Bucurestiul Cultural, nr. 123 - Spectacole la Teatrul Metropolis

Spitalul comunal, o metaforă balcanică despre integrare.

 Dramaturgul bulgar Hristo Boicev s-a făcut cunoscut în România la scurtă vre­me după succesul său mondial cu piesa Colonelul-pasăre, pe care a montat-o la Tea­trul Bulandra Alexandru Dabija. Cariera lungă a acestei piese (este poate cea mai bună a autorului) i-a deschis un drum de glorie lui Boicev, simpatizat pen­tru temele sale ironic-sentimentale la adresa integrării europene a ţărilor foste comuniste din Balcani.

Spitalul comunal e înrudită cu Colonelul-pasăre, fiind vorba de acelaşi vis utopic al drumului spre o Europă a fericirii şi bunăstării. Dacă, în 1996, când a în­­ce­put să se joace Colonelul-pasăre, ideea eşe­cului părea o premoniţie sumbră, acum, când vedem Spitalul comunal, con­sta­tăm că, din păcate, autorul a avut drep­tate. Nu neapărat proorocind eşua­rea proiectului european, ci prin aver­ti­za­rea pe care o făcea asupra capcanelor acestei aventuri continentale. Foarte ase­mănătoare, cele două piese sunt o cap­ca­nă şi pentru regizor în privinţa regis­trului tragicomic pe care-l presupun în subsidiar aceste poveşti, despre un anu­mit mod de amăgire, de care oamenii par a avea nevoie, cu tot riscul amără­ciu­nii pe care o presupune o abordare lu­cidă a realităţii.

Prin caracterul absurd al întâm­plă­ri­lor, Spitalul comunal începe ca o comedie. Cam neagră, ce-i drept, având în vedere că, în salonul delabrat al respectivului spital comunal, un doctor cu apucături gro­teşti (Paul Chiribuţă) şi o soră ase­me­nea maltratează un pacient. Cu trimi­te­re evidentă la celebrul salon psihiatric cehovian (Salonul nr. 6), locul adăposteşte câteva cazuri clinice tipice pentru alie­na­rea generală. Numitorul comun şi cauza îmbolnăvirii trimit la automistificarea in­dusă de falsele mesaje salvatoare, pre­cum pachetele cu ajutoare de la UE (la fel ca în Colonelul-pasăre), alternând cu raidurile aeriene ale NATO. În căutarea identităţii, cei de faţă trăiesc într-un su­prarealism tragicomic, mai toţi aflându-şi corespondenţi în basmele evocate din belşug de autor. De altfel, spectacolul în­­ce­pe cu un Mic prinţ în pijama de spital care-i va consola mai târziu pe pacienţi, direct sau din planul secund al de­co­ru­lui. În relaţie directă cu povestea lui Exu­péry, cel numit Kontuzov, victimă confuză a unui accident aviatic căruia colegii de salon îi vor înscena o aiu­ri­toa­re ceremonie de decorare, e consolat de mi­cul prinţ din acest salon comunal. Răz­van Vasilescu are o buimăcie galeşă, recomandându-se ca un cobai perfect al teh­nicilor de manipulare. Actorul e în­­dră­git de personaj şi invers, ceea ce dă mult adevăr apariţiilor sale. Vecin de pat îi stă un bătrân hâtru, pe care Va­len­tin Uritescu îl joacă mustos, mai ales că-i revine varianta simpatică a supra­vie­ţuirii prin şarjă şi înţelepciune popu­lară. Mai cu picioarele pe pământ, ne­vas­ta lui, Adela Mărculescu, cedează şi ea uşor imaginativului, jucând scena întâl­ni­rii după moarte, cu haz... macabru. Un tinerel exaltat pe nume Fero (Andrei Hu­ţuleac) aduce în salon obsesia para­noi­că a Edenului râvnit, al cărui simbol e, pentru el, Elveţia. Cu harta acestei ţări mirifice sub braţ, băiatul perorează do­cumentat despre un pământ al fă­gă­duin­ţei, către care se încolonează la un moment dat cu toţii, precum odinioară în Colonelul-pasăre, unde se mărşăluia spre Europa. Mai bântuie prin salon şi o Cenuşăreasă (Raluca Aprodu), care-şi aş­teaptă prinţul, şi un ciudat grămătic pe nume William, care-i îndeamnă pe toţi să scrie, să noteze, pentru a da vieţii sens. E ceea ce face acest personaj in­ter­pre­tat de Marius Stănescu, cu umorul sub­til de care e întotdeauna capabil. Ce­lă­lalt Marius din distribuţie, Manole, dă viaţă unui ţăran fantomatic, cu apen­di­ci­tă, ucis în glumă la operaţie de doc­to­rul improvizat. Până la această scenă finală, însă, care pune punct aventurii tragicomice din spitalul comunal Bratoi, pig­mentează cu reacţiile lui naiv-sin­ce­re atmosfera bine întreţinută de o regie, în acelaşi timp lucidă şi poetică, sem­na­tă marcant de Felix Alexa.

Bădăranii din jungla oraşelor

Transformarea modernă a Bădăranilor lui Goldoni pe care o imaginează Dan Tudor în acest nou spectacol al Teatrului Metropolis nu e una de esenţă. Schim­bând decorul şi costumele adaptate altui secol, regizorul nu face decât să scoată şi mai bine în evidenţă universalitatea te­mei şi a subiectului. La nivelul com­por­tamentului uman, fireşte, de care se ocupă autorul, scriind la vremea lui (secoul XVIII) această comedie care avea să impună în teatru preocuparea pentru por­tretele realiste. Popularii reprezen­tanţi ai stilului macist, care odinioară erau consideraţi bărbaţi din topor avizi să-şi apere supremaţia, cunoscuţii Don Maurizio şi Lunardo, Simon şi Cam­cia­no, arborează acum ţinută de mafioţi, inspirată de modelul clasic (Chicago) al anilor nebuni când se purtau costumul la două rânduri şi borsalina. Păziţi de bodyguarzi cu şapcă şi vestă tricotată din acelaşi decor urban, atenţi mai cu­rând la ce pun la cale bogătaşii decât la a le păzi viaţa, ei defilează solitari sau in corpore pe lângă boscheţii aduşi în sce­nă de scenografa Carmen Gro­moş­tea­nu, care şi-a complicat existenţa şi cu un in­te­rior fanat, care iese la iveală prin raba­ta­rea unor porţi uriaşe (când func­ţio­nea­ză!), cu sens prea sofisticat pentru simplitatea de bun augur a regiei. Fiindcă Dan Tudor a mizat, pe ce alt­ce­va, decât pe actori, într-o montare care are la activul istoriei nume ilustre de interpreţi, atâtea creaţii memorabile. Şi dacă Mircea Albulescu, Costel Con­stan­tin, Eusebiu Ştefănescu şi Gheorghe Visu trasează savuros, cu economie de mijloa­ce, portretele scorţoase ale soţilor, pe un text tăiat cu inteligenţă, inter­pre­te­le feminine cărora le revine partea leu­lui (cherchez la femme!) realizează ade­vă­rate recitaluri. Le-am privit cu încân­ta­re pe Adriana Trandafir, Cecilia Bârbora, Gabriela Popescu, cu regretul de a le vedea prea rar pe scenă în roluri atât de generoase şi potrivite talentului lor. Explozivă, cum o ştiam, Adriana Tran­da­fir joacă ataşant cochetăria femeii tre­cu­te (Marquerita), dar care nu se lasă. E spontană în reacţii, comunicativă cu par­te­nerul, proaspătă, energică. Are mult haz. O bucurie! Cecilia Bârbora, cu cali­tăţi pentru comedie pe care nu i le ştiam, are clasă şi joacă rolul codoaşei de lux (Marina), cu gândul la ducesele şi ba­ronesele pe care nu le-a întâlnit pe scenă, cu gândul la un Laclos, de pildă, şi Legăturile lui primejdioase, în care mă gândeam că tare i-ar sta bine. Pro­vo­ca­toa­re, ca de obicei, Gabriela Popescu îşi adjudecă şi ea locul cuvenit în acest regal, forţând cochetăria şi feminismul în favoarea unei pledoarii pentru inte­li­gen­ţa simţurilor. Gabi Popescu e în floa­rea talentului, aşteptând şi ea de la re­gizori mai multă atenţie, şi nu doar pentru roluri... halat de baie. Până una-alta, e meritul lui Dan Tudor că o pune în valoare, ca şi pe toţi ceilalţi actori im­por­tanţi din distribuţie, reînviind în hai­ne de sărbătoare această piesă clasică. Cu acelaşi amuzament detaşat cu care e privită pe parcurs povestea femeilor care dejoacă planurile bărbaţilor abuzivi din piesă e conceput şi finalul, cu pis­toa­le care trag din toate direcţiile cu gloan­ţe oarbe, punându-i la pământ pe pro­ta­go­nişti. O glumă?! Să nu-i uităm nici pe tineri, adorabila Miriam Rizea, o des­co­pe­rire de nota zece, care o joacă pe Lu­cietta, cu alinturi bine dozate, şi Adrian Anghel, un logodnic atipic, mai urâţel, mai tâmpiţel, ca să facă şi mai de râs zba­terea celor care-l vor însurat prin de­le­­gaţie. Una peste alta, Teatrul Me­tro­po­lis a mai adus pe afiş un spectacol care va face săli pline.

... Şi la Teatrul Ţăndărică

De când tehnica nouă video a pătruns în teatru, acesta pare a se autoconcura, fo­losind în spectacole imaginile filmate şi punând actorul live în competiţie cu el însuşi. Echilibrul e greu de obţinut, iar tentaţia de a supralicita filmul e în ge­neral mare. Altfel stau lucrurile în tea­trul pentru copii, unde aceste mijloace şi, mai nou, celebrul procedeu 3D sunt mană cerească. Pe de o parte, pentru po­si­bilităţile pe care le deschid producerii magiei, indispensabilă unei montări pen­tru copii, pe de alta, pentru că obişnuiţi de la film cu acest gen de supranatural, micuţii spectatori aşteaptă şi de la teatru trucuri la fel de palpitante. Ur­mând acestui mesaj al epocii, artiştii pă­pu­şari şi actorii Teatrului Ţăndărică, care găzduieşte şi unul dintre cele mai importante festivaluri internaţionale de profil, l-au adaptat noilor tehnici pe Creangă însuşi. Cunoscuta poveste de­spre Fata babei şi a moşului poate fi vă­zu­tă în această stagiune într-o versiune nouă, aparţinînd actorului Daniel Stan­ciu, acum regizor şi scenarist al noului spectacol. Cu scenografia Danielei Dră­gu­lescu şi grafica 3D realizată de Stu­dioul Golem, spectacolul devine o mega­pro­ducţie care se dezvoltă pe, cel puţin, trei planuri înlănţuite, astfel încât, atunci când ies din scena unde joacă pe o platformă rotativă live, actorii o iau în zbor spre fundalul decorului mişcător, unde timpul se contractă, iar spaţiul ca­pă­tă felurite perspective, după caz. Sur­prin­zător la tot pasul, prin soluţiile adop­tate, spectacolul e dinamic, bogat co­lorat şi, ceea ce e de comentat, com­bi­nă folclorul cu modernismul prezent şi în jocul actorilor (nu la toţi). Chiar dacă, uneori, prin îngroşări ale machiajului şi chiar ale unor interpretări, se alunecă spre zone la limita artisticului, repre­zen­ta­ţia îşi recâştigă autenticitatea pe calea interactivului, atât de drag micuţilor spectatori. Vorbind aşadar cu ei, Alina Teianu, interpreta Fetei celei cuminţi, plă­cută, zglobie, dar mai ales... cuminte, câştigă ataşamentul acestora, în vreme ce Simina Constantin, jucând-o bolo­vă­nos pe răutăcioasa fată a babei, e anti­pa­ti­zată atât cât trebuie. În scene spec­ta­cu­loase, precum cele din împărăţia Sfin­tei Duminici (Geo Dinescu joacă o demi­mondenă), populată de vietăţi ciudate şi ameninţătoare, actorii fac risipă de fan­te­zie „reală“, producând înfricoşările ne­ce­sare. Spectacolul se înseninează în schimb oportun, cu ajutorul cânticelelor care punctează în ritmul aplauzelor mo­ra­la fabulei. Ne-am obişnuit cu adap­tă­rile poveştilor clasice atât de îndepărtate uneori de la... subiect şi de aceea e cazul să semnalăm că, de data asta, avem de-a face cu o fidelitate respectuoasă faţă de original (inclusiv dialectul), chiar dacă autorul scenariului a operat o ne­ce­sa­ră prelucrare pentru scenă. Binevenită pe afişul Teatrului Ţăndărică ca opţiune repertorială, premiera Fata babei şi fata moşneagului după Ion Creangă e re­mar­ca­bilă şi în ordinea unor preocupări de
îm­­bogăţire a limbajului specific.