Pe aceeași temă
Destinul cărților cunoaște meandre imprevizibile. Volumul de proză scurtă scris odinioară de Gheorghe Săsărman cu titlul Cuadratura cercului a cunoscut,
în deceniile scurse de la prima apariție, parcursuri greu de prezis. Apărut în 1975, el a fost tradus, după emigrarea în Vest a autorului (1983). în franceză (1994) și în spaniolă (2010), celor două transpuneri urmându-le, chiar în acest an, apariția în limba engleză, la o editură americană (2013). Odată ajunsă să circule în limbi precum cele de mai sus, o carte provenită dintr-o margine sud-estică a Uniunii Europene poate socoti că s-a revărsat într-un canal de comunicare universală prin trei brațe principale, precum Dunărea în Marea Neagră. De aici înainte, destinul său rămâne la latitudinea cititorilor de pretutindeni și de oriunde. Încununarea acestui periplu a reprezentat-o, totuși, retipărirea – în ediție definitivă, poate – acasă, înzestrată nu doar cu totalitatea titlurilor din care o parte fuseseră cenzurate înainte de 1989, ci și cu o serie de texte escortă (lămuriri ale autorului prilejuite de diversele popasuri editoriale anterioare, dar mai ales un studiu introductiv excelent de Mariano Martín Rodríguez).
Cuadratura cercului. Fals tratat de urbogonie este un mănunchi de texte cu caracter uneori narativ, uneori descriptiv, în centrul cărora se află o serie de orașe inexistente în geografia cunoscută a pământului, dar care au o existență „istorică, de durată, într-o istorie alternativă a planetei“. Prin aceasta, opera literară despre care vorbesc se plasează într-un orizont al ficțiunii, vădind un soi de concepție didactică și eleată, demonstrativă și cumulativă, nu progresivă și de acțiune. Modelul pentru acest tip de tentativă poate fi găsit în lumea filosofiei în mai multe feluri. Genul de scrieri cu caracter demonstrativ și, cel mai adeseori, cu scopuri morale a fost practicat copios în antichitatea târzie și în evul mediu. De la fabulele animale – începând cu Esop și cu Fedru –, mergând însă mai departe, pe calea epopeilor animaliere (Panciatantra din străvechea Indie, Khalila-wa-dimna la arabi, Romanul Vulpii în Occident), trecând prin Fiziolog, dar și prezentând plantele împreună cu simbolica lor și cu etica anexă (Fiore di vertu la italieni, Floarea darurilor, Romanul rozei), tradiția acestui tip de literatură a marcat profund și durabil imaginarul filosofic, etic și literar almarilor și micilor culturi ale lumii. Și faimoasele exempla medievale de care abundau predicile au recurs la formule descriptiv-educative ce includeau animale, floră, evenimente de luat aminte, alimentând abundent universul reprezentărilor creștinilor apuseni. Într-o altă linie de preocupări, cele privind orașul/cetatea și locuirea, încă Platon descria în unele dialoguri ale lui ba republica perfectă, ba organizarea Atlantidei, Sfântul Augustin scria De civitate Dei și unde, mult mai târziu, Tomaso Campanella, Thomas More, Francis Bacon și alții tratau același tip de experiențe de locuire cu intenția filosofică de a expune teorii asupra viețuirii perfecte în comunitățile umane.
Într-o tradiție literară și filosofică atât de însemnată, chiar dacă mai degrabă neglijată de publicul larg contemporan și rezervată mai mult specialiștilor în genurile creatoare din vechime, tentativa din 1975 a lui Gheorghe Săsărman se înscrie ca o reluare insolită a tehnicilor și mijloacelor literar-filosofice de odinioară printr-o placare inedită a temei orașului. Între timp, aceasta a făcut un detur prin proza lui J.L. Borges, a cărui Tlon, Uqbar, Orbis tertius este, probabil, prima referință care îți vine în minte (chit că, la drept vorbind, dacă cititorul îl socotește pe naratorul însuși erou – sau măcar martor – al parcurgerii acestor geografii urbane insolite, cartea poate fi citită ca gulliveriadă sui generis). Printr-o opțiune alimentată de propriile meditații la rosturile arhitecturii, domeniu în care scriitorul deține un doctorat și care, implicit, conferă o legitimitate de fond meditațiilor urbanistice din volum, autorul s-a situat la o intersecție fericită a mai multor tradiții culturale de factură și de circulație universală, ceea ce poate explica în parte și receptarea internațională ce începe să se contureze pe seama cărții sale.
Tocmai de aceea, fiind și literatură, și filosofie, și arhitectură, și proiecție simbolică, lirică, prozele lui Gheorghe Săsărman sunt adunate sub titlul de Cuadratura cercului, figură prin excelență a imaginarului filosofic. Mit al filosofiei la fel de prestigios și de durabil ca și acela al lui perpetuum mobile – mișcarea eternă, în fapt metaforă a dinamicii universale în două variante: create și increate –, la fel ca piatra filosofală (căreia găsesc că îi corespunde foarte bine româneasca sintagmă populară „iarba fiarelor“, desferecătoare, nu doar în ordine imediată, a oricărei încuietori, ci și simbolic, pesemne, capabilă să soluționeze orice probleme), cuadratura cercului apare, în interpretarea post festum a autorului, ca o „... operație imposibilă care i-a preocupat pe matematicieni încă din antichitate...“, dar care „... trimite la o nepotrivire fundamentală, cercetată în fiecare povestire a volumului dintr-un alt unghi, cea dintre oraș și mediu, unde intervenția pretins rațională a omului e simbolizată printr-un pătrat, iar armonia amenințată a naturii printr-un cerc“ (p. 215).
Ceea ce mi se pare însă important de observat este că, procedând așa cum face și socotind chestiunea „cetății“ drept o problemă centrală și insolubilă, inepuizabilă, a existenței, Gheorghe Săsărman nu abordează doar o chestiune practică ori general filosofică – apelând la mijloacele artei prozastice –, ci se situează în chiar centrul dezbaterilor contemporane cele mai acute. Anul 1975, când apărea cartea, era deja unul în care chestiunea „mondializării“ și a „satului global“ – terminologie de proveniență franceză în dezbaterea românească a problemei – erau la ordinea zilei. Se observă astfel că, în Cuadratura cercului, prozatorul propune, într-o țară cu trecut și chiar cu prezent rural copios și în contradicție cu pariul pe un village global, o succesiune de prezențe citadine (ceea ce, în treacăt fie spus, concorda nu numai cu citadinismul lovinescian înțeles ca pas modernizator și sincronizant al literaturii, ci și cu reluarea acestuia prin câteva articole teoretice, în 1968, semnate în Contemporanul de către Adrian Marino și Petru Popescu și continuate de ultimul în postfețele la propriile romane și în culegerea de articole personale Între Socrate și Xantipa). De aceea, în pofida aparentei desprinderi de cotidian și de imediat, revendic pe seama cărții săsărmaniene o adaptabilitate de fond la dinamicile cele mai recente ale ultimelor decade. Aparent, susținând că „... volumul meu reprezintă cizelarea minuțioasă a unui monument al cetății ideale...“ (p. 199), Gheorghe Săsărman înțelege să acrediteze ideea unei altitudini filosofice urmărite cu mijloacele unui perfecționism tipologic și stilitic clasicizant. Tot el spune însă că „... orașul își dezvăluie altă ipostază, cea de subtil instrument de laborator, destinat experimentării repetate a variantelor, căutării armoniei supreme“ (p. 199), adică exact așa cum li se înfățișează el astăzi futurologilor. Evoluția concepției despre oraș către convingerea că viitorul este rezervat metropolelor, ca focare ale exploziei avansului modernizator – nu doar tehnologic –, este curentă actualmente și suscită pasionate dezbateri. Se vorbește chiar despre metropolele înțelese ca orașe globale – depășindu-și, prin urmare, până și condiția de megacentre ale dezvoltării prin faptul că asemenea calificări presupun roluri îndeplinite la nivel global cu mijloace socio-economice –, ceea ce arată în ce direcție se îndreaptă dezbaterea în epoca unipolarismului occidental.
Cu ajutorul unui volum cum este cel al autorului român, dezbaterea se mută cu folos în registrul arhetipurilor urbane, alcătuindu-se o tipologie a orașului-stat, a orașului-civilizație, ceea ce prezintă numeroase similitudini de fond cu provocările teoretice ale locuirii și organizării actuale a lumii, dincolo și dincoace de statul-națiune și de „umbrelele“ organizaționale transstatale. Prozatorul propune, după propriile lui cuvinte, un „... discurs în favoarea organicității, a măsurii, a integralității...“ (p. 199), altfel spus, unul nu atât întemeiat pe valorile unui anume conservatorism, cât mai ales pe cele ale unei măsuri în arta literară, calibrată, aceasta, în raport cu viziunea și cu modalitățile artistice adecvate acesteia. Într-o formulă mai desfășurată, ceea ce vizează autorul privește un gând axiomatic al său, convingerea intimă că: „Orice perturbare a armoniei funcționale, a echilibrului componentelor, a relației organice între cadrul construit și natură determină abandonarea mereu mai drastică a sferei de manifestare a arhitecturii, cu consecințe negative asupra existenței umane“ (pp. 200-201). Este vorba despre o fericită întâlnire între profesiunea de credință a unui expert în arhitectură și cea a unui prozator autentic, care își cunoaște bine calea.
Literatura română nu cunoaște multe asemenea întâlniri. Poate cea mai recent reliefată este cea pe care o prilejuiește descoperirea și redescoperirea textelor arhitectului G.M. Cantacuzino. Nu trebuie uitată nici preocuparea lui B.P. Hasdeu din ultimii lui ani de viață pentru construirea reședinței-castel de la Câmpina și a cavoului Iuliei Hasdeu, ceea ce face din el un scriitor cu preocupări notabile de arhitectură. Joncțiunea dintre cele două vocații, cea literară și cea arhitecturală, ar merita o explorare atentă, ca una care aduce foloase reciproce celor două impulsuri artistice menționate. Cazul lui Gheorghe Săsărman atrage atenția că un anume model cultural lansat în Renașterea italiană – după cazul antic notoriu al lui Vitruviu – prin Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti și alții poate fi întrucâtva depistat și în România modernă, cu rezultate meritând o stăruință suplimentară la descifrare.
Cuadratura cercului a apărut, în traducerea prestigioasei scriitoare americane Ursula K. LeGuin, în chiar acest an în SUA, oferindu-se în primul rând unui public specializat în lecturi SF. Cu toate că și ediția românească cea mai recentă înscrie numele autorului printre clasicii aceluiași gen, culegerea de povestiri despre care este aici vorba ar necesita, pentru o canonică integrare în genul evocat, o redefinire a acestuia. La drept vorbind însă, formula „literatură speculativă“ la care recurge Gheorghe Săsărman însuși atunci când vorbește despre volumul său pare mai potrivită cu ideea care stă la baza acestuia de a încerca, asemeni unui specialist în arta fugii, o serie de dezvoltări ale unei ipoteze unice, prin modificarea treptată a câte unei – sau a mai multor – condiții de existență. Părelnice, enigmatice, exercitând o seducție insidioasă asupra cititorului, orașele lui Gheorghe Săsărman sfârșesc prin a-și fideliza publicul.
Gheorghe Săsărman, Cuadratura cercului. Fals tratat de urbogonie, Editura Nemira, 2013
