Bucurestiul Cultural, nr. 127 - Antonio Patraş şi umbrele modernismului românesc

În cea mai recentă carte a sa^*, Antonio Patraş analizează literatura lui E. Lo­vi­nes­cu într-un mod care trebuie să fie pil­dui­tor pentru istoria literară mai nouă de la noi. Universitarul ieşean a iniţiat în 2007, cu Ibrăileanu. Către o teorie a per­so­nalităţii, o serie de volume despre opera marilor critici modernişti din prima ju­mă­tate a secolului trecut. În această se­rie, el discută geneza modernismului nos­tru li­terar, prin examinarea atentă a figu­ri­lor sale tutelare. La 1900, în anii de for­ma­re ai lui Lovinescu sau Ibrăileanu, se găsesc originile unei vârste culturale care ne-a dat o mare parte din limbajul cri­ticii aflat încă în uz. De aceea, a-i stu­dia pe marii critici înseamnă a investiga procesul prin care s-a constituit, în mod istoric, sensul literaturii aşa cum îl cu­noaş­tem şi îl acceptăm astăzi, cu bunele şi relele lui. Iar în cultura română, doc­tri­nele literare, în formele lor cele mai im­presionante, nu au apărut aproape nici­odată prin partenogeneză. Com­plexi­ta­tea modernismului românesc vine din aceea că ideologii săi se autoconstruiau ca scriitori în acelaşi timp în care edi­fi­cau cadrele de receptare şi validare ale cul­turii moderne. Inevitabil, literatura ro­mână modernă a purtat chipul lor şi a in­tegrat ca pe un mister constitutiv „con­tra­zicerile“ pe care aceştia le-au ascuns sau le-au exhibat, formalizându-le în mo­duri fastuoase şi (parţial) mistificatoare, de felul concepţiei lovinesciene despre „sin­cronism şi diferenţiere“ în morfologia cul­turii. Aşa că analiza ideilor estetice ale lui Lovinescu nu se poate opri la o lec­tură a textelor sale critice şi teoretice; ea trebuie să continue, aşa cum o face în car­tea de faţă, cu parcurgerea scrierilor lui literare, corelate cu cele memoria­lis­ti­ce, în care se găseşte partea nemăr­turi­si­­tă a gândirii critice, jumătatea sa obscură.

Intitulându-şi cartea Scriitorul şi umbra sa, Antonio Patraş explică statutul pe care îl acordă literaturii lovinesciene, anu­me cel de „umbră“ a creaţiei diurne a criticului şi ideologului literar. Nimic mai firesc, de fapt, dacă ne gândim la di­so­cierile pe care Lovinescu însuşi le făcea, în propriile scrieri memorialistice, între „voinţă“ şi „temperament“, con­si­de­rând că un proces reuşit de formare nu poate avea loc „fără ca voinţa să pre­va­le­ze asupra „naturii“ instinctive; după cum însăşi opera de autoconstrucţie iden­ti­tară descrisă în Istoria civilizaţiei române moderne are loc tot prin preeminenţa unei opţiuni lucide asupra „naturii“ su­fle­teşti inerte a unui popor. Însă chiar şi aceste teorii lovinesciene, arată Antonio Patraş, au partea lor de umbră: teoria pro­gresului prin imitaţie („voinţă“) su­fe­ră corectivul că imitaţia se face pe baza unor tipare receptive preexistente, ţinând de „temperamentul rasei“; iar „dog­matismul necesar“ al criticului năs­cut la Fălticeni ce îşi refuză orice parti-pris moldovenist se vede corectat prin pro­ducţia sa literară, axată pe valorile retractile („moldoveneşti“) ale nostalgiei şi refugiului în utopie. La fel ca în teoria freudiană, contemplativitatea lovines­cia­nă, „refulată“ sistematic dintr-o dis­pe­ra­tă nevoie de „ieşire din provincie“, se în­­toarce spre sfârşitul carierei, ame­nin­ţând la un moment dat să uzurpe sta­tu­tul cu greu câştigat al acestuia în ca­li­ta­te de critic. Desigur, nu e vorba de o vul­ga­ră teorie a ficţiunii ca formă de com­pen­­sare în imaginar a neîmplinirilor teo­re­­ticianului literaturii. Aşa cum ideo­lo­gia lovinesciană este un construct polila­te­ral, cu pliuri obscure şi deschideri neaş­teptate, şi opera literară scrisă de critic cuprinde mai mult decât plonjeuri „estetice“ în imaginar. Pentru Antonio Pa­traş, opera literară majoră se carac­te­ri­zează prin rafinament estetic, dar mai ales prin reflecţia morală, perspec­tivis­mul ideologic bogat, ca şi prin puzderia de imponderabile ce scapă orizontului con­ştiinţei. Complexitatea scrierii lite­ra­re vine din complexul moral, psihologic şi intelectual pe care aceasta doreşte să îl exprime. Literatura se transformă, la scriitorii noştri moderni, într-o măr­tu­ri­si­re mai completă decât poate şi-ar fi dorit-o ei, incluzând nu doar spectacolul măştii sociale şi spaimele ascunse în inconştient, ci şi filosofia implicită, struc­tu­ra gustului, prejudecăţile etnopsiholo­gice.

Învăluită de mult într-o rumoare de­fa­vo­rabilă, care o acuză de paseism, de ro­manţare, de lipsa flerului şi a invenţiei, opera de ficţiune a lui Lovinescu demon­strea­ză totuşi, începând mai ales cu ro­manul Viaţă dublă (1929), calităţi care o fac imposibil de neglijat. Romanele ulti­me ale lui Lovinescu se citesc cu plăcere, iar pentru studiosul modernismului ro­mâ­nesc ele sunt piese inconturnabile. Antonio Patraş se angajează, în de­mer­sul său, pe urmele lecturii „în sistem“ a operelor criticului realizate de Marian Papahagi şi Ioan Holban, profitând toto­da­tă de analiza remarcabilă a „memoriei literare“ a romanelor lovinesciene în car­tea din 2010 a Ligiei Tudurachi. Ca şi predecesorii săi, el se fereşte să con­si­de­re impecabile realizările literare ale cri­ti­cu­lui. De asemenea, în loc să se stră­duiască să pună în acord literatura lui Lovinescu cu ideologia sa (i s-a reproşat mereu criticului inconsecvenţa faţă de pro­poziţiile esteticii sale teoretice în prac­tica literară), Antonio Patraş con­si­de­ră mai întâi estetica acestuia ca pe un con­struct ideologic hibrid şi friabil, ca toate ideologiile, deci scutit de a alcătui o structură perfectă şi cristalină. Li­te­ra­tu­ra va fi citită apoi ca parte a acestui con­struct, şi nu ca o încercare de ilus­tra­re a unei poziţii teoretice. Câştigurile sunt evidente. În afara prospeţimii de vi­ziu­ne asupra gândirii criticului, litera­tu­ra acestuia este scoasă din cadrul de ra­portare îngust (şi nu neapărat coerent) al sistemului de propoziţii estetice ale teo­reticianului cu acelaşi nume. Opera de ficţiune vine să-i ilustreze gândirea în toată ampla, chiar contradictoria ei polivalenţă, datorată ambiţiei autorului de a spune în ea ceva „adevărat“, adică să vorbească, cu sinceritate, despre sine. Şi cine se cunoaşte vreodată pe sine cu ade­vărat?

Cea mai îndrăzneaţă recitire propusă de criticul ieşean este cea a literaturii lo­vi­nesciene ca melodramă, adică chiar în litera recomandărilor maliţioase ale lui G. Călinescu, dar fără accentul ironic. Cri­ticul de la Sburătorul luase drept un punct de onoare al programului său es­te­tic respingerea romanţei, a modului sen­ti­mental minor. Însă asta nu înseamnă că orice formă de romanţare este auto­mat condamnată; dimpotrivă, modul sen­ti­mental rămâne, pentru el, o parte im­por­tantă a procesului receptării literatu­rii. Într-un articol lovinescian din 1915, melodrama este descoperită chiar în miezul tragediei clasice, iar modul sen­timental este considerat singurul care poate face legătura între operele literare arhaice şi sufletul omului modern. An­tonio Patraş se foloseşte de acest pretext pentru a face un periplu erudit în es­te­tica antichităţii, coborând în timp până la rădăcina disocierii eticului de estetic, moment prim al esteticii europene şi re­ferinţă fondatoare a gândirii româneşti asu­pra literaturii, dintotdeauna obse­da­tă de autonomie. De la estetica aristo­te­lică se revendică şi teoreticienii mai noi ai melodramei precum Peter Brooks, James L. Smith, Michael R. Booth, Frank Rahill ş.a., citaţi în carte, care au ree­valuat această formă specifică cul­tu­rii moderne nu din perspectiva „simpli­tă­ţii“ construcţiei melodramatice, ci a com­ple­xităţii mecanismului receptării aces­te­ia. În felul său, melodrama pune laolaltă comicul şi tragicul, căutând un drum me­dian, care să împace extremele. Totoda­­tă, melodrama reprezintă şi o formali­za­re a conflictelor tipice prin cristalizarea unor măşti devenite clasice, fapt care, deşi face să se piardă „prospeţimea“ rea­lismului de observaţie, permite totuşi ac­ce­sul la o umanitate abstractă, un com­pen­diu al lumii, adică la spaţiul de desfăşurare adecvat pentru o gândire do­ri­toare de cuprindere vastă şi explicaţie definitivă. În fond, afirmă criticul ie­şean, tiparul rigid al melodramei este o formă de „obiectivare“ care satisface im­pe­rativele programatice neobişnuite (evo­lu­ţia de la „subiectiv“ la „obiectiv“) din teo­ria romanului modern a lui Lovi­nes­cu.

Romanul lovinescian nu poate fi redus însă la o banală „revalorificare“ pozitivă a melodramei, fapt care nu ar fi avut ne­voie de o asemenea risipă de abilitate her­meneutică. Pornind de la tiparele şi si­tuaţiile melodramatice exersate încă din anii debutului, Lovinescu con­stru­ieş­te, la maturitate, un roman specular şi ana­litic, cu o puternică componentă me­ta­literară. Eroul său predilect este un personaj-problemă, un intelectual, deci un ins care are un raport mediat cu „viaţa“. El e o conştiinţă melodramatică ce a prins de veste că trăieşte într-o me­lo­dramă şi, de aceea, caută să iasă din ea. Nici într-un caz deci romanele nu pot fi caracterizate prin lipsă de inte­lec­tua­litate, prin paseism şi romanţare, de vreme ce acestea sunt „înrămate“ într-un roman dilematic, conştient de capcanele melancoliei şi de proximitatea perma­nen­tă a clişeului (formula lui Paul Cer­nat, „romanul retro“, este de aceea in­vo­ca­tă cu folos şi pentru romanele în discuţie). De la această conştiinţă critică (cu evidente premise autobiografice) por­neş­te şi romanul lovinescian, dezvoltând „o poetică originală, axată pe am­pli­fi­ca­rea repetitivă, în «serii» succesive de epi­soa­de, situaţii şi personaje-tip, reduc­tibile în ultim resort la clişeu“. Situaţia melodramatică este succesiv denunţată şi regăsită, mereu din alt unghi, într-un efort dramatic de edificare. Serialitatea este, astfel, o consecinţă necesară a poe­ti­cii melodramatice. Romanul-ciclu, de care Lovinescu se arată captivat încă din anii 1920 (dublul roman Viaţă dublă, ciclul Bizu, ciclul eminescian), este deci o opţiune justificată, şi nu o simplă do­vadă de incontinenţă narativă. Ro­ma­ne­le lovinesciene, arată autorul, se „citesc“ unul pe altul, într-o succesiune de si­tua­ţii care reaşază şi reformulează aceleaşi situaţii tipice (de melodramă), de fiecare dată înşelătoare. „Viaţa“ este de fiecare dată aiurea; eroii nu descoperă prin „lec­tura“ suspicioasă a vieţii decât un alt text.

Dacă poetica romanelor lovinesciene e decodată cu justeţe, Antonio Patraş nu se opreşte aici. Comentariul critic înso­ţeş­te personajele cu ironie bonomă, cu atenţie faţă de ocazionalele lor accente stri­dente, kitsch (în proximitatea melo­dra­mei, ele sunt inevitabile) şi la im­pli­ca­ţiile acestora asupra ideologiei auto­ru­lui. Din această perspectivă, sunt pre­ţioa­­se caracterele „etnopsihologice“ ale personajelor lovinesciene, care nu de puţine ori ţin să dezmintă hotărâtele di­so­cieri ale mentorului modernist. Mito­lo­gi­zarea „vieţii“ în gândirea aceloraşi eroi se arată a fi, şi ea, mai mult semn de prezumţiozitate decât de intelectualitate paralizantă. De o atenţie specială se bu­cu­ră „metafizica sexelor“: asemenea tutu­ror intelectualilor epocii, şi Lovinescu doreşte să descifreze misterul gingaşelor raporturi dintre bărbat şi femeie, nu numai pentru a confirma cele câteva ba­na­le prejudecăţi ale epocii sale „patriar­hale“ (de genul: intelect versus natură), ci ca parte a unui efort constant, al său şi al personajelor sale, de a rezuma ca­dre­le „vieţii“ într-o formulă inteligibilă. Iar suma acestor gesturi intelectuale lo­vi­nesciene vine să completeze ideologia sa literară, atât de influentă, cum se ştie, în epoca interbelică. Dacă moder­nis­mul românesc este în general neîncre­ză­tor în valorile „vieţii“, acest lucru se da­torează şi literaturii criticului, văzută ca lectură infinită a unei realităţi mereu mis­tificatoare, care îşi maschează in­su­fi­cient de bine natura textuală, de palimp­sest cu lacune.

Un cuvânt, în final, şi despre modul şi stilul criticii lui Antonio Patraş, care nu trebuie să-i fie indiferent cititorului, pen­tru că poartă o lecţie critică. Stilul pa­tra­şian este unul fals sfătos, voit vetust, în­­căr­cat afectiv cu intenţie secretă, doje­nind uneori autorul şi chiar personajele. Să nu se creadă cumva că e vorba de un defazaj stilistic, aşa cum s-a crezut, de altfel, şi despre literatura lui Lovinescu. De fapt, avem de-a face cu un stil critic construit pe ironie, procedeu care sem­na­lea­ză tocmai distanţa existentă între cri­tic şi obiect. O distanţă nu de ordin afectiv, dar una aproape palpabilă, ori­cum inevitabilă, produsă de trecerea tim­pului şi de schimbările epistemologice. Ironia nu este una dizolvantă, mali­ţioa­să, care face un spectacol din înţe­pa­rea „imposturilor“ ca să-şi ridice astfel pie­destal. Deşi este şi o opţiune sti­lis­ti­că, ironia practicată în critica lui Anto­nio Patraş ţine de reflecţia asupra eticii actului critic. E o ironie inclusivă, învă­lui­toare, înţelegătoare, justificativă, care nu ţinteşte distrugerea obiectului de stu­diu, pentru că de fapt nu pe el îl vizează. Criticul îşi construieşte un stil ironic, re­fu­zând astfel unul sever, sau afectat „obiectiv“, sau avântat liric. El vede o pri­mejdie în stilul metaforic, în pasiunea formulei fericite, dar una şi mai mare în poza obiectivităţii, în comedia autorităţii, în solemnitatea de mucava a verdictului, a „judecăţii de valoare“. De aceea, alege să folosească o versiune „reîncărcată“ de lim­baj critic modernist, molcom, re­trac­til, autoironic – Patraş se plânge în mod repetat de „moldovenitatea“ lui, care-l îm­­piedică să fie mai energic şi mai răs­pi­cat. În realitate, retractilitatea este sem­nul atitudinii critice care nu dis­pre­ţu­ieşte ceea ce întâlneşte în cale. Căci, atunci când e cazul, „gheara“ acestui cri­tic (care este tocmai calibrul său inte­lec­tual), tânăr şef de şcoală academică ie­şea­­nă, se vede de departe, şi tăietura ei e nemiloasă. Cititorul să se îndrepte spre paginile care vorbesc despre am­bi­gui­tatea conceptului de „purificare“ din estetica lui Aristotel şi despre greşita in­ter­pretare nietzscheană a semnificaţiei corului antic, despre fondul melodra­ma­tic al dramaturgilor moderni, precum Camil Petrescu şi Eugene O’Neill, şi de­spre sensurile intelectuale ale erotis­mu­lui pe care le vehiculează scrierile de ti­ne­reţe ale lui Lovinescu şi va vedea de­spre ce vorbesc. Printr-o atitudine disi­mu­lată, de „blândeţe“ autoironică ce pre­gă­teşte saltul speculativ, critica lui Antonio Patraş îşi descrie, de fapt, pro­pria poziţie intelectuală. Antonio Patraş este un critic care, neaspirând să ră­mâ­­nă în istorie prin inventarea de concepte şi metodologii, de reevaluări şi carto­gra­fieri canonice, cumva obosit dinainte de „lupta vieţii“, pe care alţii pot s-o dea la fel de bine, urmăreşte actul literar în toa­­tă amploarea şi încearcă să-i deslu­şeas­că structura recurgând la o analiză complexă, ce trece prin estetică, meta­fi­zi­că, poetică, teoria genurilor, istoria ideo­logiilor, sociologia şi psihanaliza ac­tu­lui creator, istoria literaturii. Adică stu­diază literatura ca fapt cultural bo­gat, care depăşeşte esteticul fără să-l re­ne­ge, integrând totodată valorile spe­ci­fi­ce timpului şi locului în care şi E. Lo­vi­nes­cu a încercat să gândească literatu­ra.

^* Antonio Patraş, Scriitorul şi umbra sa. Geneza formei în literatura lui E. Lovinescu, vol. I-II, Iaşi, Institutul European, 2013