Bucurestiul Cultural, nr. 128 - Dramatizarea istoriei

În programul de sală al spectacolului cu piesa Negru și roșu, cu premiera la 18 martie 1983 la Teatrul „C.I. Nottara“ din București, Horia Lovinescu preciza că în lucrarea sa cu subiect istoric și-a pr­opus să reia „experiența unui teatru de ac­țiune pură, debarasat complet de su­per­stiția dramei psihologice moderne, care pleacă de la analiza mai mult sau mai puțin subtilă a trăirii personajelor“¹. În chip declarat, piesa se opune „ten­dinței dominante în teatrul modern de in­spirație istorică (de la B. Shaw până la Anouilh sau Dürenmatt etc.)“, res­pingând „folosirea evenimentului istoric ca pretext pentru «demitizare» sau «ac­tua­lizare»“. Opțiunea estetică opusă orien­­­tărilor curente se întemeiază pe o con­cepție clară asupra istoriei. Drama­turgul român pornește de la informațiile din cronica lui Titus Livius privitoare la finalul domniei lui Tarquinius Superbus și la instaurarea Republicii romane pen­tru a-și pune problema generală a ra­por­tului dintre tiranie și democrație. Din perspectiva lui Horia Lovinescu, istoria are un caracter ciclic, repetitiv, pră­bu­și­rea regimurilor despotice sub presiunea aspirațiilor democratice având loc ca fe­nomen asemănător fluxului și refluxului, chiar dacă înțelesul concret al noțiunii de democrație diferă de la o epocă la alta. Evocarea precisă a momentelor tre­cu­te este instructivă pentru posteritate. Istoria furnizează destule subiecte de me­ditație urmașilor, astfel că scriitorul mo­dern interesat de trecut nu trebuie să recurgă la actualizări forțate, pentru ca subiectul ales să aibă relevanță pentru ci­titorii timpului său. Dintre eveni­men­te­le înfățișate în piesă, dramaturgul atra­ge atenția spectatorilor asupra convulsii­lor inerente oricărei schimbări de regim și asupra confruntării, cu dimensiuni mai degrabă morale decât sociale și politice, a două caractere simbolice: Tarqui­nius, reprezentantul despotismului absolut, pentru care oamenii nu au nici o valoare, și Brutus, conducătorul mul­ți­mii răsculate, doritor, cu riscul celor mai cumplite tragedii personale, să redea oa­me­nilor respectul față de ei înșiși. E ade­vă­rat, finalul rămâne deschis, ultima re­plică, rostită de Valerius, evită să tragă concluziile pe marginea celor întâmplate: „Și mai departe?... Mai departe, va de­ci­de istoria...“.

Horia Lovinescu își pune în gardă pu­bli­cul că piesa lui „urmărește în linii ge­ne­rale și, uneori, textual povestirea lui Titus Livius“, dar cuprinde și inadver­tențe deliberate, cum ar fi întrebuințarea unor nume și personaje fictive, a unor replici rostite de alții sau în alte îm­­pre­jurări. Semnalarea acestor libertăți are ros­tul de „a nu-i obliga pe eventualii cro­ni­cari să se ostenească încercând să le descopere în dicționare, manuale etc.“. Dincolo de avertismentul ironic al au­to­ru­lui, o confruntare între textul isto­ri­cu­lui antic și cel al dramaturgului modern nu oferă doar prilej de desfășurare a unei erudiții sterile, ci poate prezenta in­te­res, odată ce permite evidențierea fe­lu­lui cum a fost adaptată narațiunea ori­gi­na­lă rigorilor altui timp și altui gen literar. Materialul faptic – date istorice sau simple anecdote – este preluat din primele două cărți ale lucrării lui Titus Livius De la fundarea Romei (I 46 – II 6): de­taliile uciderii lui Servius Tullius de către ginerele lui, la îndemnul Tulliei, fiica bătrânului rege, care trece cu carul peste trupul neînsuflețit al tatălui ei (I 48); reușitele domniei lui Tarquinius – vic­toria asupra volscilor, înființarea colo­nii­lor Signia și Circeii, construirea tem­plu­lui lui Iupiter, a amfiteatrului și a sis­temului de canalizare din Cloaca Ma­xi­ma (I 53, 55, 56); rămășagul lui Colla­tinus și al amicilor săi cu privire la conduita soțiilor lăsate acasă în timpul răz­boiului și hotărârea de a le surprinde prin revenirea neanunțată la domiciliu (I 57); necinstirea Lucreției de către Sextus sub amenințarea că o va ucide și îi va lăsa alături trupul dezbrăcat al unui sclav, ca și cum cei doi ar fi avut re­lații adulterine (I 58); reticențele ro­ma­ni­lor față de consulul Collatinus din pri­ci­na legăturii sale de sânge cu familia Tarquinilor (II 2); inițiativa lui Brutus de a împărți către plebe bunurile regale, pentru ca astfel toți să fie părtași la jaf (II 5); conjurația tinerilor adunați în jurul fraților Vitellii urmărind restau­ra­rea regalității (II 3) și dezvăluirea unel­ti­rii de către sclavul care a aflat că cei im­pli­cați au redactat un document drept chezășie a angajamentului lor promo­nar­hic (II 4); legământul lui Brutus că po­porul roman nu va mai îngădui vreodată să fie condus de un rege și îl va consi­dera pe Tarquinius drept dușman de moarte (II 5).

Narațiunea liniară, cronologică, a lui Titus Livius este transpusă într-o pre­zen­tare dramatică structurată în șapte secvențe, cu numeroase salturi în timp, dilatări și concentrări, în funcție de dis­po­ziția personajelor care rememorează sau anunță evenimentele. Cetățenii strânși în piața publică se plâng de abu­zu­rile tiranului, își comunică în șoaptă zvonurile aflate despre ultimele edicte și inițiative regale menite să îngrădească libertatea supușilor. În dialogul celor de pe scenă sunt inserate firesc date din cro­nica liviană, de la desființarea Adu­nă­rii poporului și închiderea Senatului la aducerea prorocilor etrusci „ca să bage spaima în oameni cu prevestirile lor“ (I). Prezența unui orfan neștiutor, „cu caș la gură“ (I), furnizează pretextul dramatic pentru istorisirea unor întâmplări mai mult sau mai puțin recente. Cei din jur, cu conștiința încărcată de faptul că au asistat în tăcere la josniciile și crimele re­gelui, se simt datori să-l pună la cu­rent pe tânăr cu ce s-a întâmplat, pen­tru a nu-l lăsa să creadă doar versiunea oficială de propagandă, vehiculată în școală: „Lasă-i și pe ăștia mai tineri să afle adevărul așa cum l-am trăit noi. Că, dacă te iei după cum scrie istoria, Tarqui­nius Superbus o să apară ca un zeu (...) Trebuie să afle și tineretul ade­vă­rul pe care-l ținem îngropat în suflete, ca pe o crimă făptuită de noi înșine (...) Tar­quinius a înființat școli și noi l-am lău­dat că vrea să lumineze mințile copiilor noștri. Dar le-a făcut ca să le umple ca­pe­tele cu minciuni și cu lături“ (I). Mar­to­rii oculari adaugă detalii relevante – prezente de altfel în cronica lui Titus Livius –, de pildă, despre relația dintre Tarquinius și cumnata sa sau despre în­­lă­turarea de pe tron și uciderea lui Servius Tullius: „Stați, stați, că aici vă pot eu povesti lucruri văzute și auzite de mine. Pe vremea aceea eram grădinar la palat și nu o dată, noaptea, din tufișul meu, i-am văzut întâlnindu-se pe ascuns. (...) Eram în for, o mulțime de cetățeni pălăvrăgind. (...) Dintr-o dată, însoțit de o ceată de tineri înarmați, a dat buzna Tarquinius (I). Uneori, la solicitarea celor aflați în preajmă, chiar prota­go­niș­tii își expun isprăvile, fapte consemnate de istoricul latin. Astfel, Brutus este ru­gat să-i dea lămuriri tânărului nein­for­mat cu privire la delegația de la Delfi: „Câte n-ai putea să-i povestești, de pildă, despre Delphi, despre Pythia... când ai făcut călătoria aceea faimoasă“ (I). Cel
în cauză spune cum a depus pe altar un cio­mag cu miez de aur, ofrandă luată în râs de ceilalți, în fapt un semn al înțe­lep­ciunii ofertantului care mima doar stu­piditatea, spre a se pune la adăpost (vezi De la fundarea Romei, I 56). Mai târ­ziu, participanții la asediul cetății Ardea îl îndeamnă pe Sextus, tovarășul lor de arme și de ospăț, să le explice ce s-a întâmplat odinioară la Gabii („De ani de zile promiți că ai să ne spui povestea ade­vărată cu cetatea Gabii“), ceea ce îl de­ter­mină pe fiul lui Tarquinius să rela­teze pe larg „cea mai grozavă tâlhărie a bătrânului“ (II). Toate detaliile furnizate în ritm alert în dialogul cu comesenii se află în capitolul I 53 din De la fundarea Romei: falsa dispută între tată și fiu, pretext ca cel din urmă să ceară azil în ce­tatea rivală, expedițiile de jaf împo­tri­va romanilor încredințate lui Sextus pentru a-l pune la încercare, mesajul mut transmis de Tarquinius băiatului său prin decapitarea celor mai înalți maci din grădină, sugestie pentru con­dui­ta pe care tânărul ar trebui s-o adop­te față de fruntașii din Gabii. Ulterior, individul bănuit de la prima sa apariție de concetățeni că face parte din poliția secretă se grăbește să-i dea de știre regelui despre cele întâmplate după si­nu­ciderea Lucreției, factorul declanșator al răscoalei antimonarhice conduse de Bru­tus: „Eu am venit, stăpâne, să te în­­științez, eu sunt primul!“ (IV). Din nou, sursa relatării se află în De la fundarea Romei (I 59), însă modalitatea preci­pi­ta­tă de a acumula informațiile într-un schimb rapid și antrenant de replici scurte și sacadate aparține drama­tur­gu­lui modern.

(„fără ură și părtinire“)

Opera lui Horia Lovinescu, inspirată până în detaliu din cronica lui Titus Livius, include o aluzie fugară la felul de a prezenta faptele al altui mare is­to­ric latin. În secvența a V-a a piesei, se­na­torii din Caere, însărcinați de con­fe­de­rația etruscă să poarte tratative pentru recuperarea bunurilor lui Tarquinius Superbus, declară că au primit această misiune „fără ură și părtinire“. Sin­tag­ma respectivă reia deviza imparțialității istorice enunțată în deschiderea Analelor lui Tacit: „sine ira et studio“. Sugestia nu este, poate, întâmplătoare, din partea dramaturgului cu aparență impasibilă, care expune faptele neutru, le lasă să vor­bească de la sine fără a trage con­clu­zii pe marginea lor. Inspirată în pre­zen­ta­re și în conținut din istoricii latini, piesa lui Horia Lovinescu conține și câ­te­va trimiteri la texte moderne care-i îm­­bo­gățesc substanța. Titlul ei îl inver­sea­ză pe cel al operei lui Stendhal Le rouge et le noir. Simbol al principalelor opțiuni profesionale și existențiale din epo­ca postnapoleoniană – armata și preo­ția – în lucrarea romancierului francez, cele două culori par să reprezinte de data aceasta regimul monarhic și cel re­pu­blican. Apropierea de Stendhal se face simțită și în modul direct, nemijlocit, de a intra în contact cu istoria privită de la mică distanță, fără perspectiva care ar per­mite aprecierea de ansamblu a eve­ni­men­telor. Cetățenii romani percep rea­li­tă­țile dictaturii pe măsură ce se izbesc de ele: corupție, crime, uzurparea pozi­ții­lor sociale, războaie de jaf, foamete, fal­si­fi­carea istoriei prin propagandă, proiecte edilitare gigantice, delațiune, supra­ve­ghere generalizată, limitarea libertății de mișcare. Atmosfera de teroare e re­con­stituită din acumularea detaliilor con­cre­te înregistrate spontan și acut de personaje. E adevărat, această trăsătură funcționează mai ales în prima parte a piesei. Cea de-a doua, deși cu potențial dra­matic, și elemente tenebros aventu­roa­­se (complot, trădare, travesti, asasina­te), nu are destulă vigoare, autorul ne­reu­șind să exploateze integral episodul tensionat al fiilor lui Brutus, participanți la conspirația împotriva regimului repu­bli­can instaurat de tatăl lor și con­dam­nați la moarte chiar de acesta.

Cu toate că, în general, respectă fidel des­fășurarea evenimentelor din cronica liviană, dramaturgul român aprofun­dea­­ză uneori prezentarea personajelor și în altă direcție decât cea sugerată de au­to­rul antic. Astfel, Tullia, care și-a îndem­nat odinioară soțul să-i ucidă tatăl, năvă­lește pe scenă cu înfățișare de nebună, chinuită de urlete doar de ea auzite și de viziunea unei femei uriașe, îmbrăcate în negru, cu părul atârnând ca niște șerpi, cu o mătură în mână (I). Tul­bu­ra­rea consoartei lui Tarquinius amintește întrucâtva de halucinațiile percepute de lady Macbeth (Macbeth, V 1) și dă con­sis­tență dramatică unui personaj secundar, ale cărui acțiuni sunt expuse de istoricul antic fără ca acesta să urmărească și re­per­cusiunile psihologice ale faptelor. O sugestie shakespeariană apare în trea­căt și în discursul celui care califică pri­me­le edicte republicane drept vorbe, vorbe, vorbe (V). Folosirea insolită a re­pli­cii adresate de Hamlet lui Polonius (Hamlet, II 2) dezvăluie demagogia con­su­lilor instalați, parcă, pe tron în locul regelui. Viziunea dramaturgului modern asupra evenimentelor din anul 509 a. Chr. expuse în cronica latină este îm­­bogățită și nuanțată prin prisma contactului cu operele lui Shakespeare și Stendhal.

(„am un demon în mine“)

Cea mai notabilă modificare faptică în­­tre istoria lui Titus Livius și piesa lui Horia Lovinescu este semnalată de au­to­rul român în argumentul lucrării sale și vizează identitatea ucigașului lui Bru­tus. În De la fundarea Romei, moartea fon­datorului republicii are loc într-o luptă directă cu Aruns Tarquinius, coman­dan­tul cavaleriei etrusce în atacul asupra Romei menit să restaureze regalitatea (II 6). În Negru și roșu, cel care pune capăt vieții lui Brutus este fratele lui Aruns, Sextus, violatorul Lucreției. Schim­barea are valoare simbolică, de vreme ce înfruntarea se încheie, așa cum a început, între cel ce incarnează abu­zurile tiranice și apărătorul liber­tă­ți­lor democratice. În plus, eroul negativ ca­pătă o consistență și o pondere pe care nu le avea în cronica antică. Acolo, el apă­rea doar episodic, sfârșind ca victimă a locuitorilor din Gabii, dornici să se răz­bune pentru nelegiuirile lui trecute (I 60). Personajul dramaturgului român in­tră

în scenă în timpul asediului de la Ardea, când pariază cu tovarășii lui că poate atinge poarta cetății sub ploaia de săgeți a inamicilor. Urmărindu-i is­pra­va, Metellus socotește că Sextus „e ne­bun“, însă realizează că „pariul a fost un pretext pentru el“ (II). Aulus observă că fiul lui Tarquinius s-a lansat brusc în temerara cursă, „așa cum se întâmplă cu nebunii furioși“, iar rămășagul pus „suna mai degrabă a provocare decât a pariu“ (II). Aquileus se întreabă „de ce l-au apucat pandaliile“ pe camaradul lui, în timp ce Metellus nu-și dă seama „dacă izbucnirile lui Sextus sunt ale unui descreierat sau ale unui om care se joacă cu soarta“, nedumerire încercată încă de când vlăstarul regal a coborât cu mâinile goale în groapa panterelor (II). La banchet, Sextus susține că rămășagul i se pare cu atât mai frumos cu cât este mai primejdios și declară comesenilor: „azi am făcut un pariu cu voi, dar și cu mine însumi“ (II). Când povestește cum l-a ajutat pe tatăl lui să cucerească Gabii, el se arată încântat de această „farsă: a fost o distracție nemaipomenită și, unde mai pui, ușoară, un simplu joc“ (II). Expunerea antrenantă este pre­să­ra­tă cu amenințări voalate la adresa lui Collatinus, pe care îl pune în gardă că l-a cruțat intenționat, cu ocazia în­­frun­tării dintre romani și soldații din Gabii: „eu nu-mi greșesc ținta“ (II). Relatarea stâr­nește admirația lui Aquileus („mă în­­treb care din voi, regele sau tu, sunteți mai geniali“), dar și reticența lui Colla­tinus față de cel socotit prea primejdios (II). În timp ce închină în cinstea Lu­cre­ției, Sextus își dezvăluie natura de­mo­ni­că de neînfrânat: „am un demon în mine și, când acesta vrea să-și facă men­drele, nu-l pot opri, oricât m-aș strădui“ (II). În fapt, el intenționează să-l îmbete pe Collatinus, care se împăuna cu vir­tu­tea soției lui, provocându-i cu incon­știen­­ță pe ceilalți bărbați. Appius ob­ser­vă comportamentul suspect al ur­ma­șu­lui lui Tarquinius: „Nebun a fost tot­deau­na, dar de trei zile parcă-i turbat. N-ai văzut cum l-a ațâțat pe Collatinus, ca pe urmă să-l repeadă cât colo?“ (II). După ce înfățișează în conformitate cu scenariul livian vizita neanunțată a lui Sextus la Lucreția și tentativa de a o seduce cu declarațiile sale înfierbântate, Horia Lovinescu își arată personajul și
în altă lumină decât cea consacrată de tradiția antică. Un timp, acesta ezită să dea curs dorinței lui nelegiuite, care îl va dezonora pentru totdeauna, fără a pu­tea însă să se abată de la calea impusă de fatalitate: „Dispari, șovăială, cumin­țe­nia e hărăzită bătrânilor și înduioșarea copiilor (...) dacă voi plăti cu viața fapta mea, disprețul va păta pe veci blazonul meu de aur, iar urmașii mei, pecetluiți de acest stigmat, îmi vor urî cenușa (...) Și totul pentru ce? Pentru o spumă de plă­cere, pentru o clipă de extaz ce se va preface în fum (...) Am avut tot ce am dorit: glorie, putere, bogății, voluptăți de tot soiul, însă nu Puritatea! (...) Ard pe rugul meu, dar nu eu l-am aprins, ci o putere fără de milă și mai mare decât toate: Soarta“ (III). Personajul antic bru­tal și rudimentar se transformă pentru un timp într-unul angoasat și dilematic, înrudit mai degrabă cu protagonistul operei lui Shakespeare Necinstirea Lu­cre­ției, care oscilează la început între im­pul­sul dorinței și glasul conștiinței morale, iar mai apoi, după comiterea violului, este scârbit de propria nemernicie. De altfel, ca un indiciu formal al acestei apro­pieri, în același monolog, Horia Lovi­nes­cu parafrazează strofa 110 din poe­mul autorului englez, cuprinzând adre­sa­rea către noaptea „întruchipare a infer­nu­lui, scenă scufundată în beznă pe care se desfășoară tragedii cumplite, haos plin de păcate“, tăinuitoare a tuturor cri­melor (III). Odată luată decizia infamă, Sextus vorbește „cu un calm glacial, ca un om care nu-și mai pune nici o între­bare“, ci doar se supune sorții: „nu mă mai simt răspunzător de nimic (...) Nu mai am onoare, nu mai am credință, nu mă mai am nici pe mine“ (III). În scena în care se desparte de tatăl său înainte de a-și lua lumea în cap, Sextus explică de ce n-a ucis-o pe Lucreția în așa fel încât să pară isprava unui tâlhar: „Mi-era prea silă de mine și de puritatea ei mur­dărită. De altfel, tot timpul am știut că se va sinucide“ (IV). Când fiul lui Tar­quinius își face apariția pe neașteptate în mijlocul conjuraților din casa fraților Vitellii, Aquileus se arată stupefiat de îndrăzneala lui de a mai păși în Roma, unde este detestat de toți: „Ești nebun!“ (VI). Reacția determină remarcile ironice ale celui în cauză, idolul celorlalți încă din copilărie: „Puțin nebun am fost întot­deau­na. Însă cu rost. De fapt, vă este frică pentru voi sau pentru mine? (...) Pri­mejdia mi-a făcut totdeauna foame“ (VI). În final, Sextus reapare la execuția pu­blică a conjuraților spre a-și încheia socotelile personale și își înfige pum­na­lul în pieptul lui Brutus. Ultimele cuvin­te ale maleficului și temerarului perso­naj reprezintă o ultimă sfidare adresată lumii înainte de a fi la rândul lui ucis: „Collatinus, să știi că Lucreției i-a plă­cut“ (VII). Cu energia sa debordantă și irezistibilă, Sextus caută să experi­men­te­ze toate formele răului, fără a ezita să-și pună viața în joc pentru a dobândi o plăcere oricât de efemeră. Poate nu în­­tâmplător, dramaturgul care a semnat în 1981 adaptarea Karamazovii, pusă în scenă de Dan Micu, și-a ales un personaj negativ fascinant și respingător de fac­tură dostoievskiană.

Mizând pe reconstituirea exactă a fap­te­lor istorisite de Titus Livius, evi­den­ția­tă și prin preluarea ca atare a unor pasaje din textul antic, Horia Lovinescu schimbă uneori cursul evenimentelor în funcție de necesitățile dramatice sau atunci când dorește să le accentueze semnificația. Dincolo de valoarea do­cu­men­tară, dramaturgul urmărește să de­mon­teze mecanismele istoriei spre a-i pune în lumină înțelesurile, într-o medi­ta­ție despre implicațiile puterii politice.

(Similitudini)

Are de ce să ne mire apariția în li­brării și, poate, încă mai mult repre­zen­tarea scenică, într-o epocă de maximă vigilență a cenzurii, a unei piese a cărei nedisimulată temă era raportul dintre democrație și dictatură. Nu dispunem de elemente care ne-ar permite să afir­măm că Horia Lovinescu, autor până atunci al unui teatru „cuminte“, sau chiar compromițător, și-ar fi propus de data aceasta să scrie o piesă ostilă re­gi­mului, fie și indirect, prin mijlocirea unui episod ales din istoria Romei. Cel mult, am putea face presupunerea că fidelitatea neobișnuit de mare față de textul lui Titus Livius s-a voit a fi un alibi, conștienți fiind totodată că cenzura nu se lăsa păcălită de astfel de stra­ta­geme. Situația rămâne neobișnuită, mai firească fiind cea a pieselor, într-adevăr subversive, ale lui Ștefan Zicher, Oreste

în străinătate și Aglaia, care au trebuit să aștepte căderea regimului comunist până să poată apărea. Nedumerirea e cu atât mai mare, cu cât destule elemente din Negru și roșu sunt similare cu ce se întâmpla la noi în țară în acei ani. Pentru a lua în discuție un singur de­ta­liu, frapează insistența lui Horia Lovi­nescu asupra maniei edilitare a lui Tarquinius Superbus. Printre abuzurile acestuia, un om din piață semnalează în­­ceperea construcțiilor publice uriașe, care îi transformă „din cetățeni liberi în sclavi“ pe șantiere (I). Altul se plânge că și-a petrecut ziua „la palatele regelui, că nu-i mai ajung“, ceea ce atrage ex­pli­ca­ția ironică a lui Brutus că „meritele unui rege după numărul palatelor sale se cunosc“, tot el remarcând: „cu toate lu­cră­rile astea uriașe, tezaurul a ajuns cam pe drojdie“ (I). Mai târziu, după alun­garea regelui, edictul menit să stă­vi­lească „excesele la care se dedau unii cetățeni iresponsabili în numele unei li­ber­tăți prost înțelese“ prevede, între altele, reluarea lucrărilor de construcție „pentru a da de muncă mâinii de lucru nefolosite și având în vedere totodată în vedere utilitatea publică“ (V). Se face însă precizarea că, de data aceasta, mun­ci­torii vor fi plătiți, „angajamentele vo­lun­tare“, cu excepția acelor „nesimpati­zanți ai Republicii, speculanți de toate categoriile, tinerii care duc o viață des­frâ­nată, precum și alte categorii“ (V). Să nu uităm, piesa este contemporană „sis­te­matizării“ urbanistice a Bucureștiului în ultimii ani ai dictaturii ceaușiste. Tabloul Romei lui Tarquinius fixează o at­mosferă de teroare familiară publi­cu­lui român din epocă.

Evidențierea unor astfel de simi­li­tu­dini nu ne conduce, totuși, spre ideea că în ele constă miza piesei. Pare evident că ce l-a preocupat pe dramaturg a fost să facă un comentariu scenic al acelui epi­sod din prima perioadă a istoriei Romei, ca și a textului lui Titus Livius, după cum l-a stimulat și jocul in­ter­tex­tual prilejuit de trimiterile la opere de mai târziu, datorate lui Shakespeare sau Stendhal.

1. Textul este reluat în deschiderea volumului Negru și roșu publicat la Editura Eminescu în 1984.