Bucurestiul Cultural, nr. 127 - Castelul de apă

Recent, într-un orăşel de munte din Transilvania, într-o zi de vară, se fac pre­gătiri pentru o mare sărbătoare popu­lară. În unitatea ei de loc, timp şi ac­ţiu­ne, piesa pune situaţia actuală într-o ecua­ţie cu multiple dimensiuni. Orăşelul este o veche aşezare, cu tipica cetate din sec. XIII şi o populaţie multietnică. În anii democraţiei populare, colectivizarea a pauperizat agricultura cândva legen­da­ră, iar industrializarea forţată a creat mega-uzine (poluante), multe servicii şi o amplă strămutare a oamenilor între zo­ne­le ţării. Azi nu mai funcţionează nici agricultura, nici industria. Orăşelul, să­ră­cit şi diminuat cum se află, este che­mat la „vedere“ în faţa unui reprezentant UE – şi încearcă să se reinventeze prin tu­rism şi entertainment. Piesa este în curs de pregătire ca versiune radiofonică, ela­borată de Doina Papp.

Piesa se dedică memoriei lui Nicholas Di­măncescu (1985-2011), cel care a iubit, fără rest, Carpaţii bătrânilor lui.

Scena I

„Centrul“ orăşelului, o cafenea cu mese pe trotuar, faţă în faţă cu Mihai Vi­teazul, sculptat pe o placă de mar­mu­ră roşie (monument în piaţa cen­tra­lă). Din boxe mari, de aer liber, se aude So Lucky, cu mari fluctuaţii de in­ten­sitate, cu întreruperi, reluări şi zgo­mot alb.

Un şir de bancomate în peisaj.

ALINA şi MĂDĂLINA stau la o masă la cafenea, pe trotuar. Pe masă sticle de suc/apă, ceşti de cafea şi farfurii mai mult goale.

ALINA şi MĂDĂLINA (îngână şi cân­tă muzica în ritm, marchează frân­tu­ri­le de text pe care le recunosc): „Ta, ta, ta, «So Lucky!» ta, ta, ta „your private side show“… ba-ba-bam „your moves in slow mo“ „So Lucky!“… „… clean. Not part of any scene“ … Ta-ta, „body made to sin“ „But I cannot win. So Lucky!“

Sunetul muzicii înregistrate se în­­tre­ru­pe brusc.

ALINA (cântă mai departe): „So Lucky!“

MĂDĂLINA: „So Lucky!“ Aaah… Hai s-o tăiem. Că dă bairamu’ peste noi.

ALINA: Şi eu mai am un pic de cusut la Spider-Woman.

MĂDĂLINA: Spider-Woman?

ALINA: Costumul. Hai că-l ştii.

MĂDĂLINA: Păi ăia vor costum is­toric.

ALINA: Şi care-i chestia? Hello! E super-istoric!! Cetatea lui Dracula, pă­ien­jeni, sââângeee, uaaa. (beat) Spider Woman e fashion. Doar n-o să mă fac Muma lu’ Ştefan cel Mare!

MĂDĂLINA: Ai şi tu dreptate. Trendy e, brand de ţară e – (beat) Eu am scos de la naftalină costumu’ lu’ străbunică-mea. Stră-stră. Istoric, ce-a mai rămas de el. Le-ajunge.

ALINA: Şi te-ncape?

MĂDĂLINA: Ei, şi tu! Astea populare, one size fits all. E negru. C-un pic de alb.

ALINA: Aşa te faci tu EMO, nebu­na­tico! (beat) Ne-am scos. Ia să (face semn de­spre plată) Dai tu acu’? şi eu data vii­toa­re? N-am apucat să trec după bani. Şi pe tine te ţin ai tăi din scurt? cu por­ţia?

MĂDĂLINA: Hm, bunică-mea le are pe-astea. Dar mai pun şi eu lăbuţa pe card.

ALINA: Dacă mă gândesc – în cât sun­tem? Aş putea să mă duc şi acum. Ban­co­mate câte vrei! (Socoteşte) Când a fost întâi?

Muzica începe iar.

MĂDĂLINA: Suntem în trei. (strigă mai tare să acopere muzica). Trei!

ALINA: Banii de la babaci intră pe în­­tâi! Tocmai bine! (Gest spre bancomate) Uite-le! la dispoziţia noastră!

MĂDĂLINA: Super. Că azi… (săltând rit­mic şi cântând) „So lucky... The fun will never stop.“ Du-du, „I’m the ruler of the world.“

ALINA şi MĂDĂLINA: „The ruler of the world. So lucky!“

MĂDĂLINA: Vin cu tine. Mai scot şi eu un bănuţ. Diseară să fim blindate. (face semn la distanţă, arătând că lasă pla­ta pe masă).

ALINA: Da. Ne-aşteaptă – Mega-oca­zii, ho-ho, ha-ha.

FETELE se ridică, trec pe lângă Mihai Vi­teazu’ cochetând şi strâmbându-se la el: „Martini/ whiskey on the rocks/ life on the top/ my party never stops! So Lucky!“

Apoi ajung la bancomate. Butonează des­tul de mult timp, mai legănându-se în ritmul başilor care fac să se cutremure locul. Apoi, cu nelinişte şi nervozitate cres­cândă, fetele trec de la un automat la altul, schimbă şi locul între ele, scu­tu­ră bancomatele, ajung să izbească în zid cu picioarele şi se aud înjurând, pe dea­supra muzicii. Muzica se întrerupe şi re­porneşte frecvent.

MĂDĂLINA: Fonduri insuficiente în con­tul dumneavoastră… Băga-mi-aş… Fon­duri insuficiente! Ia uite, târa-târa, târa-târa! Parc-ar fi o râşniţă. Râşniţa dra­cului! O fi stricat şi-ăsta! (Trânteşte de mai multe ori, cu violenţă, într-un ban­comat.) Să-mi bag picioarele! (Înjură mai departe, ad lib.)

ALINA: Shit. Măi, da’ nu pot să cred! Nu se poate! Fir-ai tu să fii! Şi la mine tot aşa. Dă-i drumul, hodoroagă! Ce te-a gă­sit!! Fonduri insuficiente! Papagalu’ mă-ti! Fonduri insuficiente în contul dum­neavoastră! Nuuuu! Mi-e rău! (mai bodogăneşte)

MĂDĂLINA: Am cerut destul de pu­ţin, pe urmă şi mai puţin, şi mai puţin. Păi – cât…? DELOC!!?

FETELE au epuizat toate încercările. Se întorc spre scenă, cu ochii în gol, de­pei­zate, suspendate în vacarmul boxelor din piaţă.

Pauză.

Muzica se opreşte brusc.

ALINA: Şi-acu ce facem? Ce trebuia să… ?

MĂDĂLINA: Noi ce ziceam…?

Imagine de computer proiectată: tri­unghi negru cu vârful spre stânga, pen­tru CLICK / BACK. Se aude click-click-click: schimbare abruptă.

* * *

ALINA şi MĂDĂLINA la aceeaşi masă de cafenea, cu sucuri, prăjituri, cafele. Este foarte linişte comparativ cu mo­men­tul anterior: ambianţă sonoră difuză, li­niş­tită, a străzii într-o dimineaţă de săr­bă­toare.

ALINA (atinge repetat ecranul celu­la­ru­lui cu un deget. Textul apare greu. Ea ci­teşte): Aşa: „Aţi trecut prin mari schim­bări în ultimii ani.“

MĂDĂLINA: Am trecut.

ALINA: …daaa – da-dam (atinge iar ecra­nul) – „totuşi mai aveţi cale lungă. Plu­ton a intrat în ambiţiosul Capricorn pe 26 noiembrie 2008… doo mii o.p.t.“ Aşa memorie să ai!

MĂDĂLINA: Ce fapte de seamă se pe­treceau? – la primară.

ALINA: Poate tocma-l cafteam pe Doru! Şi m-a ameninţat Doamna cu ex-ma-tri-cu-larea!

MĂDĂLINA: Hai c-a fost ceva! Dup-aia făceau toţi pârtie când treceai. (beat) De fapt, chiar! De ce l-ai cotonogit, tu,
în halu’ăla?

ALINA: Chiar vrei să ştii!?

MĂDĂLINA: Păi, să nu mor proastă – Adică erai tu premianta clasei – şi deo­dată, buuum!

ALINA: Biine – Era pauză şi eu de­se­nam nişte romburi în caietul de mate. Voi eraţi pe-afară. Şi el vine, se lipeşte de banca mea, se uită, se uită şi zice: „Bravo, bine c-o mi-o arăţi, să văd şi eu…“ „Ce?“ întreb eu, proastă. „Ei, ce! P.p.piz-!“ Uaaa, când m-am prins ce vrea să spună, m-am năpustit şi l-am tăvălit de-de-de...

Se aude tot mai tare zgomotul unui grup de oameni. Dacă se face o proiecţie vi­zuală, oamenii să fie arătaţi cu pan­car­te sub braţ, pe umăr: se pregătesc de de­mon­straţie.

MĂDĂLINA: Ne-am băgat să vă des­păr­ţim, dar tu... chiar nu te mai puteam opri.

ALINA se uită la celularul care sună, ea nu răspunde.

ALINA: Eh. A trecut. (Priveşte în di­rec­ţia zgomotului.) Ia uite-i mă şi p-ăştia! Cu pancartele după ei. Iar grevă.

MĂDĂLINA (cu ochii în aceeaşi di­rec­ţie): Ce grevă. Că-s toţi pe liber – nu ştiu de când.

NEA TOMA (din off): Da-da. În curte sub Cetate. (vociferări ale celorlalţi.) Mă opresc un minut. V-ajung acu’ din urmă.

NEA TOMA intră în scenă aproape aler­gând spre masa fetelor. Are o pan­car­­tă sub braţ şi o portavoce într-o sacoşă.

MĂDĂLINA: Nea Toma!

NEA TOMA: De când nu te-am mai văzut, Mădălino, tată!! Gând la gând! (grăbit) Că voiam să te-ntreb. Părinţii – tot afară?

MĂDĂLINA: Tot.

NEA TOMA: Dă-mi şi mie telefonul lui taică-to. Îl ştii pe deasupra?

MĂDĂLINA: Da. Dar ia loc, nea Toma.

NEA TOMA se aşază la masă, scoate zia­rul din buzunar, mai caută prin bu­zu­nare.

MĂDĂLINA: O prăjitură?

NEA TOMA: Prăjitură, eu? Noooo. (găseşte un creion) Da. Zi telefonul. (în­­cepe să noteze cu un ciot de creion pe col­ţul ziarului)

MĂDĂLINA: Vine – prefixul de ţară, pe urmă oraşul, Zürich.

MĂDĂLINA rosteşte cifrele şi NEA TOMA notează.

NEA TOMA: Şi ce mai face Valerică? Mama? Zici că tot la Zürich?

MĂDĂLINA: Da. Bine amândoi. Ce să facă, muncă.

NEA TOMA: Ferice de ei! Muncă să fie. Că nu cere nimeni de pomană! Dar aici, mai ai unde? Au terminat ăştia fa­bri­cile. Şi-ale vechi, făcute de saşi odată – şi-alea mari, câte le-a turnat împuş­ca­tul, de nu se mai oprea. Totuşi aveau oa­me­nii slujbă. Bună-rea. Mai şi râdeam, „timpul trece – leafa merge“ (ALINA şi MĂDĂLINA încep să se foiască, se uită din când în când la celulare, învârt pa­ha­rele şi ceştile de cafea.). Acu-ncotro s-o apuci, să mai găseşti de lucru? Ce ştiţi voi, mă, copii. Mă, copii, mă. Ce-o să mai fie de noi. Eu cu Valerică am făcut şi armata-mpreună. El m-a adus la Chi­mi­ca. Uite, colo (gest). Din sărăcia aia a noastră din Bărăgan. Dumnezeu să-l răs­plă­tească, Valerică. Pe urmă i-am mai tras şi pe alţii după mine, din sat. Anii ăia, cât a fost. Aşa ne-am cârpit. Ve­neam la poştă: ici, unde e „RE­STAU­RANT La Cetate“. La chenzină, făceam coadă, să trimitem mandatele cu bani acasă. (MĂDĂLINA împinge o prăjitură în faţa lui. NEA TOMA ia câte o înghi­ţi­tu­ră, mecanic, vorbind.) Mai ciupeam zile libere şi fuga acasă, la semănat, la cules. Greu. Dar, adică, am avut noroc de director. Băiat de la ţară. Fusese. Când venea vremea – închidea ochii. Ştia el cum vine treaba. Că p-ormă ne sim­ţeam şi noi. O damigeană, alea-alea. Băgam la el su’birou. Muteşte. Că mi­cro­foa­nele… eram căptuşiţi. Era şi vorba că stăm în „microbetoane“! (râde) Dup-aia, ce să vezi! Au găsit microfoanele. Chiar pe bune, aşa le-au tras du’pân pe­reţi după Revoluţie. A dat şi la televizor. Parcă noi nu ştiam! Vorbeam prin sem­ne, de nebuni, când să mai zicem câte una. (beat) Şi parcă e suta de ani de-atunci, mă, fetelor. Voi nici nu eraţi. Şi-acuma, uite! Mândreţe de fete. (beat) Iertaţi-mă, poate vă reţin!

MĂDĂLINA: E OK, nea Toma.

ALINA: Nicio chestie…

NEA TOMA: Şi nu l-am ascultat pe Va­lerică, să fi plecat de-atunci. Afară. Să mă fi dus de la-nceput! Să nu rămân eu de fazan. Că vine retehnologizarea, că investitorii lu’ peşte, că e dusă, că e-n­­toar­să, că-ţi dăm trei salarii, dar, ciocu’ mic! ba cinci să deschizi biznis, ajungi pa­tron. Adio şi n-am cuvinte. Ce, min­ciu­ni­le după vremea-mpuşcatului erau mizi­lic, nene! parfum! faţă cu jaful şi pier­za­nia ce s-a făcut acuma. Toţi şmenarii şi şi şi – ţeparii, pe noi! Să ia tot. Uite-aşa ne-au lucrat, fin. Secţie după secţie. La nebăgare de seamă. Parcă noi nu ve­deam! Vedeam. Şi? Sub ochii noştri s-a rupt aţa. De tot-de tot.

ALINA: Azi mai faceţi demonstraţie?

MĂDĂLINA: Tocmai azi?

NEA TOMA: Azi. Dacă s-a ivit ocazia! ne-a chemat primarul. Să ne prezentăm la el la paradă. Că vin granguri din ca­pi­ta­lă, din afară, din mă-sa-n cur. Pardon. (beat) Or veni! Să vină. Bine să iasă cât mai mulţi.

MĂDĂLINA: Cred că iese toată lumea. O să fie cu televiziune.

NEA TOMA: Aşa-aşa! Televiziunea în primul rând! S-arate şi ce-avem noi de spus. Să se vadă pe sticlă: corect. Nu ce ne cântă dom’ primar. (beat) Auzi la ce ne convoacă el, să ne dea costum de stră­jer, cu halebardă. Oameni serioşi ce sun­tem. Ne costumează halebardieri – ca să tragem fonduri europene. (se închină) Mare e grădina lui Dumnezeu. Un mu­cos de primar. Am ales pân-am cules! ăsta habar n-are. El se joacă. Aţi auzit şi voi, nu?

MĂDĂLINA: Păi – cam aşa. Ne-a zis şi nouă. Cu turismul. (mormăit) Pe Face­book.

ALINA: Poate iese totuşi ceva. Şi e fun. Distracţie.

NEA TOMA: Distracţia dracului. Păi cum răzbim noi, mă, fetelor!? Cu bal mas­cat? Hopa barda-halebarda – şi curg fondurile! (beat) Pe criza asta! (beat) S-a luat după cum sta nea Costel în poarta Cetăţii. Dar el avea job la Spaniol. Îl plătea Spaniolu’, străjer. Cât a fost. Noi acu’ ne-am perfecţionat. E pe de-a moa­ca.

ALINA: Ştim, că şi noi venim în cos­tu­me, de-acasă. (beat) Poate-o fi – de bine.

NEA TOMA: Bine! Bine că punem noi de spectacolul nostru. (se uită la ceas) Aoleu, mă omoară ăia ai mei! Hai că ne vedem la „Paradă“, fetelor. Tre’ să fug.

NEA TOMA iese.

Cum pleacă NEA TOMA, ele se iau cu mâi­nile de cap, răsuflă uşurate.

MĂDĂLINA: Maaamă, Doamne!

ALINA: Are super-plămâni omu’! Ziceam că nu mai termină.

MĂDĂLINA: Dar şi ce-au ajuns, bieţii de ei! Colegii lu’ tata. Hai, tu, că nu-i de râs. (beat) Te gândeşti că poa’ să iesă naşpa!? Dacă apar ei la paradă cu scan­dal...

ALINA: Vrei să zici – chiar naşpa?

MĂDĂLINA: Da, mascaţi, chestii.

ALINA: Mascaţi de-ăia de-adevărat, cu pulane, ca la telejurnal, hm? N-aş cre­de, tu. N-ai văzut de-astea aici la noi.

MĂDĂLINA: S-au pregătit ei atâta să fim astăzi the best – şi oamenii le strică fir­ma. (beat) Zi Doamne feri.

ALINA (se uită la ceas/celular): E 11.08 – Mai e un pic.

MĂDĂLINA (zâmbind): Hai mai con­sul­tăm la zodiac. (arată spre celularul ALINEI) Cum era? Schimbările, 2008. Când au plecat ai mei.

ALINA (Cu ochii la ecranul celu­la­rului, scroll): Da. „... schimbări“. Fii atent: „în tranziţia de la omidă la flu­tu­re vei simţi când a venit vremea să te eli­be­rezi din cocon“.

FETELE râd de se prăpădesc şi mai re­petă din cuvinte.

ALINA: „Metamorfoza se va încheia în de­cembrie, anul...“

MĂDĂLINA: Anul?

ALINA (imită ropot de tobă, sus­pen­sie): „... anul... 2023!“

MĂDĂLINA: 2023!? Nu se poate!

Râd amândouă, se îndoaie de râs.

ALINA: Să fim – aproape ca maică-mea. (nu crede)

MĂDĂLINA: Ajungem la liman... gata ex­pirate.

ALINA (mai verifică la celular): Nooo! Pân-atunci... ne resetează. Vorba lu’ dom’primar.

MĂDĂLINA: Apropo. Mi-au trimis ba­ba­cii bilet să mă duc să lucrez acolo. Până-ncepe şcoala. Ta-tammm. „Să văd cum se câştigă banul!“

ALINA: Unde, tu?

MĂDĂLINA: La un restaurant. Unde-s ei. (ALINA priveşte întrebător) La Zü­rich. Adică, pe-acolo, mai la vale.

ALINA: Cool! De la Zürich mai la vale îmi răsare banu-n cale (cântat) dam-dam.

Pe la mijlocul propoziţiei începe un su­net de bas care copleşeşte, abrupt, între­gul spaţiu.

MĂDĂLINA (strigă cât o ţin puterile, în­­­torcând capul în direcţia sunetului, ges­turi largi): Ce, a şi început!?

ALINA (priveşte în direcţia sunetului): Abia pun scaunele. E înregistrare, tu. Zdob şi Zdub. Că n-o să vină ăia aici!

MĂDĂLINA: Poate cu elicopteru’... Cu parapanta...

ALINA şi MĂDĂLINA (cântă, se miş­că în ritmul muzicii, gesturi de horă cu chiuituri): So Lucky! „The fun will never stop.“ Du-du-du, „I’m the ruler of the world. So lucky!“

Muzica tare. Apare un semn de fast-for­ward şi „so lucky so lucky“ se aude dis­tor­sionat. O clipă se mai vede, înregistrată video, ima­ginea fetelor izbind în bancomate.