Bucurestiul Cultural, nr. 128 - 1968 la TVR: the power of the flower

Televiziunea română n-a funcționat doar două ore pe zi, de-a lungul celor pa­tru decenii de regim popular și socialist. Înainte de 1985, a existat, cum se spune, viață. E drept că viața n-a fost una ușoa­ră și nici frumoasă mereu. Tupilată în puține televizoare și stânjenită într-un bârlog strâmt, televiziunea română intră în programul de dezvoltare și reabilitare a socialismului după venirea lui Ceau­șes­cu la putere și ajunge, în cinci ani, să emită, de la vreo 2.000, 5.000 de ore pe an, pe două canale. Între mai 1968 și fe­bruarie 1972, TVR crește mult, în lun­gime și-n lățime, în calitate, în audiență. După asta, vreme de un deceniu, progra­me­le rămân la fel de generoase, dar tot mai încărcate de propagandă prăfuită, de naționalism, de figura Lor, tot mai greu de suportat: bunicuțo, de ce ai mu­tra atât de mare? De aceea se și produce segregarea sâmbătă-duminică versus zi­le­le de lucru, pentru a putea înghesui diver­tismentul și arta în week-end, în ma­gazinele de după-amiază sau, mai pu­țin, în programele de seară. Cred că nu gre­șesc dacă spun, retrospectiv, că acmeea cultului soților C. nu e cea a ul­ti­milor ani, când nimeni nu mai credea în nimic și când șușanelele ceaușiste erau mecanice, sterpe, ci a începutului anilor 1980. După 1985, deja, totul se des­fă­șu­ra în regim de austeritate, până și-n cul­tul personalității (ajunge să răsfoim Pa­no­ramicele RadioTV de atunci ca să ne dăm seama).

Totuși, anii 1968-1972 au existat. Am ales un fragment dintr-o carte care ur­mea­ză să apară în curând la editura Curtea Veche: „O tribună captivantă“. Tele­vi­ziunea, ideologie, societate în România so­cia­listă (1965-1983). Unul care vorbește despre o emisiune dedicată fenomenului hippie în România (în versiune edulco­ra­tă și parțială), acel tip de emisiune care indică până unde se putea merge, când încă se putea, în prezentarea ofi­cia­lă a societății românești (urbane) așa cum era ea.

Este vorba mai întâi despre Trans­fo­ca­torul din 7 august 1968, realizat de Geor­ge Pietraru¹.

Deschiderea se face pe acordurile fai­moa­sei melodii Vremuri a formației Phoe­nix, piesă lansată în același an. George Pietraru joacă, de-a lungul interviurilor din care-și compune emisiunea, rolul unui reporter imparțial, moderat, care cau­tă să nu-și exprime puncte de vedere. Și totuși, tendința minimalizării fenome­nu­lui, ca și a moralizării, nu este ascun­­să. Interlocutorul realizatorului este scrii­­torul, astăzi uitat, Mihai Stoian, un obiș­nuit al emisiunilor tv dedicate tine­ri­lor². Intervențiile sale, în cadrul unui in­ter­viu difuzat pe bucăți, luat în parcul Ciș­migiu, exprimă opțiunea pe care toa­tă lumea o știe în formularea „nu con­tea­ză cât de lung ai părul“... Alegerea de a nu filma în studio face parte din teh­ni­ca de autentificare a reprezentărilor tele­vi­zuale, de plasare a moralei in media res, de extragere a judecății din chiar mijlo­cul, cum se spune, al faptelor.

Această ediție a Transfocatorului în­­ce­pe însă cu un interviu live luat unor ti­neri muncitori – electricieni – în fața Casei de Cultură din Rahova. Casa de Cul­tură este, în acești ani de deschidere, o instituție aflată în cumpănă. Pe de o par­te școală populară, care propune cursuri de muzică, dans, pictură, lite­ra­tu­ră, pe de alta discotecă și bar, Casa de Cultură a anului 1968 putea evolua fie pe panta societății de consum, fie pe cea a ascetismului moralizant – simplu spus: înspre trup sau înspre spirit. Cei doi tineri par să se afle categoric de par­tea trupească a „culturii“. Ei vin aici să dan­seze. Reporterul încearcă, prin tot felul de întrebări, să le lumineze celălalt drum, cel al conștiinței: „Numai muncă și distracție, e prea puțin“ opinează, după care îi întreabă: „Care a fost ulti­ma carte citită?“. Omul socialist nu pu­tea să se mulțumească doar cu supra­vie­țui­rea în acest sistem binar pe care îl cultivă societatea de consum – muncă și dis­tracție –, dar asta nu e rău. Elec­tri­cie­nii noștri se dezvinovățesc, însă: ei nu știau că la Casa de Cultură există și alt­ceva decât seri dansante... Totuși, unul din­tre ei, cu prezență de spirit și cu da­rul vorbirii – de care tovarășul lui este com­plet lipsit –, iese din încurcătură: „Ul­tima carte citită este Hamlet de Shakespeare“.

Între discotecă și bibliotecă

Aceasta a fost introducerea: incursiune în viața unor tineri obișnuiți – muncitori – bucureșteni, care nu par să emane nimic din eroismul unui Făt-Frumos con­struc­tor al socialismului. După comen­ta­riul acestui interviu de către Mihai Sto­ian, reporterul trece la interviuri gân­di­te astfel încât să culeagă, în stilul an­che­tei sociologice foarte la modă în epocă, un fel de concentrat al cotidianului tine­ri­lor români aflați în fața unor alegeri esen­țiale: ei pot apuca fie calea pier­za­ni­ei (vestimentație „extravagantă“, respin­ge­rea societății, retragerea în sine și în negativism), fie pe cea a reușitei, prin asumarea integrării sociale, fără să-și piardă forțele creatoare aflate în plină ofen­sivă. E drept, nu apare nici o ima­gi­ne cu vreun hipiot autentic, niciunul din actorii acestei emisiuni nu are părul chiar lung și jeanși soioși. Apare însă un grup de tineri care-și convertesc pul­siu­ni­le tinereții în creații artistice, în ca­drul unui club artistic (la modă în acei ani). La Atol Club, cinci tineri, fete și băieți, cu apariții decente (taxate totuși de reporter cu același obsedant epitet: „ex­travagant“), schițează câteva din ecou­­rile românești ale culturii tinerilor ame­ricani. Este tematizat mitul origi­na­li­tății; unul dintre tineri, poet, citește acest vers: „Oameni anchilozați de betoa­ne, întoarceți-vă la roșu“³. Un altul elo­gia­­ză Sighișoara, cetatea romantic-me­die­vală a cărei umbră simbolizează un univers compensativ în raport, probabil, cu aceleași „betoane“. Dacă la rândul lor ei îi incriminează pe „hipioții“ americani, o fac de pe pozițiile autenticismului, nu de pe cele ale dogmatismului bătrânicios. Acei tineri americani, „fără căpătâi“ în versiunea punctului de vedere oficial al emisiunii, ar fi niște „impostori“, care, printre altele, nu au „cultura poematică a lui Novalis“. Unul dintre membrii Atol Club recunoaște: revolta adevăraților hippies nu poate fi transplantată în Ro­mâ­nia, pentru că adevărații hippies se opun orânduirii capitaliste și războaielor pe care guvernele acestor state le duc.

Interviurile cu tinere studente scot la iveală un conformism comod: nu, spun cele două studente la microfonul emi­siu­nii, niciodată nu aș acorda prietenia unui astfel de „hipiot“. Dar, din între­bă­ri­le reporterului, respectivii „hipioți“ au deja o imagine stabilă, aceea de tineri ne­gativiști, care, dacă este să folosim noi înșine limbajul popular, „nu știu ce vor de la viață“. Un interviu cu un pro­fe­sor universitar medic face ca perspectiva să basculeze înspre condamnarea acestor tineri, niște „neisprăviți“, care „sunt eli­mi­nați pentru că nu s-au adaptat la revo­lu­ția tehnico-științifică“. Profesorul, în vâr­stă, vorbește cu un aplomb și cu o sigu­ranță de sine care vine nu doar din statutul lui profesional, ci și din expe­rien­ța sa de turist în Occident, locul de ori­gine al acestor tineri. Occidentul apare aici ca un spațiu în alb și negru, în care poți vizita British Museum, dar unde poți găsi (chiar la muzeu...) cete de tineri sălbăticiți, declasați.

Occidentul nu este doar contradictoriu, însă, în raport cu societatea socialistă pe cale să-și absoarbă contradicțiile, tin­zând să devină din arenă a opozițiilor scenă multilaterală a unui spectacol fără istorie, strălucire a unui decor imo­­bil, cu infinite fațete, care pot fi în orice clipe reduse la una singură. Occidentul capitalist și Estul comunist nu se pot ignora unul pe celălalt. Din perspectiva Es­tului, Occidentul este locul unei civi­li­za­ții străvechi, recunoscute ca atare, și leagănul unui know-how de care Estul are nevoie. De aceea, formarea în Occi­dent nu este interzisă, în prima parte a regimului Ceaușescu, cel puțin, dar este în­curajată numai ca însușire de com­pe­ten­țe tehnice. De altfel, Televiziunea Ro­mâ­nă însăși importă tehnologie și com­petențe din Vest. Occidentul are însă o limită, privit dinspre discursul Puterii din Est, una inexorabilă și care dele­gi­ti­mea­ză imediat orice încercare de des­chi­de­re a societății socialiste: cea morală. În Occident te poți forma profesional, dar n-ai nici o șansă să te formezi ca om. Odată competența tehnică deprinsă, doar acasă, doar în mediul moralei so­cia­lis­te te vei putea realiza. De aici și aplom­bul savantului intervievat. Pe de o parte, el fusese în Occident și devenise un medic bun. Dar nu rămăsese acolo, se întorsese și reușise să se realizeze mo­ral în singura societate care permitea o astfel de reușită oricui, cu condiția ca fiecare individ să intre de bunăvoie în co­lec­tiv (poporul, națiunea etc.), unic ga­rant al realizării individuale. Libertatea individuală este deci, privită din Est, o libertate negativă, un potențial care nu se poate umple decât prin participarea la progresul social. (...)

Frizerul versus „netunșii“

Transfocatorul nostru, în care pro- și anti­hipioții sunt aduși în fața mi­cro­fo­nu­lui reporterului și în fața telespecta­to­ru­lui, aruncă o lumină aparent obiectivă asu­pra unui fenomen care, deși nu este în întregime semnificat a priori, apare în­­tr-un cadru de semnificație deja sta­bi­lit. Problema tinerilor români iconoclaști este din capul locului situată într-un câmp semnificant, în care poziționările apar imediat ca bune sau rele. Energia tinereții este, conform discursului oficial, potențial revoluționară. Ea nu poate fi deci de la început bună sau rea, mai de­gra­bă putem spune că existența ei este o condiție necesară a revoluției. Repor­te­rul ipostaziază această energie în câțiva tineri care, cu toate că nu ilustrează con­cep­tul estetic și moral de erou socialist, sunt integrați social: muncitorii de la Casa de Cultură din cartierul Rahova nu prea citesc, preferă să alterneze mun­ca și distracția, dar comportamentul lor poate fi corijat. Ei n-au atins încă gradul de conștiință a omului nou, dar primul test, cel de integrare în câmpul muncii, a fost trecut cu succes. Tinerii de la Atol Club sunt viitori intelectuali: sunt stu­denți; unul dintre ei anunță chiar, spășit (reporterul îl întrebase de ce preferă o po­doabă capilară bogată) că urmează să se tundă în vederea ser­viciului militar, pen­tru care fusese deja recrutat. Chiar și forma de sociabilitate pe care o prac­tică – clubul – deși elitist, „separatist“ – ră­mâne o formă de socializare cu po­ten­țial moral în con­textul eticii socialiste: ei citesc, scriu, pictează și cântă, formu­lân­du-și astfel un rol și circumscriindu-și un loc social aparent bine delimitat în cadrul larg al societății socialiste. Sigur, distanțele luate față de dezumanizarea modernă, recursul la universuri com­pen­sa­tive, direct reflectate în înfățișarea lor ușor deviantă în raport, de pildă, cu cea a celor doi muncitori veniți la discotecă, au de ce să provoace îngrijorare. (...)

Din acest peisaj mai face parte un frizer, care-i tunde pe recalcitranți: hâ­tru, el declară la microfon că abia aș­teap­­tă să-i aranjeze pe „netunși“ – pre­fi­xul „ne-“ vorbește de la sine. Dar, tre­buie repetat, din film lipsește chiar el, hi­piotul. El, claustratul, arogantul, sno­bul, impostorul, el nu există. Ceva din estetica ceaușistă, aceea a superiorității ideii asupra formei, se depune în acest reportaj, altminteri uluitor de deschis din perspectiva a ceea ce urmează să se în­tâmple în societatea românească. Într-ade­văr, nu forma în care este „îmbrăcat“ omul socialist contează, ci „ideea“, acea natură umană predefinită, pe care orice formă o poate realiza și reprezenta. Ce­lă­lal­tul ei – hipiotul – era absent. Pre­zen­ța lui rămânea doar o urmă, o evocare sau mai degrabă o ipoteză, șubredă, toc­mai pentru ca nu cumva o prezență plină să vină să destituie semnificația care-i legitima impenitența. Nu „noi“ îl ucidem, ci el însuși, astfel încadrat prin semnificațiile care-i sunt atribuite, se sinucide: ratat profesional, refuzat de fe­mei, asocial, el este, după toate apa­ren­țele, o excepție care nu rezistă; un ac­ci­dent al societății, un moment de neaten­ție al ei, care trece ca o amețeală – și, dacă tot trece, la ce bun să o mai arăți lumii?

Totul pare să se desfășoare ca la carte, re­portajul pare complet, dar vinovatul nu poate vorbi. De bunăseamă, el nu tace pentru că vrea, ci pentru că, în acest cadru semnificant despre care vor­bim, el nu există ca atare. El este o ano­ma­lie, o figură asocială care nu are, așa­dar, voie să răspundă interpelărilor pe care societatea i le adresează. Nu doar că refuză progresul tehnico-științific, dar nici măcar nu-l citește pe Novalis.

Este însă de presupus că acest non-loc în care este abandonat hipiotul nostru, cel „cu pantaloni strâmți și soioși“ (vo­iam să vedem și noi o pereche!), nu are un loc în societatea românească din 1968, nu doar din cauza constrângerilor unui regim inchizitorial care se numește socialist și a invadat România pe tan­cu­ri­le sovietice, ci deoarece cultura română în ansamblul ei, această civilizație în pro­porție de două treimi rurală, această cul­tură materială din care lipseau pan­to­fii numărul 37,5, care fusese încă în in­ter­belic una dintre cele mai înapoiate din Europa, nu avea un loc pe care să i-l ofere acestui tânăr marginal. Alegerea din­tre „Novalis“ și „șantier“ nu are o a treia cale, nu din cauza sistemului, ci pen­tru că această cale nici măcar nu exis­ta. Atunci, în 1968, s-ar fi putut, e ade­vărat, naște. Abia aici intră în joc regimul, discursul său politic și etic de o întristătoare înapoiere. Până la sfârșitul anilor 1990, cea de-a „treia cale“ era underground, ignorată de un imaginar ex­tremist și dihotomic.

Acest Transfocator, pe care Elena Ceau­șescu trebuia să se mulțumească să-l vadă fără să-i poată concedia ime­diat pe realizatori, oferă o măsură nu doar a ceea ce era voie și nu era voie în Ro­mânia anului 1968, ci și a ceea ce nu se putea spune pentru că nu exista. Obiec­ția, posibilă, că altfel s-ar fi produs emanciparea socială în lipsa anilor 1950, poate fi primită, dar argumentul nu poa­te fi demonstrat. Din punct de ve­dere so­cio­logic, nu știm dacă prezența elitelor decimate între 1948 și 1964 ar fi reușit să ofere un loc acestui personaj numit „hipiot“ – al cărui avatar în România post­comunistă este probabil „homose­xua­lul“. Cert este că atunci, în 1968, con­for­mis­mul social – vezi cele două studente care resping scârbite perspectiva de a avea un partener „hipiot“, vezi frizerul și chiar reporterul – era la el acasă.

Note:

1. George Pietraru, jurnalist la Scînteia tineretului și apoi realizator de radio și televiziune, va emigra în 1984 în Statele Unite.

2. Născut în 1927, la Galați, Mihai Stoian avea la vremea emisiunii 41 de ani, fiind încă tânăr și de aceea putea fi distribuit, în cadrul emisiunii, în rolul de apărător al tinerilor.

3. Vers de o ambiguitate delicioas: l-ai cenzura, dar ți-ai autosubmina gestul. Numai acest vers dezvăluie contradicția intrinsecă discursului ideologic, incapabil să dea seama, cu instrumente de secol al XIX-lea, de realitatea urbană modernă: roșul, simbol al sângelui aici, dar și culoarea revoluției, se opune „betoanelor“ incolore și insipide, legitimate însă tocmai de roșul sângelui sacrificat pentru ca betonul să poată deveni marmura poporului.