Pe aceeași temă
Două dintre debuturile editoriale în poezie din 2012 au reţinut atenţia cronicarilor de întâmpinare, inclusiv prin faptul că aparţineau unor „outsideri“ ai domeniului. Mai exact – unor critici literari din noul val: Marius Chivu şi Bogdan-Alexandru Stănescu (ultimul, afirmat şi ca un competent editor de literatură universală, la Polirom). E vorba, totuşi, despre nişte debuturi de factură particulară, întrucât Marius Chivu mai semnase, în calitate de coordonator, un volum-culegere (Cartea cu bunici) şi, pe cont propriu, un album-reportaj de călătorie în Himalaia, în vreme ce Bogdan-Alexandru Stănescu a co-semnat un volum eseistic epistolar împreună cu Vasile Ernu (Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, 2010). Dintre cei doi încă tineri critici metamorfozaţi în poeţi (fiecare dintre ei având o componentă „artistă“ specială), cel mai convingător s-a dovedit a fi, de departe, Marius Chivu, cu ataşantul Vântureasa de plastic, volum pe care l-am comentat la apariţie. În schimb, volumul lui B.-A.S. interesează mai curând prin ambiţia proiectului şi prin calitatea eşecului... Despre acest debut târziu în poezie au scris deja, rezervat, Daniel Cristea-Enache (în Observator cultural) şi Alex. Goldiş (în Cultura). Mi-aş fi dorit să-i pot contrazice, însă „adevărul estetic“ mă împiedică s-o fac. Important de adăugat e că eşecul în speţă ar putea constitui o lecţie şi pentru autor, şi pentru poezia tânără de azi (poezie căruia el însuşi pare a fi încercat să-i dea o „lecţie“ în răspăr). Nu „emfaza“ acuzată de Daniel Cristea-Enache reprezintă, cred, principalul neajuns al acestei plachete cu titlu şi conţinut alegoric (Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul). De fapt, emfaza constituie doar un efect al unui „viciu de concepţie“ cu implicaţii multiple. Are, de aceea, dreptate Alex. Goldiş când identifică drept posibil resort creativ o polemică implicită purtată de B.-A.S. (N.B., autor al unei teze de doctorat despre Emil Botta, poet-fanion al lirismului thanatic din anii ‘30) cu „poezia eului“ de care, sastistit, ar fugi încotro vede cu ochii, inclusiv spre vechile „înălţimi“, spre cel mai abstract modernism nonfigurativ sau spre alegorismul clasicizant. Înţeleg foarte bine această sastiseală, dacă despre aşa ceva e vorba, şi mi se pare chiar legitimă; eu însumi mă grăbisem să denunţ, cândva, abuzul de minimalism exhibiţionist în proza şi poezia tânără. Într-adevăr, generalizarea poeticităţii „biografiste“ din ultimele decenii poate fi privită (şi) ca un impas al limbajului comun, tranzitiv. Nu-i de mirare că, pe urmele lui Ion Barbu – dar fără să facă saltul la concept şi Idee... –, Bogdan-Alexandru Stănescu refuză „poezia leneşă“ a actualităţii. Cum şi unde să evadezi însă din fatalitatea contingentului şi din captivitatea cotidianului biografic? Soluţiile „postmoderne“ standard, de reciclare ironico-parodică a limbajelor şi formulelor canonice, sunt deja ele însele resimţite ca epuizate, drept pentru care în „bătălia“ cu trend-ul poetic B.-A.S. îşi caută alte strategii. Din nefericire, soluţia la care recurge este de-a dreptul sinucigaşă: refugierea în carcasele pustii ale poeziei înalte, istoricizate. Problema e că, în lipsa unui suflu vizionar autentic şi a unei expresivităţi pe măsură, capabile să redea viaţă prestigioaselor formule, experimentul în cauză riscă să fie confundat cu cel mai plat epigonism. Drept urmare, cele mai multe dintre textele sumarului – aparţinând, altminteri, unui autor foarte cultivat şi inteligent – par să regreseze la nivelul unui începător mimetic, blocat în formule poetice reziduale. Să luăm, spre exemplu, gracila Armonie în albastru şi argintiu: „Lumea s-a-nchis, în jur umbrele-s conţinute în propria materie/O anatomie a singurătăţii se naşte/pe firul negocierii fine/Dintre cele două balanţe.../acolo unde nisipul scaldă trupul inert al mării“. Abstracţionism căznit, exanguu, metafore uzate şi, da, emfază cât cuprinde. Iată şi o Marină încă mai insipidă, în care cele patru versuri se opintesc zadarnic să fuzioneze într-o unitate pe care n-o asigură decât (cu chiu, cu vai...) firul întortocheat al raţionamentului poetic: „Cugetând la înşiruirea/Sintagmatică/paşii pe nisip dispar/în gura ştirbă a mistralului“. Trimiterile intertextuale la Homer, Shakespeare, Eminescu, Botta, Kavafis, Ion Caraion ş.a. sparg, ici şi colo, la modul grotesc poemele modernist-abstracţioniste, debutonându-le ostentativ şi vârând (iertată fie-mi metafora, ea însăşi debutonată...) degetul intertextualităţii în ochiul cititorului derutat. Uneori, asta se întâmplă pornind chiar de la titlu, ca în şarjata Altarul zeiţei (a doua bottiană, pur şi simplu): „Dar ce întâlnire explozivă,/cum ai prins cu frumoasa coadă/a interesantului tău ochi/mişcarea asemănătorului,/a fratelui într-ale specularităţii/ce întâlnire înduioşătoare/toate speranţele puse/în micuţa intersecţie unde vă uniţi/umbrele/la poalele soclului, în miez de pădure, doar ielele/săracele mai cunosc parfumul miezului de noapte/cât sacrificiu, câte mizerii,/câtă sudoare în podul palmei...“. Alteori, sintagme gen „contextul cărnii“, deşi scontat demitizante, sună în... context la fel de (involuntar) hilar ca şi strănutul unui dirijor scrobit în timp ce atacă, indignat, o partitură gravă, solemnă: „Iar acum, un roşu nou, mai puternic,/mai greu de şters, mâinile/Crispate pe mânerul încins al spadei/Tu întorci spatele,/înfăşurat în cearşaful încins al nopţii/Pune-ţi uşor fruntea încărcată pe genunchi/smulge-te din contextul cărnii,/priveşte spre orizont/vezi norii cum îngroapă/Discul, Helios, căruţaşul luminii/Deschide gura,/clăteşte cerul gurii cu şuvoiul de aer al mării,/dă drumul unui pean...“ (Cântece de luptă). Cât despre poemele „antice“ de felul Apoteozei lui Hector – ele au cel mult caracterul unor exerciţii oraculare: „Astăzi, de pe Zidurile-Aurite, aruncat-am stârvuri,/Eu, Hektor, neînvinsul am cărat putreziciunea/Morţilor mei. Fost-a vrerea lui Apollon sau/voinţa unui rege nebun, tată, drag zănatic?...“ etc. S-ar zice că un „cal troian“ al sensibilităţii contemporane subminează mereu, din interior „măştile adevărului poetic“ al lui B.-A.S. De-a dreptul catastrofal e blagianul Heraclitiană, care putea fi semnat, lejer, de sute de poeţi de pluton ai anilor ‘70: „Sub o mână de stele iernatice,/cu un pumn de alge în buzunar/ascultând victoria cocoşului, poate primul/am ştiut, fără-ndoială, că fâşâitul monoton/placă veche,/nu-i altceva decât/curgerea unui timp bătrân/în albia somnului“. Şi nu e deloc singurul de acest fel. Nu mult mai fericite sunt mitologicalele „de dragoste“, cu pozele lor statuare (Dar frumuseţea ascunsă a lucrurilor?, Alpenstock) sau refugiile „animaliere“ în care vocea lirică e asumată de varii necuvântătoare (păsări, pisici) ca în aridul Confortabil, de pildă.
Comparaţia lui B.-A.S. cu colegul său critic de la Dilema veche se impune, astfel, din nou. Căci, dacă Marius Chivu are inteligenţa artistică de a face, pur şi simplu, poezie, pliindu-se cu rafinament empatic (şi cu o sensibilitate „feminină“) pe o situaţie existenţială dramatică,
B.-A.S. porneşte la atac îmbrăcat în armură, năpustindu-se împotriva marotelor sale discursive cu înverşunarea unui Don Quijote în luptă cu morile de vânt. Adică luându-se foarte în serios. Paradoxul face că tocmai voinţa înverşunată de „altfel“ exprimă cel mai bine fibra poetică a acestui autor afectiv şi dificil, supărat pe lume şi pe poezie până la autodestrucţie. Un poem definitoriu ca Şi de fiecare dată te-ai întors înfrânt acasă mută „tema“ războiului din registrul mitologic în registrul realist-cotidian al „luptei cu demonii interiori“, pe linia unei arte poetice în care existenţa concretă, umilă, regăseşte resursele uitate ale mitologiei culturale eroice („Şi de fiecare dată când te-ai întors înfrânt acasă,/când te-ai târât pe coate, după lupta cu demonii,/când ai adormit pe preş,/când trupul s-a transformat/în hartă a războaielor invizibile,/şi de fiecare dată a mai murit un pic/din blândeţea rară a după-amiezei de sâmbătă/a supei de vacă/.../ai descoperit atunci, în pământ, rezerva antică/a regelui Minos, ai descoperit dulceaţa/unei raze de soare trecute prin sita palmei...“). Necazul e că şi în asemenea texte, şi în altele, unde ciocnirea registrelor e mai puţin programatică, poezia foarte inegală a lui Bogdan-Alexandru Stănescu se resimte de pe urma aceluiaşi demonstrativism disonant, dublat de nevoia arogantă a etalării unui registru discursiv „superior“. Insolitarea dorită are un preţ prea mare. Că B.-A.S. este un poet cu reale resurse (evit să spun „poet adevărat“ pentru că formula s-a banalizat până la a nu mai spune mare lucru) se vede, totuşi, din suficient de multe piese ale acestui volum elaborat, construit, după cum se poate observa, pe mai multe niveluri, orchestrat în mai multe game: Tataie (2002), Poem amânat (slava bogu), La Sovata, La moartea lui Balkan, Un metrou pe nume Carmen şi alte câteva, unde în centru se află mitologia personală, familială, afectivă sau alcoolico-thanatică, nu „cartoanele“ alegorice, livreşti, chiar dacă – potrivit unui insert ironic – „s-a dovedit clar că se reduce totu’ la tekhne“. Un personaj liric memorabil, cea mai pregnantă „figură“ a întregii cărţi, este bunicul („tataie“), bătrânul iniţiator în ale vieţii, a cărui înţelepciune practică temperează, prin bun-simţ popular, fandaxiile tinereşti şi pretenţioase ale nepotului: „Şi tu ce-ai de gând să faci,/După ce am plecat,/Zice el într-un târziu, văzând că mă smiorcăi/Păi, zic,/mai citesc o carte,/împletesc un fular,/mai omor un neuron, doi/O ţigăruşă, poate mă şi las.../Acesta ar fi un lucru bun,/zice el înţelept,/şi-am văzut că de sub ureche-i apăruse o pată maro,/ca de cafeluţă./Dar el nu bea cafea, nu/Fuma, o bere duminica la masă, sport în tinereţe,/nu prea mult/că strică/eram în parc amândoi, bătea vântu’ şi-i flutura paltonu’ ca lu‘ sergiu nicolaescu/în noi cei din linia-ntâi/şi l-am pus s-alerge, să fugă printre/gloanţele vâjâind pe la urechi,/să se-arunce la pământ şi se arunca săracu’/atunci i-a sărit noroi pe gât şi am râs de el“. Pe aceeaşi linie se înscrie un poem de vârf al lui Bogdan-Alexandru Stănescu – Se întâmpla în vremea tramvaiului 34 – unde amintirile domestice dintr-o copilărie ceauşistă se deschid, brutal şi emoţionant, către experienţa „primului priveghi“ recuperând, nostalgic, intimitatea vocii inocenţei („Tramvaiul 34 ne ducea şi înspre pantelimon,/acolo unde Zaieţ îmi dădea lapte cald,/De unde fugeai ca un animal sălbatic, gelos,/trăgându-mă după tine,/flămânzi după mirosul de pâine coaptă,/mirosul casnic al vagonului./Cu el, lăudat fie-i numele, am fugit în noaptea aceea,/steaua tocmai lua bătaie în europa/La obor bunica mea murea/sau încerca să moară,/mai ştii noaptea aia, primul meu priveghi/Ca o masă bună, săţioasă,/pe geam priveam motanul încălţat, cu cizmele de tablă...“). Este unul dintre puţinele texte în care B.-A.S. nu simte nevoia să-şi saboteze, chipurile superior, propriul discurs. În mod ironic sau nu, reuşitele sale sunt date exclusiv de poemele „cotidianiste“, de un biografism crâncen, sarcastic, histrionic şi vulnerabil în acelaşi timp, în care „războinicul“ îşi „trage sufletul“ după „bătălie“. O bătălie retorică din care se întoarce învins, „pe scut“, dar cu satisfacţia unei confruntări care a meritat osteneala.
Bogdan-Alexandru Stănescu, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012, 66 p.
