Bucurestiul Cultural, nr. 123 - Un cimitir programat – Canalul Dunăre-Marea Neagră

La data de 28 martie 2013 a avut loc, la Galeria Dialog, sub auspiciile Primăriei Sectorului 2, vernisajul expoziţiei Canalul Dunăre Marea Neagră – Un cimitir programat şi lansarea cărţii Canalul morţii de Valentin Hossu-Longin, apărută la Editura Fundaţia Academia Civică, ambele evenimente organizate, ca de obicei, de Ruxandra Garofeanu.

Redăm fragmente din înregistrarea făcută cu această ocazie.

Ruxandra Garofeanu: Recviemul lui Verdi, alături de un coral al lui Bach mi s-au părut muzica potrivită pentru ceea ce ne-am adunat să discutăm. N-am crezut că voi vedea vreodată o carte despre Canal. Ştiu că s-au chinuit şi alţii prin anii ‘90 să pătrundă în ar­hi­vele Securităţii. Eu însămi am fost forţată să ajung la Procuratura Generală, prin deceniul 8, şi atunci am văzut prima dată cum suna condamnarea tatălui meu. Eram pe Jean Louis Calderon, fostă Sahia, mi s-au tă­iat picioarele. Nu credeam că există asemenea termeni. O să auziţi asta şi de la alţi invitaţi că părinţii noştri, întorşi de la puşcărie, nu ne-au povestit absolut nimic, altfel păţeam cum am păţit eu prin nu ştiu ce clasă, când am ieşit în curte, auzisem eu ceva, şi am început să strig „Stalin şi poporul rus s-au dat cu fundul în sus“, drept care, da, sună comic, dar învăţătoarea mea, un om special, a chemat-o pe bunica mea şi i-a spus: „Vreţi să intraţi cu toţii la puşcărie? Aveţi grijă ce vorbiţi faţă de copilul ăsta!“. Drept care, părinţii nu mi-au prea povestit despre Canal.

Astă-seară, suntem împreună cu Academia Civică, care sărbătoreşte 20 de ani de la inaugurarea Me­mo­ria­lului Sighet. Sunt 60 de ani de la închiderea Canalului, cum arată şi bannerul pe care l-am pus în exterior, şi 20 de ani de la înfiinţarea Memorialului, două mo­men­te istorice pentru poporul nostru. Este a doua oară când ne întâlnim cu Academia Civică în acest spaţiu, am mai avut expoziţia cu Canalul şi, într-o formă re­strân­să, la Centrul de Cultură din Jean Louis Cal­de­ron, dar acolo era un spaţiu mai mic, aici este o li­bertate de a privi altfel lucrurile. Acum lansăm şi cartea lui Valentin Hossu-Longin, care de prin anii ‘91 se zbate să strângă mărturii şi bani să o poată publica. Romulus Rusan a publicat-o şi este printre primii cititori al ei, după familia d-lui Hossu şi câţiva prie­teni, între care poetul Nicolae Prelipceanu.

Memorialul de la Sighet – primul din lume

Ana Blandiana: Nu fac parte dintre vorbitorii acestei seri. Vreau însă să vă spun care este cadrul în care ea se desfăşoară. Este cea de a doua întrunire publică pe care Academia Civică o organizează, de data aceasta în spaţiul generos al Primăriei Sectorului 2, în acest an, care pentru noi este anul jubileului de 20 de ani al Memorialului de la Sighet. Despre asta aş vrea să vă spun două cuvinte. Sunt absolut convinsă că există mulţi oameni care, deşi au auzit ba la televizor câte puţin, ba din câte un ziar că există la Sighet un Me­mo­rial al Victimelor Comunismului, nu ştiu exact despre ce e vorba şi, mai ales, nu ştiu că este primul din lume. Şi nu am deloc sentimentul că ţara se laudă cu el. România, care, în atât de multe clasamente, în atât de multe domenii, ocupă unul dintre ultimele locuri din lume, din punctul de vedere al memoriei europene este pe primul loc şi mi s-ar părea normal să fie ceva mai mândră de această prioritate.

Vreau să subliniez însă că acest moment, acest ju­bileu, aniversarea a 20 de ani, din ianuarie 1993, când am avut prima discuţie de la Consiliul Europei şi s-a hotărât ca proiectul nostru să fie luat sub egida acestei instituţii europene, are o importanţă mai mare decât pro­pria noastră mândrie patriotică. Înfiinţarea pri­mu­lui Memorial al Victimelor Comunismului din lume re­pre­zintă momentul din care, instituţional, istoria a început să fie privită şi din punctul de vedere al victimelor comunismului. Aceasta este semnificaţia pro­fun­dă a aniversării noastre. Este momentul începând din care tot ce s-a întâmplat în ultima jumătate a se­co­lu­lui XX este privit şi din punctul de vedere al vic­ti­melor comunismului, al celor care au plătit cu viaţa (în sensul că au murit sau în sensul că le-a fost distrusă tinereţea, cariera şi destinul) faptul că nu au vrut să re­nunţe la demnitate, că nu au vrut să renunţe la li­ber­tatea lor interioară.

Se împlinesc 20 de ani din momentul în care, in­vi­ta­tă fiind la Consiliul Europei ca să vorbesc în Adu­na­rea Parlamentară a Consiliului Europei, s-a întâmplat să am o discuţie cu secretarul general al acestei in­sti­tuţii şi să îi spun – fără nici o iluzie că ideea mea ar putea deveni realitate – ce minunat ar fi dacă, aşa cum există la Auschwitz un Memorial al Victimelor Ho­lo­caustului, s-ar crea, tot într-o închisoare, tot într-un loc în care s-a suferit, în Transilvania, de exemplu, unde au pierit elitele româneşti interbelice, un Me­mo­rial al victimelor comunismului. Prima reacţie a fost oarecum de uimire: „Victimele comunismului!?“, cu ae­rul că e o noţiune puţin exagerată. Încă nu apăruse Car­tea neagră a comunismului coordonată de Stéphane Courtois. Sigur, existase Soljeniţîn, cărţile disidenţilor ruşi, dar erau opere individuale, mărturii ale unor per­so­nalităţi, nu exista nimic instituţional. Şi Catherine Lalumière mi-a spus: „Dar ştiţi că e o idee într-adevăr in­teresantă! Ce-ar fi să faceţi un proiect?“. Era un mo­ment în care România nu era nici măcar membru al Consiliului Europei din cauza mineriadei din ‘90. Aşa a început totul. Ceea ce noi aniversăm, pe parcursul întregului an, este acel moment care, din punctul de vedere al victimelor comunismului, a devenit o refe­rin­ţă în istoria recentă. Pentru a vă da seama că avem motive să fim optimişti şi pentru a înţelege cu ce vi­te­ză evoluează istoria, vreau să vă spun că peste patru ani din acea clipă a începutului absolut, în 1997, într-o conferinţă despre memoria europeană, care s-a ţinut în organizarea Consiliului Europei la Delfi, în Grecia, au fost nominalizate primele trei locuri ale memoriei eu­ro­pe­ne, care, în ordine, au fost Memorialul de la Auschwitz, Memorialul de la Sighet şi Memorialul Păcii din Franţa. A fost prima mare victorie, pe care am resimţit-o nu numai ca victorie a ideilor noastre, ci şi ca victorie a jertfelor celor care dispăruseră. Iertaţi-mă că folosesc cuvinte mari şi par lipsită de modestie, dar suntem un mic grup de oameni, extrem de puţini, care şi-au dăruit două decenii din viaţă acestei opere. Suntem puţini pentru că suntem ceea ce se numeşte o instituţie a societăţii civile, nu suntem de stat, mijloa­cele noastre materiale sunt foarte reduse şi totuşi am reuşit ca, la această oră, Memorialul de la Sighet să fie cu­noscut în întreaga lume.

15 mai – se lansează Cartea Morţilor în detenţia comunistă

Anul trecut am fost invitaţi la Parlamentul European de către preşedintele Parlamentului cu o expoziţie de­spre Memorial intitulată Memoria ca formă de justiţie, o expoziţie care a avut un incredibil succes. Incredibil pentru mine, care nu mă aşteptam la foarte mult, cu­nos­când în general indiferenţa apusenilor faţă de ceea ce se întâmplase în cealaltă parte de lume. Îmi amin­tesc şi acum că în cuvântul de deschidere am spus că sunt fericită că suntem acolo, dar sunt la fel de fericită pentru ei, cum sunt fericită pentru noi. Sunt fericită pentru ei pentru că au început să iasă din indiferenţa lor faţă de suferinţa noastră, pentru că de fapt toţi ne dorim o Europă unită, dar această Europă nu poate să existe decât în măsura în care ne unim şi obsesiile, prin care ne cunoaştem şi ne înţelegem unii pe alţii. Noi nu-i înţelegeam pe ei pentru că i-am idealizat, pen­tru că ani de zile, fiindu-ne interzişi, i-am văzut într-o lumină atât de strălucitoare încât nu reuşeam să descifrăm contururile, în timp ce ei nu ne-au înţeles pe noi pentru că au idealizat ideile comuniste, nereuşind să le deosebească de comunismul real.

În acest an se vor întâmpla mai multe evenimente, unul dintre ele – pe care îl anunţ aici, pentru că sunt fe­ricită că se află în sală şi d-l Andrei Dimitriu, directorul general al Filarmonicii, şi maestrul Horia Andreescu – va fi un concert de gală care va avea loc în 15 mai, un concert pe care l-am dedicat acestui ju­bi­leu şi în care Recviemul de Mozart va celebra lansarea unei cărţi la care s-a lucrat mai mulţi ani, Cartea morţilor. Este vorba de morţii din închisori, morţii din Bărăgan, morţii basarabeni din Siberia şi morţii din Donbas, germanii deportaţi din România. Iar holul Ate­neului Român va găzdui o expoziţie despre Memorial. Vă invit, de acum, să fiţi alături de noi, ca şi la alte ma­nifestări care vor avea loc pe parcursul anului ani­versar.

Acesta este cadrul în care se înscrie faptul că astă seară suntem aici la lansarea cărţii despre Canal a lui Valentin Hossu-Longin, căreia i-am creat ambianţa unei expoziţii despre Canal, la care s-a lucrat la noi mai de mult şi al cărei curator este Romulus Rusan. În felul acesta puteţi pune faţă în faţă imaginile şi cifrele cu amintirile unui fost copil, victimă a Canalului. Pen­tru că, de fapt, Canalul a avut două feluri de victime: cei închişi acolo, pentru a fi exterminaţi, şi inginerii care au proiectat „din punct de vadere tehnic“ Canalul şi care au fost transformaţi în responsabili pentru eşe­cul operaţiei, în momentul în care s-a renunţat la Canal. În seara aceasta va avea loc o discuţie între ur­ma­şii a doi ingineri condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Este vorba de Ruxandra Garofeanu şi de Va­len­tin Hossu-Longin. Vă mulţumesc că sunteţi în număr atât de mare aici ca să-i ascultaţi. Acest tip de încu­ra­ja­re ne-a făcut întotdeauna să putem merge mai de­parte.

Ruxandra Garofeanu: Mi-aduc aminte că, în urmă cu vreo 15 ani, fiind în Televiziune, începusem un proiect pentru un monument al Canalului. Mi-o aduc aminte pe Mariana Celac, invitată la o emisiune a mea, îm­preu­nă cu pictorul Ion Nicodim. Făcusem un proiect gran­dios pentru acest monument al Canalului în Do­brogea. S-a ales praful de el.

Memoria cu care suntem datori

Romulus Rusan: Această expoziţie este formată din două părţi. Pe de o parte, este Canalul propriu-zis, pe de altă parte, fragmente din expoziţia prezentată în octombrie 2011 la Bruxelles, la Parlamentul European (părţile titrate şi în engleză), care prezintă Memorialul de la Sighet şi în general situaţia represiunii co­mu­nis­te din România.

După cum vedeţi, primul panou îi înfăţişează pe cei care au creat organul de represiune, Securitatea, la 30 august 1948, cât şi numeroase victime, grupate după anumite criterii.

Cea mai tânără victimă e o fetiţă de 2 zile, deportată în Bărăgan din Banat. Cel mai în vârstă e un social-democrat din Bucovina, dr. George Grigorovici, care a fost arestat şi a murit la scurt timp după aceea pentru că nu voise să ia parte la crearea prin fuziune a Partidului Muncitoresc Român. Sunt de asemenea pre­zentaţi şi alţi creatori ai României Mari: Iuliu Maniu, participant în 1918 la Adunarea de la Alba Iulia, de asemenea Dinu Brătianu, dar şi un diplomat care a fost condamnat la 17 ani pentru că făcuse parte din echipa care a participat la actul de la 23 august, Ră­du­lescu-Pogoneanu. Deşi paralizat, a fost condamnat în 1947 la 25 de ani şi a murit după 17 ani de închisoare. Continuăm cu harta celor peste 400 de locuri de de­tenţie din România: închisori, lagăre, centre de triere, centre de deportare, azile psihiatrice. Dacă vă uitaţi, în sud-estul hărţii este o densitate uriaşă de localităţi. Este vorba de Bărăgan, unde au fost deportaţi, între 1951-1956, 44.000 de oameni din Banat şi Mehedinţi. Iată şi Canalul, care a funcţionat între 1949-1953 cu mână de lucru umană, fiind conceput de fapt ca să dis­tru­gă tot ce era elită în România. În nord, spre Deltă, veţi găsi lagărele unde a lucrat generaţia mai tânără a deţinuţilor politici, la ridicarea de diguri şi la re­col­ta­rea stufului. Era deja 1957-1964. Aceasta a fost o ano­ma­lie românească, pentru că în alte ţări, după revolu­ţia maghiară, s-a „liberalizat“ sistemul, în timp ce în România a urmat un nou val de represiune, deşi tru­pele sovietice s-au retras din ţară în 1958.

Panoul De la utopie la genocid este argumentarea, din punctul de vedere al puterii din 1949, a creării Ca­na­lului. În şedinţele Comitetului Central (şi imediat după aceea ale Guvernului Groza) se motiva de ce se con­struieşte Canalul. O viziune extraordinar de fru­moa­să: se vor crea nişte localităţi în care tinerii vor face facultatea în doi ani şi vor deveni intelectuali, cu fântâni arteziene, cu cluburi, teatre, cinematografe. În realitate, Canalul era planificat să fie „mormântul bur­ghe­ziei româneşti“.

Următorul panou arată felul în care s-a „legalizat“ această arestare în masă, care a ajuns în cei 4 ani de funcţionare a Canalului la 100.000 de persoane. În 15 ianuarie 1950, prezidiul Marii Adunări Naţionale, care era un fel de şef colectiv al statului, a edictat un decret în care se spunea: pot fi duşi în lagăre de muncă „toţi cei care primejduiesc sau intenţionează să primej­du­ias­că orânduirea socialistă“. Iar sub această acoperire pu­tea fi arestat oricine. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Canalul era de fapt un epigon al canalelor staliniste. S-au creat 14 puncte de lucru pe traseul unui proiect încă nedefinitivat; două dintre ele erau pentru femei. Iată aici „Colonia Saligny“: printr-o ironie, numele ma­relui nostru constructor, autor al podului de peste Dunăre şi al altor lucrări de mare importanţă edilitară în România, a fost folosit pentru cea mai sinistră co­lo­nie de muncă, cea destinată femeilor.

Panoul următor înfăţişează câteva zeci de deţinuţi din cei 100.000... Dar iată, pe cele patru panouri ur­mă­toa­re sunt 880 de nume ale celor care au murit în aceşti 4 ani. Numele lor au fost salvate de unii preoţi din comunele apropiate coloniilor de muncă: îi notau pe cei pe care îi înmormântau (au existat şi puncte de lu­cru unde s-au notat şi oficial, dar la o analiză pe care a făcut-o, la comanda lui Ceauşescu, Consiliul Securităţii Statului în 1967 şi care urmărea crimele lui Dej şi ale lui Drăghici, s-a constatat că cel puţin 1.300 de morţi, în afara acestor 880, au fost omişi pur şi sim­plu. Au fost deci peste 2.000 de morţi. Mureau striviţi de maluri de pământ şi rămâneau pentru totdeauna ne­ştiuţi. Mureau de foame, mureau de umilinţă, mu­reau de multe ori făcând greva foamei în semn de pro­test pentru tratamentul inuman. Aici avem datele celei mai mari greve, este vorba de greva făcută de un grup de deţinuţi politici – Cicerone Ioniţoiu, Remus Radina, prin­tre mulţi alţii: o grevă-ştafetă. Refuzând să fie hrănit artificial, Radina a ajuns chiar să se zidească în baracă.

În panoul intitulat Tineri primejdioşi îl vedeţi pe profesorul şi academicianul de azi Şerban Papacostea, care – ca student – a fost arestat pe când ieşea din Bi­blio­teca Franceză. A fost arestat şi dus la Canal pentru un an. Asta, în urma unei şedinţe a CC în care se de­ci­se­se interdicţia frecventării instituţiilor străine (200 de studenţi au avut o soartă asemănătoare).

În panoul următor îi vedeţi pe Corneliu Coposu şi Şer­ban Ghica, prieteni buni, nedespărţiţi chiar şi acolo, la muncă. Apar detalii despre felul cum erau ur­mă­riţi şi cum se exagera ceea ce spuneau pentru a pu­tea fi pedepsiţi. Bunăoară, Corneliu Coposu a spus în 1952, când ajunsese preşedinte al Americii Eisenhower (era tocmai noaptea de Anul Nou): „vă doresc un an mult mai bun, cel mai bun din istoria omenirii“. Pen­tru această glumă, specifică d-lui Coposu, a fost turnat şi apoi pedepsit.

Ne apropiem de subiectul acestei seri. În panoul Agonia şi închiderea Canalului este vorba de felul cum s-a acoperit eşecul. Planul lui Stalin începuse să se do­ve­dească falimentar, cum se dovedise şi la canalele so­vie­tice (la Belomorski Kanal, prin care urmau să fie legate Marea Baltică şi Marea Albă, au murit câteva zeci de mii de oameni). Modelul fusese luat şi la Ca­na­lul nostru, dar ca să se găsească un pretext pentru în­chi­derea cât mai puţin ruşinoasă a şantierului au fost înscenate în septembrie 1952 două procese, două tică­loşii: a fost pusă vina pe seama personalului civil, teh­nic, elita tehnică românească. Dintre aceşti oameni, 5 au fost condamnaţi la moarte (3 au şi fost executaţi), iar ceilalţi, în procese separate, au fost condamnaţi la pe­depse exemplare, ajungând de la muncă silnică pe viaţă până la pedepse mai mici, de câţiva ani. Fiii a doi dintre inginerii condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, doamna Ruxandra Garofeanu şi domnul Va­len­tin Hossu-Longin, îşi vor aminti acea perioadă a co­pi­lă­riei lor, discuţia fiind moderată de domnul Nicolae Pre­lip­ceanu.

Ca introducere, voi citi fişele de închisoare ale pă­rin­ţilor lor: „Hossu Emilian, născut în 1909, aprilie 5, la Să­lişte, regiunea Sălaj. Fiul lui Gheorghe şi Ana, do­mi­ciliat în Bucureşti, raionul Gheorghiu-Dej. Ocupaţia în prezent: inginer mecanic; ocupaţia în trecut: inginer me­canic; dacă a făcut politică: nu a făcut politică; ca­te­go­ria socială: mic burghez; ocupaţia părinţilor: dece­daţi, în trecut învăţători; averea soţiei: nu are; în tre­cut n-a avut; originea socială: mic burghez; studii poli­teh­nică; starea civilă: căsătorit; numele soţiei Ana Haţeganu; copii doi“ – şi aici vreau să vi-l prezint pe unul dintre aceşti copii, d-l Valentin Hossu-Longin, care vă va vorbi despre cartea lui pe care am avut onoa­rea să o editez. Pe spatele fişei: pedeapsa Tri­bu­na­lu­lui Militar Teritorial, deplasat special la Constanţa: „muncă silnică pe viaţă pentru uneltire contra sta­tului“!

„Garofeanu Gheorghe, născut în 1906 la Huşi, re­giu­nea Bârlad, fiul lui Constantin şi Ecaterina, domiciliat în Bucureşti, raionul Stalin, regiunea Bucureşti, pro­fe­siu­nea în trecut inginer, în prezent inginer; avere nu are, nu a avut; părinţii decedaţi, în trecut funcţionari; categoria socială mic burghez; şi iarăşi... sentinţa Tri­bu­nalului Teritorial deplasat la Constanţa: muncă sil­nică pe viaţă pentru uneltire contra statului“! Şi aici vreau să v-o prezint pe d-na Ruxandra Garofeanu, critic de artă, care sunt sigur că va publica în curând, ea însăşi, o carte de amintiri despre tatăl său, o carte cu care este datoare memoriei lui, ca şi generaţiei ti­ne­ri­lor de azi. Deocamdată, să ne întoarcem, deci, în anul 1952. Un an care, pentru un om de azi, ar putea părea imposibil...

Nicolae Prelipceanu: De câte ori am citit o carte de ist­orie trăită, m-am puţin ruşinat de faptul că mă pa­sio­na lectura ei. Prima oară cred că am avut acest sen­ti­ment citind Închisoarea noastră cea de toate zilele, a lui Ion Ioanid, o într-adevăr pasionantă lectură privind su­fe­rinţele altora.

Cred că fără o asemenea lectură şi fără această pa­siu­ne am pierde ceva chiar din viaţa noastră. Cartea lui Va­lentin Hossu-Longin reîntemeiază o atmosferă a a anilor ‘50, anii terorii, cu tatăl său, Emilian Hos­su-Longin, a nu fi confundat cu celălalt inginer Hossu de la Canal, cel care era director general şi despre care se spunea că îi telefona săptămânal lui Teohari Geor­ges­­cu, ministrul de Interne în epocă, pentru a i se tri­mite noi contingente de deţinuţi. Citind Canalul Mor­ţii. Mar­tor, am trăit atmosfera acelor ani în care eu n-am fost implicat direct, doar prin ecoul ei în familia mea. Va­len­tin Hossu a reuşit să creeze o construcţie de tip ro­manesc, alternând informaţiile pe care le-a do­bândit de-abia după ce a avut acces la documente despre ce se întâmpla acolo, despre procesul tatălui său şi al gru­pului tatălui său. Proces care a fost ţinut nu în secret, dar în orice caz discret faţă de public, celălalt fiind cel despre care se relata în Scânteia, procesul celor 5 con­damnaţi la moarte, dintre care 3 executaţi, alternând, spun, aceste informaţii cu viaţa trăită de el, de familia lui şi de mediul în care se învârteau, cu alte rude ale unor deţinuţi. Astfel încât se construieşte o atmosferă mai adevărată, mai completă decât dacă ar fi scris o simplă carte de istorie pe baza documentelor sau una a vieţilor celor care rămăseseră liberi şi aşteptau even­tuala eliberare a rudelor din puşcărie. Subliniez per­fidia ticăloşită a regimului comunist, care nu putea să re­cunoască vreodată un eşec, deşi totul mergea din eşec în eşec. Or, acest eşec al Canalului era unul ră­su­nător, deşi ei îşi îndepliniseră o parte a planului ini­ţi­al, reuşind să lichideze o mulţime de oameni in­co­mozi, care credeau altceva decât ce le dicta partidul unic.

Am reţinut din carte, de asemenea, vizita lui Va­len­tin Hossu la rudele din Ardeal, secretoşenia, faptul că nu aveai dreptul să vorbeşti nici în familie, că nu ştiai cine te aude, încât retrăim o atmosferă în care am tră­it cu toţii la o anumită vârstă, în copilărie, în tinereţe şi chiar şi după aceea, când, vorba ceea, nu aveai voie să deschizi gura. Preocuparea pentru procesul tatălui său e mai veche, pentru că acest dosar datează di­na­inte de 1989, dar atunci accesul la documente era li­mitat, încât, din ‘90, când a fost reporter la Baricada, au­torul acestei cărţi tulburătoare a început să adune documente şi din ele a reconstituit o faţetă a terorii de la Canalul morţii, care se adaugă cărţii Doinei Jela des­pre celălalt proces. Aceste cărţi vor putea da ade­vă­rata imagine a unei terori greu de imaginat pentru o lume civilizată.

Valentin Hossu-Longin şi-a făcut, scriind Canalul Mor­ţii. Martor, datoria de scriitor care dezvăluie un ade­văr despre o parte din istoria lui şi a noastră şi, în ace­laşi timp, şi-a împlinit datoria de fiu către tatăl său, căruia îi face dreptate prin această carte. M-am simţit puţin vinovat şi la lectura ei, pentru că o citeam pe ne­ră­suflate ca să aflu şi ca să ştiu. Mulţumesc, Valentin Hossu-Longin!

Ruxandra Garofeanu: Ştiu că în această sală sunt foarte mulţi dintre cei care au avut legături cu Ca­na­lul, ori au avut rude care au muncit acolo, ori, cum spu­nea Vartan Arachelian, fostul meu coleg din Tele­vi­ziu­ne, că era elev la o şcoală a Canalului. Valentin a şi pu­blicat o scrisoare de-a mea şi a sorei mele către Ministerul Justiţiei. După un an şi ceva de lipsă a tatălui nostru, părinţii mei fiind divorţaţi şi de la 3 ani eu, 9 sora mea, eram în grija tatălui nostru, deci eram doi minori care nu aveam nici un fel de mijloace de sub­zistenţă. Bineînţeles că nu ni s-a răspuns la acea scrisoare ca să ni se spună unde este şi dacă mai este în viaţă.

În urmă cu 10 ani, sau mai mult, m-am trezit acasă cu scrisoarea. Era trimisă de un domn, Alexandru Rozei. Nu-l mai văzusem de când tatăl lui fusese îm­puş­cat, era fiul lui Rozei, mi-a trimis-o de la Haifa. Mi-a găsit pe Internet adresa şi m-a întrebat: „nu sun­teţi cumva fiica inginerului Garofeanu?“. Am intrat în legătură cu el şi mi-am adus aminte cum, împreună cu unchiul meu, care era fost colonel de jandarmi fără pensie şi avea o mică fermă pe Erou Iancu Nicolae, la Bă­neasa, luam lapte şi ne duceam seara, ca să nu ne vadă cineva, era întuneric, nu erau felinarele aprinse, ca să ducem lapte la familia Rozei ca să aibă şi ei ce să mănânce. Situaţia era mult mai dramatică decât o percepem noi astăzi. Norocul nostru era că eram foarte copii, eu aveam 8 ani când tata a fost arestat, Valentin era puţin mai mare, avea 13 ani, iar sora mea avea 14 ani şi trebuia să intre la liceu. Acesta a fost motivul pen­tru care tatăl meu a venit din munţi, pentru că ştia că începuse procesul Canalului şi fugise în munţi, la aşa-zişii partizani. A fost arestat în faţa porţii, pe Bd. Nicolae Bălcescu 32-34, pentru că cei trei portari ai noştri erau ai Securităţii, normal. Şi de atunci nu l-am mai văzut o bună bucată de vreme. Sora mea nu a putut să intre la liceu, a făcut un liceu comercial şi, în ultimul an, mătuşa mea, care era sora tatălui meu şi profesoară de română, cea care ne-a crescut, s-a dus în audienţă la Constanţa Crăciun, era ministrul Cul­tu­rii, al cărei frate era în unul dintre cele două loturi de la Canalul Dunăre, şeful lotului. În momentul în care fra­tele ei a fost arestat, Constanţa Crăciun a spus că ea nu are frate şi nu a vrut să-l ajute în nici un fel. Mătuşa mea mi-a descris-o ca pe o femeie cultivată, care a reuşit s-o convingă să o mute pe sora mea în pri­mul an de şcoală la un liceu teoretic, pentru că ar avea un talent artistic fabulos – ceea ce, de fapt, nu avea sora mea. Ea a dat la Medicină, a avut şansa să fie prin­tre cei 1% fii de burghezi primiţi, numai 1% aveau dreptul să intre în instituţiile înalte. Poate că într-un fel ea a suferit mai mult ca mine. Eu eram mai zglobie. Îl las pe Valentin acum. El a mărturisit foarte multe în această carte, aproape că am pătruns în toate tai­ne­le vieţii lui. Împreună cu mama şi cu sora lui îşi gă­si­seră refugiul în Maramureş, dar ştia, ca şi mine, că nu avem voie să vorbim şi nu putem să spunem nimic. Şi ştiţi ce a fost grav? Eram studentă în anul II de fa­cul­tate când o vajnică tovarăşă a PCR, dar şi cu funcţii înalte, era profesoară de pedagogie la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, m-a scos într-o şedinţă, erau şedinţele comune, că n-aveam săli, le făceam cu Teatrul, cu Conservatorul şi Artele Plastice la Con­ser­va­tor, în sala mare, în faţă, să dau socoteală pentru tatăl meu. Tatăl meu fusese, prin act juridic, aşa s-a declarat în final când s-a închis Canalul, că a fost „o eroare juridică“. Cei 3 împuşcaţi, toţi condamnaţii şi cei care au murit chiar acolo, la Baia Sprie, sunt „o eroa­re juridică“. Şi atunci am spus „tovarăşă“, plân­geam pe scenă, s-a ridicat Schileru, profesorul meu, şi Petrică Dumitrescu, rectorul meu, şi au vorbit, pentru că eu eram pentru a nu ştiu câta oară pusă la zid. Şi au continuat şi în Televiziune, când am fost trimisă să aflu de la Procuratura Generală. Deci toată viaţa am stat cu o tinichea de coadă. Şi Valentin a păţit şi el des­tule.

Valentin Hossu-Longin: N-am să pot să reiau toate momentele cumplite prin care a trecut familia mea. Las deoparte ce s-a întâmplat cu tata. De fapt, nici nu prea ştiu ce s-a întâmplat cu el, în afară de procesul ca atare, pentru că despre ce a pătimit în închisoare, res­pec­tiv la Jilava, înainte de a fi dus la Baia Sprie, la 800 de metri sub pământ, la întoarcere a spus: „a fost, a trecut, nu mă mai întrebaţi nimic“. Deja eram mă­ri­cel, intrasem şi la facultate. Nu vorbesc de faptul că am fost schimbat de la un liceu la altul, de la LB 1, care era Bălcescu, Sava, de fapt, la LB 7, care era Titu Ma­iorescu, pentru ca, în clipa în care s-a pronunţat sen­tinţa, eu treceam din cl. a VII-a în a VIII-a. Pro­fe­so­rul Georgescu, care mi-era diriginte la Liceul Sava, era prieten cu Gheorghe Ghica, care prelua o clasă la LB 7, o clasă a VIII-a ca diriginte. Între aceşti doi oameni a existat o înţelegere, încât mi-au distrus dosarul şi eu n-am mai avut dosar cu tată. Tata era plecat de foarte multă vreme, conform preceptelor spuse de cei doi diri­ginţi, unul fost şi celălalt viitor, şi în felul acesta am putut şi eu să am voie să fac liceul din cl. a VIII-a în a X-a. Ei bine, nu vorbesc despre faptul că am fost daţi afară din casă, nişte vecini ne-au dat o bucătărie, şi 4 inşi, mama, sora mea, bunica mea şi cu mine, am trăit acolo 4 ani în acea bucătărioară din Schitu Măgureanu. Sunt multe de spus despre acei ani în care mâncam o dată pe zi, în care bunica se ducea în Piaţa Matache şi seara culegea de pe tarabele ţăranilor nişte rămăşite de cartofi şi în special grăsimile de la tot felul de căr­nă­rii care se vânduseră între timp pentru a face să­pun. Mama fusese dată afară din învăţământ, deci noi nu mai aveam cartele. Singurii care ne-au sprijinit foarte mult a fost familia din Maramureş. Lună de lună, unul dintre verii mei primari venea de la Baia Mare şi ne aducea săculeţi de fasole, un sac de cartofi şi bineînţeles slana de rigoare. Aceste lucruri există în carte. Momentul care m-a marcat şi pe care n-o să-l uit niciodată a fost când s-a reluat procesul şi noi copiii am fost duşi, inclusiv Ruxandra, în sala tribunalului. Şi erau aduşi inculpaţii. Şi la un moment dat, unul dintre inculpaţi, nu mai ţin minte cine, când un alt copil a venit în faţa completului de judecată, a strigat „Tatăl tău e mort!“. Trecuseră doi ani de când Dinu Butoianu era în mină şi căzuse într-un puţ şi murise. Nu se ştie nici acum dacă a fost sau nu împins de către unul dintre miliţienii, securiştii minei, care îl ura, de unde până unde, nu se ştie. I se năzărea aşa, câte unuia dintre ei, să îi înjosească şi mai tare sau chiar să îi omoare pe cei cărora trebuia să le asigure si­gu­ranţa în mină. Ei bine, momentul acela când co­pilul s-a ridicat şi a spus: „Tata?!!“, „Da, tatăl tău e mort“, mai ales că şeful completului de judecată tocmai ajun­sese la Butoianu şi a spus „Absent“. Această absenţă a făcut ca d-na Butoianu să umble ani în şir, după moar­tea lui Stalin. A mai durat un an, după care s-a reluat procesul, au fost amnistiaţi şi a primit până la urmă o adeverinţă de la oficialităţi prin care se spunea că Dinu Butoianu a fost într-o mică anchetă. Că a murit, că n-a murit, că a fost anchetat sau nu, nimic din toate acestea. Acest caz face parte dintr-o maşinărie întreagă a felului în care s-au comportat comuniştii cu părinţii noştri. Despre toate acestea eu am scris cu ajutorul unui jurnal, începând din 1953, pentru că atunci, co­pi­lul acela de 13 ani a început să scrie într-un caiet care se şi intitulează „Caiet“, nu jurnal, ce trăiam şi ce se în­tâmpla cu noi. Caietul a fost găsit de părinţii mei, as­cuns şi el mi-a fost redat în 1990 de mama, tata între timp murise. Caietul de dictando, de 100 de pagini, scris cu creionul negru, pe care mi-aduc aminte că-l as­cu­ţeam cu lama pe care o închiriam dela un coleg de clasă, există şi acum.

Ruxandra Garofeanu: Voiam să mai adaug că, într-un fel, tot legat de numele tău, Valentin Hossu-Longin, am avut contact cu Baia Sprie. Nu eram chiar o fană a Memorialului Durerii, dar într-o seară am apăsat pe buton şi l-am văzut pe arhitectul Nicolae Coca care vorbea despre Baia Sprie. El fusese acolo în 1950, la ni­ve­lul 10, nu se ajunsese la nivelul 13, unde a stat tatăl meu, unde era temperatura numai de 40 grade. Mă uitam la televizor, plângeam, după care m-am urcat în tren după câteva zile şi m-am dus la Baia Sprie să văd şi eu locurile acelea, dar ele sunt mute, nu mai spun nimic azi. Totul e de mult părăsit şi natura şi-a reluat viaţa, nici nu se ştie că au fost minele acelea cumplite de plumb, din cauza cărora mulţi, ca şi tata, au făcut o boală necruţătoare. El s-a prăpădit foarte tânăr. Aş vrea aşa, ca măcar dacă au suferit, au murit peste 2.000 de oameni, aceasta să fie într-un fel de folos al­to­ra, să nu se mai întâmple. De aceea am dorit ca astă-seară să vină şi tineretul sectorului 2. Ei nu înţeleg aceste fenomene, nu-şi dau seama ce era atunci pe stradă, când se umbla cu haine cumpărate pe puncte, legate la cap cu basmale, aveam un singur palton, pe care-l purtam prin rotaţie, deşi eram 5 în familia noastră, şi rămaşi într-o singură cameră. Da, dar prea multe s-au întâmplat. Prea a fost dezastrul atât de mare, până târziu. În 1983 am fost dată afară din Televiziune tot pe motive de-astea, plecase şi sora mea din ţară, dar din cauza dosarului tatălui meu mi s-a spus mereu „nu poţi să ajungi realizator, ai un dosar mi­zerabil“.

Doina Jela: Eu vreau să-i mulţumesac d-lui Valentin Hossu-Longin pentru că a scris această carte, dar mai ales pentru ajutorul pe care l-am avut eu din partea sa când am scris propria mea carte în 1993, ‘94, ‘95. Pe atunci deţinătorii de arhive nu erau atât de vigilenţi cu documentele, nefăcându-se încă inventarul lor, nu ştiau ce conţin. Eu am avut marea baftă să găsesc la Constanţa în arhiva civilă vreo 30 de dosare referitoare la sabotajul de la Canal şi procesul de acolo, rătăcite prin­tre documentele de arhivă civilă, care nu interesau pe nimeni, că erau măsurători, cu chestii tehnice, foar­te aride. S-ar fi putut face o carte şi din documentele acelea. Dar materialele pe care le publicase d-l Longin în Baricada vorbeau despre ceea ce se petrecuse la Ca­nal din interior şi ceea ce m-a frapat atunci era in­sis­ten­ţa domniei sale pe tortura pe care o suferiseră oa­me­nii în anchetă şi pe îngrozitoarea perfidie a regi­mu­lui, pe care n-am găsit-o teoretizată şi analizată. Cred că trebuia analizată de psihologi şi psihiatri cum se făcea, îmi aminteşte de această întrebare pe care mi-am pus-o în toate cărţile pe care le-am scris. După ce omorau pe cineva şi îi prigoneau familia, vina aceas­ta, pe care nu se poate să nu fi simţit că e a lor, o pro­iec­tau în continuare peste victime şi au urmărit aceste vic­time până când a căzut regimul. Mecanismul acesta nu l-a analizat nimeni, cum se face că, după ce le-au luat părinţii şi i-au aruncat în închisori, le-au arestat şi închis şi soţiile, le-au luat casele, au persecutat şi co­piii, nu le-au dat voie să facă şcoli, într-un fel de pro­iec­ţie a acestei vinovăţii dusă până la perversitate şi până la dezonoare. Asta m-a răscolit atunci când am citit ceea ce scria Valentin Hossu-Longin în Baricada. Aş fi vrut să vă întreb cum a păstrat mama acel caiet, unde l-a păstrat până în 1990? Aţi întrebat-o?

Valentin Hossu-Longin: Am întrebat-o. Daţi-vă seama că între timp am tot fost mutaţi, chiar după ce a venit tata, dintr-un loc în altul. Mama pesemne a găsit un loc unde să-l ascundă. Şi nici după moartea tatei nu mi-a spus, eram încă în comunism. Nu se ştie unde l-a as­cuns de aşa manieră că, imediat după ‘90, nu mai stă­team împreună, m-a chemat şi mi-a dat caietul.

Doina Jela: Este un gest pentru care merită omagiată, pen­tru că ştiţi foarte bine, mai bine ca mine probabil, că primul lucru pe care îl făceau familiile era să dis­trugă orice urmă. Or, mama dvs. nu numai că şi-a asu­mat un risc, dar a avut o încredere în memorie pentru care merită omagiată.

Mariana Florian: Sunt medic. Vă sunt datoare o măr­tu­rie. Am auzit despre Baia Sprie şi asta m-a de­ter­mi­nat să vorbesc. Ceea ce vă povestesc acum se întâmpla în clinica de recuperare de la Sp. Brâncovenesc, care a fost dărâmat în ‘84. Am avut internat un pacient, pe d-l Emilian Hossu. Era un bărbat impresionant de frumos ca trăsături, un om foarte delicat, dar atât de slab, atât de palid. Nu avea încă 70 de ani. D-l Hossu nu era bolnav de ceva. D-l Hossu era ruinat, cu insu­fi­cien­ţă renală, insuficienţă cardiacă, anemic. Mi-am dat seama că mare lucru nu pot să fac pentru el. Dar am creat o legătură umană, simţeam că trebuie să mă apro­pii de el. Şi vreau să vă spun, d-le Hossu, că mie mi-a vorbit despre perioada de detenţie, puţin. Mi-a spus iniţial că el nu e Hossu ăla, care fusese ministrul Canalului. Mi-a povestit câte ceva despre suferinţele lui. L-am lăsat să spună strict ce a vrut. Dar ce vreau să vă spun, este că, acum fac o indiscreţie profesională, avea nişte leziuni pe gambe, erau negre.

Valentin Hossu-Longin: Scriu în carte, de la genunchi până la glezne.

Mariana Florian: Ca medic, m-am întrebat mult asu­pra acestui lucru, dar era ceva neobişnuit, şi la amân­două, şi i-am spus: „vai, domnule inginer, parc-aţi avut lanţuri la picioare!“ şi el mi-a răspuns: „am avut“. M-am simţit datoare să fac această mărturie.

Valentin Hossu-Longin: Vă mulţumesc foarte mult, d-nă doctor. E momentul pe care nu-l ştiam. Trebuie să vă spun care a fost cauza acelor leziuni cumplite. Când tata a venit din închisoare, eu scriu treaba asta, de la genunchi în jos nu mai exista nimic, în afara unei pojghiţe de zemuri care curgeau tot timpul. Era o zeamă care se scurgea şi pansamentele trebuiau schim­ba­te zilnic. Vă daţi seama în mină cum puteau fi schim­bate zilnic aceste pansamente! L-am întrebat de unde provin. Şi spunea aşa. Erau două mine în Mara­mu­reş: Baia Sprie şi Cavnic. La Cavnic erau alt tip de deţinuţi şi ei au organizat o evadare. Până la urmă au fost prinşi toţi din nou, mulţi au fost împuşcaţi. După evadarea respectivă s-a introdus un regim draconic şi la Baia Sprie. Ei erau la 800 m sub pământ. Trebuie să ştiţi că aceste mine de plumb şi zinc sau neferoase, cum le spune, erau atât de vechi şi de ruinate încât re­gi­mul hortist, după ce a luat nordul Ardealului, le-a închis. Comuniştii, în ‘46, le-au redeschis şi acolo au fost aduşi cei mai periculoşi deţinuţi din alte lagăre sau închisori. După această evadare, în fiecare dimi­nea­ţă când intrau în şut li se scoteau lanţurile de la picioare şi aşa intrau în mină şi când ieşeau le puneau din nou. Scosul sau pusul lanţurilor însemna baterea unor nituri şi când băteau nituri bineînţeles că dădeau şi în bietul picior şi tot timpul a fost o rană şi cu toţi oxizii aceia de plumb au determinat degradarea totală a structurilor musculoase şi sangvine ale picioarelor. Din cauza aceasta tata a şi murit.

Ruxandra Garofeanu: Şi tata a suferit de aceeaşi boa­lă a picioarelor, ale lui erau tot negre de la ge­nunchi în jos.