Bucurestiul Cultural, nr. 127 - Infernul poveştilor

Exordiu.

 Dacă măcar jumătate dintre criticii literari activi în România (prin activi, mă refer la cei care produc un text de în­­tâmpinare cel puţin o dată pe lună) ar trece proba literaturii aşa cum o face Simona Sora cu Hotel Universal, nu am mai avea discuţiile recente de tipul „cri­ti­ca literară e moartă“, „criticii români sunt netalentaţi, corupţi şi inculţi“. Are Martin Amis o observaţie de bun-simţ (iar asta în memorii, nu în vreun eseu): e normal să existe tensiunea aceasta din­tre jurnalismul de întâmpinare şi scrii­tor – în fond, este singura critică ce folo­seş­te exact instrumentele obiectului cri­ti­cat. Un critic de artă nu pictează o des­crie­re a expoziţiei, criticul muzical nu-şi fredonează impresiile, nici măcar criticul de poezie nu scrie un poem-replică la ceea ce a citit (asta o fac poeţii)... Însă ele­ganţa şi pertinenţa criticii practicate de Simona Sora, accentele personale pe care nu le ajustează din falsă pudoare, fap­tul că percepe critica literară ca pe un exerciţiu literar, adică singurul fel în care mai poate fi făcută, au decupat-o din peisajul literar dominat exclusiv de voin­ţa de putere. A ajutat-o şi apro­pie­rea pasională de literaturile spaniolă şi sud-americană, deschiderea spre alte uni­versuri literare, ca o fereastră prin care intră aer curat în camera îmbâcsită după o noapte de bairam, precum cele din Hotel Universal.

Transitus

Acest lucru i-a mai permis, ca să gli­săm acum spre romanul acesta de de­but, „curajul“ de a scrie o proză care nu se încadrează în nici unul dintre tren­du­rile actuale şi căreia nu i se poate găsi proximitatea în literatura română decât hăt departe, la Ştefan Agopian. Nu sunt de acord cu comparaţiile făcute de critici cu Mircea Cărtărescu (s-ar putea să mă înşel), pentru că în Hotel Universal nu pul­sează, maladiv, gigantic, Eul au­to­ru­lui (fie el deghizat sub cel al naratorului dotat cu individualitate bine conturată). Oricât am tinde să identificăm în făp­tu­ra textuală a Maiei trăsături de-ale au­toa­rei, ea e obiectivată repetat, obsesiv, iar repetiţia obiectivantă are aici rolul unui însoţitor al somnambulului, per­so­na­jul care trebuie să-i ofere aceluia o pre­lungire a somnului, tocmai pentru a-l salva de la căderea pe care i-ar provoca-o trezirea bruscă. Aşadar, aş reciti, din literatura română, mai curând Tache de catifea decât Orbitor pentru a vedea de unde-şi trage sevele acest Hotel Univer­sal. Cât despre Strada Mântuleasa, sunt dotat cu atâta neîncredere (folosesc un eufemism) în prozatorul Mircea Eliade, în­­­cât nici nu vreau să discut această apro­piere.

Naraţia

Ceea ce m-a frapat la acest Turn Ba­bel construit de Simona Sora, pe lângă intenţia evidentă de a crea un cadru atât de bine individualizat şi dotat cu atâtea miteme, care pun umărul la ar­hitectura finală încât acolo să se poată întâmpla orice, ei bine, ce m-a frapat de la început a fost apropierea evidentă de construcţii similare ale realismului ma­gic sau, cel puţin, ale boomului sud-ame­ri­can. După ce am considerat această evidenţă (aşa debutează nebunia, cred – evi­denţa lipseşte în ochii inter­lo­cu­to­ri­lor), am căutat-o în absolut toate cro­ni­ci­le care s-au scris despre carte. Nimic. Căr­tărescu, Eliade, Agopian, Adameş­tea­nu, Simona Popescu. Cred că în mo­men­tul în care ne blocăm în referinţe autoh­to­ne, în cazul unui autor pasionat de anu­mite literaturi, ei bine, Huston, we do have a tiny problem. Chiar locul (acest loc rău, vorba lui Philippide), atât de in your face construit de autoare, care dă titlul romanului, este de ins­pi­ra­ţie realist magică. De la Macondo la sa­tul fantomă din romanul lui Juan Rulfo sau la mănăstirea monştrilor lui Donoso, aceste locuri sunt special construite ase­me­nea unor laboratoare naziste în care se pot desfăşura atrocităţile. E un fapt literar, nu-ţi trebuie prea multă gândire – pentru a da frâu liber neobişnuitului, trebuie să-l înscrii. Altfel, se pierde în di­ver­sitatea vieţii, iar acolo trebuie prac­ti­ca­­tă altfel de literatură. Realismul magic este contra-reacţie la excesele mo­der­nismului înalt, este întoarcere la po­veste. Dar, ca să mă întorc la locus: el îndeplineşte mai multe roluri, cel de frame narativ, de punct de pornire al actului narativ, de laborator, cum am mai spus, de scenă. Trimalchio nu se poate desfăşura decât într-un spaţiu circular, tocmai pentru că circularitatea este infernală (amintiţi-vă interpretarea lui Nabokov la Gogol – Cicikov, viermele in­fernal, construit din grăsimi concen­tri­ce, omuleţul Michelin venit din iad) şi pentru că reprezintă cel mai bine spaţiul închis, unde se acumulează tensiunile na­rative.

O altă îndrăzneală a autoarei a fost aceea de a se ospăta fără sfială din fe­lu­ri­le oferite de estetismul literar şi din eu­fuism, cu varianta sa hispanică, gon­go­rismul. Adică, mai pe şleau, fără mâ­nuţe întinse publicului larg, fără rabat de la calitatea pe care ţi-o oferă un pu­blic-ţintă cât mai redus şi mai com­pe­tent (literar). În ceea ce priveşte este­tis­mul, s-a mai încercat ceva similar, şi aici mă refer la Viaţa lui Kostas Venetis, carte în care, cred eu, autorul a exagerat pastişa şi a încărcat romanul excesiv. Este acolo un exces al estetismului, de care Simona Sora a ştiut să se ferească. A mai ştiut să se ferească de supra-ex­pli­cit (literatura română e plină de au­tori care îţi fac cu ochiul, încât ai sen­za­ţia că faci parte dintr-o masă de imbecili care trebuie ajutaţi să citească), să nu apese pedala prea mult, ci, în schimb, să arunce mici noduri interpretative, care se desfac apoi de la sine în materia ro­manului. Aş menţiona aici caracterul hermafrodit al lui Vasile Capşa, acest Tache de catifea corcit cu Jose Arcadio Buendia, care străbate spaţiul şi timpul pe jumătate adormit, visându-şi viaţa (aici l-aş compara mai curând cu Fric) şi lăsându-se mai mereu în grija psiho­pompă a lui Costache băiatu’, un Sancho Panza (iarăşi comparaţie inexistentă în critica acestui roman) cam trădător, care are corespondent în economia roma­nu­lui (ca greutate, simbolistică şi destin) pe Maia, tânăra somnambulă şi fumă­toa­re înrăită închisă în cercurile infer­na­le ale Hotelului Universal, fost han, bor­del, cuib de viespi securiste etc. Asemeni Maiei, nici Capşa nu trebuie trezit, el tre­buie doar purtat de mână prin pro­pria viaţă şi protejat cât mai bine de realitate, căci trezirea îi poate fi fatală. Aşa este aproape să se întâmple la în­­toar­cerea de la Sevastopol, când putre­facţia (altă nadă aruncată de autoare) îi distruge toate investiţiile negustorului în devenire şi-l trezeşte, trezire care-l duce în pragul morţii. Iar ceea ce-l sal­vea­ză nu este altceva decât alunecarea în vis în mijlocul lanului de trandafiri din care va învăţa să facă dulceţuri şi în mâinile vrăjitoarei Rada, cea care parcă-l aştepta de la facerea lumii.

Ceea ce dă farmecul acestui roman, pe lângă cel stilistic (sub acest aspect e un de­liciu, mai ales scrisorile lui Capşa către Rada), este faptul că nu există na­ra­tor credibil. În consecinţă, centrul ro­ma­nului gravitează spre periferie, ca un balon de săpun, se loveşte marginile aces­­tui univers închis şi se întoarce, lin, în punctul de pornire. Când Capşa se pră­buşeşte în prispa casei din Topoli, Rada „văzu doar o gaură neagră rotin­du-se şi intrând la loc în pieptul băr­ba­tu­lui – în spatele lui îl întrezări pe Cos­ta­che şi abia aşa putu vedea în conti­nuare drumul greu până la Bucureşti, viaţa ei viitoare cu fetiţa ce urma să se nască în camera cea mai de sus a Ha­nului Teodoraki într-o noapte de Sfântul Nicolae“. E pasajul la care te întorci după două sute de pagini, când se naşte misterul, adică fetiţa Radei, cea fără de tată. Atunci scriitura în sine îţi dez­vă­lu­ie greutatea lui Costache în acest pasaj al întâlnirii, versus acea gaură neagră din pieptul lui Capşa.

Romanul Simonei Sora e structurat ase­menea Hotelului: construit pe mai multe paliere, bazându-se pe fundaţia în care pătrunde Teodoraki în secolul XIX, piv­niţă ce-i va aduce moartea şi lui Cap­şa, se ridică apoi, prin vorbele Mariei, bu­nica Maiei, care are rolul de a trans­mi­te fiinţa textuală a Radei, dar care este, la rândul ei, un narator necre­di­ta­bil şi care pasează ştacheta Maiei (o Marie din care a dispărut consoana, aşa cum vălul nu are nevoie de structura dură a esenţei, ci flutură uşor pe su­pra­fa­ţa acesteia, schimbându-şi forma). Maia e, până la un punct, fiinţa cea mai an­corată în realitatea anilor ’90, loca­ta­ră a Hotelului Universal transformat de Revoluţie în cămin studenţesc, dar unul care preia toate funcţiile infernale ale fostului bordel (aici sunt câteva alte loci care construiesc infernul – şobolanii omniprezenţi, camerele care nu fac parte din structura hotelului, ci sunt adău­gate pe parcurs, nişte capsule de acces în afara timpului şi spaţiului comune). Prezenţa curţii interioare adau­gă şi ea la circularitatea acestui spa­ţiu alternativ şi nu este o întâmplare că profesorul Dreptu, elenistul alcoolic şi până la urmă raisonneur-ul acestui Hotel, cel care-i surprinde cel mai bine esen­ţa infernală, moare (în condiţii mis­te­rioase şi nu prea) prăbuşit în această curte. Hotelul, mai ales etajul unde lo­cu­ieşte Maia, este nimic altceva decât o variantă a vilei din apropierea Florenţei care-i va adăposti pe povestitorii Deca­me­ro­nului sau, dacă vreţi, a hanului în care încep să-şi povestească naratorii din Canterbury Tales. Ce-i reuşeşte autoarei iarăşi este să picteze foarte bine dezor­di­nea imediat postrevoluţionară, studenţia mafiotă, concupiscenţa din aceste cămi­ne, personajele pitoreşti care le populau. Mohicanu şi Ludmila lui (atât de in your face comparaţia cu uriaşa lui Baude­laire...), grupul turnenilor, profe­so­rul alcoolic Dreptu (unde unii au des­ci­frat pe Petru Creţia) etc. vin fiecare cu povestea lui, iar rolul focului din han, în jurul căruia se deschid poveştile, îl are puţul infernal, curtea interioară a ha­nului.

Ce m-a iritat a fost finalul psiha­na­li­tic, adăugarea unui nou frame (un supra-frame), intenţionat să adauge şi mai multă greutate necredibilităţii aces­tui ultim narator, Maia. Cred că ro­ma­nul ar fi funcţionat excelent şi fără el. Dar poate mi-au ajuns mie postmoder­nis­mele tehnicizate până-n gât.

OK, dar ca să nu termin pe această notă, un roman foarte bun, inteligent, scris cu talent, bine gândit şi care-ar fi me­ritat nişte premii, cred eu.

Simona Sora, Hotel Universal, Editura Polirom, Colecţia Ego Proza, 2012