Bucurestiul Cultural, nr. 128 - Despre management cultural și artă teatrală

De ce ați simțit nevoia înființării unui nou teatru și de ce nu ați încercat să revitalizați un teatru deja existent în Bu­cu­rești?

Pentru că, așa cum se știe, Theatrum Mundi era un teatru care dacă scotea o premieră pe an și dacă se juca de trei ori și dacă avea zece oameni în sală. Con­si­der că ineficiența, atât repertorială, dar mai ales cea ma­nagerială, trebuia modificată.

În al doilea rând, pentru că eu cred că ceea ce lipsea tea­trului românesc era un teatru de proiecte. Cred că Teatrul Metropolis se apropie de ceea ce e absolut fi­resc și contemporan cu mileniul în care trăim: per­for­man­ța este plătită, și nu statul acasă. Ori de câte ori joci, ești și plătit. Nu joci, asta e viața! Un alt plus adus de teatrul de proiect este angajarea tinerilor ab­sol­venți, în condițiile în care la ora actuală mai toate tea­trele se confruntă cu problema de blocare a pos­tu­rilor.

Dar dacă ar fi să vorbim despre perioada de început, care a fost cel mai mare hop peste care a trebuit să treceți ca să înființați acest teatru?

Cel mai mare hop a fost acela că a trebuit să lucrez în paralel atât la construcția teatrului, fizic vorbind, cât și la cea repertorială. Și atunci a fost o foarte fru­moa­să solidaritate de breaslă și în același timp o foarte fru­moasă uniune între noi și public. Muncitorii lucrau de dimineața, de la 6 până la 10-11, când începeau re­pe­tițiile, se opreau, făceau munci mai ușoare, la ora 14 iar începeau să facă zgomotele de rigoare. Iar spec­ta­to­rii au venit în timpul ăsta, participând în felul ăsta la construcția teatrului, prin cumpărarea de bilete și prin acceptarea fiecărui moment de construcție, pentru că nu e puțin lucru să fii contemporan cu „nașterea“ unui tea­tru. Asta a creat un public fidel Teatrului Me­tro­po­lis și a dus la schimbarea rapidă a sloganului nostru în „Teatru deschis cu casa închisă“, pentru că cererea de bilete e foarte mare.

Acesta a fost cel mai greu lucru și, evident, găsirea spi­ritului Teatrului Metropolis, care a plecat de la ideea de „teatru hipermarket“. O expresie care se referă la diversitatea culturală, dar am mers pe formularea asta ca să nu se sperie lumea de prea multă „cultură“. Ex­plicația este că noi avem aici spectacole pe gustul „pu­blicurilor“, adică avem, de la comedii bulevardiere, care se joacă cu succes pe Broadway, până la titluri mari, gen Bădăranii sau Îngeri în America – primul tea­tru serial.

Mai este cunoscut și sub numele de „teatrul tinerilor“. V-ați dorit asta de la început?

Da. Pentru că eu cred că e nedrept ce se întâmplă cu ab­solvenții. Cred că unii sunt foarte performanți și, în plus, fac lucrul ăsta, ca la toate începuturile de carieră, din vocație, și trebuie sprijiniți. Vreau să dezvolt și mai mult această latură, dar deocamdată ne lipsesc ba­nii, și atunci nu am numărul de proiecte pe care mi-aș fi dorit să-l am ca să existe cât mai mulți tineri. Dar în­­cerc o alăturare între generații, în așa fel încât pro­fe­sori ai Universității joacă alături de studenții lor, cum e în }arul Ivan, unde Doru Ana, regizorul Gelu Colceag, Radu Gabriel, Marius Gâlea, care sunt și profesori la Uni­versitate, și actori cu nume, joacă alături de stu­denți. Se creează ceea ce cred eu că e necesar – un foar­te frumos schimb de energie. Unii aduc entuziasmul lor, ceilalți aduc experiența. Probabil că aici e unul din­tre secretele succeselor de casă.

Pentru că ați adus vorba despre profesorat, cum este ex­pe­riența de profesor pentru dumnevoastră?

Este poate una dintre cele mai interesante, pentru că noi facem o pedagogie vocațională. Există și nu prea există rețete. Există principii, coordonate, dar nu poți să explici exact, la fel ca în muzică sau în pictură. Și atunci creativitatea trebuie stimulată, iar ăsta cred că e unul dintre momentele frumoase ale profesoratului, fap­tul că tot timpul lucrezi la nivel de creativitate. Pro­ble­ma mea personală e că în universități discutăm de bunul cultural, care înseamnă creativitatea, iar aici, ca manager, discut de produsul cultural, care înseamnă mult marketing și cum să faci ca bunul cultural și crea­ti­vitatea artistică să fie vândute și să ajungă la public.

Și atunci trebuie să îngrădiți puțin creativitatea?

Uneori trebuie, ca la orice produs, să-i găsești fun­di­țe­le, să știi cum să împachetezi lucrurile. Aici este știința managerului cultural. Pentru că nu se poate spune că există mai multă creativitate într-un teatru anume. Creativitatea artistică există, indiferent de spa­țiu sau de vârstă, important e să existe cineva care știe să o împacheteze, să te facă cunoscut pentru a fi re­cunoscut.

Pentru că asta este problema actorilor mai tineri – nu îi cunoaște publicul, pentru a-i recunoaște. Mulți mă întreabă: unde sunt actorii ăia mari de odinioară? Sunt și actorii tineri foarte buni, numai că nu-i mai cu­noaș­te publicul, pentru că nu mai există vehiculele de comunicare. }in minte că eram copil și mergeam la tu­tun­gerie unde erau fotografii cu marii actori, cu Florin Piersic, Iurie Darie. Te duceai să-ți iei țigări și vedeai ar­tistul român.

Cum alegeți piesele din repertoriul Teatrului Metropolis?

Într-o primă fază, merg pe, să-i zicem, bunul simț ar­tis­tic. Adică trebuie să mă intereseze povestea. A doua în­trebare pe care i-o pun celui care propune o piesă este: de ce-aș cumpăra bilet la ea? Mai exact, care e vi­ziu­nea asupra poveștii respective. În al treilea rând, ur­măresc o alternare pe o paletă de diversitate. Sunt oameni care, obosiți fiind, rutinați, zic: vreau să mă duc să râd, vreau o comedie. Sunt alții care spun: m-am plictisit la televizor, îmi trebuie ceva la care să și gândesc. Și iată că avem de toate pentru toți.

Eu cred că trăim într-un secol al alienării, în care în­­sin­gurarea asta de a sta tot timpul la calculator, la televizor, la telefon face ca omul să simtă nevoia de po­vești. Și atunci, teatrul, pentru că e un fenomen viu, tre­buie să spună povești. Evident, povești despre oa­meni. Hamlet nu este un prinț, noi nu jucăm o condiție socială, noi jucăm un destin și destinul lui Hamlet este al acelui tânăr student care se întoarce acasă în va­can­ță și găsește nefericirea pe care o găsește. I se poate întâmpla oricărui student pe lumea asta. Romeo și Julieta am fost toți în felul nostru, cândva, sau pu­tem deveni.

Actorii tineri trebuie să aibă șansa să joace

Ați vorbit despre această „recunoaștere“ care nu se mai în­tâmplă. Credeți că publicul pentru teatru s-a micșorat?

Da. Pentru că preocupările zilnice sunt covârșitoare. Se resimte această chestiune, pentru că, probabil, rea­li­ta­tea este, uneori, mai dură decât ficțiunea.

Asta nu înseamnă că publicul nu este constant. Noi ju­căm aproape seară de seară și sălile sunt pline.

Dar, față de orice altă capitală, noi avem un public mai restrâns de acoperit. Iau exemplu Budapesta sau Viena: la Viena sunt peste 1.200 de evenimente pe zi, Budapesta are peste 60 de instituții de cultură. La noi sunt, numărate, 14-15 săli de spectacol. Ceea ce, la cele 2-3 milioane, câți sunt locuitorii municipiului, sunt foarte puține.

Dar despre teatrul din cafenele ce părere aveți?

Am o părere bună și în același timp am o rezervă. E foar­te bine că există, pentru că au unde să se întâmple pro­iecte și întâlniri între artiști și public. Sunt produse bune acolo, artiști interesanți, povești frumoase. Însă poa­te că sunt eu ușor desuet, dar nu-mi place când în tim­pul unui spectacol se fumează, se bea. Mă sâcâie un pic zona asta de perturbare, de parazitare a actului ar­tistic cu lucruri banale, comune. Nu zic că trebuie să vină omul îmbrăcat la smoking la teatru, dar cred că, toc­mai pentru că teatrul face parte din coordonata cul­tu­ră, trebuie să avem un tip de educare în sensul res­pec­tului față de actul artistic. Nu vreau să mănânc flo­ri­cele la Ateneu pentru a se vinde biletul!

Să vorbim puțin de stagiunea care s-a încheiat de ceva vre­me și care la Metropolis a durat mult, până în mijlocul verii, și despre noua stagiune, 2013–2014, care tocmai a în­­ce­put.

N-am avut decât o lună de concediu, în august, în rest am jucat și am început și ceva mai devreme. În septembrie am avut deja o premieră, în octombrie o a doua premieră, pentru că ăsta e rostul teatrului de proiect. Noi jucăm aproape seară de seară, cu excepția tim­pului când suntem în turnee sau suntem în pragul repetițiilor. Am avut premiera lui Florin Piersic Jr. cu Tom și Jerry aproape de finalul stagiunii, după care, pre­mieră cu piesa Sex, cu patru artiști foarte buni: Emilia Popescu, Mircea Rusu, Gelu Nițu și Mihai Calotă. Iar aici vorbim de dramaturgie contemporană de foarte bună calitate, e prima oară când se montează un olandez, Rob de Garff, dramaturg contemporan, a și fost la noi și a fost foarte încântat.

Chiar la începutul stagiunii, fiind în pregătire peste vară, a avut premiera Tartuffe, în regia lui Victor Ioan Frunză, un spectacol clasic, o comedie. Acum suntem în pregătire cu poate cea mai onorantă prezență, prin faptul că, după cum știți, pe 14 decembrie, maestrul Beligan va împlini 95 de ani și îi va împlini la noi pe scenă cu premiera Lecția de violoncel, dramaturgie ro­mâ­neas­că.

Cum l-ați convins pe maestrul Radu Beligan să joace după 8 ani într-o nouă piesă la Teatrului Metropolis?

Vă voi spune ceva absolut senzațional și care îmi pro­voacă o admirație și un respect profund. N-a trebuit să-l conving. Maestrul Beligan trăiește prin teatru, este teatru. Așadar nu e greu de convins ca dânsul să facă ceea ce pentru el este și a fost totdeauna coloana ver­tebrală, este sufletul lui, e viața lui. Da, despre Radu Beligan se poate spune: „Viața mea este teatrul“. Dânsul își face în continuare proiecte, le gândește, citește, învață continuu, e un model de urmat. Vine la spectacole de teatru, e pus în temă cu tot ce se în­­tâm­plă. Iată cât de tânăr este domnia sa, dacă a ales să vină în cel mai tânăr teatru.

Suntețit mulțumit de ceea ce ați realizat în acești pimi 6 ani de existență a Teatrului Metropolis?

Nu vreau să vorbesc despre mine, dacă sunt sau nu mul­țumit, vreau să vorbesc despre public. Din punctul ăsta de vedere, sunt mulțumit. Dacă am avut vreo spai­mă, era cum fac ca și acest teatru să capete no­to­rie­tatea teatrelor tradiționale, înființate de la com­pa­nia Bulandra încoace. Și poate pentru mine asta a fost cea mai frumoasă poveste: discreția acestui public care umple această nouă sală de teatru. De-aia spun, oricât de greu mi-ar fi fost, când văd cât de bine se vinde spec­tacolul X, Y, Z, nu mai contează care, eu zic că me­rită!

Deja publicul Teatrului Metropolis are povești co­mu­ne. Anul trecut, când am sărbătorit 5 ani, am făcut Gala Teatrului Metropolis, în care am premiat pu­bli­cul, de la cel mai vârstnic până la cel mai mic. Una din­tre cele mai frumoase povești a fost când un „el“ a spus la finalul spectacolului: pot să-i fac o surpriză „ei“? Și a cerut-o în căsătorie la finalul spectacolului, în fața publicului. Ei s-au căsătorit între timp, au făcut și un copil și atunci a fost premiat copilul.

Și peste alți 6 ani cum vedeți Metropolisul?

Peste 6 ani îmi doresc ca notorietatea Teatrului Me­tro­polis să devină o reală tradiție și să-și mențină în următorii 6 ani bunul gust, poveștile și în primul rând relația asta interumană, acest frumos schimb între ar­tiști și public, care e „o punte între om și om, într-un ocean de singurătate“, cum spunea Heinrich Müller. Acesta este Teatrul Metropolis. Cum vedeți, la noi e at­mo­sferă de familie, lucrurile sunt undeva ca acasă, acasă, unde exista cândva o bunică care spunea o po­ves­te. Eu țin foarte tare la acest spirit.

Ce proiecte pregătiți în continuare?

Nu vreau să vă divulg, pentru că face parte din mar­ke­ting, prefer să vă țin atenția trează. Dar noi suntem în continuare în dezvoltare și fizic, și din punct de ve­de­re al proiectelor.

Știu că aveți un program foarte încărcat, mai multe spec­ta­cole pe zi. Cum a funcționat și cum v-a venit ideea?

De la cererea de bilete în primul rând. Oamenii își do­resc să vadă anumite spectacole și, pentru a nu-i tri­mi­te acasă dezamăgiți, când nu mai sunt locuri, facem asta, jucăm ca la cinematograf, la 11, la 15 și la 19 sau de două ori, la 11 și la 19. O altă chestie inedită: noi am făcut pentru prima dată teatru serial – Îngeri în America se juca în două seri, partea I, partea a II-a. Acum îl jucăm într-o formulă de o seară, durează aproa­pe 4 ore, dar este una dintre marile piese ale dra­ma­turgiei universale.

Cum vedeți viața teatrală în orașele mici? Credeți că cei din București sau din centrele mari pot face ceva pentru a im­pulsiona lucrurile în orașele mai mici?

E foarte trist. Acum un an și ceva am fost la un spec­ta­col, Podul, la Râmnicul Sărat, care nu are teatru și care e foarte rar vizitat de trupe. A venit un domn care m-a impresionat profund: avea un caiet, în care erau fotografii și diverse autografe de la actori și chiar mari artiști. Una dintre poze, cu autograf, era a mea de la ab­solvență. Nu mai aveam fotografia, nu o mai am de atunci. Mi-a mulțumit din suflet, pentru că zicea că, pen­sionar fiind, n-a mai avut bani să trăiască în Bu­cu­rești, dar el fiind un mare iubitor de teatru, îi lipsea foarte tare.

M-a emoționat foarte tare și mi-am dat seama ce pă­cat e că oameni care și-ar dori să ajungă la teatru nu au cum să ajungă. Asta este din punctul meu de ve­de­re o imens de mare nedreptate. De asta este nevoie de teatru radiofonic. Face parte din identitatea culturală ro­mânească, trebuie să ne-o păstrăm.

Problema e că nu există o strategie națională, pentru că un teatru trebuie ajutat. Noi nu avem cum să facem asta, nu există o infrastructură, sunt foarte multe chel­tu­ieli pe care nu ni le putem permite. Din păcate, nu in­teresează și nu știu ce se poate face. Și atunci, ca bun gospodar, eu îmi văd de gospodăria mea. Ceea ce nu este în regulă, pentru că asta conduce spre diso­lu­ție, nu există o relație firească între instituțiile sta­tu­lui.

Publicul de teatru este un public discret

Cum v-ați hotărât să deveniți actor?

Nu știu cu ce să încep. E celebra chestiune când la 14 ani ești întrebat la ce liceu vrei să te duci, ce vrei să te faci? Și eu, o natură destul de visătoare, tot aveam ezitări. Minunea s-a produs prin faptul că mama, de fiecare dată, mă scotea la teatru, sâmbăta, du­minica, ea fiind prietenă cu doamna Tedi, casierița de la Teatrul de Comedie. Vedeam toate spectacolele. Și, prins de chestia asta, mi-am zis că actoria e o pro­fesie în care poți fi de toate... Și doctor, și avocat, și re­vo­lutionar…

Un al doilea răspuns ar fi că mie nu mi-au plăcut ju­că­riile și asta face poate parte din șansa vieții mele. Mi-a plăcut întotdeauna jocul. Eu când eram copil in­ven­tam jocuri: spălam vasele, dar în imaginația mea vasele respective erau bolnavi care trebuiau tratați, sau mă jucam cu aspiratorul și adunam scamele ca să nu explodeze, pentru că, unde erau scamele, erau mine. Și multe altele. Și asta mi-a rămas, bucuria de a mă juca.

Evident că m-au fascinat întotdeauna și am avut un mare respect față de marii noștri artiști. De asta am și in­ventat „Aleea celebrităților“, ca un fel de mulțumire a mea pentru ei că au existat și au făcut maraton. Con­di­ția unui mare artist nu este de sprint, cum fac ve­de­tele în societățile de consum, ca să nu folosesc cuvinte tari, adică apar meteoric și dispar. Un mare artist în­­seamnă lungă durată. Și atunci, omagiul meu a fost față de cei care creează opere vii, cum foarte frumos spu­nea maestrul Beligan: actorul de teatru este „un sculp­tor în zăpadă“, odată cu plecarea lui dispare și opera lui, pentru că ea e vie.

Aveți o piesă preferată?

Nu. Pentru că eu, ca actor, tebuie să mă îndră­gos­tesc. Nu mi-am uitat condiția principală, indiferent de cât timp sunt director. Eu n-am uitat că îmi place să fiu și doctorul, și profesorul... Până la urmă vorbim de­spre oameni. Nu cred că ar putea fi ceva mai frumos decât natura umană. Uitați-vă câte „te iubesc“-uri exis­tă, fiecare are propriul lui „te iubesc“, nu poți spune într-un singur fel. Și atunci, nu poți spune „mie-mi plac numai rolurile de îndrăgostiți“. De ce aș spune că e mai interesant ăla decât ăla? Nu. E altă formă de cer­ce­tare, altă formă de cunoaștere umană. Nu pot decât să-mi placă să-l cunosc pe acel om, să mă împrietenesc cu el și, evident, după aceea, să pot fi el, nu să fac ca el.

Am fost întrebat adesea care este modelul. Chaplin, evi­dent. Au venit doi tineri acum la mine să-mi pro­pu­nă un spectacol Chaplin. Dar mi-e frică, pentru că pentru mine el reprezintă modelul, aia e ținta, e ma­xi­mum de artă, și anume aceea între sensibilitate, tan­dre­țe și foarte mult ludic, umor, ceva ce el reușea să ex­prime fără cuvinte.

V-ați gândit să împărtășiți experiența pe care o aveți ca ac­tor într-o carte?

Mi-aș dori ca cineva să mă provoace în acest sens. Dar am onestitatea de a spune că nu știu să scriu o carte. Prin natura profesiei mele, noi ne comportăm, noi existăm. Și atunci probabil că nu am exercițiul de a-mi pune gândurile și sentimentele pe hârtie. În cazul ăsta, chiar eu sunt hârtia și pixul, în același timp, in­stru­ment și instrumentist. Cânt pe mine.

Poate că e și un complex față de dramaturgia bună, față de literatura pe care o citesc prin natura profesiei, îmi dau seama că sunt mic copil și atunci nu am cu­ra­jul să o fac. Aș prefera să fie cineva care măcar are știin­ța de a pune lucrurile pe hârtie.

Cum vă amintiți debutul?

Au fost mai multe debuturi. A fost debutul meu atunci când am absolvit facultatea și când am fost con­vins că trebuie să mă las de actorie. Luând Marele Pre­miu la Costinești, la Gala Tânărului actor, asta m-a în­­curajat.

A urmat un debut provocator, când marele regizor Lucian Giurchescu m-a provocat să joc în D’ale car­na­va­lu­lui în regia lui Mihai Manolescu, cu care am luat Pre­miul „Toma Caragiu“ la Festivalul Național, premiul de debut. În D’ale carnavalului eu eram Crăcănel, un rol care foarte multă vreme a fost jucat de mari artiști cu mare experiență, a se vedea Grigore Vasiliu Birlic, Marin Moraru. Acum era jucat de un tânăr. Și a fost un rol de compoziție, deci o mare provocare, și probabil de aia a fost un debut interesant al epocii respective.

Merită să fii actor, pentru că...?

Pentru că, oricât de multe obstacole întâmpini în via­ță, indiferent de profesia pe care ai face-o, măcar în ac­torie ai șansa de a trăi într-o altă realitate. E, dacă vreți, strămoșul computerului. Măcar pentru două-trei ore, reușești să evadezi. Și cu cât ești mai implicat în ches­tia asta, cu atât te hrănești mai mult și cu alte epoci, alte sentimente. De aia merită, merită, pentru că, fiind supuși unicității vieții, ai măcar șansa de a visa în realitate – asta e artistul, un mare visător în rea­litate.

Iarăși, un omagiu pe care îl aduc publicului de tea­tru, care a înțeles, fiecare în felul lui, acest tip de eva­da­re din realitatea cotidiană, măcar pentru o oră-două.

Alături de ce mari actori nu ați jucat, dar v-ar plăcea?

Uite, maestrul Beligan. Că altminteri am fost un ac­tor cu șansă, am jucat mult și am jucat la mari re­gi­zori, poate cei mai mari ai țării. Am jucat alături de mari actori, imenși, ca Dem Rădulescu, Gheorghe Di­ni­că, Ștefan Iordache, Victor Rebengiuc, doamna Ma­ria­na Mihuț și alții.

Iată, asta a reușit managerul George Ivașcu, să-l facă pe actorul George Ivașcu să joace mult mai puțin. Oricum, de doi ani n-am jucat nimic, pentru că mi-am dat seama că eu nu sunt director, eu sunt un actor care are grijă de un teatru și atunci trebuie să am gri­jă de toate spectacolele teatrului.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți din lu­mea teatrului?

E greu, pentru că, având șansa de a-i fi cunoscut pe acești mari actori, mari regizori, tânăr fiind, eram cu ochii mari deschiși, ca un copil. De la fiecare am avut câte ceva de primit, pentru că erau foarte generoși ma­rii actori. Nu știu ce-aș putea să aleg. Aleg doar aceas­­tă minunată șansă de a fi fost atâta timp primit de către ei.

Îmi amintesc de Dem Rădulescu, profesorul meu, un mare actor de comedie, de o sensibilitate fantastică, pe care lumea n-o cunoștea. Era o natură emotivă, avea niș­te emoții pentru studenți extraordinare, transpira de emoție, de frică să nu greșească copiii. Le spunea tot timpul studenților: „gândește-te dacă vrei să te iu­bești pe tine în artă sau arta din tine“. Asta este op­țiu­nea: a iubi arta din tine, aia cu care te-a înzestrat Dum­nezeu, numită talent, sau să te iubești pe tine în artă. Îmi displac cei care se iubesc pe sine în artă și cel mai tare îmi displace când cineva chiar „înno­bi­lea­ză“ acele personaje cu titlul de artist.

Ce vă displace la modul în care se face teatru în ziua de zi?

Vulgaritatea. Atunci când un spectacol de teatru ur­mă­rește doar linia succesului și e în stare să se „dez­bra­ce“ pentru a obține succes, asta mă deranjează. Mă refer la limbaj, la comportament, la tot. De-asta actorii dau puține interviuri, pentru că preferă să vii să vezi opera lor.

Care e diferența între a juca pentru televiziune și a juca pe scena unui teatru?

Nu e nici o diferență, pentru că arta actorului, indi­fe­rent că face film, televiziune sau teatru, este acea ca­pa­ci­tate de a-l emoționa pe privitor. Există tehnici di­fe­rite, pentru că, într-adevăr, șansa actorului de film este aceea că vine camera spre el și lacrima din colțul ochiului e cât ecranul. La teatru, în schimb, emoția e mult mai puternică, ca să poți să acoperi o sală de o mie și ceva de locuri.

Condiția actorului de teatru e un pic mai dificilă de­cât a celui de film-televiziune, pentru că filmul intră în toate casele și te văd milioane de spectatori, pe când ac­torul de teatru se desfășoară în cuibul lui, în casa lui, poate de-aia îmi place să arate Teatrul Metropolis ca o casă.

Interviu cu actorul George IvaȘcu, directorul Teatrului Metropolis, realizat de Andreea Chebac