Bucurestiul Cultural, nr. 12/2008 (II)

MARIUS MARCU-LAPADAT

"Participarea Romaniei a stat sub semnul unei onorabile coerente"

Cum credeti ca s-a ajuns la tema Bienalei 2008, Out there. Architecture beyond building? Se pare ca nu doar in Ro­ma­nia exista pa­rerea ca avem multa con­struc­tie, dar pu­ti­na arhitectura?

Raspunsul la aceasta intrebare este su­gerat chiar in articolul cu care se deschide volumul intai al catalogului ex­po­zi­tiei. Paolo Baratta, presedintele Bienalei, ne re­lateaza o intalnire a sa cu Aaron Betsky, curatorul general al aces­tei editii a Biena­lei, in care il intreaba ce crede ca ar trebu­i sa fie o expozitie de arhitectura. Intrebarea era legitima pen­tru ca, daca in cazul mu­zicii, al filmului, al dansului sau al tea­tru­lui (toate avand propria lor Mostra la Ve­netia), ex­pozitiile sau festivalurile prezinta cele mai recente productii ale genului, in cazul arhitecturii lucrurile sunt mai pu­tin evidente.

Aaron Betsky spunea in esenta ca se va expune arhitectura, dar dupa ce vor fi ca­zut de acord ca arhitectura nu in­­seam­­na (doar) a inalta cladiri, ci si a da viata spa­tiului din jurul nostru. Daca ar­hi­tec­tu­ra se naste la limita dintre viziune si reali­ta­te si este imaginatia cu care organizam spatiul in care traim, re­zulta ca opera arhitectului consta in pri­mul rand in a expe­ri­menta si a imagina. In acest fel, limitele definitiilor predictibile ale arhitecturii au fost extinse si s-a ajuns la formularea aces­­tei teme, care a fost cu adevarat stimulan­­ta si cu multe posibilitati de interpretare.

Sunt si eu de acord ca expozitia este or­ga­nizata intr-un moment in care opti­mis­mul si efervescenta din lumea aface­ri­lor imo­biliare au dus la rezultate care au de­cep­tionat. Totodata, se naste un semn de in­trebare privind usurinta cu care compu­te­rul si noile materiale par sa ofere solutii miraculoase atat arhi­tec­ti­lor, cat si clien­ti­lor. Exista o neliniste crescanda legata de perfectionarea mijloacelor pe care facilul le foloseste in camuflarea sa in arhitec­tura de azi.

Cum se integreaza Romania, cu proiectul BOLT, in aceasta tema?

Interpretarile date temei in diferitele pa­vilioane nationale au fost extrem de diver­­­se. Iata cateva.

In pavilionul Greciei, gasim o harta "so­nica" a Atenei, in care diferitele locuri ale orasului sunt descrise prin sunete captate in acel loc si redate in casti. In pavilionul Marii Britanii, vedem lo­cuinte proiectate de arhitecti englezi "out there", adica in strainatate. Pavilio­nul Estoniei (rama­­sa de fapt fara pavilion, dupa destramarea URSS) consta in­­tr-o conducta galbena care leaga pavilio­nul Rusiei de cel al Germaniei, atra­gand atentia asupra controver­sa­tului (in principal, din punct de vedere eco­logic) gazoduct care urmeaza sa stra­ba­ta Marea Nordului. Pavilionul Braziliei ne pre­zinta parerile unui bucatar, designer, medic, politician, om de afaceri etc., prin ur­mare, "non-arhitecti", de­spre arhitectu­­ra, referindu-se la ceea ce se intampla in­­tre ziduri.

Acesta este contextul in care proiectul din pavilionul Romaniei se integrea­­za in mod firesc.

Ati fost comisar al expozitiei si in 2006. Pu­­teti prezenta o viziune comparativa asupra celor doua editii?

Editia din 2006 a avut ca subiect Cities. Architecture and Society / Orase. Arhitectura si Societate si isi propunea sa cele­breze un moment in care jumatate din populatia glo­bului locuia in orase, asta in conditiile in care cu un secol in urma doar 10% dintre oameni locuiau in mediul urban. In­­trea­­ga expozitie privea lu­cru­rile dintr-o per­spectiva mai apropia­­ta de urbanism. Echipa curatoriala a pa­vilionului roma­nesc de atunci, formata in jurul Cosminei si al lui Constan­tin Goagea, alaturi de Ste­­fan Ghenciulescu, a propus o prezentare foarte serioasa a realitatilor ro­ma­nesti, chiar daca o facea sub forma unui joc interactic. Spun "serioasa" pentru ca ex­pozitia a fost dublata de o cercetare sociologica si do­cumentata cu un catalog sub­stantial, care a fost trimis ulterior mai mul­tor bi­blio­teci importante din lume.

Daca ar trebui sa exprim foarte compri­mat o diferenta dintre cele doua bienale, as spune ca la cea de anul acesta se observa o revenire la mijloacele tra­di­tio­nale de descriere a obiectului de arhi­tec­tura, adi­­ca fotografii, machete, plan­se desenate care au (re)castigat teren in fa­ta simu­la­ri­lor virtuale, a prezentari­lor multimedia, a instalatiilor etc.

La randul lor, ultimele doua editii se deo­­sebesc de cea din 1992 (prima la care am participat) prin preocuparea le­ga­ta de im­pactul arhitecturii asupra so­cie­tatii.

Acum doi ani, britanicii, de pilda, si-au des­chis pavilionul cu un concert rock, pentru a atrage atentia. Pavilionul romanesc cum s-a prezentat atunci si acum?

Exista cateva zile, inainte de deschide­rea oficiala, dedicate previzionarilor, pre­sei si vernisajelor pavilioanelor na­tio­nale. Sunt zile foarte dense in care se naste si un fel de competitie intre na­tiu­ni­le care au un pavilion propriu in Giar­dini di Bien­nale, cu atat mai mult cu cat sunt programate mai multe evenimente simultan sau, in orice caz, foarte apropiate intre ele. Prin urmare, nimic surprinzator in faptul ca pavilioanele tarilor dezvoltate ca Japonia, Statele Unite, Franta sau Marea Britanie sunt in centrul atentiei. In acest con­text select, eu cred ca Romania s-a prezen­tat ono­rabil la toate editiile la care a parti­ci­pat, incepand cu 1992, si, cand spun asta, am in vedere si bugetele disponibile la fiecare editie.

Nu pot sa nu rezum aici prima mea ex­pe­rienta de la Venetia, din 1992, cand aveam nevoie de o schela ruginita care sa evo­ce santierele "epocii de aur". Am im­­pru­­­mutat o asemenea schela (ar fi impropriu sa vorbim de sponsorizare) de la un prie­ten al arhitectului Stefan Lungu, comisar al editiei de atunci, si pe care a si mon­tat-o la Venetia, ajutat de mine. Seara ne im­­bra­cam "frumos" si participam la re­ceptii. Eram si munci­tori semicalificati, si oficiali. Unul dintre oficialii pavilioanelor invecinate ne-a recunoscut la o asemenea receptie si s-a mirat cat de polica­lifi­cati sunt romanii.

As aminti faptul ca la ultimele doua edi­­tii pana si criticii au fost de acord ca participarea Romaniei a stat sub semnul unei convingatoare, onorabile coe­ren­te. De obicei, criticii se selecteaza din tabara ce­lor care nu simpatizeaza cu­loarea politica a Ministerului Culturii care finan­tea­za prezenta Romaniei la Venetia si atunci devin foarte preo­cu­pati de soarta ba­nului public si de imaginea tarii in lu­me.

Ce pavilioane v-au atras atentia in mod deo­­sebit la aceasta editie?

Dupa parerea mea, in toate pavilioanele exista lucruri de remarcat, pentru ca peste tot traiesc oameni inteligenti, ta­len­tati, care gasesc solutii surprin­za­toa­re temelor pe care le au de rezolvat. Ca sa nu las impresia ca ma eschivez de la un ras­puns transant, am sa amintesc pavilionul Japoniei, extrem de poetic, in care spatiul in­terior era lasat alb (inclu­siv pardoselile) si acoperit cu desene foar­­te delicate, care vorbeau despre re­la­tia dintre obiectul de arhitectura si natura. M-a surprins pla­cut pavilionul Sta­telor Unite prin se­lec­tia celor 16 pro­iecte prezentate, care nu aveau nimic in comun cu prejudecatile noas­tre despre arhitectura SUA, si anume cladiri imen­se, consumatoare de energie, bugete imen­­se etc. Pavilionul tarilor nor­dice, care este intotdeauna o bucurie, de data asta adapostea o expozitie dedica­­ta chiar au­torului pavilionului, arhitectul nor­vegian Sverre Fehn. Si foarte confortabil m-am simtit in pavilionul Romaniei.

Cum comentati premiile oferite pe 13 septembrie Poloniei si Statelor Unite?

Cred ca premiile acordate de organizatori si-au propus sa incurajeze noua orien­ta­re a Bienalei de Arhitectura spre respon­sa­bilitate sociala. Ele omagiaza mai putin lucrari punctuale, fie ele si ex­ceptionale, si mai mult atitudini, abor­­dari care sa permita profesiei sa dea so­lu­­tii adecvate soli­ci­tarilor tot mai complexe din ziua de azi.

Totodata, premiile de anul acesta mi s-au parut nepolitizate prin comparatie cu alti ani.

Pavilionul Poloniei pornea de la consta­tarea ca foarte rar percepem arhitectura con­temporana in afara functiunii si impor­tan­tei sale actuale. Pantheonul din Roma sau termocentrala de pe malul sudic al Ta­mi­sei supravietuiesc doar pentru ca au de­venit: prima, biserica si cea de a doua, Tate Modern. In expozitia po­loneza, Hotel Po­lonia. Viata de dupa viata a cladirilor, ni se prezinta 6 edificii noi ridicate in Polonia, toate opera unor ar­hitecti cunoscuti. Dar ele sunt prezen­ta­te in doua ipostaze: in pri­ma, asa cum sunt ele azi si in cea de-a doua, dupa o ipo­tetica transformare. Gra­tie perfor­man­telor photoshop-ului, un imo­­bil de birouri este transformat intr-o in­­chi­soa­­re sau o catedrala a neamului polonez de­­vine un aqualand. Pavilionul insusi es­te transformat intr-un hotel.

Statele Unite ale Americii surprind la randul lor. Premisa de la care au pornit este ca migratiile de populatie, schim­barile de granite au creat conflicte si conditii care pun in discutie metodele tra­ditionale ale arhitecturii si ca e timpul ca cerce­ta­to­rii in urbanism, arhi­tec­tii si militantii co­mu­nitatilor sa intervina "dincolo de cla­di­re". Spre exemplu: s-a constatat ca munci­to­rii sezonieri de pe campurile din North Carolina nu aveau conditii de igiena sa­tis­fa­catoare si incidenta tuberculozei era de 40 de ori mai mare in randul acestor agricultori fata de populatia stabila a zonei. So­lu­tia propusa este o rulota utilizabila de 4 barbati care sa nu se asocieze cu ima­gi­nea negativa a "capsunarilor". Un alt birou de arhitectura se inspira din teh­ni­ca de mixare a DJ-ilor, care creea­­za melodii noi din fragmente vechi. Re­zul­tatul este o scena de concerte in care se utilizeaza aproape exclusiv materiale reciclate, cum ar fi 65 de capote de au­to­mobil sau 3.000 de recipiente de apa PET. Intr-un alt proiect, vedem deja in­­vatamintele crizei creditelor imobiliare din SUA. Dupa o analiza atenta a unei comunitati cu venituri mici, se constata ca ceea ce ar fi suportabil ar fi un credit de maximum 31.000 de do­lari. Solutia: o casa de 31.000 de dolari.

VIRGIL STEFAN NITULESCU

"Pavilionul romanesc aduce un suflu de prospetime"

Tinand seama ca in prezentarea Bienalei din acest an se afla o fotografie a pavilio­nului ro­manesc din 1938, va rog sa spuneti, pentru cei ce nu stiu, de cand participa Ro­ma­nia la aceasta manifestare de prestigiu.

Romania a participat, pentru prima oa­ra, printr-un artist individual, la Bienala (desigur, la cea de arta), in 1907, si prin­tr-un pavilion national in 1924.

Ce a insemnat prezenta la pavilionul ro­ma­nesc a doamnei Louise Cox, presedinta Uniu­nii Internationale a Arhitectilor?

Doamna Louise Cox a vizitat toate pa­vi­lioanele nationale si ceea ce a spus, apa­sat, la deschiderea oficiala a pavilio­nului ro­manesc a fost ca expozitia realizata de co­lectivul coordonat de Serban Sturdza este una "miraculoasa". Terme­nul, in context, era legat de starea magi­­ca pe care o in­duce apropierea unor obiec­­­te, aparent ba­na­le (scaune, o construc­tie reticulara cu rol de cortina intre spa­tiul de "socializare" si cel de meditatie - oferit de panourile acoperite cu imagini generoase ale unor de­talii arhitectonice in culori savant filtra­te -, planse), stare in­tretinuta de lega­tu­ra, poate, mai dificil de explicat, dar extrem de vizibila, de evidenta, intre obiectele realizate de mesteri rudari, cu un pro­fund respect fata de mestesugul transmis din ge­ne­ra­tie in generatie, si cele care sunt operele artistilor sau ale arhitectilor - opere care preiau motivele traditionale, tre­­can­du-le fie prin filtrul personal al sculp­­torului (autor al unor obiecte nu nea­­parat functionale, dar frumoase si in­spiratoare), fie prin prisma ratio­na­li­zan­ta a arhitectu­lui, in ipostaza sa de designer.

Din aceasta perspectiva, cuvintele ros­ti­te de d-na Cox si chiar simpla sa pre­zen­ta la deschiderea pavilionului au con­semnat aprecierea de care se bucura un grup de crea­tori din Romania, de var­ste si ge­neratii creative diverse, ca re­pre­zen­tanti ai unui cu­­rent de gandire ce traverseaza azi, mai ales, unele tari eu­ropene si care incearca sa ga­seasca in viata contemporana temeiuri ba­zate pe tra­ditie, fara sa oculteze aportul mo­der­ni­tatii in cultura pe care am mos­te­ni­t-o.

Bienala a oferit un Leu de Argint tinerilor ar­hitecti (anul acesta, celor din Chile). Ce ofera Romania tinerilor arhitecti?

Cred ca, in primul rand, oportunitati de care nu s-a bucurat nici una dintre ge­ne­ra­tiile care au precedat-o pe cea ac­tua­­la. Pe de o parte, libertatea de a crea, oriunde pe glob, este una reala. Pe de alta par­te, foamea teribila de proiecte urbanis­ti­ce si de arhitectura pe terito­riul Roma­ni­ei este de na­tura a crea o ce­rere, pe piata, care nu este acoperita de oferta de ar­hi­tecti din Ro­­ma­nia. Sansele de afirmare sunt imense; e suficient ca tinerii arhitecti sa stie sa profi­te de ele.

Echipa care a curatoriat pavilionul, in acest an, a organizat, cu sprijinul facul­ta­tilor de arhitectura din tara, vizite ale stu­den­tilor arhitecti la Venetia. Via­ta pavilio­nului se desfasoara, insa, nu doar intre pe­retii sai, ci, peste tot in Ve­ne­tia, prin par­­ticipari ale creatorilor ex­po­zitiei roma­nesti la pleiada de evenimente care au loc cu prilejul Bienalei.

Cum contribuie prezenta romaneasca de la Venetia la imaginea culturala a Ro­ma­niei in afara, in acest an al dialogului eu­ro­pean?

Editia din acest an reprezinta cea de-a 11-a Bienala de Arhitectura. Este, dupa opi­nia multora, editia cu cea mai con­sis­ten­ta si interesanta participare ro­maneas­­ca. Pe de alta parte, expozitia este origina­­la, in raport cu celelalte pavilioane natio­na­le, care s-au preocupat fie de probleme foar­te concrete de urbanism si arhitectu­ra (Franta, Regatul Unit, Canada, Statele Uni­te, Rusia), fie de cele ridicate de necesi­ta­­tea salvarii me­diului (Germania) sau de reflectii pe marginea societatii postindustriale (Polonia), fie au fost dedicate unor de­mersuri din sfera metaarhtitecturii (Ser­­bia, Brazilia). Din aceasta perspectiva, Ro­ma­­nia a demonstrat ca poate sus­ti­ne un dis­curs coerent in dialogul initiat pe pla­nul creatiei arhitecturale contempo­ra­ne, prin strangerea laolalta a unor for­te creative diverse, dar convergente, fapt rarisim, in si­tua­tia in care cele mai multe pa­vili­oa­ne au mizat pe eforturile unor in­di­vidua­li­tati, si nu pe cele ale unor echipe. Se poate spu­ne, asadar, ca pa­vilionul ro­manesc aduce, prin ex­po­zi­tia BOLT, un suflu de pros­­pe­ti­me si de vi­goare, intemeiat pe tra­di­tie si pe in­­te­le­gerea superioara a contem­pora­nei­tatii. In ce masura este aceasta ima­­gine, in­­tr-adevar, reprezentativa pentru an­sam­blul so­cietatii roma­nesti, in ce ma­­sura echipa de arhitecti, artisti si mes­teri care a dat con­tur acestui proiect ex­po­zi­­tio­nal este perceputa drept reprezentativa pentru cultura ro­mana, de catre co­na­tionalii nos­tri, aceas­­ta este o proble­­ma la care nu ma simt in sta­re sa incerc un ras­puns. Este bi­ne insa ca, cel putin, din­spre res­tul geografiei arhi­tec­turii ac­tua­le, avem, prin pre­zenta ex­po­zi­tie, cel pu­tin o contributie per­so­nalizata si una­nim apreciata drept valoroasa.

VIRGIL SCRIPCARIU

"Arhitectura si-a pastrat prestanta"

Bienala de la Venetia are, dupa cum se stie, o dimensiune sincretica: anul acesta, de pil­da, s-au desfasurat cam in acelasi timp Mostra Internazionale di Architettura, La­bo­ra­to­rio Internazionale del Teatro si Festival Internazionale di Musica Contempo­ra­nea. Tocmai pentru ca sunteti sculptor, va intreb care con­siderati ca este preg­nan­ta arhitecturii in­­tre celelalte manifestari?

Este prima oara cand particip activ, dar si ca spectator, la un eveniment atat de important si-mi este foarte greu sa dau un raspuns pertinent, insa sen­za­tia foarte pu­ternica pe care am avut-o de mai multe ori in intalnirea cu arhitectura de calitate este aceea ca si-a pas­trat doua atribute esen­tiale: dialogul cu omul, in incercarea de a se infiinta o relatie de functionalitate, si popularea ideala a unui spatiu, subordo­nata fie­ca­rui caz; apoi, armonia relatiei acestui bi­nom om-constructie cu veci­na­ta­tea. Ob­serv ca celelalte arte "libere", ne­con­­stran­­se de responsabilitati si functio­na­­li­tati, pot cadea intr-o relaxare, intr-o usu­ratate a gestului, renuntand la regulile care le defineau, amestecandu-se, con­fun­dandu-se. Din acest punct de vedere, con­sider ca arhitectura si-a pas­trat pres­tan­ta si rolul pe care l-a avut in­­totdeauna.

Expozitia din acest an a fost conceputa ca un dialog intre arhitecti si sculptori. Cum s-a desfasurat acest "dialog" si ce rezultat a avut el? A fost vorba doar de o interferenta a arte­lor sau a fost ceva mai mult de atat?

Invitatia de a participa alaturi de ar­hi­tecti a fost un gest de mare generozita­te, dar si recunoasterea unei vecinatati ui­ta­te; in fond, la nivel de concept si imagine, cele doua arte nu pot exista se­pa­rat. Atat ar­hitectul, cat si sculptorul se subordonea­­za acelorasi legi: gandesc si construiesc spa­tiul prin volum, ope­rand asupra lui cu ace­leasi instrumente: proportie, echilibru, culoare...

Pe de alta parte, in cazul de fata, dincolo de dialogul permanent, a existat un mo­ment in care echipa de arhi­tecti s-a sub­ordonat mestesugului si a ras­puns cu mare implicare gestului artistic. Una dintre marile satisfactii pe care am trait-o la Ve­netia a fost transformarea intregului spa­tiu al pavilionu­lui in atelier de sculptura si implicarea ar­hitectilor in intreg de­mer­sul con­structiei structurii centrale. A fost o pro­vo­care in egala masura sculpturala si ar­hitecturala. Este ceea ce cred ca a di­fe­rentiat imaginea pavilionului Roma­ni­ei, asumarea unui hand-made, ce avea sa fie apreciat de vizitatori.

Spatiul de acolo a ajuns sa ofere un po­pas placut, o atmosfera pozitiva, un "ceva" cu care atunci cand te intalnesti iti face bine. Aceasta stare de transmitere este ceea ce, personal, imi doresc in sculptura si ceea ce am regasit si in arhitectura propusa de domnul Serban Sturdza.

Se spune ca ati avut o contributie esen­tia­la pentru imaginea finala a pavilionului ro­manesc. Va rog sa detaliati.

"Esentiala" e prea mult spus. Con­cep­tul de baza a fost foarte bine pus la punct de arhitecti si a raspuns perfect te­mei Bie­na­lei. Apoi, variatiunea la scau­nul ruda­resc am primit-o initial ca pe o tema de ate­lier si recunosc ca am ras­puns cu mare pla­cere provocarii. In fapt, regula impusa era foarte simpla: trei puncte de sprijin si se­zutul cu forma aceea de bumerang. De aici rezultatul a fost neasteptat chiar si pen­tru mi­ne. Bubico, scaunul care s-a dovedit a fi si rasfatatul pavilionului, a ras­puns do­rin­­tei mele de a testa diverse materiale inedite. Rezultatul a avut accente ludice. Apoi Gingo Chair, intr-o varianta in­termediara, de atelier, dus mai degraba intr-o zona sculpturala, a avut intentia de a provoca privitorul la o rezemare pe un "fu­ior" vegetal, la umbra unui Gingo Tree din metal.

Ideea construirii unui obiect central in ca­drul expozitiei, entuziasmul si cu­noas­terea folosirii materialelor de sculp­tura cred ca au facut ca prezenta mea in grupul de arhitecti sa fie utila si vizibila. Apoi, rezolvarea pavimentului, prin­­tr-o tehnica ela­borata pe loc, mi-a adus acea bucurie pe care o am atunci cand, in­­tr-un final, obiec­tele devin coerente si re­zulta un tot unitar. Cred ca imaginea finala a pavilionului transmitea continuitatea demersului arhitecturii expuse si usurinta unui gest firesc, spontan, ceea ce recunoastem imediat si la o sculp­tura de buna calitate. Expunerea a fost ajutata mult si de fundalul sonor, o contributie a lui Vlad Sturdza. Este un caz in care trei arte s-au orchestrat in mod fericit.

Cu ce impresii ati ramas la aceasta edi­tie a Bienalei, inca in desfasurare?

Am ramas cu impresia ca Romania a facut o figura buna, ca s-a expus arhitec­tu­ra de calitate, ca mesajul a fost profund si in acelasi timp usor lizibil (ceea ce cred ca este o mare calitate). Am sim­tit ca expunerea noastra a fost bine primita.

In general, tema propusa a fost tratata de expozanti cu mare interes. Am asis­­­tat la manifestari foarte diverse, dar am remarcat si preocupari comune, una dintre aces­tea fiind relatia arhitecturii cu natura.

Ca artist plastic nu pot ascunde faptul ca, dupa aceasta experienta, mi-ar pla­cea sa revin ca expozant la Mostra di Arte.

IULIAN UNGUREANU

"Franturi de «dincolo de constructie»"

Pentru inceput, va rog sa prezentati struc­tu­ra expozitiei din acest an.

Expozitia de anul acesta a avut ca tema Arhitectura de dincolo de constructie, o tema pe cat de simpla, pe atat de subtila si deschisa interpretarii.

Pavilionul romanesc prezinta o expozi­tie de fotografie de arhitectura, alaturi de un numar relativ mare de scaune cu trei pi­cioare - scaune traditionale, facute de ru­darii din nordul Olteniei - si inter­pre­tari moderne din metal ale acestora. De ase­menea, se mai afla acolo o instalatie (rea­lizata de sculptorul Virgil Scripcariu) care este de fapt o interpretare la scara mare a unui scaun pe care nu am reusit sa-l realizam, din cauza complexitatii curburilor sale. Structura este realizata din otel, nuiele, calti si ipsos de modelaj.

Ca specialist, considerati ca a fost valorizat rolul arhitecturii la nivelul asteptarilor?

Cred ca tema de anul acesta nu poate sa aiba criterii de comparatie sau nivele de performanta. Totusi, dupa ce am vazut si celelalte pavilioane, cred ca pavilionul ro­manesc e destul de subtil, complex si reu­sit.

Cel mai tare m-a bucurat aparitia noas­tra pe un site de design consacrat: http://www.designboom.com/weblog/cat/9/view/4068/venice-architecture-biennale-08-romanian-pavilion.html

Cum apreciati tipul de discurs expo­zi­tio­nal si verbal?

Expozitia este una foarte directa si pre­zin­ta mai mult franturi; acele franturi care fac ca unele dintre lucrarile noastre sa trea­ca "dincolo de constructie". Sunt pre­zentate cornise de case, poteci din pa­du­re, de­talii de luminatoare, fotografii de atmo­sfe­ra din gradini, scari s.a.

Dimensiunea explicativa o fac in Catalogul nostru oameni din alte specialitati ca­re spun ce inseamna pentru ei "dincolo". Aici, doamna Mariana Celac a avut un rol im­portant in alegerea unor personalitati din viata culturala romaneasca.

Cum s-a contextualizat pavilionul roma­nesc la Venetia?

Surprinzator, cateva dintre temele atin­­se de noi au fost si in preocuparile altor pavilioane. Motivul scaunului traditional apa­re si la pavilionul Italiei, intr-o insta­la­tie realizata de Herzog & de Meuron. Apoi, motivul gradinilor este si in pavilionul Japoniei. Motivul impletiturilor din lemn se afla si in pavilionul Rusiei. Desigur, interpretarile sunt diferite.

In rest, cred ca pavilionul romanesc este destul de personalizat si prezinta preo­cupari ale Biroului PRODID.

Va rog sa vorbiti despre BOLT, proiectul Ro­maniei, si sa mentionati contributia dvs.

BOLTeste o expozitie care a avut o peri­oa­da de germinare foarte intensa. Intal­ni­ri­le echipei aveau loc la Biroul PRODID din Cotroceni si de cele mai multe ori se in­­­tindeau pana noaptea tarziu.

Alaturi de Serban Sturdza, Doina Sturd­­za, Mariana Celac, Marius Marcu-La­padat si Mirela Duculescu am participat la discutiile si selectiile de fotografii, care aveau sa contureze forma finala a pa­vi­lionului. In urma acestor discutii, am de­senat plansele si am facut listele de lu­crari pentru muncitorii care au recon­ditio­nat pavilionul.

Eu am asigurat suportul tehnic (mode­la­re 3 D) pentru realizarea instalatiei sculp­torului Virgil Scripcariu. Am transpus pen­tru executie desenele domnului Sturdza pentru interpretarile din metal ale scau­nului tripodic. Am conceput un model de scaun tripod - Bolt X. Si am muncit, intre 2 si 9 septembrie, impreuna cu toata echipa, la amenajarea efectiva a pavilionului in Venetia.

Din sase proiecte prezentate, am lucrat la doua si la Scara din Obedenaru.

Grupaj realizat de Alina Boboc

DUMITRU CRUDU

Macel in Georgia*

• Nascut la 8 noiembrie 1967 în satul Flutura, Republica Moldova • frecventeaza Facultatea de Jurnalism a Universitatii de Stat din Republica Moldova (1985-1987) si Universitatea de Stat din Tbilisi, Georgia (1988-1992) fara sa le finalizeze; absolvent al Facultatii de Stiinte, sectia Filologie a Universitatii "Transilvania" din Brasov, România (1995) • masterat la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu (1996); frecventeaza cenaclurile Erata si Interval si initiaza, în anul 1999, împreuna cu Marius Ianus, un nou curent literar, fracturismul, lansat printr-un manifest publicat în revistele Paralela 45 si Vatra • profesor la Liceul Forestier din Codlea si ziarist la Monitorul de Brasov • membru al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din România (ASPRO), al Uniunii Scriitorilor din Romania si din Republica Moldova si al Uniunii Teatrale din Republica Moldova; comentator cultural la Radio Europa Libera, biroul din Republica Moldova; coordonatorul Clubului Literar de pe langa Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova împreuna cu Nicolae Popa. • a publicat: Falsul Dimitrie (poezie), editura Arhipelag, Tg. Mures, 1994; E inchis va rugam nu insistati (poezie), editura Pontica, Constanta, 1994; Sase canturi pentru cei care vor sa inchirieze apartamente (poezie), editura Paralela 45, 1996; Falsul Dimitrie Crudu (poezie), editura Vinea, 2003; Pooooooooooate (poezie), editura Vinea, 2004; Crima sangeroasa din statiunea violetelor (teatru), editura Arc, Chisinau, 2001; Salvati Bostonul (teatru), editura Cartier, Chisinau, 2001; Alegerea lui Alexandru Suto (teatru), editura Unitext, Bucuresti, 2004; Duelul si alte texte (teatru), editura Eikon, Cluj, 2004; Le septieme kafana (coautori Nicoleta Esinencu si Mihai Fusu), editions Lespace dun instant, Paris, 2004; Un concert la viola pentru caini, editura Xerox, Chisinau, 2004; Steaua fara... Mihail Sebastian, editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2006; Oameni ai nimanui, editura Cartier, 2007

*

Cand am tras-o pe Georgiana intr-un autobuz sulfuriu, in piept imi bateau patruzeci de inimi. M-am asezat langa fe­reastra, cuprins de o neliniste sacai­toa­re. Dar la fel de repede cum imi incol­tise in minte, tot asa de fulgerator m-a la­sat in pace. Durase nici cat te-ai manji la un ochi. Teama ca Georgiana ar putea sa ma abandoneze la prima statie se pulveriza in aer ca o hartie putreda. Cu cat autobuzul se implanta tot mai adanc in oras, cu atat siguranta mea cres­tea ca fata aia tulburator de frumoasa nu va incerca sa-mi rasuceasca cu­titul in burta si sa spele putina. Ea sta­tea langa mine si suradea. Nu, n-o ti­neam de mana si nu-mi lasasem capul pe umarul ei. Nu, pana acum, n-o atinse­sem niciodata. Dar nici nu voiam sa-i ating mainile sau fata. Imi era destul ca era alaturi de mine.

Apoi atentia mi-a fost furata de un ba­tran inalt si uscativ, cu niste ochi spa­la­citi, care a urcat, cu spinarea teapana, in una dintre statiile alea aglomerate din preajma bazarului. Fara sa se uite la nimeni, s-a asezat pe scaunul de lan­­ga usa. Batranul sfoiegit se holba doar in fata sa de parca nu ar mai fi fost si alti ca­latori in acel autobuz obosit. Pe genunchi tinea cativa pesti congelati, inve­liti neglijent in ziarul Pravda. Pestii ince­pu­sera sa se dezghete, diluand un titlu ti­pator, spatiat cu litere miscate pe prima pagina: "In urma incheierii conven­ti­ei de la Belovejsk, incepand cu 8 decembrie 1991, Uniunea Sovietica nu mai exis­­­ta". Privelistea pestilor care se dez­ghe­­­tau era de-a dreptul fascinanta! Nu-mi mai puteam rupe ochii de la ea, vrand sa nu scap nici un detaliu din acel spectacol desantat. Picaturile de apa se izbeau de podeaua autobuzului, formand o baltoaca ingalata, chiar la picioarele ba­tranului, intepenit in scaun. Ziarul se inmuiase cu totul si literele pluteau in toate partile. Pestii raspandeau in jur o adevarata putoare, ceea ce nu putea sa insemne decat un singur lucru: ca batra­nul fusese dus de nas si sfarnarul ii ba­ga­se pe gat niste pesti stricati, aflati in­­tr-o avansata stare de putrefactie, dar nu neaparat acest lucru ma soca, ci lipsa de reactie a celorlalti batrani din autocar, care nu cracneau, ca de obicei, ca, la o adica, ce-i cu duhoarea asta insupor­ta­bila din autobuz? Ma miram ca nici unuia dintre ei inca nu incepuse sa-i tre­mu­re nasul. Toti erau foarte calmi si foar­te tacuti.

Bine, batranii ca batranii, dar de ce po­sesorul acestor pesti stricati era asa de calm si de miserupist? De ce dracului nu facea taraboi, ca, uite, draga, la ce zile am ajuns, sa ma pungaseasca un to­parlan nenorocit sau sa zbiere van­za­to­rii de astazi sunt niste snapani, doar chi­lipirul ii intereseaza si mai mult nimic, sa-mi radeti mustata daca mint, iti zambesc dulce pana se vad cu banii tai in buzunar, dupa care nu ai decat sa te otra­vesti in voie si sa chemi ambulanta ca sa te care la spital, sigur, in cazul cand va avea benzina sa vina si tot asa mai departe. Dar, desi era o victima evi­den­ta, batranul era de-o calmitate olimpica. Totusi, cu fiecare secunda care tre­cea, pantalonii sai croiti dintr-o stofa foar­­te scumpa isi pierdeau tot mai mult si mai mult din farmecul initial. Il scrutam cu coada ochiului si ma intrebam de ce dracului nu face nimic ca sa-si salveze pantalonii? De ce nu se ridica in pi­cioa­re si de ce nu se scutura de zoaia slo­bo­zita de pesti? Sau de ce nu pune pes­tii pe podea ca zeama puturoasa sa nu-i mai festeleasca pantalonii? Dezghe­ta­rea neasteptata a pestilor si umezirea ziarului ii jegosise rau de tot pantalonii, spoindu-i cu culoare tipografica si cu o zeama galbena, incat m-as mira sa-i mai poata purta de acum incolo, dar, cu toatea astea, batranul statea teapan pe scaun, cu ochii ficsi, tintiti in fata sa, de parca nu cu el s-ar fi intamplat toate aceste lucruri, ci cu totul si cu totul altcineva. Dumnezeule, oare de ce nu arun­­ca pestii aia alterati pe geam?

Inainte sa coboram din autobuz, aerul deveni de-a dreptul irespirabil, iar pan­talonii batranului inmarmurit pe scaun isi pierdusera definitiv frumu­se­tea si eleganta lor de altadata, sema­nand mai degraba cu pantalonii unui ples­car. Ne-am facut loc spre usa din mijloc, fiindca cea din fata se deschidea doar pentru stabi. Din ziarul in care ba­tra­nul isi invelise pestii nu mai rama­se­se­ra decat niste fasii incolore. Brusc, aces­ta s-a intors in directia noastra si ochii sai mi s-au parut a fi si mai ab­senti decat erau in clipa cand a urcat in autobuz, tinand in brate cinci sau sase pesti inghetati. Autobuzul a franat si ne-a vomitat in statie. Ne petreceau zeci de uitaturi banuitoare care ne condamnau pentru niste fapte pe care nu le comiseseram niciodata. Apoi autobuzul a demarat in tromba, plecand cu ba­tra­neii aia fistichii si pricajiti care, in con­tinuare, se sfredeleau cu suspiciune unii pe altii. Autobuzul s-a topit in burta orasului, dar nu si duhoarea aia de peste stricat care inca ne mai intepa na­rile.

Apoi au inceput sa rasune alte si al­te impuscaturi si noi am rupt-o din loc.

*

Georgiana si Angelo alergau ti­­nan­du-se de mana. Alergau spre raul din vale. Fugeau pe niste strazi laturalnice. Fugeau lipiti unul de altul, despicand sirurile convulsive de barbati si femei care paraseau orasul sau coloanele pra­fui­te de refugiati din Abhazia si Osetia de Sud care intrau in Tbilisi. S-au chircit la pamant doar atunci cand au prins sa traga la cativa pasi de ei, apoi au con­ti­nuat sa fuga. Naiba sa stie cine impus­ca, dracu sa stie in cine, dar gloantele bu­buiau pe langa urechile lor muscand din zidurile caselor pe care le lasau in ur­ma. La un moment dat, fuga lor deveni de-a dreptul riscanta si aberanta si Georgiana si Angelo s-au dosit in spatele unei case rosii, cu draperiile trase, asteptand ca pacanitul automatelor sa in­­ceteze. Asteptau sa se inscauneze cele ca­teva minute de liniste ca sa poata aler­­­ga mai departe spre caminul in care locuia Georgiana, dar tacanitul ala deveni si mai furibund, asa incat Georgiana si Angelo se intinsera pe burta, as­cun­zandu-si capul in maini. Se tupilase­­ra in spatele unei case cu acoperis rosu si cu obloanele trase, fara sa stie ca aia era casa Nadejdei Filipovna Ostroumnaia si fara sa stie ca dansa acum era aca­sa si pentru a zecea oara in acea zi spala dusumeaua, cu toate ca aceasta ar­dea de curata ce era.

Iar dupa ce termina de frecat podeaua, se apuca, cu o carpa uda, sa stearga du­lapurile, pervazurile, etajerele, mese­le, scaunele, picioarele paturilor, plintu­ri­le. Iar dupa ce duse la bun sfarsit si trea­ba asta, se puse sa spele din nou, pro­babil tot pentru a zecea oara, taca­mu­rile. Spala pahar dupa pahar, lingura dupa lingura, furculita dupa furcu­lita, cutit dupa cutit, farfurie dupa farfurie, oala dupa oala, cratita dupa cra­ti­­ta. Dupa ce spala si ultima cratita, Na­dej­da Filipovna isi roti privirile prin casa si tot i se parea a fi murdara si isi dadu cuvantul ca, peste o jumatate de ora, s-o mai curete o data. Acum insa tre­buia sa-i faca o injectie cu magneziu lui Soso, in poponeata, care continua sa fie paralizat si care nu-si putea misca cele patru labute ale sale. Dupa ce il im­­punse cu seringa pe Soso si dupa ce ii asculta scheunatul pitigaiat, Nadejda Filipovna isi aminti ca e seara si ar trebui sa-i dea de mancare pisicii Valentinei Ivanovna. Incalzi laptele si il turna intr-o strachina de lemn. Se aseza pe col­tul unui fotoliu urmarind-o cu incan­tare pe Suliko cum papa laptic si cum o pri­vea pe Suliko lingand fundul stra­chi­nii se gandi ca Valentina Ivanovna e pur si simplu o vaca. In primul rand, pen­tru ca aceasta plecase din Tbilisi si, in al doilea rand, pentru ca plecase fara s-o anunte, cu toate ca locuia in blocul de vizavi, aproape ca bot in bot. Nadejda Filipovna ii umplu din nou strachina lui Suliko careia ii placea la nebunie laptele si isi aminti ce scarboase fusesera clipele alea cenusii in care descoperise ca familia Brovkina o uschise din Tbilisi. Fireste ca aflase intamplator. Aflase ieri cand rapaitul gloantelor amu­ti. Nadejda Filipovna isi arunca un fas pe ea si merse la Valentina Ivanovna cu un ulcior cu vin, ca sa bea un pahar de sufletul sotului ei, tovarasul colonel Dionisie Dionisievici Ostroumnii, ucis, acum vreo luna sau vreo luna jumate in urma, pe o strada intunecoasa din orasul Suhumi. Si pentru ca, dupa ce apasa pe butonul soneriei, nimeni nu-i deschise usa, Nadejda Filipovna o descuie singura, caci prietenia dintre cele doua femei era atat de mare incat facusera schimb de chei de la apartamentele in care locuiau. Dupa ce patrun­se­se inauntru, Nadejda Filipovna se scur­­se, colilie la fata, scofalcita si des­car­nata, pe podea, descoperind ca apartamentul Valentinei Ivanovna era completamente gol. Treaba asta o zapaci atat de tare pe Nadejda Filipovna incat mai bine de vreo jumatate de ora nu pu­tu face nimic altceva decat sa clipeasca ne­putincioasa din gene neintelegand unde e mobila Valentinei Ivanovna. Se trambala din sufragerie in dormitor si peste tot descoperi acelasi lucru: un apar­tament pustiu, gol, desert. In apartamentul Valentinei Ivanovna nu mai era nici macar un singur fotoliu sau ma­car un singur divan, ceea ce putea sa in­­sem­ne doar un singur lucru, ca sotii Brov­­kin o taiasera din gara, fara sa-si ia ramas bun de la Nadejda Filipovna si fara sa-i divulge intentiile pe care le clo­ceau in mintile lor egoiste. Nadejda Filipovna trecea din camera in camera si toate, dar absolut toate erau pustii si doar in bucatarie gasi o punga alba. O desfacu si in ea isi vazu ingramadite toate cadourile pe care i le daruise de-a lun­gul timpului Valentinei Ivanovna: doua parfumuri Crasnaia Moskva, apa de colonie poloneza Biti Mojet, un album despre Stalingrad, un samovar, un ceainic electric si toate fotografiile facu­te de Nadejda Filipovna in care cele doua surate stateau imbratisate in Pia­ta Rosie, in fata Kremlinului sau in incinta casei in care se nascuse Volodea Ulia­­­nov. Descoperirea asta o ravasi atat de tare pe Nadejda Filipovna incat i se sui piperul la nas si fata ii deveni alba ca o sugativa. Nadejda Filipovna se in­­doi ca intre ea si Valentina Ivanovna fu­se­se o prietenie adevarata. Avea impresia ca tovarasa Brovkina pur si simplu ii mancase sofranul. Dar gandurile ei de­spre aceasta noua si sasaitoare dezama­gire fusesera spulberate de miorlaitul unei pisici care razbatea din dulapul din bucatarie. Nadejda Filipovna deschise usa singurului dulap care mai ra­ma­sese in apartamentul Valentinei Iva­novna si in brate ii sari Suliko, pisica fostei ei prietene, pe care marcoava o ui­tase in sifonier, carabanindu-se in mare graba, sau poate ca o lasase intentionat in dulap ca sa scape de o grija in plus si sa n-o incurce sa fuga mai repede din Tbilisi. Oricum ar fi, pisica lesinata de foame o facu pe Valentina Ivanovna sa decada cu totul in ochii Nadejdei Filipovna care, nu se stie de ce, isi aminti de o piesa de-a lui Cehov, pe care o va­zu­se acum vreo douazeci de ani la un teatru din Moscova, dar a carei denumire nu si-o aducea aminte. O scarpina pe Suliko dupa urechi, zicandu-si ca, cu pri­ma ocazie, o sa-i stoarca lamaia in nas teleleicei aleia iresponsabile, sigur, daca o sa mai aiba vreodata aceasta oca­zie, dar Nadejda Filipovna era sigura ca o s-o mai aiba. Cu aceasta hotarare eroica in cap si cu pisica lesinata in brate Nadejda Filipovna iesi, borand, din apartamentul pustiu al familiei Brov­­kin. Iesi la timp, caci, imediat dupa ce tranti usa, isi facusera aparitia si noii proprietari carandu-si mobila si lucrurile. Nadejda Filipovna iesi in curte si arunca cheia intr-un cos de gunoi. Rapaitul gloantelor o facu sa se refugieze mai repede in casa ei, iar dupa ce-o hrani pe Suliko si isi astupa urechile cu vata, se apuca din nou sa spele podeaua, cu toate ca aceasta lucea ca o oglinda, dar Nadejdei Filipovna oricum nu i se pa­rea a fi indeajuns de salubra. Cand a impins ligheanul spre mijlocul odaii, afara se inscauna un moment de acalmie, asa cum se instala si acum. Atunci Nadejda Filipovna izbucni in hohote asurzitoare de plans, iar acum se aseza pe marginea jiltului si o privi induio­sa­ta pe Suliko ce papa deja a treia strachina de lapte.

Linistea ce se pogori afara ii bucura si pe Angelo si Georgiana, care au sarit in picioare, au ocolit casa Nadejdei Filipovna si au luat-o la fuga spre caminul in care locuia Georgiana. Amandoi au ra­mas pur si simplu perplecsi, cand, cam peste vreun ceas, leoarca de sudoare si respirand din greu, s-au oprit in fata caminului ei, cocotat pe un repezis. Au inghetat in mijlocul unei multimi pa­nicate, fiindca ceea ce le era dat sa vada intrecea orice imaginatie. Caminul Geor­­gienei ardea. Ardea la propriu, infa­su­rat intr-un nor negru de fum. Trosnea din toate incheiturile si ameninta, din clipa in clipa, sa se prabuseasca sau sa sara in aer. Palalaia ingurgita usile si ferestrele, iar limbile flacarilor tasneau afara, prin geamuri, incercand sa se catere spre acoperis. Valvataia musca peretii din toate partile, aruncandu-si funiile groase pe beregata cladirii. Focul se intetea, fiind gata sa gatuie blocul asta cu saisprezece etaje, si Georgiana tipa, sleita de puteri: "Acesta nu poate fi caminul meu!". Cu cat se uita mai mult la cladirea scheletica si innegrita de funigine avea impresia ca si min­tea ei lua foc si se gandi: "Si acum unde naiba vom dormi la noapte?". Deodata, creierul ei fu bortelit de sfredelul unei decizii care nu mai suporta nici un fel de amanare: sa patrunda urgent in cladire si sa-si salveze lucrurile. Georgiana il apuca pe Angelo de mana si amandoi s-au strecurat in inima cladirii linse de flacari, tusind din greu. Se fofilau pe coridor spre camera Georgianei, taind in doua tramba de fete si baieti, cu geamantane in brate, ce se cazneau sa razbata afara. Bulucul de tineri si tinere se opintea sa scoata din camin tele­vizoare, magnetofoane, fotolii sau divanuri. La etajele de sus se mai auzeau im­­puscaturi razlete, iar pe coridorul pe care alergau tinandu-se de maini pere­tii erau innegriti de fum si scrijeliti de gloante. Tot asa cum era si camera Geor­gianei, in care, intr-un tarziu, au dat buzna si si-au pus mainile in cap, caci aceasta era completamente goala. Dar nu din cauza flacarilor. Se vede ca, inaintea focului, prin camera a reusit sa treaca o ceata de friponi care au in­­s­fa­cat tot ce se puteau lua: rochii, geci, bla­nuri, blugi, bani, bratari, margele, ca­masi de noapte, sutiene, chiloti, parfu­muri frantuzesti sau prezervative, la­sand sa fie mistuite de flacari doar lucrurile care nu-i interesau: draperiile de la ferestre sau saltelele si plapumile de pe paturi. Georgiana umbla strecheata prin camera, incolo si incoace. An­gelo deschise usa dulapului man­ga­iata si linsa de flacari pentru a gasi cel putin actele fetei. Smulse pasaportul, ina­inte ca limbile flacarilor sa-l transforme intr-o mana de cenusa. Dupa asta izbi cu picioarele in usa cuprinsa de flacari, o inhata pe Georgiana de brat si au alergat din toate puterile pe co­ridorul im­­bacsit de fum. Au sarit in curte cu ochii inchisi, pe care i-au putut deschide abia dupa ce s-au indepartat cam la vreo suta de metri de cladirea in­cen­diata, adica undeva in partea im­­pa­du­rita a curtii caminului care, intre timp, devenise un camp de batalie intre stu­dentii care-l sustineau pe Gamsahurdia si cei care erau de partea lui Tenghiz Kitovani si a garzii nationale. Angelo si Georgiana au rupt-o din nou din loc ca sa se puna la adapost de gloan­tele care zumzaiau deasupra capetelor lor si fugeau si fugeau, fara a sti prea bine unde fug si cum alergau asa, la un moment dat, Georgiana con­stien­tiza ca, de fapt, alearga de una singura si cand isi dadu seama de acest lucru, in­­­tepeni langa un copac, intrebandu-se: "Da unde-i oare Angelo? Oare nu cumva fu­sese impuscat in timp ce alergam?". Se porni sa-l caute si strigandu-l reveni in curtea caminului. Angelo insa nu era nicaieri si, cand realiza treaba asta, in strafundurile fiintei ei prinse sa clocoteasca o spaima irationala ca Angelo fu­se­se impuscat. Frica asta fu dislocuita de o fobie si mai parjolitoare, ca unul din­tre studentii care isi lipise teava ka­las­nikovului de obraz e leit tatal ei care-si zburase, absolut fara nici un mo­tiv, creierii, iar odata cu aceasta fobie se trezi la viata si o pofta sexuala de-o in­tensitate fara precedent, de-a se culca cu studentii care se impuscau. O forta ne­cunoscuta o indemna sa se dezbrace, sa-si fluture fusta deasupra capului si sa se porneasca goala spre studentii care trosneau din pistoale si sa le strige: "Eu va doresc pe toti". In acelasi timp insa, Georgiana isi dadea seama ca de acest gand rusinos care-i electrizase tot corpul putea sa scape doar ga­sin­du-l pe Angelo. Se rasuci pe calcaie si se porni sa-l caute pe poet, alergand ina­­poi in padurice si strigandu-l pe nume. Dar poetul nu era nicaieri, iar afara se lasa intunericul si cu cat se innopta mai mult Georgiana era scuturata tot mai tare si mai tare de o dorinta neomeneasca de-a se intoarce la soldati si de-a se fute pana dimineata cu acestia. Geor­giana se lasa in pirostrii si incepu sa planga si atunci langa ea se ivi un ba­tran costeliv care-i zise: "Vino dupa mi­ne!" si Georgiana il urma, ascultatoare, iesind din padure si coborand treptele metroului. Iar dupa ce-au ajuns pe peron, Sota i-a zis: "Du-te si te asaza pe scaunul ala!" si Georgiana a mers si s-a asezat, iar cand s-a uitat in jur batranul nu mai era nicaieri.

*

Cand am realizat ca fugeam de unul sin­gur prin paduricea din fata ca­mi­nu­lui, m-am intors inapoi s-o caut pe Geor­giana, dar fata nu mai era nicaieri si atunci am iesit in strada si m-am asezat pe o banca uda pe care nu era nimic altceva decat un caiet si un pix. Se vede ca cineva le uitase acolo. Am deschis caietul si am ramas trasnit: acesta era uscat. Era completamente uscat, cu toate ca afara ploua cu broaste. Am deschis ca­ietul si m-am apucat sa scriu, incer­cand sa fac abstractie de ceea ce se in­­tampla in jur, incercand sa nu observ droaia, nemultumita si speriata, de re­fu­giati care se scurgea spre gura metroului. Scriam intr-o veselie, desi peste mine turna cu galeata. Scriam cu inca­pa­tanare, cu teama, cu bucurie, spe­rand sa gasesc ceea ce era autentic in mine insumi si sa descopar, de fapt, cine sunt eu cu adevarat si ce caut in acest oras de la marginea lumii, pe aceasta banca, in aceasta viata, la poalele Caucazului inzapezit. Scriind, imi dadui seama ca fusese o tampenie ca fu­gisem din Chisinau si ca voisem sa ascund de toti ca trasesem pe maneca acea epigrama lesioasa, fara sa stiu ce fac sau stiind prea bine. Acum nu mai voiam sa ascund de nimeni nimic. Acum nu mai voiam sa ma dau dupa cires, dar nici sa ma las hartuit pentru niste lucruri pe care le facusem cand nu eram in toate mintile, acum cinci sau sapte ani in urma. Acum nu mai voiam sa fug de mine insumi. Acum nu mai voiam sa-mi sparg cosurile de pe fata si sa devin un tip imaculat, cu o biografie ire­prosabila, ci voiam sa redevin Angelo, pur si simplu Angelo, adica un tip cu bube in cap, un individ imperfect, un om caruia, uneori, ii put picioarele. Voiam sa fiu cel care fusesem acum cativa ani, inainte de-a urca in avionul care ma abandonase in Tbilisi. Acum nu mai voiam sa public, sa am cat mai multe carti si cat mai multe premii, sa fiu citit si sa fiu cunoscut de toata lumea. Acum voiam sa fiu un tip anonim. Un om ma­runt. Un individ sters si neinsemnat pe care sa nu-l stie absolut nimeni, vorba unui filosof francez sau italian contemporan, caruia i-am uitat numele.

Continua sa ploua, iar eu continuam sa scriu. Eram ud ciuciulete, dar continuam sa scriu. Scriam un poem despre cum Militia, Securitatea, profesorii, zia­ristii ma impingeau spre o crima pe care nu aveam de gand s-o fac pentru ca o iubeam pe Georgiana, chiar si daca aceasta era curva, betiva si lenesa. Pe mine nu ma deranjau slabiciunile fetei, atunci de ce ar fi trebuit sa le dea bataie de cap militienilor sau securistilor si de ce acestia ma acuzau ca vreau s-o ucid, cand eu, de fapt, o iubeam? O iubeam asa cum era. Stateam pe banca si tremu­ram de frig. Scriam ca sa inving frigul. Scriam ca sa imprastii intunericul si nebunia care ma cuprindeau. Scriam ca sa-mi inabus dorinta de-a manca. Scriam ca sa uit ca nu mai mancasem de cateva zile si tot de cateva zile nu mai dormisem deloc, din simplul motiv ca pur si simplu nu mai aveam unde sa dorm. Scriam si eram fericit. Pe langa mine s-au tarat pe burta cativa soldati din garda nationala. Dar eu eram sigur ca atata timp cat voi scrie oamenii din garda nationala nu ma vor impusca in cap. Scriam, amintindu-mi de verisoara mea si a lui Dumitru Crudu, Galina Va­ca­ras, o mulgatoare la ferma de vaci din satul Todiresti care, atunci cand soacra ei s-a imbolnavit de cancer la sani, a prins sa-si scrie memoriile, iar de cand in­­­cepuse sa scrie nu o mai atingea nici o nenorocire. Nu o mai speria nici munca grea de la ferma si nici cotidianul cenu­siu din sat, caci, inca de dimineata, de cand intra pe teritoriul fermei, Galina se gandea doar la un singur lucru, sa ajunga mai repede acasa si sa scrie. Nu o in­spaimanta ca trebuia sa sape gra­di­na. Din clipa cand incepuse sa scrie, nu se mai speria de ugerele grele ale vacilor pe care le strangea intre palme ca si cum ar fi tinut pixul in maini. Seara se intorcea acasa, se inchidea in sufragerie si se apuca sa scrie. Era destul sa ia pixul in mana ca mulsul sau durerea din sale sa i se para floare la ureche. Ea nu voia sa devina scriitoare, nu voia sa-si publice jurnalele, ea scria ca sa in­­frun­te cenusiul existentei, scria doar pentru sine, scria doar ca sa mai poata trai o zi, scria ca sa nu se spanzure, scria ca sa nu inceapa sa bea si sa nu-si iasa din minti. Nu scria ca sa arate cuiva caietele sale si sa le publice. Scria cand durerea ii sageta burta sau cand ra­manea fara nici un ban in casa. Scria cand nu putea sa doarma. Scria la miezul noptii, cand badea Misa dormea si nu avea cu cine sta de vorba. Scria pentru sine insasi. Scria ca sa nu mai fie sin­gura. Si dormea cu jurnalele alea sub perna.

Ma gandeam la verisoara mea trecuta de cincizeci de ani care, spre deosebire de vecinele ei, nu avea masini, te­le­vizor, calculator, baie, aspirator sau cup­toare cu microunde, avea doar un caiet si un pix pe masa, dar era cu mult mai fericita decat acestea. Scriam, fiind ferm convins ca, atunci cand voi pune ul­timul punct, o voi gasi pe Georgiana. Scriam cu patruzeci de maini un poem despre mine si despre Georgiana, de­spre viata si despre moarte, despre timpul care fuge pe alaturi, despre singu­ra­ta­te si despre trecut. Nu scriam ca sa-l public si sa fiu tradus in germana sau franceza. Nu scriam ca sa devin celebru. Nu scriam ca sa fiu faimos si sa-mi ia lumea autografe pe strada. Nu-l scriam pentru critici, pentru public, pentru istoria literara, pentru Leo Ivanet. Il scriam ca sa dau de Georgiana. Doar pentru asta il scriam si pentru nimic altceva. Il scriam deoarece credeam ca numai scriind o voi mai gasi vreodata pe Georgiana. De parca foaia aia ar fi fost un tunel intortocheat si lung, iar fata m-ar fi asteptat in capatul lui. Am desenat cu patruzeci de ochi ultimul cu­vant si am ridicat caietul ala deasupra capului si am prins sa-l flutur cu putere. Alergam si fluturam caietul ala sub un cer ostil. Spargeam gloata de refu­giati, fluturand caietul ala deasupra capului. Treceam pe alaturi de soldatii din garda nationala, agitandu-mi caietul ala uscat, desi ploua torential, deasupra capului. Pe urma, m-am oprit langa o alta banca si am rupt in mii de bu­cati poemele pe care tocmai le-am scris. Le-am sfasiat tot asa cum un tigru isi sfasie prada si le-am aruncat in aer. Aruncam fasiile de hartie in aer, in­­dreptandu-ma spre gura zabaloasa a metroului. Am coborat scarile sperand ca atunci cand voi arunca in aer ultimele litere din acel poem, deja inexistent, o voi zari pe Georgiana. Si asa se si in­­tam­pla. Am zdrentuit ultimul fragment in alte sute de fasii mai marunte si le-am azvarlit pe peron, dupa care am ramas cu gura cascata: Georgiana era in fata mea, dormind pe un scaun. M-am apropiat si m-am asezat alaturi, bucurandu-ma ca poemul ala pe care l-am scris nu mai exista. In schimb, in fata mea era Georgiana. Da, poemul ala incetase sa mai respire, dar in fata mea respira Georgia­­na. Ma pocni in cap un gand bizar ca, daca nu as fi scris poemul ala de­spre Georgiana si daca nu l-as fi nimicit du­­pa aceea, nu as mai fi dat niciodata de fata asta rapitor de frumoasa, dormind pe un scaun algid, intr-o statie de me­trou, de la marginea orasului si a lumii.

Georgiana deschise ochii si ma vazu si se lumina la fata, iar eu uitai pe loc de poezia pe care am scris-o, de parca nici macar nu as fi scris-o vreodata, de parca adevaratul poem era aceasta reve­dere cu Georgiana, intr-o statie de metrou de la capatul orasului, iar tot ce scri­­sesem pana atunci fusese doar o pre­ga­tire meticuloasa pentru dezlantuirea acestei poezii a reintalnirii.

Apoi fata m-a apucat de mana si m-a tras dupa ea. Am iesit in fuga din metroul ala pustiu si inghetat.

Sub ochii nostri, peretii hotelului Iveria s-au prabusit pe asfalt si geamurile s-au facut tandari. Inmarmurisem amandoi ca la vederea unui batran care se dezbraca. Din ceea ce fusese candva Iveria nu mai ramasese nimic altceva decat un schelet fumegand. Doar in vreo zece minute faimosul hotel se trans­forma intr-o ruina, intr-o gramada uriasa de moloz in care nu mai puteai distinge pietrele barului de cele ale camerelor propriu-zise. Priveam ruinele fumegande ale hotelului de parca mi-as fi privit trecutul meu.

Am luat-o la fuga spre malul raului. Din cauza fumului pe care-l degajau ma­si­nile sau motocicletele arzande, fugeam cu ochii inchisi. Din cand in cand, imi astupam urechile ca sa nu aud tipetele asurzitoare ale unor femei isterice sau ale unor raniti. Fugeam alaturi de Georgiana si incercam sa nu ma gan­desc la nimic fiindu-mi teama ca vreun impuls mai tenebros sa nu-mi subjuge si sa nu-mi hartuiasca din nou mintea.

Alergam spre raul din vale, inghitit de ceata. Fugeam pe niste strazi latu­ral­nice. Fugeam lipiti unul de altul, des­pi­cand sirurile convulsive de barbati si femei care paraseau orasul. Ne-am chir­cit la pamant doar atunci cand soldatii au prins, din nou, sa traga. Era o ceata de nu vedeai la doi pasi in fata ta, dar sol­datii continau sa impuste. Naiba sa stie in cine, dar gloantele zgandareau pe­retii cenusii si obloanele trase.

Deodata, ceata deveni atat de deasa incat nu mai stiam unde sa fugim mai de­parte. Si daca nu ar fi sarit in fata noastra Sota, am mai fi bajbait in coninuare prin bezna. Ne-am furisat in spatele batranului, slabanogit si subtiratic, tarandu-ne pe langa tinerii incruntati cu automate pe umeri si cu sisuri la cin­ga­toare. Probabil ca de mai bine de o ora spintecam ceata, dar tumanul era la fel de impenetrabil. Era ca un lapte aco­perit de funingine. Orbecaiam in urma lui Sota, fara sa stim prea bine in­­cotro mergeam. Deodata, Sota a deschis o usa si ne-a impins inauntru. Mi-a ba­gat in maini un plic gros, iar el s-a ra­su­cit pe calcaie si s-a facut nevazut, mer­gand teapan si cu capul sus. Nu stiam unde ajunsesem, dar cu cat avansam mai mult, cladirea ne devenea tot mai cu­noscuta. La un moment dat, am recunos­cut locul: era caminul lui Iulius. Ne-am oprit sa tragem o gura de aer, iar eu am deschis plicul si am rasfoit har­tiile ingalbenite si roase pe la col­turi. Am inlemnit: era enigmaticul manuscris pe care atata amar de vreme il cau­tasem si pe care nu mai sperasem sa-l mai gasesc vreodata. Uitandu-ma la foile alea flendurite, ochii mi s-au um­plut de lacrimi, iar trupul, de o bucurie vulcanica. Ochii imi alegrau bezmetici in cap. Mi-am aruncat privirile in urma lui Sota, vrand sa-l ajung din urma. Dar el era prea departe, fiind inghitit de orasul luminat de flacarile exploziilor.

*

Autobuzul care ne ducea spre aeroport gafai pe langa ultimele blocuri din oras, depasind un dric funerar foarte stra­niu, din urma caruia se tineau har­hom vreo cinci sau sase barbati uscativi imbracati foarte saracacios, cantand in pumni. Mi-am lipit nasul de fereastra gaurita de gloante si i-am recunoscut. Acestia erau discipolii lui Sota, iar cel care isi pierduse papucii era insusi Sota. Ciracii sai agitau deasupra capului nis­te torte, arzande, din hartie. Erau ultimele lor poezii carora le dadusera foc in cinstea batranului poet. Era ultimul oma­giu pe care i-l aduceau. Le falfaiau deasupra corpului neinsufletit al poetului ca si cum ar fi tras salve de de tun. Il petreceau pe Sota, inconjurandu-l in­­tr-un crug de foc, iar poeziile care se preschimbau iavas-iavas in cenusa erau cel mai suprem semn de pretuire pe care i-l aduceau poetului. L-am rugat pe sofer sa opreasca, dar acesta n-a vrut, asa ca, in curand, ii pierdui din vedere. In schimb, ochii mei se izbira de figura sclifosita a Nadejdei Filipovna Ostroumnaia care se grabea sa iasa in afara orasului. Imi statu mintea in loc va­zand-o ca era incaltata in niste papuci galbeni si ca se tinea cosor sa pa­ra­seasca Tbilisiul. In acele clipe mi-as fi dat un rarunchi sa inteleg unde se gra­bea sa ajunga Nadejda Filipovna. Imi po­varnii privirile asupra hodoroagei smo­chinite care se catara pe cea mai ra­poa­sa tigva din apropierea Tbilisiului si nu reuseam sa inteleg nimic. Georgiana adormise cu capul pe umarul meu, iar tovarasa Ostroumnaia se suia leoarca de sudoare spre crestetul scoborasului, aruncand de pe ea cel putin vreo sase sau opt kilograme de grasime. Nu, nu in­­­telegeam unde se ducea batrana pos­ma­gita care, acum, spre stupoarea mea, se tara in coate, tinand intre dinti toarta cosului in care scheuna Soso, care nu-si revenise dupa atacul cerebral pe care-l suferise. Da, Nadejda Filipovna mergea pe branci. Cu cat insa suisul era mai greu, cu atat mai mare era in­­darjirea Nadejdei Filipovna de-a se vedea urcata pe cel mai inalt pisc din jurul Tbilisiului si, cand, in cele din urma, a pus piciorul ei zaharisit pe creasta mun­telui, am observat ca satisfactia Na­dejdei Filipovna nu mai avea margini: ea se simtea invingatoare; ea castigase pariul cu muntele indaratnic. Sarea in sus de bucurie si topaia silhuie, ridi­cand-si bratele spre cer, asa cum mai fac doar sportivii care termina com­pe­ti­tia pe primul loc.

Autobuzul se opri in mijlocul drumului. Se pare ca plesnise o roata si, in timp ce soferul o schimba, Nadejda Filipovna si-a scuturat si si-a curatat fusta, si-a dat buzele flescaite cu un ruj purpuriu, si-a sulemenit fata sarmoasa, s-a parfumat copios, s-a motat, dupa care a scos din tasca medaliile tovarasului Ostroumnii si le-a agatat de reverul bluzei ei decoltate. Tot din geanta a mai luat chipiul de militar al sotului ei pe care si l-a afundat in cap. L-a scarpinat pe Soso pe burta, pana cand acesta a inceput sa geama de placere, dupa care s-a por­nit spre crangul revenos din apropie­re, examinand cu multa migala crengile copacilor, iar dupa ce a ales un ram lung, subtire si drept a scos bardita din tas­ca. L-a taiat si l-a strujit cu mare gri­ja si s-a reintors in punctul cel mai inalt al piscului. A deschis din nou geanta, a scos un ac si o ata si o flamura rosie, pe care a infasurat-o in jurul batului si a cusut-o. Apoi a ridicat steagul deasupra capului, nu inainte insa de-al pupa in­­de­lung si cu pofta. Era drapelul Uniunii So­vietice, pe care erau imprimate chipul lui Lenin si stema tarii sovietelor, se­cera si ciocanul. Batrana aia dichisita si flescaita il inalta, cu semetie, spre cer. Il agita nervoasa deasupra capului ei grizonat, facand cercuri tot mai largi pe piscul ala prapastios.

Nadejda Filipovna alerga fericita, cu drapelul Uniunii Sovietice deasupra capului, spre crestetul chel si posomorat al muntelui.

Autobuzul se porni din nou, distan­tan­du-se de clinele care imprejmuiau ora­sul pana cand am pierdut-o din vedere.

Apoi o zarii din nou pe varful unei alte costise tinand intr-o mana, neobosita si energica, drapelul Uniunii Sovietice, iar in alta mana un caiet galben. "Probabil ca era acel caiet despre care mi-a vorbit, intr-o buna zi, Enrico. Cica isi nota zilnic tot ce-au facut cunoscutii si colegii ei de cand au plecat sovieticii. Pe nimeni nu cruta, cu atat mai mult pe colegii ei care au trecut de partea noii puteri. Cel mai tare il vestejea insa pe Ba­tono Dazvelor Ioseliani. Da, intr-ade­var, imi amintesc ca Enrico ma asigura ca l-a rasfoit si ca era sigur ca Nadejda Filipovna il tinea pentru sovietici pentru ca era sigura ca ei se vor intoarce. Astazi, probabil ca astazi spera ca se vor intoarce. Altfel, de ce sa alerge ca ne­bu­na cu steagul Uniunii Sovietice in maini pe varful muntelui? Sigur ca vrea sa-i intampine prima pe aviatorii si sol­da­tii sovietici si, probabil, e sigura ca acestia, astazi, se vor intoarce si vor bom­barda Georgia, ocupand sat dupa sat si oras dupa oras, instaurand, in sfar­sit, ordinea si aducand, in cele din urma, pacea si increderea in viitor si spe­ranta ca nu vor mai pleca de aici niciodata" m-am gandit, fara sa vreau. Dar, brusc, autobuzul coti pe o alta so­sea si eu iarasi o pierdui din vedere. Apoi am vazut-o din nou, imbujorata la fata si fericita. Dar autobuzul se inde­par­ta tot mai mult si mai mult de tigva pe care alerga tovarasa Ostroumnaia flu­­turand deasupra capului drapelul Uniunii Sovietice si atunci cand am pier­dut-o cu totul din vedere era cam ora opt si cinci minute seara si furtuna se dezlantui.

* Nota: acest text l-am scris pe parcursul lui 2007 si l-am terminat la inceputul lui ianuarie 2008.

(Fragmente din romanul cu acelasi nume, in curs de aparitie la Editura Polirom)

CORNEL MIHAI UNGUREANU

Soldatul

Isi tarsaia picioarele goale prin praful fierbinte al drumului. Isi scosese bocancii grei. Le legase sireturile unul de altul si‑i aruncase pe umar. Unul ii atar­na in fata, in dreptul inimii. Celalalt, in spate. Soarele era singura pata pe cerul albastru. O pata galbena, imposibil de pri­vit, care facea ca soldatului sa‑i cur­ga naduseala, pe gat in jos, sub ca­ma­sa. Isi sterse fruntea cu dosul palmei si‑apoi o scutura, in tarana. Drumul de tara incepea sa urce inca un deal. Lanul de porumb se termina, lasand locul viilor. Printre vite se intindeau vrejuri de dovleac. Sperietori impasibile. Un cai­ne ce‑l latra cu mult patos, de langa o coverca, fara sa aiba curaj sa se apropie. Soldatul incerca sa fluiere, dar nu putu. Gura ii era uscata.

Pasi alaturi de drum. Rupse un ciorchine de strugure. Cu degete murdare sterse un bob de praf. Il sparse in dinti. Era acru‑amarui, cum se spune ca e gus­tul esecului. Isi racori buzele. Soarele il lovea parca, in moalele capului. O so­parla cenusie fugi prin iarba arsa de soare. Asa fugise si soldatul. Nu‑i pla­cu­se sa se bata. Nici n‑ar fi avut cu cine. Dus­manul se multumise sa arunce peste ei cu bombe pana cand aproape toti mu­risera. Si el se prefacuse mort. Cand ra­masese numai linistea, dupa ce se la­sase noaptea, plecase spre casa. Mersese numai peste camp, ascunzandu‑se de oa­meni. Nu voia sa stie nimeni ca a sca­pat. Uniforma il dadea de gol, dar nu pu­tea merge dezbracat.

Cand ajunse in varful dealului, orasul ii aparu brusc in fata. Nu departe, dincolo de calea ferata era gara din ca­ramida rosie inconjurata de castani. Un tren abia plecase, dupa ce lasase cati­va calatori, luand cu el altii. Mai in­­colo, chiar langa depozitul de lemne si car­buni, era fabrica de paine, apoi numai case insirate cat vezi cu ochii, in lun­gul caii ferate. Gaini si gaste ciuguleau printre liniile moarte. Gardurile stir­be de uluci, gramezile de balegar, de fier vechi ale mahalalei erau la fel. Peste acoperisurile de tigla sau de tabla zbu­rau, in semn de pace, porumbeii. Acolo, unde se zarea palcul de plopi, era te­renul de fotbal. Langa el, cimitirul ora­sului.

Traversa liniile. Se opri langa tasnitoarea cu apa. Cateva vrabii care se scal­dau galagioase isi luara zborul la apropierea lui. Sefu de gara fuma pe pe­ron. Il privi cum bea cu nesat. Apa avea gust de clor si rugina. Isi stropi fata si gatul si apuca pe strada marginita de tei batrani ce ducea spre centrul ora­su­lui. Sefu de gara privi lung dupa el. Stra­da era pustie. Un biciclist trecu, de­par­te. Oamenii erau adapostiti, pe lan­­ga sau in case. Gugustiuci pe antene, asfaltul moale al trotuarului, caini dormind la umbra pomilor, cerul de un ne­sfarsit albastru. Pentru linistea asta se ba­tuse el. Nici nu apucase sa se bata. Pentru linistea asta ar fi trebuit sa moara. Doar de‑asta fusese trimis acolo, oamenii l‑ar fi respectat, daca ar fi murit pentru ca ei sa traiasca in tihna. Ajun­se la autostrada. Se opri la semafor, desi nu se vedea nici o masina pe so­seaua ce stralucea, ca un rau. Traversa pe verde si intra in gradina publica. Acum ii spunea Parcul Cinematografului, desi respectiva cladire, aflata de cativa ani in renovare, arata la fel de deplorabil, cu geamurile ei sparte si tencuiala scorojita, ca atunci cand soldatul plecase, nelasand sa se intrevada speranta ca, in curand, ar putea rula un film inauntru. In foisor erau cativa ba­trani care jucau sah. Il vazusera si, era limpede din gesturile lor, vorbeau despre el. Vru sa se apropie, dar observa cu mirare ca privirile lor nu erau deloc binevoitoare, iar cand un batranel se ridica de pe banca si ii striga ceva, cu pumnul strans, nu mai avu nici o indoiala: ii erau ostili.

Schimba directia spre strada Li­ber­ta­tii. Era pavata cu piatra alba, margi­nita de vitrine pe ambele parti. Copacii lip­seau aproape cu desavarsire, aici, in centru. Dar, dupa cateva colturi, magazinele lasau loc caselor simple, cu pomi sub care se adunau, la poarta, pe inserat, femeile, pe scaunele de lemn, sa stea de taina. Pe celalalt trotuar, langa o cabina telefonica, se oprisera patru copii care‑l priveau. Erau trei baieti si o fata, veneau probabil de la strand. Ba­ietii aveau pielea jupuita de soare si picioare subtiri, anemice. Fetita, care era si cea mai mica dintre ei, purta ochelari de soare, avea parul lung inca ud si era deosebit de frumoasa. Tinea in mana o sacosa de plaja din care se vedea iesind gatul unei sticle si coltul unui prosop. Sol­datul mergea alene. Obosise. Si ba­tra­neii aia! Daca si ceilalti vor reactiona asa cand au sa‑l vada? Daca il vor considera vinovat pentru ca nu se lasase omorat? Un caine il latra de dupa un gard, rupandu‑i gandul. O femeie iesise la poarta, cateva case mai in fata. Il privea apropiindu‑se, de parca l‑ar fi as­tep­tat. N‑o cunostea. Era o femeie tanara, imbracata in negru. Cand se apropie vazu ca plansese, avea ochii rosii si obra­­jii palizi. Ii facu semn sa o urmeze si intra in curte. Mergea in fata lui, pe o ingusta alee, printre flori de gura leului si petunii, privind uneori inapoi sa se convinga ca el o urmeaza. Se opri in fata casei mici si batrane, cu urme de var proaspat pe ferestrele vopsite in ver­de, si‑i facu semn sa se aseze pe un scau­nel. El asa facu. Era umbra aici si pe jos, in troscotul verde, erau cazute me­re. Femeia puse langa picioarele lui un lighean de tabla in care turna cu o cana mare, de doua ori, apa din ciutura fantanii. Soldatul intelese si isi lasa picioarele in apa rece, iar ea incepu sa i le spele, cu maini albe, talpile si fiecare deget, pana la glezne, si mainile ei erau atente si scormonitoare, apoi brusc in­­cepu sa planga. Nu‑i vedea chipul, dar ii auzea plansul molcom si discret al unei mari dureri. Ea ii sterse picioarele cu un prosop aspru. Soldatul isi incalta bocancii. Nu stiu ce sa spuna, asa ca porni spre poarta. Ii auzea pasii in urma lui. O privi, inainte de a pleca, si ea incerca sa zambeasca, dar tristetea n‑o lasa prea mult.

Copiii i‑o luasera inainte. Il asteptau dincolo de colt. Erau atat de seriosi! Sol­datul le arunca privirea lui albastra si le zambi in timp ce se apropia. Copiii in­­­sa nu zambeau. Baietii isi tineau mai­nile la spate, fetita il privea mirata. Cand ajunse la cativa pasi, cel mai mare dintre ei isi aduse mana in fata. Tinea in palma o piatra. Nedumerit, soldatul vazu cum il tinteste. Nu in­­cerca sa se fereasca. Piatra il izbi in tam­­pla. Un firicel de sange ii curgea in jos, pe obraz, sau doar i se parea? Cei­lalti doi aruncara si ei. O piatra ii zbura pe langa ureche, cealalta il lovi in umar. Copiii continuau sa arunce. Numai fata tinea sacosa ei de plaja cu mai­nile incrucisate in fata si il privea cu mila. O piatra il lovi in mijlocul fruntii si soldatul ramase cu ochii pe mainile strambe ale fetei, in timp ce cadea, mainile ei ii parura de o unica fru­mu­se­te, apoi simti doar pietrele care il izbeau de tot mai aproape. Nu incercase sa se apere, acum insa isi acoperi tam­ple­le cu palmele si isi chirci trupul, cu genunchii adusi catre gura, ca atunci cand dormea. Pietrele il acopereau, dar el mai apuca sa vada cerul, crengile unui pom, fata cea mica apropiindu‑se si picioarele baietilor in timp ce puneau, deasupra lui, mereu, alte pietre. Apoi se oprira. "Numai batranii l‑au va­zut, dar ei nu mai au mult de trait. Cei­lalti au si uitat de soldati. El le‑ar fi amintit, nu puteam sa‑l lasam. Eu, unul, n‑am nici un chef sa fiu soldat vreo­data, asa ca mai bine sa uitam toata povestea asta" zise baiatul cel mare si fata scoase din sacosa ei sticla aceea si‑i goli continutul peste pietre. Soldatul incerca sa‑si intredeschida buzele si simti gustul atat de dulce si de im­­batator al sampaniei, al mortii sau, poate, al unei mari victorii. El stia ca fata nu‑l va uita.

(Soldatul face parte din volumul de proza scurta Antologia LiterNet (vol. 2). Intregul volum poate fi descarcat gratuit pe situl Editurii LiterNet, la http://editura.liternet.ro/carte/10/Antologia-LiterNet-2002-Vol-2.html. De asemenea, Cornel Mihai Ungureanu este autorul volumului Treptele din fata casei, care poate fi descarcat gratuit la http://www.liternet.ro/autor/359/Cornel-Mihai-Ungureanu.html).