Bucurestiul Cultural, nr. 127 - Expulzarea

„Diemrich“, a strigat domnul Kuno Kon­rad Rescher către compartimentul de clasa a doua, în care ardea o lampă al­bastră. „Aici s-a terminat Transilvania şi nu a început încă Banatul. E de rău când ceva ia sfârşit şi nimic altceva nu în­­­cepe. Ia uitaţi acolo, la cetatea re­nu­mi­tă din Diemrich!“ Bărbatul cel mititel le-a făcut semn cu mâna de la fereastră. Afară vuia noaptea. Era întuneric beznă.

Clemens, deschizând cu greu ochii, a mi­mat curiozitatea şi s-a dus lângă un­chiul său. Când a observat cum se oglin­dea în geamul de sticlă silueta sa de­for­mată, asemenea imaginii unui puzzle, şi cum contururile se modificau în mod gro­tesc, s-a îngrozit.

Cu vocea spartă, unchiul a continuat: „Kon­radine, Kunigunde, Kunolf, copiii mei dragi, şi tu, Clemens, priviţi! Ceta­tea de-acolo sus, cândva fortăreaţă re­ga­lă de hotar, iar acum o ruină!“

Tinerii au tresărit din somn speriaţi şi, în timp ce, pe jumătate adormiţi, se fre­cau la ochi, posesorul vocii care ră­su­na în noapte s-a ridicat pe vârfuri şi a tras din răsputeri de geamul glisant. Per­delele au început să răpăie în cu­ren­tul produs de trenul în mers, părul fe­te­lor zbura în toate părţile, toţi tremurau de frig. Tatăl le-a scuturat pe fetele care moţăiau, strâns îmbrăţişate. „Konradine, Kunigunde!“ A încercat şi cu băiatul, că­ru­ia i-a tras pledul de pe el: „Kunolf, fiul meu iubit!“. Băiatul s-a ridicat în capul oa­selor.

Una dintre fete a bodogănit: „Hai tată, lasă-ne în pace şi închide fereastra“.

Iar cealaltă a mormăit: „Ştie foarte bine că nu putem suferi numele astea aiu­rite“. Ele între ele îşi spuneau Kuny şi Kony. Amândouă i-au întors spatele şi s-au afundat în colţul acoperit cu per­ne al băncii.

Tatăl a aprins plafoniera, iar lumina gal­benă s-a revărsat blând în tot com­par­ti­mentul. „Acum e acum, băieţi! Istorie trăită!“ Dar Kunolf, care ocupa de unul sin­gur o bancă întreagă, s-a culcat la loc cu faţa întoarsă la perete, cu pledul tras peste cap şi cu nasul afară.

„Cum e posibil“, a strigat tatăl aproa­pe disperat, „să nu vă intereseze pe nici­u­nul cetatea legendară Diemrich? Pro­priii mei copii nu vor să-mi asculte po­veş­tile?“

Fetele şi-au tras şorţuleţele de la dirndl peste cap. Konradine a şoptit: „Niciun om normal nu spune Diemrich, nici la noi în Banat, nici la bunica la Si­ghişoara. Toată lumea spune Deva.“ Şi şi-a astupat urechile.

„Bineînţeles că aveţi dreptate. Ca de obi­cei“, a continuat tatăl conversaţia cu ca­petele acoperite ale fetelor. „Dar gân­du­rile zboară îndrăzneţe prin univers şi nimeni nu reuşeşte să le lege în lanţuri. Până în 1876, fiecare târg avea nume german. Imperiul austriac!“ Plin de me­lan­colie a făcut un semn cu mâna către bezna vijelioasă de-afară. „Voi, băieţi şi fete, priviţi cetatea. Tot ce-a mai rămas din ea este temniţa, o hrubă întunecată în care şi-a dat sufletul cuvios, dar zbu­ciu­mat, mult apreciatul reformator Franz Davidis. În toate timpurile oa­meni nevinovaţi au ajuns după gratii. Acest mare om a fost întruchiparea ade­vă­ratului transilvănean, a lui homo transsilvanicus: un amestec de ungur cu sas. Pe deasupra, vorbea şi latina, chiar şi româna, limba iobagilor, şi a trecut prin toate confesiunile care erau atunci la modă, catolică, luterană, calvinistă, uni­tariană. Numai la noi în Transilvania uni­tarienii nu au fost prăjiţi pe rug!“

Deşi Clemens era mort de oboseală, a ră­mas, prevenitor, lângă unchiul său, la fe­reastra care dădea spre tenebre.

În ultima vreme avea mare grijă să evi­te conflictele. Multe dintre întâm­plă­rile recente aveau izul ambiguităţii, al du­plicităţii şi erau legate de evenimente fatale. În timpul acestei nesfârşite că­lă­to­rii de la micul oraş transilvănean Si­ghi­şoara la satul bănăţean Gnadenflor, nu s-a lăsat în voia gândurilor sale, ci le-a obligat să execute salturi şi volte ca să evite cursul lor firesc...

„Ce faci, mă asculţi?“, l-a întrebat un­chiul.

„Bineînţeles“, l-a asigurat băiatul. Şi a con­tinuat plin de zel: „Chestia cu uni­ta­rie­nii e destul de ambiguă. Dacă nu mă înşel, sunt mai aproape de mahomedani decât de creştini.“

„Cum adică?“, a întrebat unchiul stu­pefiat.

„Pentru Islam, ca şi pentru unitarieni, Isus din Nazaret nu este fiul lui Dum­ne­zeu.“

„Ce tot spui tu acolo? Mai aproape de ma­homedani decât de... Curios, mă rog, aşa o fi. Da, da“, a conchis unchiul, „toa­te au un capăt pe lumea asta, în afară de cârnat care joacă la două capete. Un lu­cru însă să-ţi intre însă bine în cap, odată pentru totdeauna: nu poţi să fii cu curul în două luntre.“

Unchiul şi nepotul au luat şi ei loc lân­gă fete. Vizavi, pe banca capitonată, dormea Kunolf, prinţul moştenitor, cum îl ironizau Kunigunde şi Konradine; cea din­tâi proaspătă frizeriţă, cealaltă cos­me­ticiană. Bătrânul Rescher se aşezase în colţul de la fereastră unde stătea cam pieziş, pentru a-şi instala comod cocoaşa. Ţinea ochii închişi, însă, din când în când, ridica pleoapa dreaptă ca nu cum­va să piardă următoarea cetate. Îţi dă­dea impresia că doarme cu un singur ochi. Odată a deschis ochiul stâng ca din gre­şeală, l-a văzut pe nepotul său lângă el şi a spus cu o voce răguşită: „Grozavă ideea cu şosetele roşii. Ce bine ne-am des­curcat cu ele“. Şi a oftat: „De trei ani zace taică-tu în hruba aia. 1948, ce an fatal... Cât de greu ne-a fost să ajungem la el atunci...“. În vreme ce compar­timen­tul se scufunda în lumina slabă a lămpii de noapte, acceleratul continua să avan­se­ze în trombă spre Arad, în ritmul de staccato al îmbinării şinelor.

Clemens îi strecurase pe ascuns şo­setele roşii tatălui său, Otto Rescher, în ultimul moment, înainte ca miliţienii să-l ridice din Vila Heliodor, casa sa de la Sighişoara. La un ceas după ce fusese dat afară din biroul său de director al pro­priei fabrici. Toate acestea se petre­cu­seră în urmă cu trei ani, pe 11 iunie 1948, când, în România proaspăt de­cla­ra­tă Republică Populară, s-au naţiona­li­zat peste noapte cele mai importante mijloace de producţie capitaliste.

Ideea cu şosetele pornise de la bunica. „Roşu – ce-i drept, cam vulgar – este acum culoarea preferată. Nimeni nu o să se supere dacă-ţi agăţi şosetele roşii de gratiile de la geamul carcerii. Măcar aşa o să ştim cum să te descoperim la Bra­şov.“ Unul dintre miliţieni îi şuşotise bă­trânei doamne: „Îl duc în oraşul Stalin“. Adică Stalinstadt, care pentru saşi a fost şi a rămas Kronstadt. „Să fii curajos, fiule. Trebuie să începem să ne rugăm, încă mai ştiu Tatăl Nostru. Dar Dumnezeu nu o să se dea peste cap pen­tru tine. Are lucruri mai importante de făcut acum, când o şesime din lume a ajuns sub knutul bolşevic. Mai sunt şi americanii... Vin ei sigur, nu ne lasă la voia haitei ăsteia fără Dumnezeu!“

Doamna Otilia i-a întins mâna fiului ei, fără să-l mângâie pe creştet, unde pă­rul începuse să i se rărească. Otto i-a luat mâna între mâinile sale legate, a dus-o la buze şi a sărutat-o în zdrăn­gă­nit de lanţuri.

Fabricantul Otto Rescher a fost con­dam­nat la patru ani închisoare. „Numai când îi auzi numele îţi vine să bagi la beci lipitoare asta capitalistă“, a spus pro­curorul militar cu rang de maior la pro­ces. Şi tribunalul a fost de acord.

Iar acum, şosetele roşii împodobeau geamul cu gratii de la etajul de sus al în­­chisorii din Braşov. Scabroasa clădire se înălţa în mijlocul oraşului, pe o bucată de teren din spatele Palatului de Justi­ţie, acolo unde Strada Neagră (Schwarz­gasse) se întâlnea cu strada Fântânei (Brunnengasse) sau, mai exact, strada Ar­mata Roşie cu bulevardul Lenin. Deşi construcţia se afla pe un sol mâlos, ră­mâ­nea neclintită. Aici, în faţa zidului estic al oraşului, se întindea Mlaştina Spân­zuraţilor unde, pe vremuri, se scu­fun­dau în apă vrăjitoarele săsoaice.

Otto, cel mai mare dintre cei doi fraţi Rescher, preluase fabrica la începutul ani­lor treizeci. Floarea soarelui a ajuns să fie totuna cu destinul său, nu-l mai in­teresa nimic altceva. A reuşit să cul­ti­ve un soi nou, Helianthus asexualis, co­mer­cializat sub numele de Heliodor, cu care a obţinut numeroase succese. În schimb, Kuno devenise un artist în a se descurca în orice situaţie. Explicaţia des­ti­nului său o găsea în începuturi. „Din ziua în care ai fost dăruit lumii şi soa­rele a dat onor planetelor, ai început pe dată să-nfloreşti, după aceeaşi lege ce te-a ocrotit când te-ai născut...“ Când s-a născut, onorul dat de soare plane­te­lor nu s-a dezvăluit în nici un caz ca be­ne­fic. Copilul s-a înţepenit în trupul ma­mei strâmb, cu noada în jos. A fost o naş­tere cu forcepsul, la care moaşa a con­fundat noada cu capul; urmare a fost o cocoaşă.

Acum, în vara anului 1951, unchiul Kuno Konrad ajunsese din Banat la Si­ghi­şoara cu tot felul de afaceri neclare. Cei trei copii ai săi îşi petreceau vacanţa la Sighişoara, la bunica Otillie Kon­stan­ze Rescher. Clemens se hotărâse în ulti­mul moment să se întoarcă cu ei; ca mun­citor, care robotea din greu, avea drep­tul la trei săptămâni de concediu.

Cum a intrat pe uşă, Kuno Konrad a anun­ţat că de astă dată va ajunge la în­­chi­soare să-şi vadă fratele „fie ce-o fi“.

„Ai de gând să arunci închisoarea în aer?“, a întrebat doamna Ottilie.

După două zile, unchiul şi Clemens s-au întâlnit în zori la Braşov. Soarele încă nu se ridicase peste creasta înaltă a Tâmpei, din al cărei stoc de brazi fu­se­seră masacraţi câţiva pentru a face să apară numele „Stalin“. Clemens pornise cu o seară înainte din Sighişoara, pe bi­ci­cletă, parcursese zeci şi zeci de kilo­me­tri cu dinamul învârtindu-se nebuneşte şi traversase în cele din urmă şi Pădu­rea Perşani. Unchiul, în schimb, venise cu trenul de dimineaţă din Făgăraş, unde avusese de rezolvat nişte afaceri şi multe alte lucruri.

Au recunoscut fereastra cu pricina de de­parte. Şosetele roşii străluceau în ora­şul lui Stalin pavoazat cu steaguri roşii. La poarta închisorii, însă, nu li s-a dat nici o informaţie şi le-a fost respins până şi pachetul cu alimente; cât despre ore de vizită, nici nu putea fi vorba. Ofi­ţe­rul de serviciu nu s-a lăsat impre­sio­nat de faptul că unchiul avea o cocoaşă pe care o prezenta privirii din profil sau că dirija corul şvabo-româno-sârb pe trei voci din Milostiveşti / Dragoslave / Ba­nat; nici de faptul că s-a dat mare când a ajuns la poarta cu zăbrele, de­cla­rând cu nasul pe sus „Eu sunt un tovarăş!“, şi anu­me, mâna dreaptă a directorului Casei de Cultură, Ferdinand Sofronie Buta, responsabil, într-o anumită mă­su­ră, cu reeducarea socialistă prin artă şi cultură a locuitorilor reacţionari de la sate; iar când, jucându-şi ultima carte, a adăugat că oferă spectacole de film oa­me­nilor din în sat, singura reacţie a ofi­ţe­rului a fost o întrebare capcană: „De când aveţi voi lumină electrică?“.

Un rapid „Nu, sigur că n-avem, dar merge şi fără, sunt autorul unei invenţii socialiste“. Nici asta nu interesa pe ni­meni. Ofiţerul a dispărut. Kuno Rescher a mai apucat să-i plaseze soldatului care păzea poarta cum a izbutit el să îm­­blân­zeas­că albinele şi să le transforme în animale domestice, care joacă aşa cum le cântă, înainte ca acesta să-i trân­teas­­că solicitantului clapa de la vizeta în nas.

„Parcă n-au fost niciodată atât de scâr­boşi“, i-a şuşotit unchiul lui Clemens când s-au îndepărtat. „Se pregăteşte ceva. Dar nu ne lăsăm noi cu una, cu două. Să ţii minte: dacă ţi se închide uşa în nas, te strecori prin gaura cheii.“

La drogheria „Rebeliunea pescăruşilor roşii“, la capătul străzii Poarta Schei, acum strada Republica Populară, şi-au cumpărat două oglinzi de bărbierit pi­vo­tan­te. De acum încolo era un fleac pen­tru Kuno Rescher să-i transmită noutăţi direct în celulă fratelui său încarcerat, prin semnale luminoase, cu ajutorul al­fa­be­tului Morse. Tot prin semnale cu oglinzi comunicaseră între ei cei doi fraţi şi când erau la şcoală, pe sub nasul pă­rin­ţilor şi al profesorilor.

Unchiul şi nepotul au aşteptat să ră­sa­ră soarele. După ce au reflectat înde­lung, au ales ca punct de plecare fereas­tra de la mansarda farmaciei „La veve­ri­ţa“, numită acum Farmacia „Pastila Ro­şie“. „Dacă ne întreabă cineva ce căutăm aici, suntem de la Protecţia Cetă­ţea­nu­lui: ne ocupăm de evacuarea zonei din cauza unor obiecte zburătoare anglo-americane care reprezintă un pericol. Trebuie doar să părem agresivi. Oamenii sunt atât de năuci de când a plecat regele, încât cred orice.“

Una dintre oglinzi era folosită pentru a transpune veştile cu ajutorul reflexiei razelor de soare în alfabet Morse, cea de-a doua era gândită să inducă în eroa­re trecătorii: jos, pe trotuar, stătea pe vine un ţigănuş, flutura oglinda şi lu­mi­na cu fulgere în zig-zag clădirile din apro­piere. Capetele trecătorilor se întor­ceau, unii scrutau cerul, alţii strigau în­­cântaţi: „Vin americanii!“.

În schimb, sus, unchiul legăna oglinda de colo-colo. Cu multă îndemânare dirija razele soarelui, în impulsuri de durată ine­gală, pe lângă şosetele roşii, spre ce­lu­lă, care le înghiţea precum o gaură neagră...

Unchiul şi Clemens îşi agitau mâinile prin aer şi transmiteau informaţii în gau­ra neagră care îl înghiţise pe fostul pro­prietar al fabricii. Astfel, de după gratii, deţinutul Otto Rescher avea po­si­bi­litatea să afle prin cuvinte cheie noutăţi despre familia sa, cum ar fi, de pildă, faptul că nepoţii bănăţeni îşi pe­tre­ceau vacanţa la mama sa, Frau Otilie. Dar, mai important decât toate: „Mama = closet!“.

Adică, textul întreg pe înţelesul tutu­ror: au reuşit să instaleze un closet cu apă curentă în grajdul reamenajat, pe care partidul i-l repartizase lui Frau Otilie, după ce familia Rescher fusese dată afară din propria vilă.

„Colosal!“, se bucurau şosetele din gea­mul cu zăbrele. Şi întreabau: „Unde clo­set?“.

„În cămară.“

„Bine şi-aşa!“ Mama nu mai era obli­ga­tă să se pună la coadă cu muncitorii fostei ei fabrici ca să-şi facă nevoile, în as­cunzişul precar oferit de cel mai apro­piat câmp de floarea soarelui. Nu-i mai rămânea decât să spere că, deşi era un bine cunoscut duşman de clasă, tovarăşii de la conducerea fabricii îi vor îngădui să locuiască în grajd până la sfârşitul zi­lelor ei.

Fostul birjar şi administrator, Arpad Keleti, un ungur din Keresztur, care de­ve­nise activist de partid şi o vizita mai tot timpul pe bătrâna doamnă în noua ei locuinţă unde apărea chiar la ora cea­iu­lui, s-a declarat în cel mai zgomotos mod posibil de acord: „Closet cu apă cu­rentă! Partid dat voie. Partid mama la toate lucrurile bune“. Un closet însemna o investiţie în viitorul glorios al socialis­mu­lui, o binecuvântare pentru copii şi copiii copiilor. Proletarilor le îngheţa curul în zilele reci de toamnă. În curând vor primi şi ei closete cu apă curentă, deşi erau o invenţie a plutocraţilor en­glezi.

În mod evident, tatăl înţelesese că ma­ma sa îşi fuma mai departe ţigaretele de foi; şoseta roşie din dreapta şi-a schim­bat locul.

O altă veste îmbucurătoare era şi fap­tul că Clemens avea de gând să-şi pe­trea­că concediul în Banat. Şoseta roşie a ţupăit cu un pătrat de fier mai încolo. Cei doi au văzut vârfurile degetelor de­ţi­nu­tului la fereastra înaltă, o bucată de­cu­pată din corporalitatea sa.

La primele cuvinte ale propoziţiei ur­mă­toare: „Cât despre draga ta soţie, Alma Antonia, bietul nostru Otto, din pă­cate...“, şosetele s-au prăbuşit în gau­ra neagră, ceea ce amatorii de trans­mi­siuni au interpretat drept un refuz. Un­chiul a coborât imediat oglinda de ras ca pe un drapel în bernă. În timp ce arunca o privire în jos prin lucarna de pe aco­periş – se balansa pe un cufăr de voiaj, iar taburetul şi-l fixase, pentru mai mul­tă siguranţă, de balustrada parma­cu­lui – îşi încuraja nepotul: „Hai, spune-i şi tu ceva“.

Clemens a stat pe gânduri. Tatăl nu vroia să ştie nimic depre mamă. Chestia cu Petra şi Izabela, o poveste lungă şi în­­curcată, nu era nici ea potrivită... Mai departe: tatăl său aflase din încercări de comunicare anterioare că el, fiu al unui ca­pitalist expropriat şi bandit condam­nat politic, după ce la început a făcut muncă de cărămidar, a găsit de lucru în no­bila fabrică de porţelan Aurora Pur­pu­rie şi, încet-încet, a reuşit să se ridice şi chiar s-a înscris cu mari greutăţi la se­ral, la liceul de română. Fiindcă dintre toa­tele semnalele Morse Clemens nu ştia decât unul şi avea oricum inima zdrobită, a semnalizat SOS. Cu palma a re­tezat razele de soare rapid de trei ori, pe urmă de trei ori mai încet şi, în fine, ia­răşi de trei ori rapid: „Salvaţi-ne sufle­tele!“ (Save our souls)! Oare ajunsese me­sa­jul la tatăl său? Şosetele roşii nu s-au arătat.

La plecare, unchiul a transmis „Rămâi cu bine, dragă Otto, capul sus, Ioane, con­solează-te: bogăţia nu e cel mai înalt bun. La revedere, dacă nu aici, atunci în altă parte. Nimic nu îi e cu neputinţă Dom­nului“.

Ce i-a liniştit a fost că şosetele au tre­săl­tat şi au dat de veste într-un tempo nebunesc: „Capisco! Sunt perfect fericit şi fără dorinţe!“.

...Cei doi conspiratori au coborât scă­ri­le tiptil, pe vârfuri. Jos, pe culoarul de la intrare, au şters orice urmă de praf de pe haine. Pe ţigănuş l-au expediat, după ce unchiul i-a strecurat în palmă o mo­nedă de argint, cu chipul regelui care ple­case din ţară de mai bine de trei ani. Ca să nu dea de bănuit, au intrat în apo­tecă şi au cerut coprol, purgativul cu re­cla­ma îndrăgită de toţi: un bărbat cu scufie de noapte cu moţ şi cu lumânarea în mână se furişează noaptea la closet.

„Ultima cutie“, le-a şoptit Magistrul Veveriţă, apotecarul, care era obligat să lu­creze ca băiat de prăvălie în fosta lui apotecă, naţionalizată cu un an în urmă: Partidul nu se descurca cu latina. „Exce­len­tele pilule din Reich sunt din ce în ce mai puţine, în curând se termină. Şi nemţii nu mai vin, şi americanii se lasă aş­teptaţi. Dacă mai durează mult, nu ne mai ajută nici coprolul.“

La care unchiul l-a întrerupt în mod gro­solan: „Ce prostii reacţionare vor­beşti, tovarăşe apotecar. Nu ţi-e ruşine să denigrezi regimul nostru de demo­cra­ţie populară? O sa ajungi la spânzurătoa­re chiar aici, sub nasul dumitale, pe ma­lul bălţii spânzuraţilor, dacă mai ridici
în slăvi acest purgativ imperialist“. După ce a spus ce avea de spus, s-a în­­drep­tat către măsuţa de la ieşire, şi-a turnat chicotind apă în pahar, l-a dus la gură şi a băgat pilula în gură fără s-o înghită. Oricum maţele ne ghiorţăiau după atâtea emoţii. A ieşit ţanţoş pe uşă, urmat de Clemens care era stu­pe­fiat. „Unchiule Kuno, ce-a fost asta, ce te-a apucat?“

Unchiul s-a uitat discret în jur: „Gân­deşte-te la prinţesa voastră Kvastova-Oberth din Sighişoara. La Berlin, a cân­tat personal la pian pentru soldaţii Ar­ma­tei Roşii care vroiau să danseze. Tre­buie să învăţăm să urlăm cu lupii“

„Dar domnul Veveriţă nu e lup!“

„Tocmai d-aia urlu împotriva lui.“

Tinerii au tresărit când Kuno Rescher a împins cu un pocnet răsunător uşa de la compartiment ca să iasă pe culoar, unde s-a agăţat de fereastră şi şi-a scos de­getul arătător afară, de astă dată că­tre nord. Aerul care năvălea pe geam îi ciu­fulea sprâncenele stufoase. „Priviţi ce­ta­tea Lipova, acolo pe pintenul de la poa­le­le Carpaţilor Occidentali care aici se termină. Cetatea reginei Izabela Zapo­lya. De aici încolo se întinde câmpia pa­no­nică, urâtă şi nesfârşită, peste tot până hăt la Viena numai orizont, nu tu un munte, nu tu un deal, doar un pustiu plin de scrâşnete şi ici-colo câte o fân­tâ­nă cu cumpănă. Trăiţi-vă viaţa la timp!“

La auzul numelui de Izabela, Clemens a tresăltat. Izabela... Dar s-a forţat să nu se gândească la ea, ci să se agăţe nu­mai şi numai de cuvânt, de cuvânt ca su­net gol.

„Aici, în cetatea Lipova a stat şi a aş­tep­tat să fie dusă în Transilvania regina Izabela, rămasă văduvă, împreună cu co­pi­lul ei Johann Sigismund. Pentru că, în cele din urmă, din Regatul Apostolic Un­gar mai rămăsese o treime de tronuleţ. Şi pe tron, un rege cu oliţa de noapte după el. Cât de rar îi vine mintea la cap unui rege. Spuneţi, copii, ca urmare a că­rei bătălii pierdute s-au întâmplat toate astea?“

„Bătălia de la Câmpia Mierlelor?“, a în­­­­­­cer­cat Clemens şovăitor.

„Greşit, complet greşit! Acolo au mân­cat bătaie sârbii cu o sută patruzeci de ani mai devreme. Nu, asta a fost bătălia de la Mohacs în 1526.“

Clemens s-a plesnit peste frunte: „De aia când se plânge cineva că a avut o pa­gu­bă, ungurul îl consolează spunând: «Taci, frate, că la Mohacs am pierdut mult mau mult».“

Unchiul a continuat: „Aşa e. Atunci s-a destrămat întregul Regat al Unga­riei, cu regele Ludovic al doilea în frun­te. Regele s-a înecat în mlaştină cu cal, sabie şi coroană cu tot. În acea seară turcii au dansat malagamba-conga pe elefanţii lor de război. Împăraţii şi regii creştini, însă, s-au certat mai departe ani în şir pentru o Ungarie din care nu mai rămăsese mare lucru în afară de Tran­silvania.

În sfârşit, trimişii naţiunilor tran­sil­vă­nene au pornit să o aducă pe Izabela, îm­­preună cu pruncul rege pe oliţă. Nouă­zeci şi nouă de cai doar pentru cele două maiestăţi; uitaţi-vă acolo“, priviţi, îi is­pi­tea unchiul, deşi nu era nimic de văzut. „Voi ce credeţi, de ce nu erau o sută?“ Nici nouăzeci şi nouă, nici o sută de cai nu puteau să-i smulgă pe copii din lu­mea somnului şi să-i pună pe gânduri. Numai Clemens s-a gândit scurt şi a spus: „Nouăzeci şi nouă se împarte la trei“.

„Exacti! Ai mintea ageră. Şi de ce la trei şi nu la patru?“ Clemens a tăcut.

„Din cauza celor trei naţiuni re­pre­zen­tate în Dietă. Cum se numeau la noi, în Transilvania?“

„Unio trium nationes.“

„Cele trei naţiuni, dar naţiuni în sens de «pături sociale». Acestea erau nobilii un­guri, cei secui şi burgezii, meseriaşii şi ţăranii saşi. Câte treizeci şi trei de cai pen­tru fiecare naţiune.“

„Şi cu românii ce s-a întâmplat? Cei mai mulţi ei erau.“

„Românii? Încă nu existau sub de­nu­mi­rea asta. În măsura în care existau, erau trecuţi cu vederea, pur şi simplu nu erau luaţi în seamă.“ Unchiul a scos aerul pe nări de parcă ar fi suflat într-o pă­pădie. „Nobilimea lor, nobilitas vala­ho­rum, s-a integrat în cea maghiară. Iar po­porul a rămas orfan, un popor de iobagi, ca florile de pe câmp, fără istorie, dar, în schimb, cu o puzderie de mituri şi legende. Dar hai să lăsăm botanica acum.“

„Închide uşa, trage îngrozitor“, s-a văi­tat Konradine.

Tatăl, însă, a continuat netulburat: „Transilvania, pe care acum, din păcate, o părăsim, acest ţinut binecuvântat, pu­ter­nic şi bogat, cu izvoare limpezi şi cris­taline, cu păşuni pline de ozon, cu vâr­fu­ri­le mândre ale Carpaţilor şi cu răcoroa­sele-i biserici cetate... O părăsim, pentru ca în furnalele Banatului să ni se to­peas­că treptat trupurile şi sufletele, să se aleagă praful şi pulberea de noi în căl­duri infernale. Cu asta s-au ales bieţii şvabi când s-au stabilit între câmpie stear­pă şi mărăciniş, ca să facă să ro­dească ţinuturile mlăştinoase. Nimic de zis, muncitori şi rezistenţi la căldură ca vasele de Iena şvabii ăştia. Dar fără is­torie propriu-zisă. Agronomia nu prea are istorie. În schimb, ai noştri, saşii din Transilvania: agronomie aproape deloc, solul prea argilos, dar doldora de istorie. Şi la ce le-a folosit: zac muţi pe câmpul din jurul nostru“.

Când cei doi istorici zeloşi au intrat în compartiment să se aşeze, Kuny se în­­tin­se­se cât era de mare pe banchetă. Dor­mea pe spate, cu capul sprijinit de sora ei şi ocupa toată banca capitonată. Ţinea mâinile făcute pumni pe burtă ca şi cum ar fi vrut să păstreze căldura.

Unchiul s-a ghemuit în colţ, la pi­cioa­rele fiului său Kunolf, dar Clemens a ridicat picioarele lui Kuny pe palme, s-a strecurat pe sub scobitura genunchilor ei şi s-a aşezat pe banchetă, cu spatele ţeapăn. A întins hanoracul, care căzuse pe jos, peste el şi peste fată. Pe pulpe simţea căldura scobiturii genunchilor şi gâdilitura firişoarelor de păr de pe pi­cioa­rele ei. Perişor negru cu model ca­pri­cios, asta ştia şi el. „Rotunjoare şi fo­coa­se, muierile bănăţene“, exclamase cineva la ştrandul din Sighişoara cu câteva săp­tămâni în urmă, când şi-au făcut fetele apariţia şi au stârnit interes tuturor, nu în ultimul rând fiindcă nu ştiau să înoa­te. „Da ce nări au, parcă ar fi găuri de priză!“

(Fragment din romanul Clavir în ceaţă, apărut la Editura Zsolnay, în 2009.)

Traducere Catrinel Pleşu