Pe aceeași temă
Într-o cultură română care, mai nou, face mare caz de inter- şi transdisciplinaritate, fără ca majoritatea celor care le invocă să ştie prea bine în ce constau, Octavian Buda (n. 1966) reprezintă, în felul lui, un „caz“: conferenţiar universitar specializat în psihiatrie şi medicină legală, dar absolvent (pe lângă Medicină) de Filozofie, este autorul mai multor studii de istorie a medicinei, psihiatrie şi psihanaliză judiciară, antropologie psihiatrică şi culturală, bioetică, ca şi al unor cărţi de istorie a medicinei româneşti dintr-o perspectivă, să-i spunem, ideoantropologică. Câteva titluri: Iresponsabilitatea (2006), Criminalitatea, o istorie medico-legală românească (2007), O antropologie a marginalului. Psihiatria judiciară românească: 1860-1940 (2007), Despre regenerarea şi... degenerarea unei naţiuni (2009) sunt, probabil, suficiente pentru a da o idee despre varietatea preocupărilor sale. Ar mai fi de amintit că, alături de Maria Bucur şi Marius Turda – aceştia însă integraţi în cadrul unor prestigioase universităţi anglo-saxone –, Octavian Buda se numără printre foarte puţinii români specializaţi (şi) în chestiunea discursului eugenist ante- şi interbelic. Una dintre cele mai recente cărţi care-i poartă semnătura, România fără anestezie. Discurs medical şi modernitate în vremea lui Carol I, 1872-1912, apărute anul trecut la Editura Vremea, reuneşte în cele aproape cinci sute de pagini ale sale, discursurile de recepţie la Academie sau la diverse alte evenimente a 17 personalităţi – de fapt, somităţi – medicale din perioada construcţiei statului român: Anastasie Fătu, Iacob Felix, Mihai Petrini-Galatz, Constantin Esarcu, Nicolae Kalinderu, George Ion Stoicescu, Grigore Romniceanu, Nicolae Kretzulescu, Alexandru Vitzu, Mina Minovici, Constantin Dimitrescu Severeanu, Nicolae Paulescu, Victor Babeş, Thoma Ionescu, Alexandru Sutzu, Gheorghe Marinescu, Alexandru Xenopol. Recuperate din arhivele perioadei precomuniste (cel mai vechi text, al lui Anastasie Fătu, datează din 1872, câteva fiind însoţite şi de reproducerea intervenţiilor academice ale unor preopinenţi), discursurile în cauză sunt însoţite, într-o secţiune finală, de scurte biografii ale medicilor în speţă. Păcat că nota introductivă a autorului este una frustrant de scurtă şi cam convenţională, ca şi prefaţa cât o recomandare succintă a acad. Dan Berindei. Indubitabil, Octavian Buda ar fi avut un material bogat de comentat, dar, probabil, a preferat să lase textele de epocă să vorbească... Trebuie precizat că acestea reprezintă mai mult sau altceva decât nişte intervenţii specializate sau formale. Avem de-a face cu 17 evaluări complexe ale stadiului diferitelor ramuri ale disciplinei şi ale stării sănătăţii populaţiei, veritabile stări medicale ale naţiunii, pe fondul unor analize tip „ramă“ ale societăţii româneşti. Totul – în stilul simplu, aparent accesibil tuturor, pe care postmodernitatea noastră l-a uitat, dar care, în acei ani, reprezenta un standard firesc. Un anumit optimism constructiv, modernizator şi mobilizator, de „oameni ai începutului de drum“, transpare adesea, uneori în forme care ne apar, azi, naive sau desuete. Nu lipseşte (dimpotrivă!) nici grandilocvenţa postromantică în „stil românesc“, pe care Caragiale a ironizat-o cu atâta succes. Dincolo de aceasta însă, avem de-a face cu o secţiune elocventă prin mentalităţile epocii, cu agendele ei instituţionale. Prima reacţie pe care cititorul o poate avea în faţa lor e, în mod previzibil, de a compara, contrastiv, „trecutul de aur“ al perioadei lui Carol I cu „prezentul iresponsabil“ sau de a deplânge decăderea intelectuală a elitei corpului medical, deşi ar fi instructiv de comparat discursurile medicale festive din perioada comunistă şi postcomunistă. Pe de altă parte, e de reflectat serios asupra diferenţelor dramatice de statut între elita medicală de „ieri“ şi cea de „acum“ – dacă nu şi asupra diferenţelor dintre rolurile instituţiei medicale. Senzaţia e, oricum, una de „altă planetă“. Maliţioşii sau cinicii ar spune că una era situaţia în perioada construirii statului naţional, când totul era de făcut şi etica datoriei era la mare preţ, alta – în cea a destrămării acestuia (cu migraţia economică a specialiştilor included), când deja nu se mai poate face mare lucru. Aşa să fie oare?
Fără a intra, la rândul meu, în detalii, lectura celor 17 secvenţe de istorie medicală, socială, culturală şi, de fapt, de istorie pur şi simplu este una cât se poate de îmbogăţitoare şi, pe alocuri, captivantă. Dar, dincolo de privirile naiv-neofite sau superior-blazate, asemenea întreprinderi „arheologice“, oricât de sumare şi de sumar contextualizate, ar trebui să incite la analize retrospective şi la dezbateri intelectuale. Mai are, mai poate avea medicina românească de azi, cu toate ramurile ei, un proiect şi resurse care să capteze energiile societăţii? Faptul că succesul unei iniţiative precum SMURD şi o personalitate respectată precum doctorul Raed Arafat au ţinut capul de afiş al atâtor evenimente din ultimii ani arată că semne de speranţă ar mai fi. Deocamdată teoretice, dar, cine ştie, după ce vom depăşi „starea de urgenţă“, lucrurile se vor putea vedea şi altfel.
Octavian Buda, România fără anestezie. Discurs medical şi modernitate în vremea lui Carol I, 1872-1912, prefaţă de acad. Dan Berindei, Editura Vremea, Colecţia „Fapte, idei, documente“, Bucureşti, 2012, 494 p.
