Pe aceeași temă
Într-o literatură în care cei mai mulți prozatori pot vorbi doar vreo cinci minute despre poietica proprie, unde calitatea unui roman este judecată în funcție de tematica aleasă, iar o pagină de descriere îi face pe hermeneuții patriei să caște a plictiseală, Marin Mălaicu Hondrari a ales calea lui Hercule. Lunetistul este, în primul rând, un roman livresc, atât ca finalitate narativă, ca structură, dar și din punct de vedere stilistic. Cred că afirmația flaubertiană cum că stilul este structura unui roman își are demonstrația perfectă în cartea de față.
Romanul începe cu o frază misterioasă, ale cărei semnificații vor fi dezambiguizate abia în final, final care reclamă o re-lectură și o identificare a punerii în abis. Stilistic, fraza izbește prin asemănarea cu celebrul incipit al romanului pe care Bernard Rieux încearcă să-l scrie în Ciuma lui Camus. În fine, incipitul Lunetistului nu este altceva decât frame-ul care se va închide, aparent, în final. Ceea ce încerc să demonstrez aici este că, transpus grafic, romanul lui Marin Mălaicu Hondrari se desfășoară ca o figură alcătuită din mai multe cercuri concentrice.
Însă, până acolo, câte ceva despre „poveste“: scris din perspectiva a doi foști combatanți pe frontul iubirii adolescentine, Constantin și Cristina, care rememorează fie o poveste de dragoste dintr-un orășel de provincie românesc, sau care readuc firul narativ pe făgașul prezentului, romanul debutează ca un „mister“, o carte de aventuri comercială, subminată de un singur amănunt: protagonista nu doar că o rupe cu lunetistul nostru (înainte ca acesta să devină un killer profesionist), dar nici măcar nu-l mai iubește. Într-un roman de aventuri, ea ar fi continuat să aibă sentimente față de erou, eventual bine ascunse sub cicatricile provocate de viață. De altfel, în direcția aceea ne și conduce povestea, când scriitoarea-naratoare Cristina, alcoolică și cititoare împătimită, începe să lucreze la ceea ce numește ea Caietul Constantin, o relatare blazată (aici avem parte de o scriitură rece, lucidă, epurată de orice sentimentalism ori înfloritură), în care analizează atât propria alunecare într-o maturitate lipsită de ideal, entuziasm și perspective, cât și identificarea unei pseudo-salvări în persoana unui micuț adoptat strictamente financiar. Avem, așadar, o primă instanță creatoare: scriitorul alcoolic, cel care-și găsește obiectivarea stilistică prin consumul asumat de alcool. Cristina face parte din galeria Poe, Faulkner, Duras (la care face trimitere încă din primele rânduri). Ca și în cazul Duras, maladia este contractată târziu (nu la fel de târziu ca în cazul celei care, la 43 de ani, consuma cam șase litri de vin pe zi): „În urmă cu câțiva ani, când încă mai aveam mândrie și decență, am citit confesiunea despre alcool scrisă de Marguerite Duras. Am uitat o vreme de acea confesiune, apoi mi-am reamintit-o și am început să beau. Dar, spre deosebire de Marguerite Duras, eu am început abrupt. Beam încă de dimineață. Și tot spre deosebire de ea, nu m-am mai putut opri. Era bine. Alcoolul scurta zilele, îmi amorțea trupul și
îmi încâlcea amintirile“.
Cristina reprezintă trecutul imediat, povestea dinaintea prezentului: chiar amintirile ei sunt menite doar a-l aduce în scenă pe cel de-al treilea personaj, Carlos Murillo Ponti, un copil pe care-l salvează în mijlocul unor Camarile măcinate de războiul civil, adoptându-l doar financiar, adică asigurându-i de la distanță existența materială. Acțiune tipică pentru Cristina, care nu se implică niciodată total în nimic. Ea este un om fără însușiri, singura pasiune pe care i-o știm fiind lectura. Cristina este un receptacul perfect: absoarbe totul, de la literatură la alcool. De altfel, în clipa în care va renunța la băutură, privirea ei va deveni bovină, într-o bună pace și înțelegere cu religia penticostală pe care o descoperă după ce nu mai are nici o importanță în economia cercurilor concentrice ale cărții.
Dar, până acolo, un rol important îl joacă povestea de dragoste dintre ea și Constantin, o poveste plină de pasiune, în cadrul unui grup de tineri prieteni, în care admiterea se făcea pe baza prezenței unui talent ieșit din comun. Nararea trecutului îndepărtat cade în sarcina lui Constantin, unde autorul folosește stilul indirect liber, într-o narațiune la persoana a treia. Este locul unde intervine un nou paradox (iar Lunetistul este o rețea de asemenea paradoxuri): aici stilul ar fi trebuit să fie unul rece și obiectiv – din contră, ucigașul profesionist este mult mai sentimental și mai cald (repet, la persoana a treia) decât Cristina în jurnalul ei. De altfel, hobby-ul său este să descrie fotografii pe care nu le-a făcut niciodată, adică să înlocuiască imaginea cu textul (comentariu subtil asupra naturii prozei înseși). Ceea ce Constantin numește Fotografii pe care aș fi vrut să le am sunt instanțe, imagini înghețate în memorie, puncte nodale ale povestirii. Este momentul în care naratorul readuce povestirea la persoana întâi, construind un nou paradox: acest clasor, insectar, care ar trebui să aibă parte de un tratament științific, conține pasajele cele mai „frumoase“ ale cărții: „Fotografia cu trimbulinzii, pe care o compun în minte de cele mai multe ori, decupează momentul când toți cei șase membri ai clubului mergeam pe stradă, de-a latul ei, ocupând-o aproape în întregime, ca un zid viu și foarte vesel, într-o noapte în care ne întâlniserăm pentru că începuse să cadă prima ninsoare din acea iarnă. Fiecare poartă la gât medalionul de lemn, pe spatele căruia sunt încrustate versurile Noi nu vrem să fim geniali/ Noi vrem să fim trimbulinzi. Îi văd pe toți, într-o străfulgerare, opriți într-o poză iluzorie, cu umbra fiecăruia alungindu-se pe zăpada proaspătă, cu chipurile tinere și cu râsul lor lipsit de preocupare“.
Stop. Acesta este un roman al absențelor, după cum va declara unul dintre personaje în final. Un roman al tăcerii, al amintirii, al figurilor mute, decupate dintr-o memorie tiranică și absconsă. Hai să citim câteva dintre versurile lui Nichita Stănescu, care continuă acest incipit poetic: „triști, palizi și grei generali / mari, lungi, ascuțiți, decorați / morți, duși, rătăciți, seculari / și pe deasupra de toate, uitați“. Aici este cheia romanului: încercarea de a scoate din liniștea mormântală a memoriei (lipsită de zgomot și furie) mici fragmente care să aibă ceva din autenticitatea pe care au avut-o atunci, în clipa prezentă. Și, bineînțeles, drama universală a literaturii: incapacitatea scriitorului de a realiza asta cu ajutorul cuvintelor. Pentru că nu fotografii vrea să înlocuiască Lunetistul, ci hălci de realitate. Da, Proust, bineînțeles. Și Cortazar, cu misterioasa lui Maga, pentru întruparea căreia trebuie jucat șotron cu memoria. Lupta scriitorului cu uitarea capătă aspecte tragice, este de fapt un fluviu subteran care străbate acest roman (aceste romane, de fapt). Iar clubul trimbulinzilor nu poate să nu ne ducă cu gândul la realiștii viscerali ai lui Bolaño – de altfel, scriitorul ne și îndreaptă pe acest făgaș, așa cum o face de-a lungul întregului roman, presărat cu piste false.
Al treilea personaj: Carlos, micuțul salvat de Cristina și al său soț milionar. Carlos ajunge scriitor, autor de bestselleruri, are o relație cu o femeie mai în vârstă, apoi se combină chiar cu mămica lui adoptivă (Cristina devine și receptacul sexual). Constantin, Lunetistul, primește misterioasa misiune de a-l ucide, misiune pe care o refuză, pentru a-l avertiza apoi pe tânărul scriitor. Interesantă mi se pare atitudinea Lunetistului față de scriitor, plină de repulsie și de răceală, în ciuda faptului că-i salvează viața. Într-adevăr, Carlos are ceva respingător, de prădător care nu scapă nici o ocazie pentru a putea evada dintr-un destin vitreg. Respingător până la un punct, acela al fracturii romanului. Dar, înainte de a ajunge acolo, un ultim personaj interesant datorită influențelor livrești pe care le exhibă: Carmen Mercedes, voluptuoasa posesoare a 29 de umbrele, alături de care își găsește Constantin liniștea. Același realism plin de căldură, aceeași prezență maternă pe care le aduce cu sine personajul Renata din Darul lui Humboldt, cea care îi oferă lui Charlie Citrine ieșirea din scenă și liniștea. Interesant este că personajul Constantin se abandonează acestei Renate în momentul în care-și pierde mama (de altfel, momentul cheie este scena privirii în gol a mamei, privirea celui care nu mai așteaptă nimic de la viață).
Partea a doua a romanului constă dintr-un interviu dat de Carlos, scriitorul de succes, interviu în care se dezleagă (fals, cred eu) firele narative și se așază, pe hârtie, în plan, acea figură a cercurilor concentrice. Aflăm că prima frază a romanului scris de Marin Mălaicu Hondrari este prima frază a romanului scris de Carlos, de fapt. Aflăm că povestea iubirii dintre Constantin și Cristina este ficționalizarea unei drame „reale“ survenite în texistența de răpitor a lui Carlos: aici, scena părăsirii și a scrierii febrile într-o cabană din pădure amintește atât de Regele arinilor, cât și de decăderea accelerată a monstrului Max Aue, din Binevoitoarele lui Littel. Fac apropierea (!) respectivă pentru că, în lectura mea, Carlos este un monstru din aceeași categorie, fie și numai pentru că este autorul unui incest simbolic. Carlos va deversa
în interviu toate influențele sale livrești, ca și cum ar arunca un pumn de oase într-un exercițiu de divinație.
Repet, aici este punctul în care cercurile concentrice se așază pe hârtie, în plan. Și tot aici este momentul în care se face declicul, când perspectiva se schimbă și trecem în spațiu, alături de autor, care este adevăratul lunetist. Privim, peste umărul lui, prin luneta armei, pe sticla căreia este desenată o figură alcătuită din cercuri concentrice. La punctul de intersecție a celor două axe perpendiculare se mișcă, fantomatic, oameni de hârtie. Cel care-i dă misiunea lui Constantin, angajatorul asasinului de hârtie, este autorul romanului Lunetistul, care vrea să-l ucidă pe autorul cărții din interiorul cărții...
Marin Mălaicu Hondrari, Lunetistul, Editura Polirom, 2013
