Pe aceeași temă
Filmul a fost turnat în 2001 de către Lucian Pintilie. În acelaşi an a fost selecţionat în Secţiunea Oficială a Bienalei de la Veneţia, unde, în 1998, un alt film al regizorului, Terminus Paradis, primise Marele Premiu Special al Juriului.
Din distribuţia După-amiezii unui torţionar fac parte Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Ioana Ana Macaria, Coca Bloos, Dorina Chiriac.
Scenariul, scris de Lucian Pintilie, a fost inspirat de cartea Doinei Jela, Drumul Damascului.
Textul lui Lucian Pintilie, Câteva idei fixe după terminarea filmului, a fost publicat în cartea sa de memorii, Bricabrac, publicată de Editura Humanitas, în 2003, şi în limba franceză, în 2009, de Editura L’Entretemps.
În iunie 2013 a ieşit integrala filmelor lui Lucian Pintilie, în DVD, cel de-al doisprezecelea DVD conţinând ca bonus 2 lecţii de cinema – comentariile regizorului despre filmele sale, între care şi După-amiaza unui torţionar. Integrala a fost lansată la T.I.F.F., la Cluj.
La 13 septembrie 2013, După-amiaza unui torţionar, împreună cu lecţia sa de cinema, a fost prezentată în deschiderea zilelor T.I.F.F., la Târgu Mureş.
La 23 noiembrie 2013, în cadrul Întâlnirilor Filmului European, care va avea loc la Marsilia (Capitala Europeană a Culturii în 2013), în secţiunea sa, intitulată Dictaturile secolului 20, va fi proiectată După-amiaza unui torţionar, împreună cu lecţia de cinema, fiind urmată de o dezbatere cu publicul, moderată de Michel Ciment.
Toată lumea respinge acest subiect, există o antipatie naturală pentru subiect. Cristalizarea conştiinţei vinovate e sabotată prin indiferenţă, absenţă – dar poate fi şi activ şi asumat sabotată de oficialităţi. (De dreapta sau de stânga.) Un sabotaj la care colaborează toată lumea.
În film, cu excepţia Ziaristei, care are mai degrabă o obsesie profesionistă, nu una morală, toată lumea sabotează „la mise à nu“ a crimei. (Fiul cirotic, soţia oarbă, profesorul victimă şi toate victimele, ori rudele victimelor evocate!)
Toată lumea e împotriva mărturisirii.
*
Franţ copil trăieşte într-o lume feerică, în afara crimei. Din clipa în care participă la crimă (abandonarea mătuşii pitice pe un câmp unde probabil va fi devorată de lupi) glisează în altă lume, a banului şi a crimei naturale. De la crima naturală glisează spre crima infernală.
Crima infernală o descoperă iniţiat de torţionară, travestită în fetiţă angelică. Această crimă nu interesează însă pe absolut nimeni. Ţandără ajunge în mod grotesc să devină actorul propriei lui mărturisiri. Nu-şi mai găseşte alinare, mântuire, descoperă cel mult o anumită voluptate a destăinuirii crimelor, dar în rest mărturia lui, oricât de atroce e, nu impresionează pe nimeni. Mărturiseşte
în gol o crimă care e privită cu oroare şi indiferenţă în acelaşi timp.
O veşnică mărturisire, fără nici o perspectivă de alinare – definiţie posibilă a iadului. De altfel teza principală a filmului este că iadul se află pe pământ.
Pedeapsa lui e că pedeapsa nu mai vine. Pedeapsa e aşteptarea veşnică a pedepsei. Acesta este iadul: aşteptarea veşnică a pedepsei.
Eu descriu o după-amiază în iad.
„Dacă facem rău,
suntem deja în iad.“
*
Un film despre incapacitatea totală a românului de a se căi, de a se mărturisi. Într-o ţară în care conceptul căinţei este dispreţuit la scară naţională – un asemenea personaj ca Ţandără e privit ca un nebun. (Fireşte că, trăind în România, Ţandără e cam nebun.)
„Hai, mă, să mărturisim, le-am spus.
– Şi ce v-au spus?
Mă, tu eşti nebun?
Ce, eu sunt nebun ca tine?
Am copii de crescut, făceau,
vrei să-mi alung copiii să plece?
Fugi, mă, de-aici, mi-a spus altul,
că se-ntoarce roata, vine iar comuniştii.
Ăsta are o fermă de porci.
Ce, n-am trăit bine în comunism?“
*
Conştiinţă flască care nu vibrează, cea mai flască, mai inertă conştiinţă, conştiinţa noastră românească. Foetus etern, neputincios de-a se structura, profitând de starea placentară care-l inocentează, netulburat de nimeni şi de nimic vreodată, de ochiul critic şi constructor al Bisericii bunăoară, iată conştiinţa noastră, tâmpită pe deasupra de imensul echivoc moral născut după parodia de revoluţie şi de promiscuitatea complicităţii călău-victimă.
Iar eu pentru prima oară construiesc un film care are o ambiţie de electroşoc moral.
Vreau să electrocutez această conştiinţă, cu atât mai îndârjit vreau, cu cât ştiu că nu va avea nici un ecou tentativa mea. Ce înseamnă o victimă? Dar o sută? Dar o mie?
Torţionarul vorbeşte de 100 de victime.
(–Aţi spus că şi dumneavoastră aţi torturat un om în agonie.
Torţionarul tace.
– Câţi credeţi că au murit aşa?
– Poate să fie o sută numai la mine.
– Câţi aţi spus: o sută?)
Ziarista a auzit bine, nu a înşelat-o auzul: o sută de victime.
Şi de ce nu albim când auzim cifra de 100 – şi ne cutremurăm cu oroare când auzim de pakistanezul ăla cu cei 100 de copii omorâţi – crime sexuale – şi care va fi spânzurat de 100 de ori, tăiat de 100 de ori, de 100 de ori azvârlit în acizi?
*
Personajul profesorului este şi el parodiat şi batjocorit de infern. Un personaj care în regimul de teroare comunist se identificase cu tragicul la modul absolut sublim. Fusese condamnat la moarte, dar execuţia a fost amânată, apoi anulată. Şocul acesta produce un nou exemplar uman, un optimist patetic şi nevrotic. Praf şi pulbere se alege din spiritul său critic. Spaima de moarte, relaţia scurtă, de groază, pe care a avut-o cu ea, i-au inoculat un soi de entuziasm delirant pentru „miracolul existenţei“. Viziune idilică, naţionalistă, pozitivistă, uşor mistică. Vrea în amurgul vieţii sale să intre în politică. Urinează des. Nu reţine pârţurile. Doarme pe el tot timpul.
*
Ţandără are din plin conştiinţa păcatelor sale,
„Este păcatele mele pe care le trag.“
Dar trăieşte într-o ţară total, dar total dezinteresată de a-i cunoaşte păcatele.
*
Cea mai înspăimântătoare frază din film.
„Ascund. Şi azi? Ce-am spus azi?
N-am spus mai nimic din ce s-a întâmplat...“
*
Dar nu trebuie niciodată uitat că, după eliberare, el s-a reangajat ca torţionar. După 8-9 luni de libertate, atras de mirosul sângelui, el s-a reîntors la spital. Nu pentru multă vreme, e adevărat, dar de întors el nu a rezistat să nu se întoarcă.
Una dintre ideile de bază ale lui Ţandără (pe imaginea cămătarului medieval, care e încins cu brâu de bani de aur): „Nu există nici o lege, totul se cumpără“. El e în căutarea disperată a legii morale. Dar e foarte sceptic şi rezervat. Şi lacom în continuare.
*
Mărturisirea care albeşte părul este aceea de necrofilie – dar pe care buzele lui nu o pot mărturisi jurnalistei până la capăt. Ceea ce poate el mărturisi e crima mai limitată a profanării cadavrelor – justificată prin caracterul iresponsabil şi ludic al profanării: o joacă de copii idioţi, cu morţii.
Ticuţă însă intuieşte monstruoasa duplicitate (joaca handicapaţilor şi plăcerea excremenţială).
„Am păcătuit, m-am jucat cu morţii,
i-am futut în cur.“
*
Pentru a evoca crimele, fetiţa torţionară se foloseşte strict de jucăriile şi de leagănul fetiţei care e înmormântată sub copac.
Cu cât obiectul folosit e mai inocent, mai pur (vezi clopoţeii deţinutului neamţ), cu atât mai monstruoasă e deturnarea lui de la sensul inocent sau mistic.
A transforma spaţiile imaculate, altarul, în closete publice.
Care e de fapt mărturisirea care ne face, aproape unanim, să-i retragem lui Ţandără dreptul la redempţiune?
Când de fapt tocmai această mărturisire ar trebui cândva, vreodată, să ne dea o speranţă a unei redempţiuni posibile.
Ţandără fără milă, într-unul din momentele de maximă luciditate (rătăcite printre atâtea altele confuze), focusează pe rădăcina răului şi ne mărturiseşte natura relaţiilor inavuabile pe care le-a avut cu diavolul, mărturiseşte plăcerea pe care a avut-o în relaţiile cu diavolul. (Această plăcere pe care niciodată nu o mărturisim.)
„Am fost bestii mari, doamnă.
– Bine, dar aţi fost şi obligat să torturaţi.
– Obligat? Nu era nimeni obligat, doamnă.
Asta acceptasem eu. Nu am fost ameninţat,
dacă nu faci o păţeşti sau ştiu eu ce altceva.
Asta pot să spun în faţa lui Dumnezeu.
Aş minţi să spun că cineva a făcut presiuni
asupra mea. În ‘51, când mi-a spus că-mi
dau drumul, ştiţi ce-am spus, doamnă?
Am spus în felul următor:
«Nu, mai lăsaţi-mă.»
Înseamnă că mă distra, doamnă.
Dumneata ce crezi, sunt nebun?“
Şi mai departe, cu lacrimi în ochi (când, în mod obişnuit, toate mărturisirile torţionarilor, cele câteva care există, reconstituie mai degrabă circumstanţele atenuante ale crimei, pledează nevinovăţia fundamentală a criminalului), Ţandără, cu lacrimi în ochi, repet, spune excluzându-se definitiv, interzicând pentru totdeauna simpatia noastră umană.
„Seara, când am plecat,
când m-am eliberat,
m-am întors
şi am văzut colonia,
parcă îmi părăsisem casa.
Şi plângeam.
Ce-o să fac eu acuma,
ce bine o duceam aici!
Adică nu că era totul perfect,
dar era casa mea,
de care mă îndrăgostisem eu acolo...“
Şi când se întoarce acasă, reconstruieşte ca în vis „colonia“ în jurul barăcii – şi stupii ca pe nişte mici barăci pentru deţinuţi înaripaţi. O mică jucărie care să-i amintească clipe fericite şi stranii din trecut.
*
Nu există redempţiune care să nu treacă prin focul mistuitor al unei astfel de mărturisiri ultime. Chiar şi aşa şansele sunt aproape inexistente, dar oricum, e singura şansă.
*
Citez o serie de replici, mărturii fără echivoc despre capacitatea lui Ţandără reală de a-şi judeca crima.
„– Ce visează Franţ Ţandără?
– Toţi cei care-a făcut ca mine
visează la fel. Vise foarte rele.
... Îi visez p-ăia care
când rămânea singuri cu mine...
cădea în genunchi...
şi mă implora să-i iert?“
*
Sau definiţia dată crimei împotriva umanităţii.
„Aveţi grijă să nu comiteţi
crime împotriva umanităţii.
Fără sânge. Ascuns.
Ăsta era cuvântul lui. Fără sânge.
Prin urmare se renunţase
la bătaia la testicule,
pentru că era crimă
împotriva umanităţii.“
*
Sau replica ce explică şi la nebuni mecanismul general al nonintervenţiei.
„Deşi în salon erau 20 de pacienţi,
Nici unul, mă-nţelegi?...
nici unul... n-a sărit vreodată
în apărarea celorlalţi, sau pă mine...“
*
Nici un instinct de conservare nu-i cenzurează sinceritatea maladivă.
Ceea ce e cutremurător e că regretul real al lui Ţandără, că lipsa lui de talent la limbi străine i-a ruinat cariera de Securist asasin în străinătate – izvorăşte din aceeaşi sinceritate maladivă cu care diagnostichează atracţia lui pentru crimă şi tortură.
Astfel puţin mai târziu, are următorul dialog cu ziarista:
„Astăzi, după aproape cincizeci de ani,
vă credeţi în afara pericolului
de-a ucide un om?
– Nu, nu mă simt în afara pericolului.
Dimpotrivă. Mi-e frică că oricând
aş putea s-o fac din nou.“
sau
„Nu aţi devenit mai...
– Mai milos? Nu,
n-am devenit mai milos.
Am devenit slab de nervi,
nu mai sunt în stare să pansez o rană,
nu mai suport să văd sângele...
Poate cine ştie, poate şi milos totuşi...
dar mai degrabă slab de nervi.“
*
Apar copiii însoţiţi de fiul cirotic cu sănătate de fier. România de mâine.
Aceasta e partea cea mai negativă a filmului. România de mâine, agăţată de drapelul naţional şi scandând versuri primitiv patriotice, interzice recunoaşterea crimei. „Mărturisitorii“ sunt vânduţi puterilor străine – sunt nişte javre vândute pe dolari.
„Afară, afară, cu javrele din ţară...“
Alt fragment:
„Aş vrea să vă mai întreb ceva.
Aţi spus că şi dumneavoastră
aţi torturat un om, în agonie.
Aţi făcut lecţii pe el.
Cu o femeie...
Câţi credeţi totuşi că au murit aşa?
– Poate să fie o sută, numai la mine.
Cum aţi spus, o sută?“
Ultimele note
Nimeni, dar absolut nimeni, nu e interesat de crimă, de metamorfozarea crimei în fapt de conştiinţă.
Nici conştiinţa de mâine a României, care se opune cu vehemenţă ca să fie înregistrată crima – nici urmaşii victimelor, nici victimele însele, care în spatele somnolenţei organizează tăcerea. Iată mărturia lui Ţandără pe această temă.
„Sunt foarte derutat, doamnă...
Am vrut să fiu judecat.
Nu pot să fiu propriul meu judecător...
Am fost şi la copiii celor
pe care i-am făcut să sufere.
Vino mâine, unchiule... Vino Miercuri...
Nimeni nu vrea să m-asculte...
Ce să fac?
S-aştept să mor,
să mă judece Dumnezeu, poate.
Dar vreau să fac şi aici ceva...
Să fac şi un bine
că destul rău am făcut.
Am fost şi la domnu’ profesor,
acu’ 5 ani. La asociaţie,
acolo, la foştii deţinuţi,
a uite-l, a adormit din nou săracu’,
e obosit rău de tot...
Am zis să mă duc la ei
care au suferit, să mă judece ei...
pe urmă când am văzut
că nici măcar dânsul nu dă un semn.
Ascund. Şi azi. Ce-am spus azi?
N-am spus mai nimic din ce s-a întâmplat.“
*
Şi după această replică atât de lucidă şi amară, ca şi cum toată regăsirea lucidităţii nu ar fi decâ o himeră, Ţandără are un moment de totală opacitate şi insensibilitate şi dă o replică întunecată, de gardian sinistru, parcă e un interviu în care e demascat la „Memorialul Durerii“.
E un gest mult mai teribil decât conservarea unei proteze aurite de la Maidenek. Parcă tot filmul se aude geamătul, plânsul deţinutului – sub forma deghizată a clopoţeilor. Şi de-abia acum la sfârşit aflăm că sunt clopoţeii smulşi de la un deţinut neamţ, atenţiune (care găseşte o replică a lumii în lumea sunetelor), şi care este omorât pentru că nu vrea să mărturisească cui îi aparţin. Parcă ar atârna în copac intestinele mortului.
Este deghizarea cea mai terifiantă din film.
Moartea infiltrată în sunetul îngeresc al clopoţeilor.
Şi totala opacitate a lui Ţandără, care la sfârşit e cuprins din nou de întuneric ca de un blestem de care nu poate scăpa.
„Ăştia i-am confiscat de la un deţinut,
un sas, unu’ Reiter.
Îi agăţase lângă gratii la fereastră.
Da’ n-a vrut să spună de unde-i avea...“
* * *
Finalul. Mecanismul e foartre simplu.
În acelaşi tren în care urcă ziarista şi profesorul urcă şi Ţandără copil şi mătuşa lui. (50 de ani mai devremne.) Şi Ţandără dezvăluie imaginea-cheie pe care a ascuns-o până acum sau a evitat-o.
Imaginea care e la originea crimei, al cărei prag îl trece – acum. Toate celelalte crime înlănţuite din această crimă se trag. Ca în vis, un vis care-o cuprinde şi pe ea, ziarista vede această imagine.
* * *
Nu vreau ca filmul să se termine tradiţional cu o speranţă. Mi s-ar părea nedemn şi artificial.
Un singur lucru rămâne. Încăpăţânarea de a nu renunţa la dezlegarea enigmei. Repunerea şi repunerea în chestiune.
„Cum aţi spus, o sută?“
