Bucurestiul Cultural, nr. 129 - Adrian Popescu, o iederă în amurg

Deşi Adrian Popescu vorbeşte el însuşi despre „desolemnizare“ şi despre încer­ca­rea de a exersa, cu acest volum, o „nouă formă, mai liber-conversativă, proprie zi­lelor noastre, dar fără a nega back­groun­dul echinoxist sau miracolul comunicării vizibilului cu invizibilul“, sunt tentată să caut şi să găsesc mai degrabă sem­nele unei admirabile consecvenţe cu sine pe care micile ajustări de instrumente – nu de instrumentar! – nu le pun în pe­ricol. Dan Cristea reţine şi el amestecul de vechi şi nou, de altceva şi acelaşi. Car­tea cea nouă nu contrariază nici por­tre­tul pe care i-l făceam altădată: „lo­cui­tor“, în anii debutului, al Umbriei, pro­vin­cie, şi umbră, şi ambră, nu geografică, ci interioară, Adrian Popescu, acest latin ră­săritean („ca un vrej pe columnă neamul meu urcă la cer“), este un poet al dublului în expresia fizică şi lirică al că­reia fiecare atribut e secondat în­­dea­proape de opusul său. Divizat şi întreg, ezitant şi plin de tării, rotund şi impar, cum singur se defineşte, presimte vio­lenţa purităţii, îngemănarea picăturii de sânge cu stropul de rouă, cruzimea blân­deţei, stranietatea lucrurilor simple, tai­na axiomelor existenţiale. Noile poeme nu subminează nici drumul sigur sau echi­librul definitiv pe care le reţineau cri­ticii: „Adrian Popescu se află, iată, în faţa unei opere încă deschise, dar care este înscrisă deja pe un drum sigur, unul din­tre cele mai originale şi clar trasate pe harta valorilor literaturii române de azi“. (Ion Pop); „Poezia lui a atins o sta­bilitate «definitivă» şi cu greu ne-ar mai putea contraria. Polenul melancoliei pare mai dens şi el şi se lasă până în bă­ta­ia mai gravă a versului...“ (Al. Cis­te­le­can). „Redescoperirea realului prin in­terogare“ (Petru Poantă) i-a fost de la în­­ceput proprie. Întrebările au însă un răs­puns asumat prin exerciţiu pios, aşa în­­cât poetul exersează mai degrabă reve­lări ale semnelor sacre în cele mai umile manifestări ale lumii, gata să le îm­­pru­mute cuvântul său („cine nu crede în cu­vânt / nu crede în el însuşi“), chiar dacă poezia e acum mai degrabă „o iubire de­functă, / Pentru care în tinereţe multe nebu­nii am mai făcut. / Jarul s-a stins, / Focul e rece, / A rămas numai cenuşa acelor zile“, predispunând la melancolii: „Eram tineri, ziua era lungă, / Din pie­tre doar am făcut un fel de pâini, / care nu satură, / versuri din micile noastre
în­­­tâm­plări. // Toată puterea ni s-a scurs / pe nesimţite în albul / unor pa­gini care se vor şterge“.

Înfiorarea colorează, încă, goethean, expediţiile interioare ale poetului, care-şi redescoperă aliaţi suavi, precum zmeu­ra-regină, în stare, cândva, să „descuie că­mara cu miresme vechi / A întu­ne­ri­cu­lui“: „Ce simte zmeura când Mâna o cu­lege, / Simte şi omul care e cules, / Bă­trân blazat sau tânăr visător, / Bob copt sau palid, parcă, / Pe toţi ne caută, / Pe toţi ne-ncearcă. / Prin mărăcini, / Ne-as­cun­dem şi prin spin, / Dar ne găseşte Ea uşor. / Ne rupe brusc sau / Ne în­­doaie lin. / M-am copt târziu / Ca zmeu­ra de munte, / Dar sunt de-acuma înro­şit destul, / Mă-poţi alege din mărunte / Tufişuri sau urzici, / în palma nevă­zu­tă, / în plasa Ta cu ochiuri mici.“ (Zmeura).

Cutremurările legate de bătrâneţe şi de răsuflarea morţii de după colţ ivesc poeme crepusculare pe cât de directe, pe atât de blând-luminoase, ele fiind me­lo­di­ce litanii, laude, uimiri cu frăgezimi au­rorale. Aplecarea religioasă a poetului („Un fel de mesager al Domnului şi eu am fost, unul / De tot modest, dar te­nace, / Un elev al Şcolii Ardelene, / Dar de-acum toate drumurile se strâng / în papirusul celest, / Descifrez, de-un timp. / Pergamentul pielii mâinilor mele“) ne­tezeşte spaime şi transformă muritudi­nea în drum senin spre împăcare: „Nu îţi dori mai mult, topeşte-te în calma / privelişte din jur: copacii-şi schimbă haina, / de parcă Dumnezeu i-atinge lin cu palma. / Fii piedestal sau cupă, unde se adună taina. / În fructul de pe crean­­gă respiră înţelesul, / mai mare decât tine, de ce te-ai îndoi? / E vremea înflo­rii, colinele şi şesul / străbate-le cu pa­sul şi nu te mai opri. / Până n-ajungi acolo, de unde vezi, departe, / cât ţi-a ră­mas, de-acum, din drumul tău abrupt. / Nu poposi prea des, puţin te mai des­parte, / de o grădină unde sămânţă, floare, fruct / sunt una, întreita mi­reas­mă fără moarte“ (Ceva mai greu ca seva). Inventarele senectuţii decrepite sunt şăgalnice, iau în derâdere extenuări şi neputinţe („Nu-i nimic grav, numai că semnele / că-i aproape capătul devin cla­re: / se răresc în tender lemnele, / trenul arhaic se face mic şi dispare... / Mereu un smoc recurent sub bărbie, / după ce te razi, un tufiş rebel, / stricând si­me­tria, «cum trebuie să fie», / bărbiereşti un necunoscut, cum zice / Nicolae Scep­ticul, într-un poem trist, / când te tai, sângerezi tu, nu el...“), seninătatea fiind ar­mura poetului în amurg: „un fel de armură în care intru / când merg să-mi con­duc prietenii / până pe buza mor­mân­tu­lui“; „Trecutu-i ca soda de rufe, / când nu mai găseşti odăile / casei unde au mu­rit toţi, / unde-s şoproanele şi clăile? / Unde zmeura, agrişele-n tufe, / po­de­lele albe, dulapurile sub chei, / veranda şi tufe de strugurei, / unchii mei po­ligloţi? / S-au îmbrăcat în armuri, / în costume negre toţi“.

Trupul şi sufletul alcătuiesc „o pereche cam bizară, / Tu, carnea, o bătrână sta­fidită, / Eu, un adolescent. / În holurile unui hotel de 5 stele“. Bizareria e reluată în lanţ de contrarii intersectate: secita­tea morţii înaintând în trup, pe de-o parte („Moarte, uscăciune e numele tău,/ Uscăciunea bărbatului bătrân şi a femeii bătrâne/ Uscăciunea inimii şi frigul uscat / Uscăciunea glasului şi apoi a glan­delor“), frăgezimea înrourată cu care întâmpină poemul primăveri, dimi­neţi, aurore, pe de alta („Miroase-a liliac, miroase-a prospeţime“; „Era parcă di­mineaţa lumii, / iar deasupra noastră / se scuturau toate crengile / cireşilor din Europa de Est, / petalele străvezii erau doldora / de zumzetul anotim­pului“). Între ele, poetul, cutremurat de o blândă, stăruitoare restrişte, se lasă în voia ultimei obsesii, cea a „frumuseţii invizibile“ şi a unor prefăcute tăceri: „Cuvinte fragede, ca pământul din plaur, / mi se-nghesuie-n gură, / dar tac, liniştea-i toată lumină, / stră­lu­ci­toa­re, vibrândă, / ca-ntr-o icoană foiţa de aur“.

Într-un crochiu sentimental despre ge­neraţia Echinoxului originar, spuneam că o stradă cu zid de cetate pe care se ca­ţără, discretă şi ocrotitoare încuibare în sine, vreo iederă în amurg are, pentru mine, ceva din iluminările secrete ale lui Adrian. Nu mi se pare, de aceea, de­loc întâmplător că volumul e deschis de poemul Strada, un fel de artă poetică pu­nând laolaltă metafore obsesive ale vâr­stelor succesive: „Nu ne grăbeam, / stra­da mirosea a / primăvară fără sfârşit, / iar noi ne ţineam de mână, / eram si­guri că strada / nu se va termina niciodată, / sau, hai, fie, să zicem, / pes­te foarte mult timp... / când vom avea vreo sută de ani. // Apoi brusc nişte frâne de autocamion, / un hârâit de bul­dozere, / nişte strigăte nervoase, nişte în­­ju­rături, / şi un zid de ciment / ne-a apă­rut în faţa ochilor, / strada se în­­funda definitiv, / o arteră de cardiac. // Să facem cale întoarsă / era o laşitate, / să înaintăm nu ne lăsau: / «Aţi venit prea târziu, zidul e gata!» // Voi ce-aţi fi făcut? / Noi am fugit într-o grădină, / din dreapta drumului, / cu inima zbă­tându-ni-se / spasmodic în gât, / cu stri­gă­tele urmăritorilor, / (sau ale proprie­ta­rilor?) / în ceafa noastră, / mai repede, / mai repede, / mai repede... // Dar şi la­teral strada / se-ngusta, mereu... / Sub pământ, / sau deasupra pămân­tu­lui, / unde să fugim? // Am văzut atunci / botul umed, roz, al cârtiţei, / toc­mai terminase o galerie, / şi ieşise la aer proaspăt, / ar fi fost o soluţie, poate. / Afâna ţărâna, / înălţa chioşcul mu­şu­ro­iului, / poate am fi încăput şi noi, / dar am fi orbit, / în mai puţin de-un an... // Am văzut apoi deasupra noastră / umbra celor şase aripi ale heruvimului, / două erau pentru zbor, / cu două-şi aco­perea faţa, / cu două picioarele, / am strigat din rărunchi, / am căzut în ge­nunchi, / tremuram, aşteptam, / ne ru­gam, transpiram. // Apoi, m-am tre­zit, / cineva-mi ştergea / buzele crăpate, / cu un cărbune aprins. / Deschide o poar­tă mică / în zid, ca în copilărie, / mă-mpinge uşor să-naintez, / sunt pe o scară de piatră-n spirală, / pe un melc latin, / ca la Sant’ Angelo, / urc spre o te­rasă, / unde se simte aburul / Verii eter­ne; / dacă ezit, / mă prăbuşesc. // Merg spre un / murmur de / fluviu, / spre o litanie de ape, / spre nişte Voci, / cân­tând laude“.

Sunt prezente, în zvonuri şi rumori, şi
în această carte, rătăcirile copilului prin „pulberea lumii“, îmbătat de apartenenţa la „seminţia de stele“ („odată am ştiut să zbor, odată / Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte“), iluminările secrete ale tânărului pariind pe flacără şi cuvânt, în umbra unei metafizici încă tulburată de vis­ce­ra­li­tate, lumina fericită alternând cu penum­bra, a maturului. Cu privirea tot mai aţintită asupra a ceva „mereu indes­crip­tibil“, Adrian Popescu îşi exersează încă „tăria de a rămâne aşteptând până la capăt“, în murmurul tainic al elementelor, şi de a tenta decuparea cărnii muritoare după un „tipar sideral“. Prelins printre lucruri, abia de-şi mai ţine lipită de chip masca sobrietăţii, a morocănoasei, ca­no­ni­cei bune-cuviinţe, a supunerii şi umilinţei, căci îi alunecă tot mai des printre degete un surâs şi o şăgălnicie, o copilărire sau o caldă duioşie înţelegătoare. Nimic pre­fă­cut în această împerechere a măştii cu cea mai năucitoare sinceritate. De-solem­nizarea unduitoare a solemnităţii infle­xi­bi­le e una dintre trăsăturile rezistente ale ie­derii în amurg.

Adrian Popescu, Costumul negru, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 62 de pagini