Bucurestiul Cultural, nr. 127 - Nostalgia comunismului

Sunt o babă comunistă * Scenariu: Lucian Dan Teodorovici, Vera Ion şi Stere Gulea

* Regia: Stere Gulea

* Cu: Luminiţa Gheorghiu, Marian Râlea, Ana Ularu, Collin Blair, Anca Sigartău, Valeria Seciu.

Am ieşit de la film zâmbind. E ne­drept, dar nu mă aşteptam la o ase­me­nea stare de spirit. Eram pregătită să vizionez un film de calitate, care să mă sen­sibilizeze, dar care să-mi dea o sen­za­ţie de apăsare. Or, Sunt o babă comunistă a reuşit să prezinte într-o manieră uşoa­­ră, firească realităţi dezolante din Ro­mâ­nia postrevoluţionară. Te uiţi la imagini şi te întrebi: „Să plâng? Să râd?“. Eu am ales să râd în hohote.

Filmul Sunt o babă comunistă este rea­li­zat după romanul cu acelaşi nume al scrii­torului Dan Lungu. Cartea a fost pu­bli­cată pentru prima dată în 2007, iar de atunci s-a bucurat de mai multe edi­ţii în ţară, nu mai puţin de unsprezece traduceri în afară şi nominalizări la pres­tigioase premii internaţionale. Ecra­ni­zarea binemeritată a fost făcută anul acesta, după un scenariu semnat de Lu­cian Dan Teodorovici, Vera Ion şi Stere Gulea, şi a avut premiera pe 23 august. Regizorul Stere Gulea i-a ales pentru rolurile principale pe actorii Luminiţa Gheor­ghiu (Emilia), Marian Râlea (Ţu­cu) şi Ana Ularu (Alice). Deşi su­biec­tul filmului este unul dramatic, culorile per­sonajelor şi conservarea unor texte din roman fac din el o combinaţie între ge­nurile comic şi dramatic.

Emilia şi Ţucu, soţul ei, îşi trăiesc viaţa liniştită de pensionari într-un oraş de provincie. Îi vedem în binecunoscutul decor al unui apartament micuţ, pe stră­du­ţele pline de gunoaie dintre blocuri, făcând troc la piaţă cu vânzătorul chinez în al cărui magazin găseşti de toate sau dis­cutând la emblematica masă din bu­că­tărie. Viaţa lor este dată peste cap de apropiata vizită a lui Alice, fiica plecată în străinătate, care urmează să sosească împreună cu logodnicul american, Alan (pe care pe tot parcursul filmului Emilia îl va numi „Alin“).

Febra pregătirilor care îi cuprinde pe cei doi părinţi este amuzantă şi îndu­io­şă­toa­re, de la socoteli astronomice pentru a-i putea primi pe copii cum se cuvine, până la vizita la coafor a Emiliei, prima după mulţi ani. Şi toate acestea ca, în seara sosirii, tinerii să rămână la hotel.

Venirea fiicei şi un film care se toarnă în oraş despre perioada comunistă o fac pe Mica (un alint al Emiliei) să-şi re­me­mo­reze tinereţea. Flashback-urile ei sunt filmate alb-negru pe peliculă de 16 mm, ceea ce dă senzaţia unui film din epo­ca de aur. Dacă în cazul celorlalte per­so­na­je avem ocazia să le vedem aşa cum erau în tinereţe, Emilia ne este arătată doar cu înfăţişarea de acum. Aceste sce­ne nu sunt privite din afară, ci prin ochii Emiliei, care pur şi simplu păşeşte în interiorul lor în film. Este păstrat o parte din monologul interior prezent în ro­manul lui Dan Lungu, vocea Luminiţei Gheorghiu însoţindu-ne în incursiunile în trecut.

Nucleul filmului este ideea de familie şi felul în care arată ea atunci când este formată din părinţi care şi-au trăit în­­treaga viaţă în comunism şi copii care s-au dezvoltat îmbrăţişând ideile demo­cra­tice şi condamnând regimul anterior. Două sunt momentele în care tensiunea dintre membrii familiei Apostoae creşte sim­ţitor: atunci când părinţii află că tâ­nă­rul cuplu are probleme financiare şi scena în care Alice, fiica emigrată în Canada, îşi întreabă mama dacă este cu adevărat partizană a comuniştilor.

În primul caz, simţul matern intră în scenă, iar Emilia caută orice soluţie pen­tru a-şi ajuta fiica. Se gândeşte chiar să redeschidă vechiul atelier în care a lu­crat şi cu această ocazie suntem plim­baţi printre ruinele unor fabrici acum lăsate în părăsire, dar pe care mintea ei le populează cu amintirile anilor în care lucra acolo. Până la urmă, sacrificiul pe care este nevoită să-l facă pentru Alice este mult mai mare, iar asta duce la un final diferit în film de cel din roman, dar şi la una dintre cele mai frumoase şi op­ti­miste scene din film, în care cei doi – Emilia şi Ţucu – sunt pe un drum măr­gi­nit de plopi, cu tot calabalâcul îngră­mă­dit pe maşină, dar nu par înfrânţi, iar râ­setele lor de final te lasă şi pe tine cu un zâmbet pe buze.

Scena cea mai puternică din film – şi al doilea moment tensionat la care mă re­feream – este aceea a mesei în familie, dată în onoarea tânărului cuplu. Vedem reunite la masă toate rudele – mătuşi, ve­rişori, vecini –, iar discuţia alunecă spre eterna comparaţie – înainte şi după că­derea comunismului. Atunci, Alice des­co­peră stupefiată că mama sa regretă sincer acea perioadă, ce nu înţelege ea
însă este că Emilia şi-a trăit cei mai fru­moşi ani în comunism, sistem care a sal­vat-o de o viaţă mai rea în satul natal şi în care ei i-a fost bine. O fi făcut rău, dar altora, nu ei. Aşa cum explică chiar ea: „Comunismul a făcut blocuri şi mi-a dat casă ca să cresc un copil“. Este mo­men­tul în care vocea personajului creşte şi exclamă exasperată de faptul că până şi foşti colegi, oamenii cu care a trăit bi­nele de atunci, acum ponegresc trecutul: „Asta sunt eu, o babă comunistă!“.

Deşi Emilia este o melancolică a sis­te­mu­lui trecut, personajul nu are cum să nu-ţi fie simpatic prin naivitatea şi sin­ce­ritatea lui. A fost membră de partid, însă doar pentru că nu erau suficiente femei în organizaţie şi a păstrat carnetul roşu după icoană nu din fidelitate, ci de teamă ca nu cumva să se întoarcă co­mu­niş­tii şi să o găsească fără carnet. Mo­mentul ei de glorie a fost acela al unei vizite anunţate de Marele Conducător la fabrica lor şi în cadrul căreia ea, Emilia Apostoae, a fost aleasă să-l întâmpine pe Ceauşescu. Însă, în ultimul minut, a in­tervenit ceva şi vizita a fost anulată. Re­trăieşte toate acestea şi multe alte mo­mente prin filmul ce se toarnă în ora­şul lor. Acest film în film este un prilej de a reface, într-un mod burlesc, multe ma­nifestări tipice regimului: parade, vi­zi­tele oficiale, indicaţiile date pentru figu­ranţi, care aduc cumva cu cele pri­mi­te de Emilia în vederea marii întâlniri etc.

Personajul principal este excelent com­ple­tat de perechea din film – Ţucu, inter­pre­tat de Marian Râlea. Comicul acto­ru­lui din apariţiile sale ca Magicianul şi tra­gicul  din piesele clasice se îmbină ex­ce­lent pentru a crea un personaj ironic şi amuzant, responsabil pentru majori­ta­tea scenelor de umor din film. Este cel care o face adesea pe Emilia să râdă, lă­sând astfel să se întrezărească relaţia fru­moasă dintre ei. Nu mai termină de lăudat calităţile caşului de ţară şi chiar încearcă să-şi convingă fiica să ia o trăistuţă cu ea până în Canada. Este cel care îşi învaţă viitorul ginere să cânte la fluier şi gesticulează abundent, expli­când pe cine reprezintă statuile din parc. Ţucu a depăşit toate greutăţile cu umor, umor pe care încă-l mai păstrează chiar şi în cele mai crâncene momente din film, când cei doi înfruntă per­spec­ti­va de a-şi pierde casa.

Relaţia dintre Emilia şi fiica ei este ade­sea în centrul atenţiei, lucru subli­niat şi prin scenele largi în care cele două se află chiar în mijloc. Le despart atâtea – distanţa, concepţiiile –, însă Alice tot la mama fuge când dă de ne­caz, iar momentele de tandreţe dintre cele două sunt suficient de numeroase pen­tru a contura clar sentimentul de dra­goste care, până la urmă, este forţa mo­trică a acţiunii ce se desfăşoară. Le­gă­tura dintre cei trei membri ai familiei îţi dă un sentiment de căldură şi confort, pentru că cei trei oameni se iubesc.

Chiar dacă personajele din film re­pre­zin­tă tipologii şi nu personaje extra­or­di­na­re şi nu au nici măcar o fărâmă de unicitate, actorii au reuşit să le umple şi să le facă memorabile. Mai ales scenele de exterior, în care îi vezi pe protagonişti mer­gând pe stradă sau la plimbare în parc, îţi dau clar impresia că povestea de pe ecran se poate afla în spatele ori­că­rui om din preajma ta.

Nu trebuie să ignorăm nici personajele secundare care fac deliciul publicului şiîn­­tregesc peisajul. O apariţie tipică este Alan, logodnicul lui Alice, jucat de ac­to­rul Collin Blair. Spun tipică, pentru că trece prin toate momentele străinului ve­nit în vizită: este îndopat cu mâncare,
îm­­­bătat cu ţuică de către tata socru, plim­bat şi îmbrăţişat de toate rudele care exersează cu el cunoştinţele vagi de engleză şi se amuză copios de cele câ­te­va cuvinte rostite de el în limba română. Privindu-l, parcă te temi de reacţia pe care i-o va provoca apartamentul înghe­suit şi mobila veche, iar la un moment dat chiar are o ieşire pe care o înţelegi, dar care nu ţi-l face simpatic.

Apoi nu o poţi trece cu vederea pe Sanda, sora Emiliei. Jucată de actriţa Anca Sigartău, ea este o apariţie flam­boa­iantă – colorată şi gălăgioasă cu o spo­ială de civilizaţie, se bagă în sufletul omului şi te sâcâie de câte ori apare pe ecran. Caracteristică este scena în care
în­­cearcă să-şi convingă sora mai mare, pe Emilia, să cumpere de la ea nişte produse de teleshoping, în condiţiile în care Emilia are nevoie de bani pentru vizita lui Alice. La polul opus se află doamna Stroescu, întruchipată de ac­tri­ţa Valeria Seciu. O apariţie discretă şi unică, din toată pleiada de personaje ea este singura care a fost neîndreptăţită de comunişti, singura al cărui destin a fost frânt – a visat să se facă pictoriţă, dar a fost obligată să facă croitorie pen­tru a se întreţine. În vocea ei parcă încă mai simţi suferinţa.

Decorul filmului este un personaj în sine şi am adus de multe ori în discuţie ca­drul în care se desfăşoară anumite scene, pentru că el măreşte tragismul sau accentuează comicul. Tu alegi dacă anu­mite detalii te înduioşează sau, din contră, te enervează, ai vrea să nu le mai vezi. De la interioarele obosite şi apă­sătoare, la camera de copil a lui Alice cu postere agăţate de pereţi, bucă­tă­ria mică cu frigiderul vechi într-un colţ, balconul ticsit de toate lucrurile care nu au un alt loc de depozitare, su­fra­geria întunecoasă, măsuţa telefonului cu milieu pe ea şi carpeta cu cerbi de pe perete. Totul arată încremenit în moda altor vremi. Mica gospodărie pe care Emi­lia o ţine curată şi aranjată, dar care nu a mai avut parte de un suflu de prospeţime.

Muzica vioaie care însoţeşte scenele te ajută să priveşti anumite imagini dezo­lan­te cu mai multă detaşare. Ca şi re­pli­ci­le sarcastice ale lui Ţucu, ea îţi insuflă sentimentul pe care îl are personajul implicat şi nu privitorul. Poţi deplânge uneori situaţia din faţa ta, dar dacă ceea ce percepi este perspectiva omului aflat în plină acţiune, treci de la compătimire la emoţii mult mai complexe, cum ar fi nevoia de a te descurca şi de a-ţi ţine ca­pul deasupra apei. Totodată ea lucrează ca stimulent în anumite momente, când imaginea se opreşte asupra unui cadru pe care, ca privitor, îl percepi mai ales prin intermediul muzicii.

Sunt o babă comunistă este un film care merge dincolo de enumerarea unor clişee sau de tragerea unui semnal de alarmă. Este un film despre oameni simpli, ale că­ror idealuri nu întâlnesc idealurile înal­te ale umanităţii şi asta nu din rău­ta­te sau nimicnicie, ci pentru că grijile con­crete sunt mult prea numeroase, oa­meni care vizitează trecutul în căutare de momente frumoase şi nu sunt vino­vaţi pentru faptul că trecutul lor se află în comunism.