoase, nu lipsesc. Pe fundalul copilariei autorului (cu ascendenta sa pe jumatate greaca in orasul cosmopolit de la Dunare), un vechi act de familie din 1947 prin care familiei Dimisianu i se recunostea cetatenia romana poarta sigiliul regal si semnatura unui jude­ca­tor de instructie pe nume Eugen Ena­ches­cu. Adica... nimeni altul decat Mihai Crama, scriitorul si viitorul coleg de re­dactie de la Romania literara! Un alt reprezentant al "generatiei razboiului" ce strabate aceste pagini e Geo Dumitrescu, cel care a reinventat, cum spuneam, Romania literara cu efectivele recuperate ale Albatros-ului. De data asta insa, nu ne mai aflam in perimetrul amintirilor "brailene", ci in cel al vietii literare propriu-zise. In mod simbolic, jurnalul recuperat al lui Gabriel Dimisianu si intreg volumul se incheie cu o "surpriza" stranie de la inmormantarea poetului, in toamna lui 2004.

Scrise cu talent neostentativ, probitate si o discreta intelegere de un om cumsecade si un critic drept, textele din Oameni si carti alcatuiesc una dintre cele mai frumoase - moralmente vorbind - marturii confesive despre aceasta lume, mai ales literara, care a fost.

Gabriel Dimisianu, Oameni si carti, Editura Cartea Romaneasca, Colectia Jurnale si memorii, 2008

DOINA PAPP

Debut de stagiune cu extreme

Extrem violent

Teatrul din Calea Victoriei crede ca a dat lovitura titrand pe prima pagina a caietului program: Eveniment: viol pe scena Odeonului. Sa fie o ironie?, fiindca Ex­trem (in engleza, Extremities), piesa ame­ricanului William Mastrosimone (tra­ducerea Costin Manoliu si Anna Ma­ria Popa), scrisa in 1980 si dezgropata nu se stie de ce in zilele noastre, nici ma­car un viol nu e in stare sa produca. Dupa mai bine de o jumatate de ora, in care sarmana Crina Muresan e arunca­­ta ca o carpa de podele si toate mobilele din scena de un violator dubios (Mihai Smarandache), asudat, scuipand scar­bos in dreapta si stanga, suflecandu-si na­dragii si mangaindu-si sexul, un preludiu care i-a facut pe unii spectatori sa-si piarda rabdarea si sa iasa din sala, partida e pierduta. Cu nervii pras­tie, nu mai ai nici un chef sa asisti la stra­tegia autorului, care rastoarna si­tua­­tia, facand din victima agresor si pu­nand-o pe femeie sa-l chinuiasca pe strain pentru a se razbuna. Si, evident, pen­tru a ne spune ceea ce stiam de mult, ca justitia, cu procedurile ei ineficiente, nu-i va da acesteia castig de cauza, fiind mai sanatos, deci, si in orice caz explicabil, sa-ti faci singur dreptate. Mai intra in scena si doua prietene la fel de neajutorate, dar suspicioase, care oscileaza intre cele doua vino­va­tii. Politia e ultima chemata, intr-un final echivoc, care-i lumineaza din spate pe cei doi - agresorul si victima -, su­gerand deznadejdea celor lipsiti de apa­ra­re intr-o societate care nu garanteaza protectia in contractul ei cu cetateanul. Autorul cu vederi de stanga ar vrea sa ne mai spuna o data in plus ca vinovatii sunt in alta parte, fiindca intre timp mai aflam si cate ceva din biografiile ce­lor de pe scena, personaje la limita sub­zis­tentei, panditi de somaj si promiscui­tate. Cat despre faptul divers care l-a in­spirat, el e, in contextul lumii de azi, doar o bagatela. Atrocitatile de care sunt pline ziarele depasesc uneori cea mai bolnava imaginatie, asa incat dramaturgul nostru nici macar nu e original.

Daca Sorin Militaru, un regizor atat de talentat si de inteligent, a ales sa mon­teze piesa, ar fi trebuit sa fie o ga­ran­tie. Cred insa ca de data asta s-a in­­selat. Textul are o miza obosita. Tensiu­nea e artificial creata, iar ilustrarea naturalista a unei situatii comune din rea­litate nu are nimic cu arta, cata vreme nu spune mai mult decat vedem. Intam­pla­tor sau nu, in seara cand m-am in­­tors de la spectacol am luat din bibliote­­ca o carte, Teatrul ca metafora de Dumitru Solomon, si am recitit: "Teatrul (asa-zisul teatru) ilustrativ afirma: aceasta e viata, iat-o! Spectatorului nu-i ra­mane decat sa compare cu modelul si, fireste, sa observe ca modelul e mai ade­va­rat, mai viu. Oamenii se prefac aici a juca viata, viata autentica, iar a te preface incercand sa te identifici inseamna a accepta un handicap si a-l face vizibil... paradoxul teatrului ilustrativ este paradoxul fotografiei de buletin: sea­ma­na, are exactitatea trasaturilor celui fotografiat, ochii, nasul, gura, urechile, dar nimic din adevarul lui... Teatrul-me­tafora nu spune «aceasta e viata», ci «aceasta e mai mult decat viata», iar spec­tatorul nu e obligat sa compare cu un model, ci sa mediteze, sa treaca dincolo de perceptiune, sa dea el insusi o noua materie esentelor vietii. Teatrul-metafora incarca mintile, incordeaza constiintele, ofera ecuatii umane, si nu simple echivalente. Falimentul teatrului ilustrativ vine din aceea ca, fara a in­­ceta de a fi conventie, incearca sa concureze de pe pozitii egale realitatea, agra­vand conventia pana la monstruos" (Tea­trul ca metafora, Editura Eminescu, 1976).

Daca nu putem vorbi de metafora in cazul acestui Extrem, ar trebui sa vorbim poate mai mult despre decorul foar­te bun al lui Mihai Pacurar, despre partitura lui Vlaicu Golcea, un nume care se impune din ce in ce mai mult in muzica de scena, despre jocul actritelor Nicoleta Lefter (tonuri adecvate de neli­niste, nervozitate), Antoaneta Zaharia, un contra emploi izbutit (pedanterie ila­­ra, naivitate, eficienta), Crina Muresan, intr-o stare de hiperexcitabilitate continua si mai ales despre irosirea acestor talente in spectacole care ii chinuie pe actori in loc sa-i puna in valoare.

Extrem rece

Antigona de Jean Anouilh face parte din­tre demitizarile reusite la care a recurs teatrul modern din dorinta de a "uma­niza" eroii si a le face practicabile teoriile. Sau a le respinge in ordinea absurdului vietii, de care omenirea devenise constienta in epoca. Scrisa in 1943, in timpul razboiului deci, piesa are si alte explicatii si o adresa clara privindu-l pe Creon si deciziile lui despotice. Mai interesant ne suna azi insa alte idei ce reies din reconsiderarea relatii­lor dintre personaje, din comentariile pe marginea actiunii lor. Creon procla­­ma relativismul descriindu-i Antigonei in culori nu tocmai magulitoare pe Eteo­cle si Polinice, fratii pentru care isi ris­ca viata. Antigona invoca la randul ei principiile - datoria de a-si ingropa fratele. Tot din datorie o va trimite la moarte Creon, respectand legile. Absurd! Lucrurile nu mai sunt asa, atat de clare, iar intrebarea: e vinovata Antigona? nu-si poate gasi un raspuns. La Anouilh, Creon e un sceptic (e singurul in tinuta lejera si in spectacol). Antigona - o fanatica. Iar confruntarea dintre cei doi - scena cea mai buna din text si din spectacol. Dezabuzat, reflexiv, Alexandru Repan da consistenta momentului pla­sat la timp, dupa un sir lung de scene plate in care austeritatea e confundata cu lipsa de vlaga, geometria exacta a spectacolului cu saracia imaginatiei. Gabriela Crisu, in tinuta soldateasca pentru care a optat regizorul, nu avea cum sa fie altfel decat o Antigona ho­ta­ra­ta, darza, razvratita. Doar chipul pur al actritei mai aminteste de fragilitatea adolescentina a personajului. Si ingredientele clovnesti la care apeleaza regizorul. Din pacate, aceste solutii par lipite, mai ales in finalul care-i transfor­­ma pe actori in marionete actionate me­ca­nic(!).

Gandit ca o demonstratie rece, intelectuala, spectacolul lui Claudiu Goga e consecvent cu intentiile sale. Ramane de vazut si cat de convingator, cu alte cu­vinte, cati dintre noi accepta sa participe la aceasta etalare seaca a argumen­telor.

La nivelul actorilor asumarea e superficiala. Victoria Cocias, comentatorul, meneurul intregii reprezentatii, a ales tinuta sobra si un ton egal pana la monotonie. Are insa eleganta si stil. Singur Alexandru Jitea isi coloreaza per­sonajul (Paznicul), contribuind prin interpretarea sa la mladierea atmosferei. E si un soi de robotizare in jocul mai tuturor, poate pentru a ne sugera dis­confortul regulilor de viata dupa care functioneaza aceasta lume lipsita de libertati elementare de decizie. Te­ma libertatii nu se impune insa, cata vreme Antigona nu-i opune lui Creon decat incapatanarea si simtul datoriei. Ceva mai multa nuantare, gandire dilematica si, de ce nu, implicare afectiva ne-ar fi adus mai aproape dezbaterea autorului despre adevarul unor eroi sau pretinsi eroi, pe care regizorul ii urca, in­­­­­­sa fara sa vrea, inapoi pe soclu.

Scenografia lui Horatiu Mihaiu e pro­mitatoare, avand la inceput o anume simbolistica si picturalitate, dar urmeaza apoi indeaproape linia aseptica a spectacolului, aglomerand in scena la­voare si cuburi partial functionale. Geor­­ge Marcu puncteaza specific atmosfera acestui spectacol, cu care Teatrul Nottara isi deschide in mod onorabil sta­giu­nea.

Extrem cald

Teatrul Ariel din Ramnicu Valcea a ales sa deschida stagiunea intr-un mod ori­ginal. Cu ocazia implinirii a 10 ani de la transformarea in municipal, am­bi­tioa­sa trupa din parcul Zavoi a organizat o inedita petrecere in aer liber cu fo­curi de artificii, sarmale, lautari si... can­ticele de Vasile Alecsandri. Bucurie jus­tificata, fiindca simpatica trupa si-a castigat intr-un timp relativ scurt renume in tara si mai ales in strainatate. Un experiment perpetuu, mobilitate, spi­­rit liber, cum le spune si numele, bucurie a creatiei, iata cateva atribute posibile pentru acest teatru-fenomen care e de stat, dar se comporta ca unul independent, e de repertoriu, dar inoveaza fara retinere, e profesionist, dar asigura training amatorilor in atelierul-scoa­la aferent. Echipa e tanara si tra­ies­te in teatru ca intr-un cantonament non­stop, sporindu-si efectivul pe masura sporului biologic. Chiar daca pe statul de plata au functii diferite, cu totii pun umarul la greu. Manager destoinic, regi­zoa­rea si directoarea Doina Migleczi, sar­batorita si ea pentru cei treizeci de ani de teatru, a obtinut pas cu pas de la oa­menii cu care lucreaza incredere totala pentru a se implica in proiecte in­­draznete si de succes. Au calatorit enorm, au dat spectacole pretutindeni pe continent, au realizat coproductii cu ar­tisti din lumea larga pe care i-au gaz­duit mai apoi in Zavoiul lor si sunt in pragul unei alte deplasari in Italia, la Sassari si Viterbo. Istoria acestui teatru mic, de buzunar, e facuta din fapte in­credibile, caci nu e simplu sa pornesti la drum fara nimic si sa ai azi nu doar faima, ci si acces la resurse. Trupa s-a for­mat in jurul lui Silviu Purcarete, in anii cand incepea la Valcea, cu Decameronul, fulminanta lui cariera. Spiritul de echipa, nelinistea creatoare, dar si dis­ciplina le-au intrat in sange de pe atunci actorilor de aici, asa incat uneori pentru ei mai important este drumul, ex­perienta decat tinta. Prezent la acest ju­bileu, cunoscutul si apreciatul regizor de talie internationala si-a recunoscut nasia si, mai mult decat atat, le-a promis colaborari viitoare. Valcenii i-au acor­dat cu acest prilej festiv o diploma de excelenta si de recunostinta. Diplome au primit si primarii care s-au succe­dat la conducerea orasului inconjuran­du-i cu dragoste pe artisti, sustinand financiar refacerea cladirii teatrului si, de curand, facandu-le cadou si un alt se­diu, complementar. Au fost recom­pen­sati cu diplome si multi alti colaboratori sau prieteni de suflet ai Arielului, printre care pictorita Tina Popa, a carei ca­sa-muzeu devine mereu neinca­patoa­re pentru oaspeti. Cei zece ani de teatru ai Arielului au fost omagiati de altfel si asta-vara, cu prilejul Serbarilor valcene, cand au avut loc un microfestival inter­national si un simpozion de antropologie teatrala cu participari din Belgia, Ita­lia, Franta, Anglia, Turcia. Arielul a prezentat in acest cadru productia sa Prapastiile Bucurestiului de Matei Millo, unul dintre numeroasele proiecte legate de dramaturgia romaneasca, printre care la loc de frunte se afla si reprezentarea integrala a comediilor lui Caragia­le. La multi ani Teatrului Ariel!

GABRIELA ADAMESTEANU

Norman Manea

Un spirit european

Sertarele exilului este o carte incitanta, un mozaic de evocari incarcate de dramatism si melancolie, de subtile pa­saje eseistice, de analize lucide si opinii pe cat de limpezi, pe atat de echilibrate. Cartea unui "spirit european", in in­telesul pe care noi il dam acestui termen, a unuia dintre cei mai inteligenti si cultivati prozatori romani, cu atat mai pretioasa, cu cat, prin unele dintre te­mele ei, dar si prin felul de a gandi al au­torului, se asaza la un inceput de drum in cultura romana. Accesibila, dar pastrand in permanenta nivelul dis­cu­tiei. Memorialistica, eseu, jurnalism - toate coexista, pastrand marca marelui scriitor.

Mai degraba decat un dialog, ea reprezinta un amplu interviu, pe care is­to­ri­cul literar Leon Volovici i-l ia scriitoru­lui Norman Manea.

Intrebarile lui Leon Volovici pun jaloanele discutiei; ele sunt determinate de cele cateva curajoase iesiri publice ale lui Norman Manea, care au fost urmate de indelungi campanii de presa con­tra lui. Interviul se intinde pe doua de­cenii si jumatate si are loc in trei lo­ca­li­tati, intamplator asezate pe trei continente: incepute in 1982-83, in Roma­nia, la Bucuresti, sunt continuate in Is­rael, la Ierusalim, in 1999, si apoi in Sta­­tele Unite, la Bard College/New York, in 2007.

Cateva teme se intersecteaza: biogra­fia scriitorului, atelierul de lucru, rada­ci­nile evreiesti - ale literaturii, ale sufe­rin­tei, relatiile cu comunitatea evre­ias­ca -, exilul, cenzura si autocenzura.

Iar inceputul este provocat de atacurile la adresa lui Norman Manea din 1982, dupa ce acesta reactionase, in revista Familia, la antisemitismul organu­lui neoficial al Securitatii, Saptamana.

*

Reactionase el, pentru ca nu existase o alta reactie publica. Dar Norman Ma­nea spune clar ca nu are structura de militant si ar fi preferat sa nu se afle in postura de "victima-reclamant", nici in cea de "analist al procesului". "N-am facut niciodata caz de originea mea, dar nici n-am negat-o. Nici n-am acceptat insa sa fie considerata deficienta sau vina... Sunt un evreu «asimilat», «neinre­gi­mentat» politic. Nu cred ca as reac­tio­na altfel nici daca ar fi vorba de alte mi­no­ritati nationale, politice, culturale sau de alt tip."

Si revine, de mai multe ori, in timpul interviului, la o idee care pare noua doar in context romanesc: procesul anti­se­mitismului s-ar cuveni sa il faca "cei­lalti", nu evreii: "Procesul antisemitis­mu­lui romanesc nu noi ar trebui sa-l facem in primul rand… Ar trebui sa fie mai ales treaba altora".

"Gresesc, daca vad si o radacina evre­ias­ca in aceasta suferinta?", intreaba in­ter­vievatorul, care incearca, mereu, sa indrepte discutia spre sfera etnicitatii. Raspunzand deschis fiecarei intrebari, scriitorul nu se lasa niciodata inchis in­­tr-un singur cerc, ci largeste si nuan­tea­za totdeauna explicatiile. Acum ince­pe cu o evocare, o suculenta proza scur­­ta, care s-ar putea numi: 28 aprilie 1982 - o zi din viata unui bucurestean. In final apare stilul unui analist politic al "sistemului penitenciar" ceausist: "Sun­tem in 1982, in Romania, unde indicele economic a coborat sub orice as­tep­tari, iar hrana zilnica se procura cu eforturi deosebite... Negrele accente sociale conlucreaza catastrofic cu trista stare de spirit. Contrast dintre adevar si retorica institutionalizata, dintre legile proliferand prin sciziparitate si sfidarea oricarei legi, vorbarie schematizata pana la schizofrenie, decizii punitive venind dinspre sferele concentrice ale sistemului".

Raspunsul la intrebarea lui Volovici vine apoi succint, ca o definitie (multe fraze au turnura aforistica), completat cu toate detaliile necesare: "...fiind evreu ai, fireste, de suportat o incar­ca­tu­ra suplimentara... Paradoxal (evreii, n.n.), au de suportat nu doar «suplimentul» perpetuu al conditiei lor, dar si vicleana «favoare» de a parasi Cetatea cap­tiva. Iata, de data asta ei pot scapa de ciuma. Disparitia evreilor este dintotdeauna dorita de casta autoritara, chiar daca plecarea lor ar anula sursa traditionala de diversiune".

Norman Manea a asumat dificul­ta­ti­le colective ale vietii acestei perioade. A optat sa fie scriitor roman si sa ramana in Romania (intr-o perioada cand plecarea a fost visul atatora), pana cand si­tua­tia i-a devenit insuportabila, in toam­­na lui 1987.

Si cativa ani inca a mai nutrit gan­dul sa se intoarca. De ce? Antrenanta, vie, cartea Sertarele exilului ii arata cititorului ce greu i-a fost lui Norman Manea sa se smulga din viata lui roma­neas­ca si cat de adanci sunt radacinile lui in cultura romana.

*

Dupa 1990 si pana la calatoria din mai 2008, cand interviurile din presa si televiziune au permis publicului ro­ma­nesc sa il auda, sa il citeasca, imaginea lui Norman Manea a suferit din cauza atacurilor de presa; dar si a stereotipurilor care circula, mai frecvent decat se recunoaste, urmare a unui antisemitism de lunga durata. Publicul romanesc a des­coperit, odata cu cartile care au obti­nut recunoasterea internationala, incununata in 2006 cu importantul Premiu Médicis, un scriitor care stie intr-ade­var sa dialogheze, cu inteligenta si fi­resc, care raspunde cu sinceritate decon­cer­tanta (pentru noi), dar si cu permanente nuante, intrebarilor "dificile".

Dificile sunt la noi mai ales discutiile despre evrei, evreitate, marcate de pre­ju­decati si uneori resentimente personale. Norman Manea nu le ocoleste, iar accentele critice din carte la adresa oficialilor comunitatii evreiesti din timpul co­munismului nu lipsesc, asa cum nu lip­seste nici cantarirea lucida a rezultatelor oportunismului.

*

Norman Manea nu a ocolit nici mult batuta acuzatie la adresa "evreilor care au adus comunismul". "In miscarea comunista ilegala din Romania au existat bineinteles evrei (idealurile egalitare era firesc sa ii atraga intr-o tara cu izbucniri ciclice, oficiale si subterane de antisemitism). Numarul lor n-a putut fi totusi important pentru ca intreg Partidul Comunist Roman era marginal. Ce insemna fie si o majoritate evreiasca in­­tr-un partid cu o mie de membri, cand populatia evreiasca depasea o jumatate de milion?... Dupa 1945..., statutul de foste victime ale discriminarilor rasiale le­gionare si ale reprimarii naziste asigura evreilor premizele pentru a fi «mo­bi­lizati» in actiunea de «rasturnare» a «vechii oranduiri»... Tara a fost im­­pan­zi­ta de tot felul de instructori, dispeceri, agitatori uitand de somn si de familie, dar si de apartenenta lor «straina»... La toti acestia se adaugau, fara indoiala, ca­rieristii de profesie, profitorii, demagogii... existenti la «poporul ales» ca la toa­te popoarele... Foarte curand, insa, campul de actiune s-a ingustat pentru mi­noritari. Meritele luptei comuniste ile­ga­le sau legale au cedat repede locul criteriului national in selectia cadrelor."

*

Multi nu par a sti ca deja dupa 70 evreii nu mai erau avansati in functii pu­blice, nici nu mai erau primiti in partid; devenisera, evident, cetatemi "de rangul doi", iar diversiunea antisemita a functionat tot mai mult.

Daca am insistat pe aceste teme, in dauna celei a exilului sau a foarte interesantelor lui marturisiri de scriitor, este pentru ca ele sunt fie tabuizate, fie deformate, cu diabolizarea evreului, in spatiul romanesc, public sau privat.

Si-a cautat, de la un moment dat in­­colo, Norman Manea "niste izvoare in traditia evreiasca", asa cum are impresia Leon Volovici? "Dorinta mea, cand am inceput a scrie, a fost de a fi scriitor roman", repeta Norman Manea de mai multe ori pe parcursul cartii. "Tendinta de a-mi intelege, tardiv, radacinile, s-a accelerat abia in ultimii ani, somat de o realitate care ma silea sa iau act de conditia mea de «strain», raspunde Norman Manea... N-am avut cand si cum sa cunosc cu adevarat o reala «viata evreiasca», ci doar o familie evreiasca, traind intr-o societate care isi spunea, in­­­tr-o vreme, ateista si internationalista... Nu sunt un scriitor al lumii evreiesti. Sunt implicit, mai curand, nu explicit, al unei spiritualitati care este si iudaica. Daca ma raportez la spatiul literaturii noastre, sunt un scriitor inrudit cu Blecher, nu cu Peltz." Si isi re­cu­noaste afinitatile cu Schulz, Bassani ori Below.

*

Am auzit deseori, de la cei care nu l-au citit, dar colporteaza "opinii" despre Norman Manea ca el a scris "doar de­spre Holocaust", despre experienta deportarii lui la 4 ani, in Transnistria, im­­preuna cu parintii si bunicii (acestia au si murit acolo). In fapt, insa, Norman Ma­nea scrie cu mare discretie despre tragica lui experienta si, la intrebarea lui Volovici ("Cred ca efectul acestui soc s-a pastrat in toata opera ta"), el ras­punde, ca de obicei, largind si nuantand discutia: "Exilul, ca si «cliseizarea» suferintei evreiesti, a Holocaustului si co­munismului si a antisemitismului m-au facut mai rezervat in a-mi evalua propria suferinta. Sunt fratern, mai curand solidar cu orice tip de suferinta. Expe­rientele dureroase si tragice nu sunt neaparat legate de un destin colectiv. O relatie dura si brutala cu un frate, cu parintii, cu un prieten, o experienta tragica prematura de orice tip. Moartea unei fiinte dragi. Asta nu inseamna ca eu nu am trecut prin ce am trecut, dar am inceput sa ma simt cumva «oficializat» in suferinta mea. Este o «avutie» strict privata, strict personala... Cand am scris despre ulita suferintei mele evre­iesti, am incercat sa ii dau o componen­ta mai - sa nu fiu prea pretentios - universala. Mai generala, esential uma­­na".

Citind Sertarele exilului, o carte din care sunt tentata sa inmultesc citatele, ve­dem nu numai ca portretul lui Norman Manea este cu totul diferit de cel pe care i l-au trasat, cu rea-vointa, cei cu care s-a aflat in polemici, dar si ca Ame­rica, noua tara a acestui scriitor european, cere altceva de la scriitorul care a trait o drama colectiva. Aflam si cum este privit acolo raportul realitate/fictiune: "In ultimii zece ani, in America, intr-o confruntare directa cu modul de a scrie anglo-saxon si mai ales ameri­can, aceasta optiune pare suspecta. Se scrie foarte concret: locul si timpul in care s-au petrecut, cine este persoana sau personajul. Confuzie intre realitate si fictiune, mentalitate tot mai tribala, de retragere intr-o minoritate etnica, sociala, religioasa. Alegerea mea nu o regret, cred ca ma reprezinta intr-o anumita perioada".

*

Romanul de familie, experienta tragi­­ca in Transnistria, identitatea evre­ias­­ca si incercarea de a se elibera prin cultura, efectele cenzurii si autocenzurii asu­­pra stilului sau - iata alte episoa­de din cartea celui mai cunoscut, la aceasta ora, scriitor si eseist roman. De mare ac­tua­litate pentru noi ar fi si "pedagogia" scriitorilor americani: "Privesc fascinat la laboratorul lor de lucru, in care exis­­ta aceasta preocupare constan­­ta, democrata pentru public, expresie a democra­ti­ei insesi, refuz al elitismului si izolarii".

 Un farmec evocator special are capitolul Dialog la Ierusalim, in care se deseneaza drumul spre literatura al lui Nor­man Manea. "Am o biografie facuta din volute si sinusoide si rataciri. Am fost de timpuriu atasat de literatura, am in­­cercat si sa scap de ea." Recunosti privirea patrunzatoare, fara sa piarda nici un detaliu si marca stilistica a celui care isi priveste cu o senina intelegere cau­tarile si ratacirile tineretii. Din ele se contureaza azi un destin literar de ex­ceptie.

Norman Manea, Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici, Editura Polirom, 2008

RAZVAN BRAILEANU

Diavol vs. Elf

Pe cine pariati?

Hellboy II - The Golden Army / Hellboy si Armata de Aur

Regia si scenariul: Guillermo del Toro

Cu: Ron Perlman, Selma Blair, Doug Jones, John Hurt

Pe ecranele romanesti din 17 octombrie

Un demon impusca Zane Maseluta si alte creaturi de poveste pentru a salva omenirea.

E rosu, urias, are doua cioturi de coar­ne pe frunte si o frizura de samurai pe ceafa. E imbracat cu o haina lunga de piele, de sub care iese o coada lunga, si are la brau un pistol cel putin im­pu­na­tor. Ii plac trabucurile, berea si pisicile si habar n-are ca e pe cale sa devina tata. E Hellboy, Baiatul Iadului, si s-a in­­tors pe ecrane ca sa impiedice distrugerea lumii. Pana cand, conform profetiei, o va distruge el.

Hellboy II - The Golden Army este continuarea filmului regizat in 2004 de Guillermo del Toro (El Laberinto del Fau­no), care-l aducea pe ecrane pe eroul din benzile desenate ale lui Mike Mignola. Cine e Hellboy? O creatura dintr-un alt univers, adusa pe lume de savantii na­zisti si salvata de armata americana? Un demon rosu, care va provoca Armaghedonul? Un supererou pursange, pen­tru care a face bine si a impiedica raul sunt principalele teluri in viata? Hellboy e cate putin din toate acestea, dar si ceva in plus - un diavol mofturos si ima­tur, cu tot ce decurge de aici: iubeste pi­sicile (are acasa cateva zeci) asa de mult, incat e in stare sa compromita o actiune secreta ca sa salveze o felina; e avid dupa glorie, asa ca se da in spectacol ori de cate ori are ocazia, desi superiorii ii interzic sa iasa in public; ma­nu­ies­te armele cele mai mari si mai ara­toa­se, cu placerea unui pusti care a dat o spargere la magazinul de jucarii.

Dupa ce, in filmul din 2004, Hellboy s-a luptat cu nazistii care doreau sa cucereasca lumea cu ajutorul lui Rasputin (sa nu va prind carcotind - e o adaptare dupa benzi desenate!), de data aceasta elfii si trollii sunt cei care ii dau de cap. Povestea (cu o puternica tusa ecologis­­ta) e spusa chiar de omul de stiinta care l-a descoperit pe Hellboy si care ii e ca un tata, intr-un flashback din copilaria erou­lui. In vremurile stravechi, intre oa­meni si elfi a izbucnit un razboi, pe care elfii l-au castigat cu ajutorul unei arma­te invincibile de creaturi mecanizate au­rii. Regele elfilor a facut un pact cu oamenii, acestia urmand sa pastreze ase­za­rile in care se gaseau, dar sa nu se atin­­ga de paduri si de salbaticie. Cum oa­menii, de-a lungul veacurilor, au ta­iat padurile, fiul regelui elf, printul Nua­­­da, a facut rost, in zilele noastre, de elementele necesare pentru a retrezi la viata invincibila Armata de Aur, ca sa in­­ceapa razboiul cu oamenii. Nuada se fo­loseste de creaturi care, dupa ce padu­ri­le le-au fost distruse, se adapostesc in Piata Trollilor, sub Podul Brooklyn. Hell­­boy trebuie sa-l impiedice pe prin­tul elf sa activeze Armata de Aur si sa dis­truga rasa umana, iar pentru asta ii are drept camarazi pe Abraham Sapiens (un om-amfibie foarte manierat), pe Johann Krauss (un costum animat de un abur ectoplasmatic), dar mai ales pe Liz Sherman (o tanara care controleaza focul). Aceasta din urma este si iubita lui, care ramane insarcinata intr-un moment in care relatia lor scartaie din toate incheieturile.

Actorul Ron Perlman a intrat inca o data in costumul lui Hellboy, caruia i-a imprumutat o buna parte din capacitatea sa de a fi sarcastic. Filmul este plin de replici acide si de umor, scenele in care Hellboy isi polizeaza coarnele asa cum un barbat obisnuit se barbiereste sau in care se imbata cu Abraham Sapiens, aman­doi bolnavi de inima albastra, sunt savuroase. Imaginatia senzatio­na­la a lui Guillermo del Toro a nascut creaturi cand grotesti, cand hilare. Aflam, de exemplu, ca Zana Maseluta exis­ta, numai ca numele ii vine de la zecile de dinti ascutiti din gura-i feroce si de la faptul ca, atunci cand devoreaza un om, ii place sa inceapa cu dintii si oa­se­le acestuia! De asemenea, Piata Trollilor este un mediu fascinant, cu zeci de personaje fantastice pe care le vedem doar in treacat. Guillermo del Toro introduce si aici cateva dintre elementele-fetis ale filmelor sale (culoarea chihlimbarului si mecanismele cu roti dintate) si preia unele aspecte grafice ale personajelor din El Laberinto del Fauno - In­­ge­rul Mortii din Hellboy... seamana izbitor cu Omul Palid din El Laberinto.... Rezultatul este o sarbatoare din punct de vedere vizual.

Urmatorul proiect al regizorului Guil­­­lermo del Toro este mult asteptata ecra­ni­zare dupa The Hobbit, cartea lui J.R.R. Tolkien care precede The Lord of the Rings. Produs si adaptat pentru marele ecran de Peter Jackson, Fran Walsh si Philippa Boynes - echipa care a adus sub ochii nostri trilogia Inelului -, filmul este programat sa apara in doua parti, in 2011 si 2012. Dupa ce a aratat Guillermo del Toro cu El Laberinto del Fauno si, iata Hellboy II - The Golden Army, se pare ca Hobbitul se afla pe maini bune.

BOLT - participarea Romaniei la Bienala de Arhitectura de la Venetia 2008

Prin natura genului, expozitiile de arhitectura sunt condamnate la prezentarea unor exponate de grad secund: desene, fotografii, machete, filme. Reprezentari ale arhitecturii. De aceea, cu tot interesul pe care-l pot sustine aceste obiecte, "intalnirea cu opera de arta" nu are loc. Iar vizitarea unei expozitii obisnuite de arhitectura se traduce, de regula, cu o experienta care poate aduce beneficii artistice, scolaresti, mondene chiar, dar propriu-zis arhitecturale, nu.

Intre show-urile prezente anul acesta la a 11-a Bienala de Arhitectura din Venetia, cel din pavilionul românesc face o fericita exceptie de la regula enuntata mai sus. Tema Bienalei, rezumata sub titlul Out There - Architecture beyond Building, nu a parut sa influenteze in vreun fel modul stereotip de prezentare a operei (st)arhitectilor ca Zaha Hadid, Frank Gehry sau Sverre Fehn. In schimb, BOLT, instalatia realizata de o echipa organizata in jurul atelierului de arhitectura PRODID condus de Serban Sturdza*, propune pentru "arhitectura de dincolo de cladire" o interpretare arhitecturala. Marile fotografii alb-negru de pe pereti - citibile desigur si ca atare, adica ilustrari ale unor piese exemplare de arhitectura contemporana româneasca - constituie fundalul grafic pe care se detaseaza structura spatiala a unei exedre alcatuit din nuiele tesute intre ele si acoperite cu o barbotina de ipsos. Nuielele alcatuiesc o retea cu ochiuri mari descriind o suprafata curbata in trei directii, pozitionata astfel incat sa-l cuprinda pe cel abia intrat in incaperea paralelipipedica a pavilionului românesc. Fara a-l inchide in vreun fel, structura elastica si totodata rezistenta ii da spatiului o alta scara si-i ierarhizeaza parcurgerile posibile. Vizitatorul e cu blandete "prins in plasa" instalatiei pentru a fi apoi condus in teritoriul exterior structurii - prin fata fotografiilor de arhitectura.

Dinamica spatiala indusa de exedra de nuiele e secondata de o alta, diferita, dar inrudita cu ea: pardoseala pavilionului (vopsita in dreptunghiuri aurii semitransparente care trimit cu gandul la textura venetian-româneasca a fondului icoanelor bizantine) este presarata cu scaune, cu nenumarate variatii mestesugaresti, artistice sau high-tech pe tema arhetipala a tripodului taranesc nord-oltenesc. Artefact-simbol al asezarii, scaunul elementar - cu numar minim de picioare - este aici o prezenta obsedanta prin poliformism. Pus in context astfel, scaunul generic decontextualizeaza arhitectura solida a pavilionului; devine metafora a casei de oriunde si dintotdeauna.

Kázmér Kovács, arhitect

*Lista operelor de arhitectura ilustrate, ca si cea a realizatorilor instalatiei BOLT - artizani, artisti plastici, industrial-designeri, arhitecti - se gaseste in catalogul de expozitie. Potrivit ca fond si forma cu instalatia insasi, catalogul se prezinta ca o piesa de architecture parlée care izbuteste performanta de a nu fi un accesoriu, ci parte a expozitiei.

SERBAN STURDZA

"Arhitectura capata o orientare noua"

Nascut in 1947 in Bucuresti • Studii de arhitectura la Bucuresti, cu profesorii Octav Doicescu, Stefan Lungu si Sergiu Hanganu • Dupa diploma sustinuta in 1971, lucreaza ca arhitect la institutul timisorean de proiectare si face parte din grupul de artisti underground Sigma din Timisoara •Autor a numeroase proiecte de urbanism si de arhitectura si activitate didactica la Timisoara si Bucuresti • In 1991 infiinteaza biroul de arhitectura PRODID, fondat impreuna cu Doina Sturdza, arhitect, sotie si colaborator statornic - primul birou privat care a reluat, dupa 1989, exercitarea arhitecturii ca profesiune liberala. PRODID este prezent in Timisoara si Bucuresti cu proiecte ample de reabilitare urbanistica, spatii publice, restaurare de edificii istorice, reabilitare a peisajului, arhitectura rezidentiala si design de obiect, care asociaza concepte si tehnici contemporane de varf cu mestesuguri si materiale traditionale • Animator al unei retele de mestesugari satesti si al intalnirilor in jurul ideii de cultura urbana de pe strada Verona din Bucuresti • Serban Sturdza este presedintele Ordinului Arhitectilor din Romania. In momentul de fata este membru al comisiei prezidentiale pentru salvgardarea patrimoniului construit al tarii.

Ce a adus nou Bienala de Arhitectura de la Venetia din acest an?

Cred ca, in primul rand, tema a adus ceva nou, pentru ca a spart ideea de arhitectura, extinzand-o de la obiect la ex­te­rior. A lasat loc liber pentru un mod de a ve­dea diferit. Cand s-a spus "in afa­ra", "din­colo", regula jocului a devenit libera si atunci si felul cum te exprimi genera o se­rie intreaga de directii pe care un urbanist le poate neglija sau le pune intr-un plan secund. Or, in momentul cand ti se da tie, arhitect, libertatea de a alege ce in­­seam­na dincolo, atunci poti face exact ce ai dorit. Iar noi am dorit sa punem proble­ma unei cla­diri in relatie cu niste lucruri nor­male: lu­mina, nori, penetrabilitate in na­tura, co­municare. Toate acestea si care de­cupeaza din aria de preocupari a arhitectului un domeniu foarte putin discutat: modalitatea de a gandi, pe care nu ai timp s-o discuti nici cu clientul, nici cu co­legul tau arhitect, decat in intimitate, dar foarte rar cu publicul. In momentul cand pui problema ce este dincolo si te dezvalui, for­muland si exprimandu-te, iti apar bariere ceva mai departe, orizonturi noi ce merita cercetate. Mie mi s-a parut o tema pe cat de greu de rezolvat la inceput, pe atat de incitanta in des­fasurarea ei.

Deci, Bienala a adus nou faptul ca s-a pus o tema intr-un mod inteligent si liber, a spart conturul acceptat despre ar­hi­tec­tu­ra. In al doilea rand, nou a fost ca noi am putut sa stabilim o legatura in­­­tre ar­hi­tecti si sculptori prin obiectele pe care le-am facut si prin lucrul impreu­­­na, in echipa. In al treilea rand, nou este ca oamenii cu Catalogul, adica Mariana Celac cu toata echipa (Mirela Duculescu, cei care au facut gra­­fica, fotografia, textele si cel ce a facut mu­zica, Vlad Sturdza), au patruns in nis­te domenii de interferenta pe care le-au tra­tat intr-un mod care mie mi s-a parut foar­te inteligent si foarte echilibrat si ca­re a dat rezultate palpabile. Iti vine sa te uiti la catalog, sa-l citesti; in sine, este un obiect valabil.

Arhitectura a reusit sa invite la dialog tot felul de profesii si cu ocazia asta s-au rea­lizat niste punti nu numai intre niste per­soane, ci si intre persoana care ci­teste si nu cunoaste si arhitectura. Spectatorilor li s-au deschis orizonturi de reflectie in­te­resante. Personal, ma bu­­cur de Catalog de cate ori il vad si nu ma plictisesc; acolo nu e munca mea, decat indirect, prin poze si desene; am fost doar un spectator uimit de felul cum echi­­pa care a facut Catalogul a pu­tut sa-l finalizeze.

Si mai e ceva: am descoperit pe parcur­sul vizitarii pavilioanelor din tarile care ex­puneau o serie de similitudini in ceea ce priveste unghiul de atac al in­ves­ti­ga­ti­ei. Din acest punct de vedere, cred ca suntem contemporani. Adica, ex­pre­sia pe care am adoptat-o sau modali­ta­tea prin care am realizat obiectele este diferita de a ce­lor­lalti, exista puncte in care am atins ace­leasi intrebari si am dat raspunsuri care nu sunt de neglijat, la fel ca alti arhitecti care au expus in pavilioane foarte importante, cum ar fi cel brazilian sau italian.

Ce tendinte se contureaza in arhitectura mondiala?

Este evident ca arhitectura capata o tur­­nura noua, deci nu cred ca ce se petrece anul asta s-a petrecut anul trecut, iar ceea ce se va petrece peste doi-trei ani in lu­me poate fi prevazut. Exista o ten­dinta evi­denta catre demolarea star-sistemului in arhitectura, exista o componenta socia­­la care se face simtita si despre care n-as spune ca e neaparat de stan­ga, ci este pur si simplu legata de ches­tiuni foarte palpa­bile, cum ar fi cres­terea populatiei, spectrul de­te­rio­ra­rii mediului, ceea ce pana la urma schim­­ba unghiurile din care se ata­­ca ar­hi­­tectura. Incepe sa conteze mai mult ar­hitectura si mai putin constructia, cel putin la nivelul intelectual al discutiei. Nu mai conteaza atat de mult cantitatea de productie, cat calitatea si con­se­cin­tele pe care le are obiectul construit, asta afec­tandu-ne pe foarte multi.

Incepe sa fie o chestiune de responsa­bi­li­tate. As spune ca anul asta a aparut, nu la Venetia, ci la Torino, deci cu vreo trei luni inainte, un concept care se discuta pe la colturi, dar care acum a fost ex­plodat in societate, si anume arhitectura responsabila. Deci, poti fi arhitect si poti face arhitectura iresponsabila. Insa, esti un bun ar­hi­tect sau societatea te va eticheta asa daca vei face arhi­tec­tura responsabila. As­ta inseamna un alt mod de a judeca si binele, si frumosul, si o mica deviere catre eti­ca poate, ca­tre partea care tine de responsabilitate, catre o dimensiune pe care stii ca tre­buie s-o aplici, dar o ignori de obi­cei. Noi, in Romania, o neglijam foarte tare, dar a inceput sa devina foarte impor­tan­ta in tarile cu probleme mai mari de­cat ale noastre. Asta e si domeniul la care noi am ramas foarte in urma. To­tusi, in pa­vilionul romanesc se pune pro­blema unei arhitecturi responsabile. Nu discut daca e frumoasa, daca e mai buna decat a alt­cuiva, daca noi suntem niste baieti sim­pa­tici si talentati. Pun pro­blema ca ce s-a facut acolo s-a facut cu multa atentie.

Mai exista o tendinta care s-a conturat in iunie-iulie tot la Conferinta Mondiala de la Torino a Uniunii Inter­na­tio­na­le a Ar­hitectilor: s-a pus o problema evi­tata pa­na atunci: cea a saraciei pe care o genereaza orasele ce nu mai pot fi stapanite ca dezvoltare, problema ghe­tou­rilor de oameni foarte saraci, prezen­­ta in orasele me­xi­cane, in cele din sudul Africii, din India, dar si de la noi. Este o tema de care lumii proas­pat iesite din co­munism ii este rusi­ne.

Unde sunt la noi astfel de ghetouri?

Peste tot, in toate orasele, in zona Tar­gu Mures, pe langa Craiova, la Bu­cu­resti. Chestiunea evolueaza foarte repede si in­­tr-o directie care n-as putea spune ca e cea mai buna si de care lumea nu vrea sa stie. Este o problema pri­vita cu dispret de unii arhitecti care considera ca nu este de demnitatea noas­tra sa ne ocupam. In timp ce multe uni­ver­sitati din lume, organizatii nonguvernamentale, cu profesionisti arhi­tecti si urbanisti, se ocupa de acest subiect si cauta solutii.

Cum trateaza Romania problemele arhitecturii?

Aici, noi suntem foarte in urma. Perso­nal, cred ca decalajul asta intre evo­lu­tia fe­nomenului de arhitectura la noi si in alte tari creste. Noi nu reusim sa ne apropiem de ei decat intr-o maniera superficia­­la si mimetica. In intelegerea pro­funda a fe­nomenului de arhitectura, noi suntem din ce in ce mai in urma. Si asta fiindca nu constientizam cat de acute sunt proble­me­le vietuirii in marile aglomeratii urbane. Vedem doar ca ne-a lovit intr-un anumit fel o perioada de viata buna (cele sap­te vaci grase) si din cauza asta suntem ten­­tati sa credem ca tot timpul va merge treaba asa, cand, de fapt, exista fenomenul celalalt, care trebuie luat in ansamblu, de degra­da­re si de scoatere de sub con­­trol a evo­lu­tiei urbane. Noi inca mai cre­dem ca lucrurile se regleaza de la sine sau ne pre­facem ca nu observam anumite ches­­­tii, ca o sa le rezolve altcineva si, de fapt, ele evolueaza intr-o directie unde tot noi vom avea de platit sau copiii nos­tri. In acest moment, in strainatate, ches­tiunea asta este sesizata si se cauta mijloace, terapii.

Eu as spune ca mentalitatea ro­ma­neas­ca e ramasa la nivelul de a copia forma si de a uita continutul, de la Maio­res­cu incoace. E perfect valabil si acum: orice lu­cru se preia repede, se interpreteaza fals si se trag foloasele care se pot trage pe termen scurt. Dar se trag si con­se­cin­te­le pe termen lung apoi, dar de acestea nu ne mai pasa.

Sa intelegem ca arhitectura de la noi este o forma fara fond?

Majoritatea arhitecturii de la noi nu este decat constructie, deci nu are atributul expresivitatii. Exista totusi si o parte de arhitectura buna, care are insa o viata des­tul de scurta, pentru ca si ea este imitativa. Apar, ca oriunde, si ten­din­te noi, in­­muguriri de mici excres­cen­te de arhitectura, care ar putea sa fie buna, dar care, din pacate, nu este incurajata nici insti­tu­tio­nal, nici economic, pentru ca graba pentru un profit imediat este atat de mare, in­­cat lucrurile astea sunt rase de la inceput si reusesc sa creas­ca din nou dupa cine stie cat timp.

De fapt, chestiunea este destul de com­pli­cata, tine de o posibilitate de concentra­re in momentul cand desenezi, dar este vor­ba si de felul cum pui proble­ma, cum iti cu­nosti clientul, cum il res­pecti pe termen lung si ce raporturi de obli­ga­tie se nasc, pentru ca, pana la urma, arhitectul este responsabil de toa­­ta viata ace­lei cladiri, cu oameni cu tot in ea.

Unele societati, cum ar fi cea olande­za, reactioneaza ca si cand ar fi ame­nin­tata de scufundare: vine apa peste ei, trebuie sa-si faca diguri. Este o socie­tate grupata in jurul unor interese de su­pravietuire si de aceea isi pun problema reformarii scolii lor de arhitectura.

Noi nu avem astfel de reflexe?

Nu, nu avem deloc astfel de reflexe. Sin­gurul reflex pe care il avem este de a simti in ultimul moment pericolul si de a reactiona ca atare. Ca sa dau un sin­gur exemplu, in textul lui Negruzzi So­bieski si ro­manii, am invatat ca suntem viteji (in va­rianta Cantemir, ade­va­rul despre pierderea cetatii de catre polonezi este putin al­tul), iar acum nu mai stim sa ne aparam nici macar Tara Motilor sau Rosia Monta­­na. Atat de viteji suntem. Pe termen lung, chestiunile iresponsabile au efecte proaste.

Revenind la Bienala, ce inseamna pre­zen­ta Romaniei acolo?

Romania a participat la bienale tot tim­pul. A existat o perioada in care isi lin­gea ranile si expunea distrugeri, dar acum a reusit sa scape de complexul as­ta si sa faca lucruri mai creative.

Insa altceva ar trebui comentat aici, si anume bugetul. Actiunea are un caracter cul­tural, dar si o componenta politica: re­pre­zinti tara. Nu poti face acolo orice. Ca sa faci treaba la un anumit nivel, trebuie sa ai un buget. Iar bugetul Bienalei roma­nesti este de fiecare data ex­trem de mic fata de bugetele tarilor si­milare ca suprafata, numar de locuitori sau pavilioane. Noi am avut anul asta un buget de doua ori mai mic decat al Greciei si de 20 de ori mai mic decat al Australiei. In plus, tot din acest buget sarac a trebuit sa reparam si stri­ca­ciu­nile pavilionului. A trebuit sa anga­jam o firma din banii care trebuiau dati pe materiale informative (cataloage, ziare, fotografii). Or, sarcina asta este a alt­­cuiva, nu a reprezentantului care a cas­tigat un concurs prin care reprezinta Ro­ma­nia. E a celui care gestioneaza pavilionul si care are datoria de a-l intre­ti­ne. Este o chestiune de minima decen­ta, care tine fie de Ministerul Culturii, fie de cel de Externe, nu stiu exact, dar de ci­neva tine. Iar acel cineva nu-si in­­tre­ti­ne pavilionul. Din cate stiu, s-a ajuns chiar la o corespondenta intre statul roman si cel italian in care s-au formulat amenintari directe: daca Romania nu-si va intretine pa­vi­lionul, il va pierde. Autoritatile ar trebui sa se concentreze mai atent pe un astfel de lucru.

Acum, ni s-au terminat banii in mijlocul expozitiei (ea va dura pana pe 23 no­iem­brie) si nu mai avem cu ce sa ti­pa­rim ma­teriale de informare care sa reprezinte, in chip firesc, tara!

De unde ideea folosirii scaunului cu trei pi­cioare in proiectul BOLT?

Este o marota a mea. Exercitiul de a face un scaun te pune sa te gandesti la mult mai multe lucruri decat la scaunul in sine, pentru ca el este consecinta unor acti­vi­tati complexe ale corpului omenesc. Este raspunsul pe care-l poate da o forma la for­ma corpului. Din punct de ve­dere al ex­pre­siei si al tehnologiei, scau­nul este un subiect inepuizabil in timp. De cate ori il reiei, el este proas­pat si usor de inteles. Mi s-a parut ca, daca folosesc un obiect mai usor de perceput, as putea face o inte­le­gere mai usoa­ra a partii de arhitectura. Nu stiam in ce masura presupunerea mea se va ve­rifica, iar acum imi dau seama ca si-a atins doar partial scopul, pentru ca lu­mea pune accent mai mare pe scaun decat pe proiectul de arhitectura. In­­seam­na si ca noi nu am stiut sa balan­sam lucrurile.

Personal, scaunul ma intereseaza de mult timp, il fac de cand ma stiu si niciodata nu sunt multumit. Scaunul si sca­ra sunt doua obiecte esentiale care generea­­za cunoastere si o intelegere mai profun­da a arhitecturii. De aceea le-am ales pentru Venetia.

De ce acest scaun?

Scaunul cu trei picioare este cel mai simplu si extrem de valabil. Faptul ca el a reusit sa se mentina in timp mii si mii de ani pana la noi este o dovada ca va continua sa fie interesant si pentru alte gene­ra­tii si mi s-a parut normal sa mar­cam si noi in expozitie acest lucru.

As fi vrut, daca puteam, sa generez o reactie indreptata catre producatorii aces­tor scaune si pe care ii consider nis­te valori culturale in sine. Noi speram, in visele noastre cele mai frumoase, ca scaunele vor fi cumparate, iar banii ob­ti­nuti si publicitatea pe care le-o facem sa-i situeze pe acesti oameni intr-o categorie pe linie de marketing care sa-i de­termine sa-i in­­ve­te si pe copiii lor acest mestesug.

In Vaideeni, s-a intamplat sa gasim acest scaun "bumerang". Scaunul cu trei pi­cioare exista in toata ruralitatea eu­ro­pea­na, dar cel folosit de noi pentru expo­zi­tie are o contributie locala, "dialectala", de o mare expresivitate.

Cand va fi expozitia de la Bienala prezentata si in Romania?

Am avut o incurajare in acest sens din partea secretarului de stat Virgil Ni­tu­lescu. Sper ca promisiunea lui sa se concentreze intr-o suma care sa ne permita sa aducem si aici Catalogul si ex­po­zi­tia. Pen­tru lumea de aici, ar fi utila, ar func­tio­na ca un experiment de comunicare. Asa este si la Venetia: doi ar­hi­tecti stau in­­­continuu acolo, in schimburi, si fac ghidaj. Nici un om nu este lasat singur in ex­po­zitie. Suntem foarte atenti cum reactio­nea­za lumea: unii fotografiau fiecare pie­­sa din mai multe puncte, altii furau desene sau faceau poze copiilor jucandu-se pe acolo, in spe­cial pe scaunul Bubico; multi voiau sa cumpere scaune, dar nu avem voie sa vin­dem. Am facut cateva cadou la schimb pavilionului chinezesc si spaniol. Oricum, scaunele noastre au starnit oarecare emotie.

Expozitia va fi adusa la Bucuresti la sfarsit de februarie, inceput de martie 2009, cred eu.