Bucurestiul Cultural, nr. 123 - TVR, 'Casa Poporului'

În 1967, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la înfiinţare, TVR difuzează o emi­siu­ne care se numeşte Casa noastră. Un re­por­taj în care apar principalii actori ai realizării Telecentrului din Dorobanţi, clădirea identificată azi cu Televiziunea Ro­mână. În afara interesului docu­men­tar – imagini cu parcul desfiinţat de şan­tier, cu arhitecţii şi responsabilii Te­le­cen­trului (arh. Tiberiu Ricci, autorul toto­dată al Sălii Palatului, în 1960, acum profesor la Arhitectura de la „Spiru Haret“) –, reţine doar o sintagmă, ino­cen­tă în 1967: Televiziunea este, pentru reporter, o „casă a poporului“ (nu mai ştiu dacă acestea sunt cuvintele lui Ale­xan­dru Stark, dar sintagma este chiar aceasta).

Afirmaţia a rămas multă vreme ade­vă­ra­tă, iar când n-a mai fost, vinovatul a pri­mit pedeapsa capitală. După 2000, treptat, Televiziunea îşi pierde prestigiul avut prin atomizare şi, desigur, în urma răspândirii Internetului. Cred oportun să încep cu acest detaliu prezentarea şi dis­cuţia unei cărţi esenţiale despre re­vo­lu­ţia din decembrie 1989 (cu tot deca­la­jul dintre apariţia ei şi cea a textului meu). Coordonat de Konrad Petrovsky şi Ovidiu Ţichindeleanu, doi tineri din Est – un istoric german şi un filozof român –, volumul poate fi mai degrabă încadrat la traduceri decât la apariţii locale, căci majoritatea autorilor sunt străini – ma­jo­ritatea germani, de altfel. Structurat
în patru părţi, el cuprinde 15 eseuri de di­mensiuni variabile, întrerupte de in­ser­turi din primul volum despre televiziune – Ochiul de sticlă (All, 1997) – al lui Bog­dan Ghiu.

Ceea ce mi se pare cel mai important în acest volum este predominanţa pri­vi­rii din afară. Douăsprezece dintre cele cinci­sprezece texte inserate sunt tra­du­ceri. Nu spun prin asta că privirea din ex­terior este întotdeauna mai „ade­vă­ra­tă“ decât cea din interior, ci că mizele sunt altele, cu atât mai mult cu cât, pentru „ei“, încărcătura afectivă a acelor zile de telerevoluţie nu era aceeaşi ca pen­tru noi. În plus, televiziunea „lor“ func­ţiona la parametri suficient de înalţi pentru a ascuţi mai mult un spirit critic care nouă ne lipsea.

În majoritatea textelor, e vorba despre telerevoluţia română ca manipulare şi acreditare a unei realităţi parte „reală“, parte construită. Dar mai ales con­strui­­tă. Astăzi ştim aproximativ ceea ce s-a construit şi ceea ce, adevărat fiind, pu­tea masca făcătura. Răsturnarea unui regim trăit de mulţi ca etern putea au­ten­tifica aproape orice construcţie li­vra­­tă în numele ei. De altfel, la întrebarea despre secretizarea locului înmor­mân­tă­rii tiranului, Gelu Voican Voiculescu a răs­puns aşa: dacă divulgam locul, popo­rul i-ar fi distrus mormântul. Poporul, cel care-şi avea „casă“ pe calea Doro­banţi. Or, azi, mormintele soţilor Ceau­şes­cu au parte de un tratament public mai mult decât favorabil. De către oa­meni din popor, desigur.

Indignarea Occidentului în faţa „min­ciunii mari cât secolul“ (titlul cărţii lui Pierre Castex) nu mai e o noutate as­tăzi. Nici vreo miză nu mai are, timpul a trecut. Ceea ce rămâne însă nou în câteva dintre textele acestui volum este o morală a înţelegerii istoriei trăite prin televiziune şi, în general, a istoriei. Fan­tasma comunismului a fost imediat în­­locuită, în 1989, cu cea a unui sistem po­li­tic şi economic ideal, ca şi cum, în lu­mea de după 1945, în Occident, adevărul şi falsul ar mai sta faţă în faţă desco­pe­ri­te şi libere la atingerea celor care vor să se convingă. Înainte de Internet, aşa­dar, televiziunea era o şcoală a scepti­cis­mu­lui, aşa cum istoria în România nu ne-a dat ocazia să o aflăm până după 1990.

Primul text important al cărţii este cel in­troductiv, al coordonatorilor. Sensuri ale revoluţiei române între capital, politică şi tehnologie media critică binevenit euforia democratică postcomunistă, ca şi diho­to­mia prea imediată şi afectivă comunism–postcomunism. Perspectiva autorilor e una postcolonialistă (şi aici, opiniile pot fi pro, dar şi contra): revoluţia de la 1989 ar reprezenta, pentru unii dintre istoricii ei, o „revoluţie a conceptului de revoluţie“, în sensul în care 22 decembrie 1989 nu mai are la bază un proiect utopic al societăţii perfecte, ci dorinţa de „integrare“ într-o istorie binecunoscută, cea occidentală. Or, ce revoluţie e aceea în care o societate ar vrea să „se întoar­­că“ la ceea ce crede că ştie? Iluzia devine evi­dentă astăzi, când absenţa comu­nis­mu­lui nu ne-a dus „înapoi“ în Occident, ci ne-a lăsat tot la marginea lui, într-o în­­târziere istorică din capul locului ire­cu­pe­rabilă. Autorii fac o critică a ro­lului „in­telectualilor“ în revoluţie şi după, în raport cu ecoul restrâns pe care îl au figurile muncitorilor care, în 1977, 1987 şi mai ales 1989 au luat parte la acţiuni efective de protest şi au câştigat de unii singuri războiul cu Ceauşescu în di­mi­neaţa zilei de 22 decembrie.

O să profit de această observaţie pen­tru a trece la celălalt text esenţial al vo­lu­mului, şi cel mai lung, un dialog din­tre Hubertus von Ameluxen, Charles Grivel, Georg Maag, Peter Spangerberg şi Andrei Ujică, tradus din volumul Television/Revolution. Das Ultimatum des Bildes (Ultimatumul imaginii), Marburg, Jonas Verlag, 1990, dialog compus din două părţi: prima rezultată în urma unei întâlniri a protagoniştilor la Heidel­berg în aprilie 1990, apoi în iunie. Una dintre problemele puse de vorbitori este cea a decupajului montat şi prezentat ca imagine a realităţii la televiziune, în timpul Revoluţiei. Dacă în anii 1980 te­le­vi­ziunile occidentale renunţă la impe­ra­tivul „calităţii“, la integrarea televiziunii într-un proiect cultural de emancipare (ideea de „teleşcoală“ cade definitiv, de pildă, iar televiziunile „de calitate“ devin parte a unei oferte tot mai largi), în România lucrurile nu stau la fel. Aici, Te­leviziunea trebuia să arate, dincolo de ceea ce îi impunea puterea politică şi fa­milia Ceauşescu în fapt, o imagine idea­­lă a „poporului“, adresată unui telespec­ta­tor ideal, a cărui existenţă sociologică se limita la mult mai puţin decât voia să se creadă. Spectacolul revoluţiei din 1989, cu lupta dintre bine şi rău, vic­to­ria binelui şi uciderea răului, a reunit mult mai evident condiţiile „estetice“ ale unui show de televiziune decât serbările din ţările socialiste vecine (spune Maag). Ultimele au fost mai light, cea din România s-a petrecut după un scenariu banal, dar eficace. De aceea, atunci când Ujică trimite la filmul lui Tod Browning Semnul vampirului, ca anaforă a uciderii lui Ceauşescu, face o remarcă valabilă încă astăzi: „Românii mai ţin încă, în mod ciudat, la diferenţierea tradiţională în­tre arta înaltă şi arta inferioară. Asta a şi tăiat acolo şîn Româniaţ receptării ar­­tei accesul la motive importante ale mo­dernităţii“.

Observaţia regizorului bănăţean re­zu­mă de altfel nu doar momentul tele­revoluţiei şi al sloganului „aţi minţit po­porul cu televizorul“, ci al televiziunii în România în general, înainte şi după 1989. Pretenţia televiziunii de a se in­stitui în „vocea poporului“ apare dintru
începutul naţionalizării comunismului românesc, încă de la apariţia Reflec­to­ru­lui şi apoi, desigur, într-un fals avânt revoluţionar, prin Cântarea României, pe de o parte, şi prin Anchetele TV de con­damnare a „trădătorilor“ care-şi pă­ră­sesc ţara, trecând prin singura ştire difu­zată de TVR înainte de a deveni liberă – sinuciderea „trădătorului“ Milea în di­mineaţa de 22 –, prin trecerea de partea puterii iliesciene, care acuza „trădarea ţării“ de către „boşorogi fără dinţi“, şi terminând cu OTV sau Antena 3, te­le­vi­ziunile poporului din zilele noastre. În tot acest timp, „poporul“ „trăda“ numai atât cât să nu se vadă, cât să nu dea rău pe sticlă. În tot acest timp, poporul se identifica cu figurile luminoase, câte au fost în comunism şi după, ale celor care vorbeau frumos şi inteligent în nu­me­le lui, dar „pe la spate“ se oglindea în acele imagini pe care abia PRO TV şi, apoi, alte televiziuni private au început să le difuzeze pentru a face bani. Altfel spus, televiziunea din epoca banului este un mult mai autentic revelator de „popor“ decât televiziunea „de calitate“.

Cred de aceea că discuţia celor cinci muşchetari teoreticieni n-ar fi putut fi înţeleasă în România în 1990, dar mai cred că, după 9/11, după 2001, şi mai ales după apariţia „televiziunilor de ştiri“ în România, această discuţie tinde să-şi sleiască la rândul ei miza. Pentru că televiziunea de ştiri este de fapt ex­pan­darea la permanent a unui soi de Te­le­viziune Română Liberă, dar şi redu­ce­rea ei la un fir dintr-un buchet multi­co­lor. Prin minorare faţă de toată „oferta“ de televiziune, fiecare post tv se vede obli­gat să-şi recunoască statutul de „car­te dintr-o bibliotecă“ aflată într-o ca­me­­ră. Cine mai ştie ce se întâmplă în ca­meră?

La final, tot Baudrillard va avea drep­tate, dar nu cel din textul tradus în acest volum, despre „Gropile comune din Timişoara“. Da, e de adevărat că astăzi televiziunea decredibilizează informaţia, o îngroapă în derizoriu, doar că nu mai putem vorbi despre televiziune la sin­gu­lar. Mai degrabă se întâmplă altceva: eve­nimentul, spălat în atâtea ape câte televiziuni se ocupă de el, rămâne, chiar datorită succesivei „spălări“, dincolo de telerealitate, ca „untdelemnul deasupra apei“. Televiziunile fac aluzie de-acum la ceva ce, de fapt, nu ajung niciodată, de­nunţându-şi în felul acesta neputinţa care este adevărul lor, laolaltă cu pu­te­rea, tot a lor, pe care o au mai mult ca ori­ce altă medie, de a face aluzie la eve­niment.

Mai interesante astăzi pentru cititorul român rămân inserturile lui Bogdan Ghiu, cel care gândea televiziunea, în 1990, mai profund şi mai analitic decât mulţi dintre noi în 2012. Punerea în context european, sau chiar mondial, a telerevoluţiei (critică), rememorarea pro­gramului TVR din 22–26 decembrie 1989 sunt alte câteva puncte de neratat din această carte care, azi, dă seama de întârzierea cu care ochiul românesc poate fi deprins să vadă îndărătul lui „ce se dă“. Dincolo de dat îi place „ro­mâ­na­şului“ dintotdeauna să privească, însă. Cred că retorica „serioasă“ a TVR de dinainte şi de după 1989, inca­pa­ci­ta­tea realizatorilor de după 1990 de a face o altfel de televiziune decât cea „de­cen­tă“ dintotdeauna (sauf Telerevoluţia) de aici vin, dintr-o (auto-) idealizare a te­le­privitului, înţeles fie ca „visare-con­tem­plaţie-introspecţie“, fie ca „mobilizare“. Acum, toată lumea ştie ce a fost şi este, de fapt, televiziunea – dar e prea târziu.

Revoluţia română televizată. Contribuţii la istoria culturală a mediilor, Idea, Cluj, 2009