Bucurestiul Cultural, nr. 127 - A fi preşedinte USR e mai degrabă o corvoadă decât o onoare

Indemnizaţiile de merit şi suplimentele de pensie se acordă doar membrilor asociaţiilor de breaslă reunite în ANUC

Cum s-a schimbat rolul USR după 1989? Ce reprezenta aceasta pentru scriitori în perioada comunistă şi ce re­pre­zin­tă acum, după părerea dvs.? Importanţa ei printre scrii­tori a crescut sau a scăzut în aceşti 23 de ani? 

E vorba de un cu totul alt rol. Înainte de 1989, USR era o instituţie bugetară, condusă de PCR, după cum scria pe prima pagină a Statutului. Era o formă de în­­re­gimentare, dacă vreţi. Am publicat nu demult în România literară un document uimitor, care urmează să apară în volumul al treilea al Anexelor la Raportul Tis­mă­neanu, editate de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu. E vorba de o stenogramă a unei şe­dinţe a Cancelariei, forul cel mai restrâns al con­du­ce­rii PCR, care se referă la USR. Documentul este cel de al 12-lea (atenţie: al 12-lea!) adoptat de la alegerea lui Ceauşescu în fruntea PCR. Vă daţi seama ce im­por­tan­ţă acorda conducerea supremă a PCR instituţiei noastre, de vreme ce, înainte de orice altceva privind so­cietatea, biserica, şcoala, armata, Securitatea era pre­ocu­pată să-l schimbe pe preşedintele USR şi să sta­bi­leas­că noi reguli de funcţionare? Trebuie să recunosc prevederea de care a dat dovadă Ceauşescu: în de­ce­nii­le care au urmat, USR i-a creat mai multe probleme decât destule alte instituţii ale statului comunist. Dez­ba­terile din Consiliu erau, probabil, cele mai libere din ţară. Alegerile s-au făcut, de la o dată încoace, prin vot se­cret şi cu mai mulţi candidaţi. În 1981, Biroul a putut fi impus de conducerea PCR numai după o amâ­na­re de câteva zile, necesare „prelucrării“ membrilor mar­canţi ai Consiliului de către Constantin Dăs­că­les­cu, viitorul prim-ministru, pe atunci secretarul CC cu Propaganda şi Cultura, ca să nu se opună listei venite de sus. Şedinţa n-a avut loc, ca de obicei, în sediul USR, ci în sediul Academiei de Ştiinţe Politice zisă „Ştefan Gheorghiu“. Cu toată presiunea, s-au găsit câţi­va scriitori care să refuze lista de propuneri. Citiţi me­mo­riile lui Ion Ianoşi şi veţi vedea că lui Dăscălescu nu i-a fost deloc uşor să-şi impună cuvântul. Rezultatul principal al opoziţiei scriitorilor la linia partidului a constat în neconvocarea Consiliului (statutar ales, spre deosebire de Birou, dar neobedient, spre deosebire de acelaşi Birou) niciodată până la Revoluţie. După Re­vo­lu­ţie, USR a devenit o asociaţie apolitică şi nonprofit de interes public, trăind din surse proprii, ceea ce nu ex­clude atragerea de fonduri guvernamentale. Gu­ver­ne­le Năstase, Boc şi Ponta s-au dovedit deopotrivă de ge­neroase în atribuirea de subvenţii. Apelul la guvern a presupus o schimbare de mentalitate pe care destui colegi ai noştri o condamnă: după părerea lor, statul
n-ar trebui să fie amestecat în treburile USR. Contra­ar­gumentul nostru a fost şi este că USR reeditează re­vis­te culturale care reprezintă o parte însemnată din cul­tura vie a ţării, cu alte cuvinte, a patrimoniului de mâi­ne, de care statul nu se poate dezinteresa fără riscuri. Teatrele, Opera Română, conservatoarele sunt, toate, subvenţionate. De ce n-ar fi şi literatura, lăsată de izbelişte, sau artele plastice, văduvite de o politică efi­cace de achiziţii publice. În afară de reviste, USR sus­ţine numeroase programe şi proiecte culturale de in­te­res naţional. În sfârşit, ca şi colegele ei din ANUC, be­neficiază, pentru membrii cei mai valoroşi, aflaţi spre final de carieră, de 117 indemnizaţii de merit şi, pentru aproape 1.200 de membri pensionari, de su­pli­ment de pensie. Este o şansă acordată supravieţuirii unor oameni care nu pot trăi din scris sau din pensie. In­demnizaţia şi suplimentul depind de existenţa USR, legea prevăzând clar că nu pot fi acordate decât mem­bri­lor asociaţiilor de breaslă reunite în ANUC. Asta, ca aviz neprietenilor USR, care nu se gândesc la ce s-ar
în­­­tâmpla, dacă, din cauza crizei şi a altor dificultăţi precum acelea din anii din urmă, USR ar trage obloa­ne­le. Asociaţie profesională, USR are şi această latură sindicală, obligatorie, câtă vreme legea exclude lite­ra­tura din patrimoniul naţional şi n-o subvenţionează sistematic, cum procedează cu alte domenii ale artei şi culturii.

Solidaritate de breaslă în trecut şi azi

Ce diferenţe există între atmosfera de la USR şi relaţiile dintre scriitori/literaţi înainte şi după 1989? 

Nu se poate face o comparaţie rezonabilă. Înainte de 1989, scriitorii din USR aveau un duşman comun, care era cenzura, controlul, adică, de către partid al lite­ra­tu­rii. Unii sunt convinşi că principala deosebire dintre trecut şi prezent constă în dispariţia duşmanului co­mun. E doar pe jumătate adevărat. USR era departe de a înfrunta duşmanul cu pricina în mod solidar şi una­nim. Sub raportul atitudinii faţă de putere, USR se compunea din mai multe categorii de scriitori, trei, mai exact, după părerea mea şi a altora: rezistenţii, opor­tuniştii şi disidenţii. Ultimii erau excluşi când se ma­nifestau ca atare, mai ales cei care emigrau. Mo­ti­vul oficial al excluderii nu era niciodată disidenţa, nici plecarea, legală sau nu, în străinătate. Rodica Iulian, Oana Orlea, Bujor Nedelcovici şi alţii au fost excluşi din Asociaţia de Bucureşti şi implicit din USR, pentru neplata cotizaţiei! Paul Goma sau Dorin Tudoran, ca di­sidenţii cei mai vizibili, nici n-au fost puşi în discuţia Biroului sau, cu atât mai puţin, a Consiliului. Goma şi-a exprimat deseori supărarea pe colegi ai lui care i-ar fi votat excluderea de la România literară şi din USR. Se face că uită faptul că nici măcar nu eram informaţi, darămite să ni se ceară un vot. PCR continua să func­ţio­neze ca în ilegalitate, pe furiş. Oportuniştii, ei, s-au văzut la un moment dat înlăturaţi din funcţiile de con­du­cere, mai puţin din Birou, odată cu renunţarea la lis­te­le de propuneri şi prin introducerea unui vot secret multiplu. Începând din 1968, Consiliul liber ales crea mari probleme preşedintelui şi celorlaţi membri ai Bi­rou­lui. Două tabere se înfruntau pe faţă. Rezistenţii îşi da­torau puterea, chiar aşa limitată cum era, faptului că erau majoritari în Consiliu şi în comitetele de fi­lia­lă. Bătălia se ducea şi pentru şefia revistelor USR, pro­punerile conducerii PCR trebuind validate de Con­si­liu. Refuzul acestuia, de exemplu, de a-l admite pe Nicolae Dan Fruntelată la Luceafărul a dus la des­fiin­ţa­rea organizaţiei de partid a USR, „topită“ în aceea de la Combinatul Scânteia, după o şedinţă furtunoasă, în care s-a distins Marin Preda. Disperaţi de a se vedea ex­cluşi din „lumea bună“ scriitoricească, oportuniştii (le spun aşa, fiindcă puţini dintre ei credeau cu ade­vă­rat în comunism) au recurs la o măsură forte: au soli­ci­tat lui Ceauşescu înfiinţarera unei Uniuni a Scriitorilor Comunişti. O eroare mai mare nici că puteau face. În­fiinţarea unei Uniuni a Scriitorilor Comunişti ar fi în­­semnat recunoaşterea faptului că USR nu fusese co­mu­nistă în tot deceniul de când Ceauşescu deţinea puterea. Vă daţi seama că aşa ceva era de neconceput. Ca şi, eventual, existenţa paralelă a două Uniuni, una co­munistă, alta... Sper că v-am convins că atmosfera nu era chiar detensionată în fosta USR. Tensiuni exis­tă şi astăzi, dar de altă natură. Daţi-mi voie să le în­­­nobilez puţin, calificându-le de profesionale. Ca orice mediu artistic, USR e o colecţie bogată de personalităţi diverse, aflate în permanentă competiţie şi ebuliţie. (Din păcate, nu şi emulaţie.) Scriitorul este o per­so­na­li­ta­te accentuată, care nu acceptă că există altul mai bun decât el. Solidaritatea de breaslă literară sau ar­tis­ti­că implică o anumită mediocritate. O ligă a me­dio­crilor ar avea mari şanse să se arate mult mai solidară decât USR sau UNITER. Dar scriitorii, indiferent de valoare, sunt oameni inteligenţi şi care se ataşează de cine socotesc ei că le apără mai bine interesul. Îl pot urî pe unul mai talentat decât ei, dar, dacă găsesc de cuviinţă că-i slujeşte mai bine decât unul netalentat, nu se complică. Există, desigur, printre scriitori, destui care au principii. Laolaltă, interesul şi principiile con­duc în general la alegeri corecte, cel puţin în USR.

După două mandate de preşedinte al USR, care con­si­de­raţi că sunt deficienţele majore în funcţionarea Uniunii? În acelaşi timp, există atuuri ale USR, mai ales în comparaţie cu alte asociaţii ale intelectualilor/artiştilor?

Deficienţe majore în funcţionarea USR nu există. Pro­blema a fost şi mai este încă lipsa banilor. Sigur, dacă mă gândesc că USR a ieşit din tunelul crizei, spre deosebire de atâtea alte instituţii şi firme şi cluburi de fotbal cu pretenţii, fără datorii, n-am motive să mă plâng. Nici să vă spun povestea eforturilor pe care le-am făcut în ultimii patru ani. O găsiţi pe site-ul USR în Raportul de activitate pe care îl voi prezenta fi­lia­lelor la alegerile din septembrie-octombrie. Statutul amendat aflat în vigoare încearcă să amelioreze func­ţio­narea USR tocmai sub raport financiar, reducând formatul unor organisme interne, de conducere şi nu nu­mai, eliminând unele dintre indemnizaţiile de con­du­ce­re, printre care şi a mea, suprimând Conferinţa Na­ţio­nală şi mutând alegerile la toate nivelele în filiale etc.

Ce diferenţe vedeţi între rolul şi funcţionarea USR şi cele ale altor uniuni ale artiştilor – muzicieni, artişti plastici etc.? Cum decurge colaborarea USR cu aceste asociaţii? Exis­­tă solidaritate printre scriitori sau între aceştia şi artişti?

Nu cunosc statutele celorlalte asociaţii din ANUC, cu ex­­cepţia celui al UNITER, care, înfiinţată după 1989, mi s-a părut că ne poate oferi sugestii utile. Co­la­bo­ra­rea decurge normal. Ne întâlnim periodic şi alegem, à tour de role, dintre preşedinţii de Uniuni, un pre­şe­dinte.

Calomnia şi prejudiciul de imagine

Noul Statut prevede şi eventuale sancţiuni pentru în­­căl­ca­rea unor norme de conduită de către membrii USR, in­clu­siv pentru prejudicii de imagine. De ce a considerat nece­sar Consiliul USR să adopte astfel de măsuri?

Dacă urmăreaţi presa scrisă sau mass-media, aţi fi putut constata numărul mare de atacuri la adresa con­du­cerii USR sau a USR înseşi, venite adesea din par­tea unor membri. Prevederile cu pricina din Statut nu sunt noi, cu excepţia celei care se referă la prejudiciul de imagine. Nu e vorba de critici, să ne înţelegem. E vorba de dezinformări şi calomnii, deseori într-un lim­baj suburban. Un site al unui cotidian cândva frec­ven­ta­bil ne acuza pe Gabriel Chifu şi pe mine că am „acceptat“ renunţarea la Casa Monteoru, în schimbul nu ştiu cărei sume de bani (deşi i-am informat per­ma­nent pe colegii noştri despre procesele interminabile şi costisitoare care au dus la o decizie a justiţiei nefa­vo­ra­bi­lă USR şi pe care aveam obligaţia de a o respecta). Tot acolo puteam citi că aceiaşi doi profitori vor să vândă Casa Asociaţiei de Bucureşti de pe str. Nicolae Go­lescu, unde USR nici măcar nu e proprietar, ci chiriaş. Peste toate, şi Casa de la Neptun ar urma să aibă aceeaşi soartă şi, cum altfel?, spre umplerea bu­zu­na­relor aceloraşi. Nu-mi face nici o plăcere să vorbesc despre astfel de mizerii. Dar sunt destui gata să le creadă sau să le reia pe blogurile lor şi în scrisori pe Internet. Şi când descopăr că la originea lor se află membri ai USR, unii beneficiari de supliment de pen­sie, ce pot face decât să le aplic prevederea statutară de­spre care vorbim? N-am făcut-o încă, dar probabil că o voi face, când paharul se va umple. Mi se pare revol­tă­tor ca, după ce, în condiţiile teribil de grele despre care v-am vorbit, am restabilit finanţele USR, plă­tin­du-ne restanţele, umplând gaura de peste 360.000 de euro lăsată de insolvenţa firmei de la Cazino, aducând din subvenţii şi sponsorizări (în afara veniturilor din sur­sele obişnuite, taxă de timbru, cotizaţii, chirii, altele) 1.163.944 de euro în mandatul 2009-2013, re­nun­ţând la indemnizaţia de conducere, atât eu, cât şi prim-vicepreşedintele Varujan Vosganian, mi se pare re­voltător, repet, să fiu acuzat public de fraudă sau ce or fi crezând ei c-o fi de nişte inşi mai degrabă ticăloşi decât iresponsabili. Trec cu vederea limbajul imposibil de reprodus.

Din ce raţiuni s-a renunţat, în noul Statut, la existenţa mem­brilor stagiari?

A fost decizia Consiliului. Reintroducerea stagiaturii fu­sese acum câţiva ani tot o măsură financiară. Prea erau mulţi care doreau să intre în USR doar pentru su­pli­mentul de pensie sau pentru indemnizaţie. Ca sta­giari, n-ar fi beneficiat de ele. Consiliul a votat des­fiin­ţa­rea stagiaturii, aşa că opoziţia mea şi a altor câţiva nu mai contează.

Criterii mai severe pentru intrarea în USR

Care sunt cele mai importante schimbări în privinţa cri­te­riilor de selecţie pentru a deveni şi a rămâne membru al USR?

Criteriile sunt mai severe. În locul recomandărilor, care erau deseori simple acte de politeţe, am introdus obli­gaţia ca recenziile şi cronicile la cărţi să fie pu­bli­ca­te în reviste cunoscute şi semnate de critici cu auto­ri­ta­te. Comisia de validare nu mai e aleasă la întâmplarea votului din Consiliu, ci votată la propunerea pre­şedin­telui în Comitetul Director şi compusă, în majoritate, din critici literari.

USR se află în an electoral, dacă se poate spune aşa. Până acum aveţi un singur contracandidat la preşedinţia Uniunii Scriitorilor. De ce sunt atât de puţini cei care do­resc să ocupe această funcţie onorifică?

Suntem trei candidaţi, în ordinea depunerii candida­tu­rilor, Dan Mircea Cipariu, eu şi Corneliu Leu. Cu patru ani în urmă, au fost cinci. Motivul împuţinării nu­mărului candidaturilor trebuie legat, presupun, de greutăţile perioadei din urmă. S-a înţeles că a fi preşedinte al USR e mai degrabă o corvoadă decât o onoare.

Dacă veţi fi ales preşedintele USR pentru un nou man­dat, care vor fi priorităţile dvs.? Ce doriţi să continuaţi şi ce propuneri/proiecte noi doriţi să aduceţi?

Citiţi, vă rog, Programul aflat pe site-ul USR. Prin­ci­pa­lul punct este redarea prestigiului statutului de scriitor. Al doilea, menţinerea stabilităţii financiare, care să permită continuarea programelor şi proiectelor, ca şi susţinerea unora noi.

Ce proprietăţi mai are în acest moment USR, după pier­de­rea Casei Monteoru?

Proprietăţi: Casa de la Neptun, Hotelul „Unique“ din Bu­cureşti, trei case sau apartamente donate de foşti sau actuali membri vârstnici ai USR, cărora USR le-a plă­tit sau le plăteşte o rentă şi întreţinerea. Con­ce­sio­na­tă cu titlu gratuit pe 49 de ani: Casa Vernescu. Alte două concesiuni, Casa de la Sovata şi aceea de la Valea Vinului din Bistriţa-Năsăud, le-am retrocedat Minis­te­ru­lui Culturii, proprietarul de drept, ele nemaifiind ex­ploa­tate cu mult înainte de primul meu mandat, din lipsa scriitorilor amatori să le frecventeze şi din lipsa fon­durilor necesare întreţinerii şi renovării. Fiindcă tot am vorbit de răul pe care colegi de-ai noştri ţin nea­pă­rat să ni-l facă, iată un exemplu din ultima vreme: ci­ne­va a apelat la o echipă a Antenei 3 din Ardeal să vizi­teze Casa de la Valea Vinului ca să constate cum proasta administrare a USR, vezi Doamne, a adus-o la ruină şi devastare. Şi, ca tacâmul să fie complet, USR a fost acuzată că a lăsat în paragină şi Băile străvechi şi patrimoniale din vecinătate. Băi care n-au avut le­gă­tură niciodată cu Casa de Creaţie şi, de altfel, aban­do­na­te de decenii bune. USR a apelat în mai multe rân­duri la autorităţile locale, inclusiv la direcţia bis­tri­ţea­nă a Ministerului Culturii, condusă de un membru al USR, pentru găsirea unei soluţii. Fără succes. Am solicitat preluarea lor de către minister după şase sau şapte ani de demersuri zadarnice. Cine să fi montat Antena 3 împotriva USR, spunându-i poveşti de ador­mit copiii, dar de trezit adulţii? De ce nu ştia direcţia locală de cultură că ministerul redevenise proprietar? Şi în numele cărei deontologii Antena 3 nu ne-a în­­tre­bat şi pe noi în legătură cu situaţia? Astfel de mizerii ne-au mâncat sufletul, mie şi colegilor mei din con­du­ce­rea USR, ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă, vorba lui Lenin, Dumnezeu să-l ţină în sânul lui, mai cu seamă acum, când nişte tineri de la Critic/Atac îl doresc în sânul lor.

Cum mai stau lucrurile în privinţa Casei Monteoru? Mai există, în acest moment, o posibilitate oricât de firavă ca statul român să redevină legal proprietar şi să o redea USR?

Nu mai există. Sentinţa e definitivă şi irevocabilă. Şi ni­meni, dacă e corect informat, nu poate susţine că USR n-a făcut tot ce se putea legal face pentru a păstra Casa Monteoru. Tot felul de falşi (da, falşi, de­oa­re­ce cunosc adevărul!) dezinformaţi continuă să-i deter­mi­ne pe naivi (unul e chiar cel care îmi pune între­ba­rea!) să creadă că ar mai fi căi de atac. Nu mai sunt.

Sunteţi, de 7 ani, ambasadorul României pe lângă UNESCO. Cum aţi caracteriza activitatea acestei or­gani­za­ţii? Întreb pentru că ONU (iar UNESCO este o agenţie spe­cia­lizată a acesteia) este deseori criticată în presa inter­na­ţio­nală pentru birocraţie şi ineficienţă sau pentru decizii discutabile (de exemplu, primirea Iranului în Comisia pen­tru drepturile femeii a ONU a fost întâmpinată cu hohote de râs în mass-media occidentale). În privinţa UNESCO exis­tă astfel de discuţii?

Din păcate, există. Cel mai mediatizat caz a fost pri­mi­rea Palestinei ca membru cu drepturi depline al UNESCO. ONU a refuzat solicitarea, dar acolo func­ţio­nea­ză dreptul de veto, care nu e la UNESCO. România a votat iniţial contra recomandării de către Comitetul Exe­cutiv a primirii, iar în Adunarea Generală s-a ab­ţi­nut, atitudine perfect corectă, de altfel, date fiind atri­bu­ţiile diferite ale CEx, respectiv AG. Există şi destulă birocraţie. Şi bani insuficienţi pentru programe, nu şi pentru indemnizaţiile stafului (fără legătură cu per­so­na­lul Delegaţiilor Permanente ale statelor-membre) şi alte bâlbâieli ale conducerii, prinsă, ca şi cea a ONU, în­­­tre exigenţe deseori opuse şi greu, foarte greu de îm­­pă­cat. Presa românească a semnalat, de pildă, intro­du­ce­rea pe o listă UNESCO care cuprinde evenimentele şi actele capitale ale lumii din secolul XX a unor do­cu­men­te legate de Che Guevara. Obligaţia mea era de a informa MAE de situaţie, mai ales că existau reacţii dure, ceea ce am şi făcut. Din păcate, nu e uşor de ho­tă­rât în această privinţă, dat fiind că, deşi aparţin unui personaj controversat (c´est le moins que l´on puisse dire!), nu se poate spune că actele lui nu se nu­mă­ră printre „evenimentele“ decisive din politica seco­lu­lui trecut! Ca să nu mai spun că, respectiva pro­pu­ne­re venind de la Cuba şi Bolivia, state-membre în ONU şi în UNESCO cu mulţi aderenţi ideologici, un even­tual vot ar fi riscant. Aş menţiona spre informarea ce­lor iritaţi de includerea cu pricina că propunerea a fost dezbătută într-un comitet extern şi facultativ de mai mică importanţă, în care n-a existat nici o obiecţie, deşi printre membri se numără SUA şi Franţa. Nu şi România. À propos de UNESCO şi de rolul lui: primesc de­seori întrebări care arată că nu mulţi ştiu cu ce se ocupă organizaţia cu pricina. Recent, am fost întrebat ce am de gând cu Roşia Montană. N-am nimic de gând. Nu intră în atribuţiile Ambasadei României pe lângă UNESCO nici să aprobe, nici să refuze înscrierea sitului de la Roşia Montană pe lista Patrimoniului Mon­dial. Ceea ce putem noi să facem este să trans­mi­tem un dosar al Roşiei Montane, alcătuit de experţi şi susţinut de guvern. Decizia nu este la noi. Părerea mea personală în această privinţă nu contează şi nici nu am dreptul s-o exprim public.

Nu am avut nici un amestec în numirea la ICR a lui Lilian Zamfiroiu

Cu ocazia numirii lui Lilian Zamfiroiu la conducerea ICR, câţiva oameni de cultură nemulţumiţi au luat în co­li­ma­tor şi Ambasada României pe lângă UNESCO, afirmând că „nu se face nimic acolo“. Cum le-aţi răspunde acestora?

Nu prea văd de ce le-aş răspunde. Reaua credinţă bate la ochi în cazul celor mai mulţi. Întâi, ce legătură are numirea cu ambasada de la UNESCO, unde nu Lilian Zamfiroiu era ambasador şi responsabil de ac­ti­vi­tate, ci eu? Are legătură doar în ochii celor care cred că am avut un amestec în numire. Eu sunt însă primul per­dant: în plin an electoral, cu Conferinţă Generală şi ale­geri pentru directorul general, am fost lipsit de prin­ci­palul meu colaborator, mâna mea dreaptă de şapte ani încoace. Apoi, de unde ştiu binevoitorii noştri cri­tici ce am făcut şi ce n-am făcut la UNESCO? S-a in­for­mat vreunul la sursă? A avut cunoştinţă de rapoartele noastre anuale? Cei mai mulţi l-au atacat pe Lilian Zamfiroiu fără să-l cunoască şi fără să aibă cea mai mică idee de ce a făcut ca numărul doi la Delegaţia Per­manentă a României la UNESCO. Îmi pare rău să-l aflu printre detractori pe Andrei Cornea, pe care îl ci­tesc cu sfinţenie şi la opiniile căruia ţin. Când scrii de­spre un diplomat de carieră, e cazul să-l judeci prin prisma activităţii lui profesionale, nu în funcţie de pre­ju­decăţi de tipul „n-are anvergură culturală“ sau „dat fiind cine l-a numit...“, omiţând, de pildă, să spui că Li­lian Zamfiroiu are o teză de doctorat foarte serioasă (pu­blicată), consacrată relaţiilor diplomatice româno-ita­liene din epoca mussoliniană, pe baza unor do­cu­men­te inedite din Arhiva Vaticanului. Ceea ce i-aş reproşa lui Andrei Cornea este de a discuta numirea prin pris­ma putere-opoziţie. Ca diplomat, Lilian Zamfiroiu nu putea fi membru al unui partid, nici să aibă atitudini politice publice. Cât despre ieşirea la rampă a lui Theo­dor Baconschi, a fost una imprudentă. El a afirmat cu oa­recare emfază tristul adevăr că Ambasada României la UNESCO n-a făcut nimic. Cât Baconschi a fost am­ba­sadorul României în Franţa, am avut destule acţiuni comune. Să le fi uitat? ­Ca ministru, i-a semnat lui Lilian Zamfiroiu două prelungiri ale mandatului. Fiind­­că n-a făcut nimic? De UNESCO, e drept, nu i-a prea pă­sat ca ministru. Când i-am raportat că am organizat în sediul UNESCO din Fontenoy un concert la care au asistat peste o mie de invitaţi, fără a cere ministerului un euro, a făcut sourde oreille. Am fost foarte amărât atunci. Acum sunt revoltat când îl văd pus pe o critică atât de principială. Ororile de pe bloguri le las în plata Domnului, dacă blogării vor fi având unul. Se pare că ţin de specificul naţional. Dovadă că un român trăitor în SUA, un scriitor în felul lui, crede de bun gust să speculeze pe ideea că părinţii lui Lilian Zamfiroiu n-ar fi fost siguri de sexul nenăscutului şi s-ar fi gândit la un nume potrivit în ambele împrejurări. Ce murdărie! Uite de ce nu eram ispitit să răspund la întrebarea din urmă! Unde mai pui că nici nu-mi place să închei cu ea. Aşa că daţi-mi voie să-mi adresez singur una de în­­che­iere.

Domnule Manolescu, de ce, după toate câte ni le-aţi spus despre greutăţile vieţii de preşedinte al USR, mai candidaţi o dată?

N-o luaţi ca pe o lipsă de modestie, ci ca pe una de sin­ceritate: fiindcă vreau să termin ce am început şi, date fiind tocmai greutăţile întâmpinate, mai mari de­cât în întreaga istorie anterioară de 60 de ani a USR, nu văd, cu tot respectul pentru candidaţii înscrişi, pe ni­­meni altcineva capabil s-o facă. A bon entendeur salut!

Interviu realizat de Mădălina Şchiopu