Bucurestiul Cultural, nr. 128 - Misterioasa Sașa

Există, în poezia de tinerețe a lui Ion Vinea, o imagine recurentă, aceea a fetei neurastenice. O găsim, spre exemplu, în Ru­găciune (poem apărut în Cronica din 31 iulie 1916): „Vindecă, Doamne, o fată / care e singură într-un spital din câmp. / (...) Gând cuminte dă-i, ca florile de tei, / coarda curcubeului în mâini, s-o sară, / și puterea cailor de la carul soa­re­lui / și voința fără de greș din trun­chiuri. // Degetele ei înfrigurate / joacă-se cu lâ­na mieilor de Paști / și oțelul fulgerelor dă-l ochilor ei, / pe apa sufletului li­niș­tea ca un polei“ (p. 146). Datată în ace­lași an, dar publicată doar în 1922 (Cu­ge­tul românesc, nr. 4, mai) este și poezia Neurastenie (titlul versiunii ultime, care apare în ediția critică, fiind Insania): „În sa­natoriul de var / urâtul șerpuie în per­dele / și soarele țesut în ele / s-a prăfuit us­cat și rar (...) // Și în care tu ți-ai ni­mi­cit / în șoaptă glasul de-altădată / iar sufletul ți l-ai strivit / ca-n foi de biblie us­cată, / că nu mai ceri trecutul chip / din iaz de-oglindă secetoasă / pe care-apleci fără priviri / un plâns de salcie ple­toasă“ (p. 151). Un alt poem din aceeași perioadă construiește imaginea fetei bolnave într-o manieră ironic tran­zi­tivă, care utilizează inclusiv referința nu­melui: „Sunt un tânăr sentimental care ascultă muzica, / am o iubită neu­r­as­tenică într-o casă de sănătate./ Sonia, să deșertăm cupe reci / într-un jeț de paie la mare“¹ (p. 354).

Ecourile temei sunt persistente. Într-un poem, Reper, publicat în 1926 în Con­tim­po­ranul (nr. 66, 1 mai) „iezmele os­pi­ciu­lui“ încă mai grevează asupra ima­gi­na­ru­lui, deși ele sunt asociate cu o ipostază trecută a feminității: „Da! mai sunt fe­mei / să-mi alinte mâinile / ca pe stânci fân­tânile. / Noaptea mai aud / totuși, pe-ntuneric, / glasul lor, al ielelor, / lim­pe­de și crud, / tropotul lor surd, / ho­ho­tul isteric / de la nord la sud“ (pp. 109-110). Sau, doi ani mai târziu (în revista Sinteza), în Echolalie: „Fetele supliciu / în­­tr-un dar – ospiciu / ce greșit îndemn / să­biei de lemn. / Soarele se-ncheagă / în­­­tr-o sală vagă / clipele de soc / mult zice cu foc. / Mierlă de mătase / sfâșie-te plasă / boabe de rubin / sparte de sus­pin“ (p. 387). Critica a identificat, nu fără temei, dincolo de reușita artistică a ma­jorității textelor, un loc comun al poe­ziei simboliste. Un document păstrat în fon­dul Tristan Tzara al Bibliotecii Jacques Doucet din Paris, vine, însă, să de­monstreze că imaginea literară are, mai mult decât această componentă li­vres­că, o puternică, adâncă rădăcină bio­gra­fică. Astfel, alături de celebra scri­soa­rea trimisă de Ion Vinea lui Tristan Tzara și Marcel Iancu la Zürich, datată de Henri Béhar iulie 1916, se găsește o foaie A 5, pe care se află caligrafiat foar­te ordonat remarcabilul poem Doleanțe, în­­­soțit, în partea de stânga jos, de un mic desen, devenit în timp aproape ili­zi­bil, pentru care există precizarea, făcută de Vinea: „Desen de M. Iancu“.

Pe cealaltă pagină a foii se găsește un frag­ment de scrisoare, păstrată în aceas­tă versiune prescurtată pentru că, în chip evident, hârtia a fost ruptă nea­tent pe la jumătate. În peticul de hârtie păs­trat, Ion Vinea scrie despre Sașa, fata internată în sanatoriu: „plânge, se plimbă, se sperie, divaghează, are ochii fixi. Se vede că inteligența nu poate fi com­primată într-un cap de femeie. Fe­meia e atunci ori degenerată, ori înne­bu­neș­te. Sașa se plângea cu o lună înainte de dureri de cap; ori de «rugăciuni» ros­ti­te fără vrere, de elanuri mistice sau de ne­liniști și vedenii. Credeam că vrea să ne epateze și-i admiram trucurile. }i s-a plâns și ție «că-i lipsește o doagă». Vezi tu, că știa ce spune. Stau șapte-opt ore pe zi la sanatoriu“². Nu știm dacă aceas­­tă pagină a fost trimisă în același plic cu scrisoarea alături de care a fost ar­hi­va­tă sau dacă, fiind în posesia lui Tzara de mai multă vreme (primită pe când era încă în țară³), acesta a păstrat-o în acel loc, ținând seama că erau mărturii ale aceleiași epoci. Poate că foaia e rup­tă pe jumătate, întrucât, presu­pu­nând că erau tot însemnări referitoare la Sașa, e posibil ca cealaltă parte să-i fi ser­vit scriitorului pentru conturarea unui personaj de roman.

Dacă aceasta e o firavă ipoteză despre o chestiune, în fond, de detaliu crono­lo­gic, în schimb, este o certitudine că Sașa a fost o prezență în biografiile celor doi tineri scriitori, cu reverberații în scrisul amândurora. În romanul neîncheiat Faites vos jeux, pe care Tristan Tzara îl scrie la începutul anilor ’20, publicându-l în Les Feuilles Libres în 1923-1924 (fără a-l relua, însă, vreodată, într-un volum an­tum), Sașa devine personaj, sub numele Mania (a cărui convenționalitate este, de altfel, subliniată): „On l’appelait Mania – ce nom devait correspondre à une exotisme dont la portée m’échappait“⁴ (p. 271). De altfel, potrivit unei note edi­to­riale, „l’auteur hésite entre Mania, Sacha et Sonia“ (p. 686). Eroina apare la început ca fiind iubita lui T.B. (J. – în­­tr-o altă versiune manuscrisă), sub iden­ti­tatea căruia poate fi lesne citită figura lui Ion Vinea: „T.B. se faisait remarquer: plus âgé que les autres, plus brillant, plus beau, plus spirituel, il savait ma­nier les rênes tendues de l’attention dont se compose l’estime solide, indiscutable. Un certain cynisme adroitment mêlé à des éléments de lâcheté sentimentale lui facilitait le succès auprès des femmes. Nous n’avions aucun. Très probablement, le mystère bien calculé dont il entourait ce commerce surnois et nuageux faisait que nous en exagérions la valeur et la quantité“ (p. 270). Amândoi tinerii sunt fascinați de Mania, pe care T.B. a cu­nos­cut-o în pensionul mamei sale (un alt de­ta­liu transparent biografic, întrucât mama lui Vinea conducea un asemenea așe­zământ) și, mai ales, de boala ei nervoasă: „il me décrivait lui-même les symptômes de la maladie et nous dis­cu­tions avec de précoces prétentions ce sujet dont la poésie unie aux possibilités bio­lo­giques décelait en nous un si agréable et romantique amusement. Il la cachait pour­tant et voulait donner à sa liaison un air simili-tragique“ (p. 271).

Cum T.B. este simpatic tatălui nara­to­ru­lui, acesta îl convinge să îl invite, ală­turi de Mania (ce trece drept o veri­șoa­ră), să petreacă împreună o parte a va­canței de vară la țară. E, din nou, în plan biografic, de notorietate faptul că Vinea și Tzara au petrecut în 1915 va­can­ța împreună la Gârceni, reședința fa­mi­liei acestuia din urmă. Aici, relațiile se complică din pricina tuturor și, deloc în ultimul rând, datorită Maniei care „avait besoin de la secousse oxygénée du drame“. Dacă atracția difuză dintre am­fi­trion și musafiră rămâne în vag, aceas­ta se dă în vileag câtva timp mai târziu, când Mania îl caută în străinătate pe prietenul lui T.B. Istoria lor amoroasă în­­cepe, de altfel, sub umbra prietenului comun: „Mania me dit que la liaison entre elle et T.B., était due à sa maladie. T.B. aurait profité d’une de ses crises, pen­dant qu’ils étaient chez nous à la cam­pagne. J’avais raison de me méfier. Elle m’assurait qu’elle le détestait. Au cours de ses crise, j’apprenais des détails qui me stupéfiaient. Et c’est ainsi qu’elle réussit à troubler mon jugement. (...) Un voile dense m’enveloppait et toutes mes sensations ricochaient à l’interieur de moi-même, établissant des couches chro­no­logiques de sentiments comme les ères succesives de l’histoire de la terre ont laissé des traces impérissables dans le sol“ (p. 284). Și tot de aici se alimentează gelozia naratorului („une jalousie placée dans le domaine du passée“) care va sur­pa, în timp, sentimentul. Nu este, însă, singurul motiv al despărțirii. La mijloc mai este și tipul sentimental nestatornic căruia naratorul îi aparține și pe care îl definește: „Nous, les chevalier du double-moi, nous devons cette formalité à la beauté de notre coeur toujours en faillite“ (p. 290).

Cu tot parcursul lor biografic bogat din punct de vedere amoros, imaginea Sașei continuă să-i preocupe pe cei doi scrii­tori. Într-o scrisoare din decembrie 1925, Ion Vinea îi dă vești despre ea de la București: „Sais-tu que Sacha est à Bu­carest et que je m’en méfie! Elle n’a rien perdu de son air étrange et de sa façon de pénêtrer les choses. Mais j’abhorre le passé, je fuis le décadentisme, la littérature, tout. Mon couer, d’ailleurs, et suivant son habitude, bat – comme devraient les poètes – pour une autre“⁵. Urmarea este, cred, concludentă: câteva luni mai târziu, apare poezia Reper, care readuce din trecut „iezmele ospiciului“. Nici acum, nici mai târziu, Ion Vinea, de altfel, n-a reușit să se despartă nici de literatură, nici de trecut, nici de femei.

Note:

1. În această variantă, sub titlul (Siesta) poemul a apărut postum în Ion Vinea, Opere, I, Poezii, ediție critică îngrijită de Elena Zaharia Filipaș, București, Minerva, 1984. Există, însă, și o variant anterioară, în care numele Soniei revine mai insistent, datată 1913, păstrată într-un caiet de versuri conservat în fondul Ion Vinea de la Muzeul Național al Literaturii Române, pe care o editează, însoțită de facsimil, Constantina Brezu, în consistentul dosar Laborator poetic. Ion Vinea, în Manuscriptum, anul I, nr. 1, 1970, pp. 87-88.

2. Ion Vinea, scrisoare către Tristan Tzara, nedatată, păstrată și consultată în fondul Bibliotecii Jacques Doucet (cota TZ.R.C. 4164 /4), Paris. Henri Béhar, care a îngrijit scrisoarea la care mă refer (în corpusul epistolar Ion Vinea – Tristan Tzara. Corespondență din Paris trimisă de Henri Béhar, în Manuscriptum, anul XII, nr. 2 (43), 1981), n-a editat acest text. De asemenea, n-a semnalat micul desen al lui Marcel Iancu, pentru care, înainte de a se șterge de tot, o instituție de cultură din țară ar merita să investească într-o copie scanată a acestuia.

3. Fac aceast supoziție, plecând de la faptul că poezia Doleanțe a fost publicată în Noua revistă română în nr. 9, 23-31 mai 1915. E posibil ca Vinea să-i fi încredințat lui Tzara textul poemului și să-i fi expediat scrisoarea despre maladia Sașei loco, înainte de plecarea acestuia din țară.

4. Tristan Tzara, Oeuvres complètes, Tome I (1912-1924), texte établi, présenté et annoté par Henri Béhar, Paris, Flammarion, 1975. Din aceeași ediție voi da toate citatele din Faites vos jeux.

5. Ion Vinea, scrisoare către Tristan Tzara, nedatată, având ștampila poștei 7 decembrie 1925, păstrată și consultată  în fondul Bibliotecii Jacques Doucet (cota TZ.R.C. 4163), Paris, editată de Henri Béhar, loc. cit., p.