Bucurestiul Cultural, nr. 127 - Identitatea este subiectul operei mele literare

Festivalul Zilele literaturii române din 2004, de la Viena, a fost un mare succes de public şi de presă.

 Dragă Jan Koneffke, eşti născut în Germania, la Darm­stadt, şi locuieşti în Austria, la Viena, unde eşti coeditor al revistei Wespennest. O parte dintre scriitorii români au fost traduşi şi publicaţi în această revistă. În 2004 ai fost, alături de Walter Farmler, unul dintre organizatorii Zilelor Literaturii Române, care s-au desfăşurat sub patronajul tău, la invitaţia Uniunii Culturale „Alte Schmiede“. La data aceea, ICR, condus de echipa Patapievici, nu îşi începuse pro­gramele de susţinere a literaturii române, care nici în ţară nu mai trezea interesul pe care îl trezeşte azi. Aş vrea să reamintim acel moment, mai ales că, din amintirile mele, a fost incontestabil un succes.

Da, secretarul general al lui „Alte Schmiede“ era atunci Walter Farmler, care îmi dăduse sarcina să invit scriitori români pentru festivalul literar de toam­nă, dedicat în fiecare an unei alte literaturi na­ţio­nale. Am făcut acest lucru cu mare plăcere pentru că îmi oferea posibilitatea să cunosc mai bine literatura unei ţări pe care o consideram deja „o patrie adoptivă“, şi nu doar literatura ei, ci şi pe autorii ei. A fost un mare succes de public şi de presă nu doar datorită ca­li­tăţii scriitorilor şi a operelor lor, dar şi pentru că a fost momentul propice pentru un asemenea gen de eve­ni­ment. Astfel, cu câţiva ani înaintea intrării României în Uniunea Europeană, se vorbea, în sfârşit, mai mult şi cu un interes crescând despre această ţară. A fost un succes, care nu a durat doar câteva zile, ci a avut re­percusiunile sale încă în timpul festivalului. De exemplu, editorul casei editoriale Zsolnay Verlag Viena, Herbert Ohrlinger, îl descoperea pe Mircea Căr­tă­rescu – aşa cum editorul a recunoscut acest lucru în diferite împrejurări – şi câţiva ani mai târziu publica o parte a trilogiei Orbitor. Dar cum succesul are nevoie de mai mulţi factori, în mod cert şi noua filosofie a ICR sub Patapievici a ajutat în mod considerabil, aşa încât festivalul „meu“ nu a rămas un eveniment izolat în anii care au urmat.

Romanul O iubire la Tibru este fructul unei întâlniri şi confruntări culturale

La fel ca şi mine, cititorii români te-au descoperit odată cu superbul roman O iubire la Tibru, apărut în traducere ro­mânească în 2006, la Editura Humanitas. Acţiunea se petrece la Roma, pe care, ne-am dat seama citind cartea, o ştii foarte bine. Ce legătură ai avut cu Italia, cu Roma?

Am iubit Roma, de când am vizitat-o pentru prima oară, în 1979, când aveam 18 ani. Devenit scriitor, am ştiut că voi participa la concursul pentru o bursă la Accademia della Germania/Villa Massimo, pentru a sta un an în oraşul meu preferat. Sosit acolo, am în­­ţeles repede că Villa Massimo era o insulă germană în­­tr-o mare romană, împrejmuită de un zid înalt şi ade­seori îmi puneam întrebarea cine, de fapt, trebuia să fie protejat de către cine, germanii de italieni sau ita­lienii de germani. Oricum, colegii mei, scriitori, care veneau din fosta Germanie Democrată, mărturiseau, râzând, că se simţeau în atât de sever izolata Villa Massimo „ca la ei acasă“. Atunci mi-a fost clar că tre­buia să stau la Roma mai mult timp şi în alte condiţii, dacă voiam, într-adevăr, să cunosc viaţa cotidiană a ora­şului, în afara clişeelor despre Roma şi Italia, găsite în literatura clasică germană începând cu Italie­ni­sche Reise (Călătoria în Italia) a lui Goethe, clişee pe care literatura germană a deceniilor următoare le-a repetat, afirmându-le sau negându-le. La San Lorenzo, azi un cartier plin de tineri, mai ales studenţi (fiind învecinat cu Universitatea La Sapienza), a început ade­vărata mea călătorie romană – am învăţat limba, am citit cărţi şi ziare, mi-am construit propria imagine asu­pra culturii romane şi italiene, asupra politicii şi istoriei Italiei. Romanul Eine Liebe am Tiber (O iubire la Tibru) este fructul acestei întâlniri (confruntări, câteo­dată) culturale şi oglindeşte descoperirea „celuilalt“, deoarece – ca şi în ultimul meu roman – ceea ce mă interesa, cu adevărat, era tocmai această întâlnire cu „celălalt“. Cum se schimbă sau se modifică propria identitate într-o lume diferită? Acest lucru am vrut să-l povestesc într-o carte despre o familie germană, care se stabileşte la Roma, într-un moment istoric delicat, în l968, un moment – acest lucru este valabil cel puţin pentru ţările Europei Occidentale – al revoltei ti­ne­re­tului pe scară europeană (ba chiar mai mult, având în vedere că această revoltă îşi avea originile în Statele Unite). Fără să mă gândesc la acest lucru, cred că prin cartea aceasta a început periplul unei scriituri eu­ropene ale mele, un periplu, desigur, nu nou, nu inedit, căci în literaturile naţionale există multe cărţi cu „subiecte europene“.

Ai început ca poet şi ai şi primit un premiu de poezie im­portant, dar apoi ai devenit romancier. Explică-ne acest drum. Cum ajută înzestrarea de poet atunci când îţi scrii ro­manele?

E un pic diferit de ceea ce sugerezi cu întrebarea ta. Este adevărat că mi-am început drumul de scriitor cu un important premiu pentru poezie (imediat după acordarea lui, mi-au fost oferite contracte de la diferite case editoriale, printre care şi de la Suhrkamp, o in­vitaţie pe care am declinat-o, şi, cu toate acestea, doar după câteva luni, am primit o bursă bine dotată a Fundaţiei „Peter Suhrkamp“...), dar nu scriam doar poezie în epoca aceea, scriam şi proză. Prima mea carte (1988) a fost, de fapt, o povestire lungă, volumul de poezie urma să apară după un an. Şi nu făceam di­fe­renţe între poezie şi proză, în sensul că poezia ar fi ceva ce ar avea valoare superioară. Mai mult chiar, poezia mea „povestea“ întotdeauna ceva, în schimb, prima mea proză era o proză lirică. În anii 2000, însă, după o altă carte de poezie (din 2001), nu am mai scris poezie, ci doar romane şi cărţi pentru copii. Doar în ultimii ani m-am întors la poezie, paralel cu munca mea de romancier. Dar să revin la întrebarea ta. Câteo­da­tă nu ştiu dacă, într-adevăr, ajută faptul de a fi (şi) poet, pentru că, scriind, eu mă concentrez teribil asu­pra fiecărui cuvânt, asupra fiecărei propoziţii (ceea ce în traducere poate că nu este atât de vizibil), aşa încât uneori am senzaţia că „originea mea poetică“ dăunează muncii mele de romancier. Oricum, am nevoie de foar­te mult timp pentru a termina o pagină, scriind o pro­ză, care, în original, are un ritm propriu, evitând orice cuvânt superfluu (de fapt, după una dintre lec­turile mele publice, un coleg, poet, mi-a spus că auzise în toate frazele ritmul poeziei antice greceşti, ca şi cum ar fi fost scrise în hexametri). Arta, mi se pare că, mai degrabă, ascunde aceasta, dar – fără îndoială, proza rămâne proză. Dar, pe de altă parte, tocmai acest lucru face atât de dificilă traducerea cărţilor mele (care în limba lor maternă par a fi scrise într-un mod „uşor“, prietenos cu cititorul). Traducătorul meu în olandeză (o limbă nu foarte îndepărtată de germană), persoană cu o vastă experienţă în traduceri literare, îmi măr­tu­risea că pentru el era foarte dificil să mă traducă – din o sută de cărţi de el traduse, doar una singură ar fi fost mai greu de tradus decât una de-a mea, şi anume Empedokles de Friedrich Hölderlin!

Identitatea este subiectul operei mele literare

Ai lansat la Bookfest romanul Cele şapte vieţi ale lui Felix K., a cărui acţiune se petrece în România interbelică. Ce te-a determinat să îţi aduci eroul în România, într-o epo­că în care nu ai trăit? Cum ai făcut documentarea?

Recent, într-un interviu, colegul şi prietenul meu un­gur Attila Bartis spunea că nu poţi să scrii decât de­spre lucruri pe care le-ai trăit tu însuţi. Aceasta este o veche axiomă despre arta scrierii, adesea formulată ca atare, cu care nu sunt şi nu pot fi de acord. Atunci de ce ne-a mai dăruit Dumnezeu fantezia cu ajutorul că­re­ia ne putem imagina alte lumi, alte vieţi, alte iden­ti­tăţi? Iar identitatea fiind subiectul operei mele literare, eu mă joc cu ea. Sunt un mare admirator al lui Max Frisch, care, în romanele sale, nu făcea altceva. Eu aş for­mula mult mai pe larg această axiomă: poţi să scrii despre lucruri pe care le-ai interiorizat, ca şi cum ar fi fost trăite de tine. Ei, bine, m-am apropiat pe două căi de ultimul meu roman, Cele şapte vieţi ale lui Felix K. Prima era experienţa mea românească. O parte im­por­tan­tă a acestei experienţe îl reprezentau istoriile de­spre România interbelică pe care le auzisem povestite peste tot şi întotdeauna cu mare nostalgie. Mă în­­tre­bam dacă într-adevăr situaţia de azi este atât de dis­pe­ra­tă încât societatea să aibă nevoie de o „utopie a tre­cu­tului“, de un mit care se bazează doar pe imaginaţia colectivă? Dar dacă era ceva adevărat în toate acestea? Astfel am început să mă interesez de trecutul istoric, citeam tot ce găseam (de la romane până la ziarele epo­cii, cărţi de istorie etc.), adunam fotografii, cărţi de artă etc. După un studiu de zece ani, puteam spune că mitul lumii interbelice era un „mit real“, adică îşi avea bazele în realitatea istorică, rămânând cu toate acestea un mit. Mi-a venit ideea să scriu un roman plasat în această perioadă. Dar acest lucru a fost posibil doar printr-un alt fapt, unul de familie: un unchi, fratele bunicului meu, a dispărut, cu adevărat, în neant, în anii ‘30, mai precis în ‘33–’34. Ceea ce am căutat prin romanul Cele şapte vieţi ale lui Felix K. a fost să dăruiesc acestui unchi o viaţă, în continuare, ca refugiat, în România interbelică. Astfel am povestit aventurile pro­ta­gonistului romanului ca fiind aventuri ale unui mem­bru al familiei mele. Ba chiar mai mult: ca pe propriile mele aventuri, dacă aş fi fost eu în locul lui. Şi, aşa cum spuneam mai înainte: pot să scriu doar despre lu­cruri care sunt într-un fel interiorizate, ca şi cum le-aş fi trăit eu însumi, pe pielea mea.

Cele şapte vieţi ale lui Felix K. fac parte dintr-o tri­logie. Apare Felix încă din primul volum al ei? Ştii deja ce va conţine al treilea volum al ei?

Da, Felix K(anmacher) apare deja în primul volum şi va apărea şi în cel de-al treilea, chiar dacă doar peri­fe­ric. Primul volum povesteşte istoria familiei Kanma­cher, o familie din Pomerania, de la începutul secolului tre­cut până în anii ‘60 (şi, pe scurt, aproape până în pre­zent), iar o mare parte a romanului este dedicat co­pi­lăriei şi tinereţii lui Felix, care era îndrăgostit de o fată (Emilie). Dar aceasta l-a ales pe fratele său, do­rind ca Felix să se căsătorească (s-ar putea spune drept compensaţie) cu sora sa mai mare. Astfel, nunta dublă a fost stabilită chiar în aceeaşi zi (aceasta este o autentică istorie de familie.). Felix o va lua în căsătorie pe fata pe care nu o iubea, iar fata iubită se va căsători cu fratele său. Dar cu câteva zile înainte de nuntă, în anul 1926, Felix se salvează de la o căsătorie (în mod cert nefericită) fugind de acasă. Imaginează-ţi scan­da­lul care a urmat într-un mic oraş de la Marea Baltică! În acest moment, romanul se împarte în istoria celor care rămân acasă şi istoria ulterioară a lui Felix, care îl însoţeşte pe marele pianist român Victor Marcu până în Roma fascistă, pentru a sosi mai târziu la Berlin, unde dispare în neant...

Volumul al treilea povesteşte istoria generaţiei de după Felix. Protagonistul va fi Ludwig Kanmacher, fiul Emiliei şi al soţului ei, Ludwig Kanmacher, dar poate fi – în realitate – fiul Emiliei şi al lui Felix, de­oa­re­ce Emilie, cu puţin timp înaintea nunţii duble şi a fugii lui Felix, într-un moment de slăbiciune, face dra­gos­te cu acesta din urmă, fie pentru a-l consola, fie din iubire nestinsă încă, acest lucru este incert. Konrad K(anmacher) însă, aşa începe cartea, devine soldat la şaptesprezece ani şi trebuie să plece, un copil aproape, în război, în timpul ultimelor luni ale acestuia. Tră­ieş­te atrocităţi înspăimântătoare, omoară alţi oameni, chiar şi pe unul dintre colegii săi, din ordinul de a tra­ge în dezertor, experienţe pe care din punct de ve­dere psihologic nu le va putea depăşi în viaţa sa ulterioară. Cu alte cuvinte, acesta va fi un roman aproape pur „ger­man“, care povesteşte lunga perioadă postbelică de la noi.

Ai o vie activitate publicistică, în Germania, ca şi în El­ve­ţia şi Austria, şi scriitorii români traduşi în limba germană (inclusiv eu) au beneficiat de prezentările tale, profesioniste şi scrise cu mult talent. Editorii germani te consultă uneori când iau decizia publicării unor cărţi. Totuşi, am senzaţia că sunt încă destul de puţine cărţi româneşti traduse în Ger­mania şi imaginea literaturii române nu este încă bine precizată în ochii publicului şi criticii germane. Sau mă în­­şel? Care este părerea ta?

Nu am în minte cifre precise, dar în Germania apar în fiecare an între 80.000 – 90.000 de cărţi noi, dintre care 3.000 de noutăţi de limba germană şi desigur un nu­măr mai mare de cărţi beletristice, în special ro­ma­ne traduse. Dar cea mai mare parte a lor vine din spa­ţiul anglo-saxon şi american, ca în orice altă ţară eu­ro­pea­nă. Nu se manifestă prejudecăţi faţă de literatura română. Poate opinia publică extinsă are prejudecăţi faţă de România, ca ţară, dar nu şi faţă de literatura ei; oricum, aceasta are un public restrâns, cultivat. La noi – ca în orice altă parte –, editorii se feresc foarte mult să publice cărţi care se vor vinde prost sau aproa­pe deloc. Pentru a fi mai prezentă pe suprasaturata pia­­ţă germană a cărţii – aşa cum o merită literatura ro­mână –, acesteia îi lipsesc două lucruri esenţiale: primul ar fi că ţara în sine este prea puţin cunoscută. Unul dintre motivele (actuale) constă în faptul că Ro­mâ­nia încă nu este o ţară descoperită de turişti. Dacă în fiecare an ar veni sute de mii de turişti germani în România (ca în Italia sau în Spania), acest lucru ar avea imediat repercusiuni şi asupra literaturii. Cunosc multe persoane care au călătorit în România şi multe dintre ele vor să ştie mai mult despre ea prin in­ter­me­diul literaturii. Al doilea motiv: lipseşte încă un mare succes al literaturii române în Germania, un mare bestseller care să atragă după sine interesul pentru alte cărţi. Succesul mondial al romanului Numele tran­da­firului al lui Umberto Eco a făcut ca literatura ita­lia­­nă să trăiască pentru cel puţin zece ani un mare boom la noi. Scriitori italieni importanţi, ca, de exemplu, Italo Calvino, au fost descoperiţi în stil mare doar cu această ocazie. Dar şi alţii prin cărţile lor deja con­sa­cra­te, precum Giorgio Bassani (un foarte mare ro­man­cier) sau Italo Svevo. Un succes considerabil la noi l-a avut şi literatura maghiară, în general după acordarea pe deplin meritată a Premiului Nobel lui Imre Kertesz. Eu sper ca cel puţin unul dintre aceste lucruri să se schimbe în România, fără să ştiu ce ar fi mai uşor de realizat. Cred, mai degrabă, în Premiul Nobel pentru Li­teratură decât în deschiderea inteligentă a ţării pentru turism (păcat că un oraş precum Constanţa, de exemplu, îşi iroseşte posibilităţile turistice pentru in­teresul egoist al unei clase conducătoare incapabile şi ridicole) şi sper că unul dintre marii scriitori români cum este Mircea Cărtărescu îl va primi curând. (Pre­miul Nobel pentru Herta Müller nu contează în acest context, el fiind perceput în Germania ca un premiu pentru literatura germană). Acesta ar fi un mare câştig pen­tru literatura română!

Traducere de Mariana Adameşteanu