Bucurestiul Cultural, nr. 127 - Mircea Maliţa sau despre Luminile relative ale anilor ’60

Aveam 11 ani când am primit cadou de ziua mea o a câta ediţie, cartonată, din Statele Lumii. O dată la cinci ani, în rit­mul congreselor, dar în ani diferiţi, apă­rea la Editura Ştiinţifică şi Enci­clo­pe­dică câte o ediţie din Statele Lumii, care cuprindea mici capitole statistice de­spre fiecare stat. Nu mai ştiu a câta edi­ţie e cea din 1986, cu copertă cartonată neagră, dar, cum mă aflam într-o etapă roquentiniană a existenţei mele – de la personajul acela al lui Sartre care con­spec­ta dicţionarele –, am început să o citesc sistematic. În fine, nu-mi plăcea chiar toată lumea. Adoram Africa, învă­ţa­sem toate capitalele ţărilor negre, mai ales că alde Ceauşescu se plimba fix pe acolo în aceşti ani în care uitasem gus­tul bananelor şi (aproape) pe cel al por­to­ca­lelor. Era vremea în care mă jucam „ţări-munţi-ape“ şi ajunsesem să înlo­cu­iesc jocul ăsta cu „statele lumii“, zece rubrici pentru fiecare stat, joc la care îmi băteam toţi prietenii. Apoi au apărut hormonii, viaţa a căpătat alte intensităţi şi alte texturi.

Mircea Maliţa este coordonatorul Sta­te­lor Lumii pe care le mai am şi acum în bi­­blio­tecă, cu cotorul lipit de cel puţin cinci ori. În anii cenuşii ai închiderii Ro­mâ­niei în omphalosul lui Ceauşescu, lu­mea mi se părea fascinantă chiar şi fără poze. Cartea aceea fusese o lucarnă prin care puteam privi dincolo de roşu, gal­ben şi albastru (parţial color) şi ţin minte şi acum o mulţime de date de acolo. A fost primul contur al lumii pe care mintea mea l-a putut trasa după re­pe­tate lecturi. A fost, pentru mine, un hit cognitiv, ca şi-o manie. După 1990, lumea s-a deschis definitiv, călătoriile au ajuns, vorba lui Maliţa, „un sport de masă“, iar interesele intelectuale ale unui literat din anii 1990 nu mai coin­ci­deau cu cele ale unui matematician-filosof şcolit în anii ’40-’50. Au fost nişte ani în care eu am, să spunem, „recupe­rat“, apoi în care am intrat în maşina de mituri a Facultăţii de Limbi Străine, acolo unde curentele etice şi intelectuale sunt toate cunoscute în clişeele lor, dar niciunul nu este practicat. E drept şi că Mircea Maliţa ieşise din circuitul public. Devenise membru al acelei generaţii „expirate“, căci fusese, başca, una dintre figurile marcante ale acelei epoci cri­mi­na­le din istoria noastră recentă. L-am re­găsit târziu în memorie, şi anume în timpul documentării pentru o carte de­spre televiziune. La sfârşitul anilor ’60, emisiunile „şcolare“, în care se predau lec­ţii de biologie, matematică, română, alături de clasicele ore de limbi străine care au continuat după 1990, devin par­te integrantă a programei ministeriale de învăţământ. Se întâmpla chiar în tim­pul mandatului de la Învăţământ al lui Mircea Maliţa (1970-1972).

Nu scriu despre Mircea Maliţa pentru că aş aprecia teoriile lui matematice, pe care nu le cunosc. Nici pentru că aş cre­de că ar fi un mare scriitor. Nici pentru că ar reprezenta culmea gândirii româ­neşti în momentul ei „holist“, când ştiin­ţe­le umane şi ştiinţele „exacte“ încercau să-şi dea rendez-vous în vederea unei că­să­torii mult-visate: este epoca lui Solo­mon Marcus, alături de care îl putem cita desigur şi pe Maliţa. Adevărul e că nu scriu despre Mircea Maliţa nici pen­tru că i-aş împărtăşi ethosul. Am mereu impresia, citindu-l, că e un om aşezat, cal­culat, care nutreşte un anume bova­rism cultural, pe care de altfel i-l găsesc şi acum. Iată ce îi declară el Cristinei Dobrotă, în interviul-biografie care des­chi­de această ultimă carte semnată Mir­cea Maliţa şi apărută cu ocazia împli­ni­rii a 85 de ani ai maestrului: „Nu găseşti nimic dacă nu cauţi ceva. Voiam să văd monumente culturale, temple sau palate, statui sau opere de artă, locuri unde au trecut real sau legendar personaje eroice. Într-o singură propoziţie voiam să culeg şi să descifrez la faţa locului un mesaj a unei culturi vechi preluat din generaţie în generaţie“¹. Aici, mie mi se pare că afi­ni­tăţile sunt tocmai pe dos. După Turnul Eiffel, nu-i rău să urci, la Paris, în car­tierul Menilmontant, să vezi Estul dezordonat, industrios, dar precar şi să-l înţelegi nu ca pe un monument, ci ca pe o vietate culturală. Altul este motivul pen­tru care simpatia merge înspre cine­va ca Mircea Maliţa. Împreună cu alţi câţiva – mă gândesc într-o ordine alea­to­rie la Solomon Marcus, pe care l-am po­menit, la Ion Ianoşi, la Paul Cornea, la Octavian Paler, la Dinu C. Giurescu, la Eca­terina Oproiu (despre care tocmai am scris), într-o oarecare măsură şi la alţii, dar nu dau nume ca să nu fiu lapi­dat –, diplomatul, eseistul, omul de ştiin­ţă, dar şi omul politic (desigur!) Mir­cea Maliţa realizează ceea ce numeşte „de­ceniul deschiderii“, unul al deschi­de­rii în primul rând în materie de diplo­ma­ţie, în al doilea rând, deschidere cultu­ra­lă şi, în ultimul rând, deschidere eco­no­mică. Înainte de deceniul în care se afirmă – în alt mod, cu alte preocupări intelectuale şi mai ales într-o etică di­fe­rită – Şcoala de la Păltiniş, un nucleu de oameni a căror vocaţie nu este, lim­pede, contemplativă, a căror morală este una „provizorie“, vorba lui Descartes, a căror viziune este holistă, a căror poziţie epis­temologică dă târcoale poziti­vis­mu­lui, al căror complex cultural respinge de­taliile pentru a reţine doar figurile mari, proiectele mari, ceea ce este solid şi lucrativ, nucleul acesta de oameni de­fi­neşte un loc istoric românesc despre care se ştie puţin, pentru că a trecut re­pede şi nu a lăsat urme adânci. Şi to­tuşi, el vine, pe de o parte, din interbelic, pe de alta, dintr-o perspectivă moderni­za­toare cu reazem pozitivist (a cărei cari­catură este întruchipată de Alexandru Mironov), în plus, dintr-un relativism moral pe care nu cred că ni l-a inculcat comunismul sau alte ideologii, ci dăi­nui­rea noastră meschină în umbra marilor copaci ai istoriei.

Păstrând proporţiile, diferenţele sunt desigur imense între acest deceniu şi ceea ce cheamă o „renaştere“. Deceniul acesta, pe care Maliţa şi Giurescu îl si­tuează într-o carte din 2011 (Zid de pace, tur­nuri de frăţie, Compania) între 1962 şi 1972 poate fi totuşi un soi de „renaştere“ parţială a României, una însă prea re­pe­de încheiată şi din multe puncte de ve­de­re târzie. De aceea, nu recomand Biobi­blio­grafia lui Mircea Maliţa pentru o lectură candidă a „vieţii şi opiniilor“ căr­tu­rarului şi diplomatului ardelean, ci pentru una critică. Un om care crede că Ion Gheorghe Maurer a fost artizanul politic al deschiderii, fără să conceapă că acesta făcea parte totuşi din elita unei puteri impuse prin ocupaţie străină, nu trebuie crezut până la capăt, dar un om care cultivă atât cât poate relaţiile unei ţări mici cu Occidentul, care în­­cear­­că să medieze conflicte, care îşi măsoară mereu deciziile în lumina unui optimism răbdător, care publică studii în mai multe limbi de circulaţie, un astfel de om e păcat să nu fie ascultat până la ca­păt, cu ceea ce spune şi cu ceea ce, în func­ţie de ascultător, trece sub tăcere. Nu insist mult pe biografia „exterioară“, n-are rost să repet un parcurs public ex­cep­ţional, a insista pe el ţine de un com­plex biografic pe care autorul e normal să îl aibă (astăzi, în prezentul „post-“), dar eu nu-l voi reproduce. Maliţa nu e un autoficţionar, nu vă aşteptaţi la jui­sanţe barthesiene: un om care a avut funcţii politice în vremea lui Ceauşescu nu putea fi intimist, vizionar-cărtă­res­cian sau narcisist-autoscopic. Oamenii aceş­tia, pentru care cultura este majus­cu­lă, pentru care există concepte-mo­no­lit, dar care au învăţat să îşi strunească de mici afectele, care nu au spiritul re­vo­luţionar al artistului rebel, care au fost mereu conservatori în materie de cul­tu­ră, pentru care Nichita e răcnetul avan­gardei în poezie şi Ionesco în tea­tru, oamenii ăştia au făcut tot ceea ce se putea face, în anii 1960-1970, pentru ca alte generaţii să-i poată critica cu ar­gu­mente, pentru ca, după ce îl citeşti pe Toynbee, să îi poţi citi pe Hayden White sau pe Carlo Ginzburg şi, după Nichita, să-ţi placă de Mircea.

Mi se par importante două puncte ale in­terviului-maraton care prefaţează „bi­blio­grafia“ lui Mircea Maliţa (peste o sută de pagini). Unul ţine de politica per­so­nală a diplomatului Maliţa. Al doilea ţine de opţiunile ideologice şi teoretice ale autorului. Între 1982 şi 1984, în pli­nă dictatură, Mircea Maliţa este nu­mit, şi apoi revocat din funcţie pe nepu­­să masă, ambasador al RSR la Washing­ton. Problema e clasică: acţionezi ca di­plo­mat în sprijinul regimului care te-a numit, ştiind că direcţia e greşită, sau renunţi, eventual emigrezi? Iată ce scrie autorul: „Ştiam că, având un preşedinte căzut din graţia de care se bucurase, putem fi uşor catalogaţi la capitolul dic­ta­turilor personale odioase şi să ne tre­zim izolaţi ca Albania sau Coreea de Nord. Nu m-am descurajat pentru că ştiam de câte căi şi mijloace se poate folosi un diplomat la ananghie dacă re­cur­ge la imaginaţie. Am regizat un spec­tacol al normalităţii pe o scară cât mai vizibilă (...)“. Şi, desigur, urmează succe­sul participării la Olimpiada de la Los Angeles, în 1984, cu un an înainte de venirea la putere a lui Gorbaciov şi de sfârşitul oricărei iluzii. Mie mi se pare că autorul trece aici sub tăcere măcar o explicaţie. Decizia „regiei“ cadrează însă cu morala pe care ne-o expune, aceea a re­zistenţei prin aplecare, a negocierii până la ultima şansă. Crescut în anii cinci­zeci, Maliţa, alături de toate per­sona­lităţile pe care le-am enumerat, a în­­văţat că stăpânul este absolut şi nu poate fi contrazis. Poate fi abandonat, dar nu înfruntat. Ceea ce s-a schimbat de atunci încoace, în felul în care lumea ne-a învăţat să o vedem, nu îl contrazice. Ceea ce pare o înfruntare, inclusiv revo­luţia din decembrie, nu a fost un refuz pur şi simplu, ci o conjuncţie de calcul din partea celor care urmau să ia pu­te­rea şi de curaj şi exasperare din partea celor care aveau să continue să fie do­mi­naţi, altfel decât până atunci. În tot acest joc, desigur, opţiunea indviduală apa­re decisivă. Aleg să fiu diplomatul unui regim pe cale de prăbuşire sau ies din joc definitiv şi încep altceva? Nu-l pot judeca eu pe Mircea Maliţa, dar el în­­suşi oferă cititorului poziţia judecă­to­ru­lui. „Oroarea de extremism, capaci­ta­tea de a nu spune nici da, nici nu, de a câştiga timp şi de a cântări nece­sa­rul şi posibilul“ este ceea ce carac­teri­zea­ză în contrapunct cu ethosul ceauşist o gene­ra­ţie de restrişte, una care rezis­­tă, dar, aş­tep­tând, nu se va putea înălţa niciodată. Şi nici nu a făcut-o, Maliţa nu ne mai spune asta, dar ce altceva putem de­duce noi, cititorii anului 2013?

În al doilea rând, ca cititor al lui Galbraith – care l-a inspirat pe Bau­dril­lard în scrierea Societăţii de consum apă­ru­tă în 1970 –, McLuhan, Toynbee, Marcuse, Fromm, Popper, Mircea Ma­liţa, stângist în vreme ce toată familia lui era de dreapta, mixează luciditate şi mit în ceea ce aş putea numi un ethos românesc şaizecist tipic. Critic al neo­con­ser­vatorsimului şi al neoliberalismului, al postmodernismului deopotrivă – în mă­sura în care vede gândirea post­mo­der­nă ca o îmbrăţişare oarbă a neolibera­lis­mului şi neoconservatorismului, un cu­rent din categoria „fumigene şi ficţio­na­li­tăţi“ –, Mircea Maliţa are dreptate, cred, să acuze politica statului minimal în eco­nomie sau în cultură. Este suficient să ne uităm la franjurii rămaşi din statul ro­mânesc după anii de dictatură per­so­na­lă ceauşistă şi apoi deceniile de de­mo­cra­ţie parlamentară. Pe de altă parte, mi se pare că Mircea Maliţa nu vede nici direcţia globalizării, care margi­na­li­zea­ză Europa pentru a contribui la ridi­ca­rea ţărilor „emergente“, nici slăbirea importanţei factorului naţional, în fa­voa­rea unor structuri diferite, mai vechi sau mai concrete, cum sunt regiunile sau „globul“. Rămâne adeptul unui vo­ca­bu­lar moralizator, care-l trimite în rân­dul stângii conservatoare, atunci când vorbeşte de curente „decadente“ şi „obs­cu­re“. În calitatea lui de teoretician, in­sis­tă pe opoziţia dintre funcţionalism şi structuralism, mărturisind că a început prin a adera la ultimul, dar s-a convins de dreptatea primului. Or, e mai mult de­cât superficial să opui structura func­ţiei, de vreme ce doar locul în structură poate trimite la o funcţie. Îi comentează de la oarece distanţă, dar nu lipsit de in­tui­ţii, pe Rorty şi pe Derrida (despre ul­ti­mul: „este un «hermeneutic», un prac­ti­cian al interpretării şi nu-i plac ideo­lo­gii­le“). Citind mărturiile lui Mircea Maliţa, în primul rând diplomat, om politic şi înalt funcţionar de stat pe vremea lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, îţi apar lim­pezi luminile, aprinse cu măsură, cu mâna pe cursor, de o putere politică ajun­­­­să în sfârşit la momentul ei cel mai familiar cu societatea pe care o răpise iniţial. Dar ar fi nedrept să nu te întrebi câţi oameni ca Mircea Maliţa a avut po­li­ti­ca şi administraţia românească în ulti­mii douăzeci şi cinci de ani şi, desigur, ce-ar fi făcut ei, „în locul lui“, în vajnicii ani ‘60-’80.

Mircea Maliţa, Biobibliografia, autor: Lucian Pricop, Editura Comunicare.ro, 2012