Bucurestiul Cultural, nr. 129 - Arta spectacolului în România a ajuns la nişte performanţe uriaşe

Cum se împacă şi cum s-a împăcat de-a lungul timpului ac­tivitatea dumneavoastră de actor cu cea de manager cul­tu­ral şi chiar de reprezentant în administraţia statului?

Deşi pare imposibil, uite că se poate. Cred că, în ge­ne­ral, cine poate să-şi asume asemenea activitaţi care par necompatibile trebuie să-şi asume un fel de politică a bunului simţ – bunul simţ însemnând în cazul nos­tru respectul pentru lucrurile fireşti. Or, în ad­mi­nis­tra­rea actului de cultură firesc ar fi să respecţi condiţia sine qua non a creatorului, apoi a domeniului creaţiei şi a ambianţei de creaţie. Până la urmă, cine-ar putea să ştie mai bine care este ambianţa propice fe­no­me­nu­lui teatral, condiţia artistului care participă la actul de creaţie şi care sunt drepturile creatorului în societate şi aşa mai departe? Cu alte cuvinte, dacă îţi faci timp, ştii care sunt liniile de forţă ale acestor domenii şi chiar vrei să faci ceva pozitiv, nu este imposibil.

Am ţinut cursuri de actorie la Institutul de Teatru, am jucat, am pus în scenă, după ce am terminat man­da­tul la minister am pus în scenă o operă în Anglia, în Ja­ponia, în România, am condus Teatrul Bulandra timp de trei ani. Şi iată-mă acum la Teatrul Naţional de opt ani, unde reuşesc o reconstrucţie spectaculoasă a unui edificiu care ar trebui să devină o emblemă na­ţio­nală, un brand, cum se numeşte astăzi. Cred că omul are timp pentru toate dacă vrea.

Credeţi că viaţa culturală ar funcţiona mai bine dacă mai mulţi oameni din breaslă s-ar implica astfel în viaţa pu­blică?

Încearcă mulţi. De altfel, la ora asta la direcţiile tea­tre­lor din Bucureşti sunt artişti de marcă: la Teatrul Tă­nase e Arşinel, la Teatrul Odeon e Dorina Lazăr, la Tea­trul de Comedie e George Mihăiţă, la Bulandra e Ducu Darie. După părerea mea, oamenii care sunt buni pentru managementul instituţiilor de cultură tre­bu­ie să fie şi oameni de cultură. Dacă ne gândim la mi­niş­trii care s-au succedat la Ministerul Culturii, unii au fost oameni de creaţie, alţii oameni de artă (cum ar fi domnul Iorgulescu) sau au provenit din alte zone: fie de la Academie, fie istorici, fie compozitori. Dar au fost şi foarte mulţi care au stat puţin pentru că nu şi-au gă­sit talentul pentru locul respectiv. Omul sfinţeste locul, sau, cum spunea Marin Sorescu, împute locul.

Aţi vorbit despre restaurarea Teatrului Naţional din Iaşi, ce alte monumente din ţară credeţi că ar trebui să mai be­ne­ficieze de lucrări de restaurare?

Eu m-am mândrit cu faptul că în mandatul meu am putut deschide peste 300 de şantiere, câtă vreme îna­in­te erau doar 30 şi ceva deschise. Dar, dacă pui în ba­lan­ţă 300 cu peste 40.000 (câte unităţi de patrimoniu sunt în România), vezi că este vorba de-o picătură într-un ocean. Mai toate aceste unităţi de patrimoniu care sunt pe lista naţională ar avea nevoie măcar de-o in­ter­ven­ţie, noi am ales să intervenim pe cele care erau în cea mai gravă stare. Sunt peste tot monumente şi zone care trebuie protejate în continuare, încât ar fi absurd să cred că vor fi atâţia bani încât să se intervină pe toate. Dar priorităţile se fac în funcţie de starea fizică a respectivelor monumente, dacă ele sunt în pericol mai mare sau mai mic.

Când ne vom putea bucura de Teatrul Naţional din Bu­cu­reşti complet restaurat şi cum va arăta atunci?

După promisiunea constructurilor, în decembrie 2014 totul va fi gata. Până la Sala Mare va arăta cum arată acum, pentru că el este gata, poate fi vizitat. Sala Mare va reveni la forma ei iniţială, pentru că aici s-au petrecut nişte ingerinţe grave în materie de re­zis­ten­ţă antiseismică şi în materie de aspect arhitectural. După incendiul din ‘78, care a distrus Sala Mare com­plet, Ceauşescu a decis mărirea ei de la 900 de locuri la 1.500 de locuri şi acoperirea întregului edificiu cu o faţadă în stil coreean – în dispreţul oricărei asigurări de rezistenţă la cutremure –, doar pentru că lui nu-i plă­cea arhitectura clădirii. Sala a fost scobită, lărgită, ca să poată fi introduse locuri în plus, scoţându-se pur şi simplu din structura de rezistenţă câte două dia­frag­me antiseismice din fiecare parte, acestea fiind înlo­cui­te cu stâlpi. Asta duce la o altă comportare a clădirii în caz de cutremur: stâlpii se pot forfeca, pe când dia­frag­mele sunt ca nişte centuri de rezistenţă compacte (ceea ce a făcut ca la cutremurul din ‘77 clădirea să n-aibă nici măcar o zgârietură). Iar faţada asta nenorocită care a fost pusă avea 1.400 de tone de beton armat, care, în proporţie de 60%, se sprijineau pe planşeul su­pe­rior al parcării subterane de la Hotel Inter­con­ti­nen­tal, deci pe gol.

Cele două expertize care s-au făcut au arătat că la un cutremur de 6,5 tot edificiul dispare. Cu alte cu­vin­te, un număr de 3.500 de oameni care circulau între orele 6:30 şi 23 în această clădire ar fi fost într-un pe­ri­col mortal. Acum, întreaga clădire a fost fortificată şi această faţadă a fost îndepărtată, încât gradul de re­zis­ten­ţă a clădirii la cutremur este peste 8 pe scara Richter.

Odată cu proiectarea rezistenţei s-a reconfigurat şi in­teriorul, crescându-se numărul de săli. Întreg par­te­rul, care cândva avea birouri şi ateliere, a devenit un foaier comun pentru toate sălile, cu o suprafaţă de 4.000 de metri pătraţi, care sunt garantaţi pentru ga­le­rii de artă. În mijlocul foaierului este o Sală Media pentru evenimente, dotată tehnic pentru orice even­tua­lă manifestare. A mai fost înfiinţată o sală de până la 300 de locuri, numită „Pictură“ pentru că s-a con­struit pe teritoriul atelierului de Pictură-Decoruri. Sala Mică, care n-a existat niciodată şi care s-a creat sub Sala Mare, are şi o galerie de artă la intrare şi o sală transformabilă, cu geometrie variabilă. Au fost re­stau­rate perfect Sala Studio, pe care a folosit-o Ope­re­ta timp de 27 de ani, şi Sala Atelier, care este în sub­so­lul clădirii. Plus o sală în aer liber pe acoperiş.

Cred că omul are timp pentru toate, dacă vrea

Ce schimbări credeţi că ar trebui făcute legat de teatrele din România?

Trebuie schimbată legislaţia. În domeniul teatrului, le­gislaţia a rămas, cu foarte mici modificări, la acelaşi nivel şi la acelaşi sistem de administrare ca înainte de ‘89. Instituţiile publice teatrale sunt asimilate sis­te­mu­lui bugetar cu toate relele şi bunele acestuia, dar care eli­mină din start competiţia – care în artă, în general, este esenţială – şi remunerarea artistului de excepţie, in­diferent de vârstă. De aici se nasc nenumărate si­tua­ţii aberante. De exemplu: un tânăr tenor de mare ta­lent, care aduce public, trebuie să aştepte 12 ani ca să pri­mească gradaţia pentru cel mai bun salariu, care şi-aşa e vai de capul lui. Totodată, trebuie să se re­nun­ţe la contracte pe termen nedeterminat, care sunt în con­ti­nuare valabile şi care în artă nu fac altceva decât să dea un anumit tip de siguranţă. Dar această si­gu­ran­­ţă face ca cei care beneficiază de contract pe termen ne­de­ter­minat să vrea mai mult să lucreze în afară decât aici. Ar fi necesară o reformă substanţială a do­me­­niu­lui teatral care să permită concurenţa şi plata reală.

Cu puţin timp în urmă s-a încheiat Festivalul Naţional al Tea­trului, cum aţi descrie ediţia de anul acesta?

Festivalul, conform uzanţelor, a folosit pentru se­lec­ţie şi organizare sistemul occidental, în care un se­lec­ţio­ner unic este şi director de festival şi îşi asumă în­­trea­ga răspundere. Mandatul este pe trei ani, timp în care îşi poate pune în valoare talentul organizatoric şi sim­ţul de selecţioner. Bineînţeles că e dependent de ca­li­tatea stagiunii pe care o apreciază pentru festival, FNT punând în valoare, într-un fel de prezentare, spec­ta­colele pe care directorul acestui festival le consideră ca fiind cele mai bune din anul anterior. Sigur, ca orice se­lecţie individuală, are şi o parte de subiectivism. Anul acesta şi-a încheiat mandatul doamna Alice Geor­gescu, iar ea a selectat ce a fost mai bun din stagiunea tre­cută după capul domniei sale. N-a fost cea mai bună sta­giune posibilă, dar au fost văzute în Bucureşti multe spectacole de bună calitate.

Este prea devreme pentru a vă întreba despre Gala Pre­miilor UNITER de anul viitor?

Nu, nu e prea devreme. După succesul de anul aces­ta al Galei făcute la Iaşi, s-a oferit să ne găzduiască Tea­trul Naţional din Târgu Mureş. Ne vom duce să ve­dem condiţiile pe care ni le oferă şi dacă sunt atât de bune încât să putem face acest efort, pentru că e un ma­re efort să duci toată caravana asta în alt oraş, chel­tu­ielile se măresc şi aşa mai departe. În 2015, în mod sigur sala nouă a Teatrului Naţional din Bucureşti va fi gata şi vom face Gala aici, pentru că merită să o ară­tăm lumii întregi, va fi splendidă.

Dar până atunci, până în 2015, ce ne mai pregăteşte Teatrul Naţional Bucureşti?

Noi am încheiat stagiunea anului financiar 2013 cu pre­miere la fiecare sală nouă, ceea ce a fost, zic eu, un suc­ces şi de marcă, şi de oportunitate. Sala Studio s-a des­chis cu Revizorul de Gogol, Sala Pictură cu Micul in­fern de Mircea Ştefănescu, Sala Mică cu Omul care a vă­zut moartea de Victor Eftimiu, Sala Atelier cu Nebuni din dragoste de Sam Shepard şi ultima premieră va fi cea la a cărei punere în scenă lucrez eu acum, o co­me­die americană de Neil Simon cu titlul provizoriu Bârfe, zvonuri şi minciuni.

M-aţi surprins gândind împreună cu regizorii sta­giu­nea viitoare, care, în mod logic, ar trebui să cuprindă mai multe spectacole decât am avut în 2013, adău­gân­du-se o sală nouă. E de văzut dacă bugetul pe care îl vom primi va fi în concordanţă cu aceste ambiţii.

Teatrul românesc este considerat

printre cele mai bune din lume

Dar dumneavoastră ce ne mai pregătiţi?

Nu ştiu încă să vă spun. Am negocieri cu regizori şi din ţară, şi din străinătate, să vedem dacă mi se oferă şi un rol... A trebuit să refuz deocamdată ceea ce mi s-a oferit, fiind ocupat cu spectacolele pe care le pun în sce­nă. Anul viitor s-ar putea să intru şi eu în scenă. Dar nu-mi place să spun înainte. Am nişte gânduri, dar nu pot să le deconspir încă pentru că nu sunt 100% sigure.

Într-un alt interviu aţi declarat: „A fi român este o mân­drie, nu un complex“. De ce aţi simţit nevoia să spuneţi asta?

Vorbeam despre ceea ce se spune despre români în lume, făcându-se confuzie între o categorie socială şi alta. În toate discursurile mele, cât am fost ministru, am povestit cum noi am ţinut piept Imperiului Oto­man, aici, la gurile Dunării, salvând într-un fel Re­naş­te­rea occidentală. Pentru că, în afară de încercarea în care turcii au pierdut întreaga flotă în război cu Du­ca­tul Veneţiei, ei n-au mai putut pătrunde adânc în Eu­ro­pa tocmai pentru că au fost prinşi de noi aici. Un alt exemplu pe care l-am dat a fost că în 1601, anul pre­mie­rei lui Hamlet – se ajunsese la Hamlet ca la apogeul cul­turii teatrale şi poetice europene –, Mihai Viteazul fă­cea prima unire a Principatelor. Iar prima oară când s-a auzit de teatru în România a fost abia în sec. XIX. Diferenţa de istorie şi experienţă teatrală între Europa de Vest, vezi Anglia, şi partea de Est, vezi România, este de câteva sute de ani şi, totuşi, teatrul românesc este considerat printre cele mai bune din lume.

Asta pentru că arta spectacolului în România a ajuns la nişte performanţe uriaşe. Deci, până la urmă, în lucrurile astea nu mai contează diferenţele, contează punerea în valoare a talentului cu care se naşte omul. Or, talentul este întotdeauna o formă de expresie care ţine cont de evoluţia societăţii propriu-zise.

Dacă nu aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?

În mod sigur aş fi intrat la Litere. Eu mă pregătisem atunci pentru Litere şi culmea a fost că cele două su­biec­te de la examenul scris au fost cele două pentru care eram cel mai bine pregătit şi cred că aş fi intrat. Mi-am păstrat această „dependenţă“ de limba literară pe care o descopăr mereu şi pentru care am un anume cult care mă obligă să mă duc la izvoare. Sunt un mare cercetător al manuscriselor lui Eminescu, unde gă­sesc foarte multe resurse pentru tot ce fac pe scenă. Pro­babil că preocupările din tinereţe care mă în­­dreptau către Litere se recunosc şi acum în ceea ce fac.

Aţi jucat în multe locuri, atât în ţară cât şi în străinătate. Care este scena pe care vă simţiţi cel mai bine?

Cel mai bine m-am simţit pe scena Teatrului Bu­landra, la Sala Grădina Icoanei. Când am lucrat spec­ta­colele cu Ciulei – Furtuna, Elisabeta I, Azilul de noapte, dar în special când am jucat Hamlet în regia lui To­ci­lescu.

Care consideraţi că este cel mai greu rol din carieră?

Toate rolurile sunt dificile, nici unul nu este mai uşor decât altul. Aparent, zici că unul e mai uşor, dar nu-i adevărat, deoarece pentru fiecare trebuie să gă­seşti resursele adevărului personajului respectiv. Sigur că cel mai dificil pe toate planurile a fost Hamlet, dar la fel de dificile pentru mine şi în alt fel complicate ca des­tine de personaj au fost rolul Actorului din Azilul de noap­te sau Bufonul din A douăsprezecea noapte. Per­so­na­je care aparent erau contre-emploi pentru mine şi pe care le-am făcut cu mare drag ca personaje de com­po­zi­ţie. Aş putea spune ca Octavian Cotescu: în viaţa unui actor nu-i important un rol sau altul, ci media va­lo­rică a tuturor rolurilor pe care le joacă. Adică, nu tre­buie să scazi sub un anumit standard de calitate pe care ar trebui să-l ai tot timpul.

Ar fi necesară o reformă substanţială

a domeniului teatral care să permită concurenţa şi plata reală

Ce aţi dori să rămână mai pregnant în memoria publică: Ion Caramitru actorul sau omul implicat în viaţa socială, po­litică şi culturală?

Ce s-a întâmplat în ‘89 a fost un lucru pe care eu l-am sperat şi care ne-a schimbat tuturor existenţa, dar mie în mod special. În miezul fierbinte al lucrurilor de atunci, a trebuit să iau hotărârea rapidă de a mai ră­mâ­ne în sfera puterii o vreme. În mai ‘90, mi-am dat de­misia din orice funcţie publică, după ce am realizat în­­cercarea unora de a renaşte un comunism îmbrăcat în alte haine. M-am întors la teatru în mai 1990 şi aşa a rămas de atunci şi până acum, cu excepţia perioadei de ministeriat.

Ce vreau eu să rămână după mine? Habar n-am ce vreau. Viaţa în artă, mai ales în teatru, e perisabilă. Noi nu avem şansa pe care o au pictorii sau com­po­zi­to­rii de a lăsa în urmă produsul artei noastre, care prin învechire poate câştiga virtuţi noi. Noi murim în fie­ca­re seară pe scenă, şi la propriu, şi la figurat. Mai lă­săm nişte filme, dar filmele la rândul lor sunt peri­sa­bi­le ca tehnică. Singura şansă e să rămâi cu filmele tale în arhiva naţională de filme şi, din când în când, să mai vrea cineva să te vadă. Dar vă întreb, ce vă mai spun dumneavoastră nume ca George Vraca, George Cal­boreanu, Ion Manolescu, chiar Toma Caragiu? Oa­me­nii ăştia ţi-au rămas poate ca nume, dar ca impact de contact cu un artist n-ai ce să invoci, pentru că ei nu mai există, ei sunt vii când sunt pe scenă. @sta e şi far­mecul, şi disperarea meseriei noastre.

Ce iubiţi mai mult: teatrul sau filmul?

Toţi actorii vor răspunde poate la unison că iubesc mai mult teatrul pentru că eşti în contact nemijlocit cu pu­blicul şi în fiecare seară trebuie să fii proaspăt, viu, atent şi creator. La film, tehnica e cu totul alta, tre­buie să îţi impui un alt stil de lucru, pe bucăţele, care se vor lipi la urmă la montaj, dar care-ţi dă un alt tip de satisfacţie şi care imortalizează ceea ce faci pe veş­ni­­cie. Amândouă sunt importante, amândouă au far­mecul lor, amândouă merită făcute, fără să zici că una e mai im­portantă ca alta. Dar, răspunzând subiectiv, aleg tea­trul pentru că este mai viu şi mai atractiv.

De ce calităţi are nevoie un bun actor?

Ca să răspund la această întrebare ar trebui să de­fi­neas­că cineva mai clar talentul. Or, exact talentul nu poate fi definit. Iar când vorbeşti despre artişti, vor­beşti despre talentul lor care e într-un anume fel, are o anumită culoare, are o anumită lungime de undă, un anu­mit farmec, care nu poate fi imitat sau cumpărat sau presupus, ci trebuie să existe ca atare. De exem­plu, sunt oameni care se nasc cu ureche muzicală per­fec­tă. Cui să-i mulţumim? Lui Dumnezeu, nu? Şi eu aş vrea să am ureche muzicală perfectă, dar nu o am, şi atunci mi-am cultivat auzul muzical, dar dacă m-aş fi năs­cut cu ureche muzicală perfectă, cine ştie ce mare com­pozitor aş fi fost. Aşa, n-am decât să muncesc de di­mi­neaţa până seara să-mi şlefuiesc bruma de talent pe care-o am, să-mi câştig o tehnică superioară, să fac apel la cultura generală, de care trebuie să mă apropii în mod obligatoriu, să am părerea mea despre viaţă, s-o trăiesc cât mai intens, ca să ştiu ce înseamnă sen­ti­men­tele mari ale omului; de aici, din zonele astea, se ali­mentează talentul.

Aţi avut modele de-a lungul carierei?

Sigur că da, pe diferite planuri: pentru gândire şi pen­tru speculaţie artistică, pe Liviu Ciulei, pentru teh­nică actoricească şi farmec personal, pe Toma Caragiu, pentru glasul lui minunat şi pentru modul în care ros­tea rolurile sau poeziile, pe George Vraca, pentru ca­pa­ci­tatea extraordinară de a sintetiza ceea ce este esen­ţial în teatru, pe Dinică. La fiecare am putut să admir ceva şi să fur ceva de la ei. Sunt meserii care se fură astea ale noastre. Se fură dacă pricepi care sunt re­sur­se­le folosite de actorul pe care-l admiri, pentru a atin­ge personajul pe care-l joacă.

Ce sfaturi i-aţi da unui tânăr actor?

Să citească mult, cât mai mult cu putinţă, să se ducă pe unde poate să rostească versuri – la studenţi, la adu­nări –, să caute să se exprime pe el însuşi când ros­teş­te un text, nu pur şi simplu textul respectiv, să facă cât mai mult teatru şi să nu renunţe niciodată.

Ştiţi numărul spectacolelor în care aţi jucat?

Nu-l ştiu. Cred că am jucat în vreo 50 de filme şi vreo 60-70 de roluri, cel puţin. Oricum, e-o viaţă de om.

Dintre premiile şi distincţiile primite, de care sunteţi cel mai mândru?

Pe linie social-politică, cele mai mari bucurii mi le-a creat decoraţia primită din Franţa, de Cavaler al Or­di­nu­lui Artelor şi Literelor, sau decoraţia britanică Or­di­nul Imperiului Britanic, oferită de Regina Elisabeta. Dar poate cel mai emoţionant lucru a fost când, acum câţiva ani, la Londra, la o masă rotundă la care au par­ti­cipat cei mai importanţi critici de teatru din Marea Britanie, directori de festivaluri şi directori de teatre, s-a făcut o analiză a tuturor interpreţilor din lume care l-au jucat pe Hamlet şi au fost apreciaţi. Sunt şi eu pe o listă scurtă a celor mai buni interpreţi ai lui Ham­let ai tuturor timpurilor. A fost o anchetă făcută şi publicată de revista Times şi m-am trezit şi eu acolo, ceea ce m-a bucurat foarte mult.

Filmul meu de vârf cred că rămâne Luchian, un film de­spre pictorul Luchian, în care am jucat rolul prin­ci­pal şi pentru care am primit un premiu prestigios în Ro­mânia: Premiul Special al Juriului pentru inter­pre­ta­re la Festivalul de Film de la Costineşti.

Cum vă raportaţi la comunitatea de aromâni din care fa­ceţi parte?

Mă raportez ca român. Eu sunt aromân 100% şi ro­mân de asemenea 100%. Noi, aromânii, suntem mai ro­mâni decât românii, aşa cum a spus Petre Ţuţea, apre­ciind modul în care aromânii au rezistat şi s-au ma­nifestat în puşcăriile comuniste. Noi suntem ramura sud-dunăreană a românismului. Aromânii au plecat în trans­humanţă şi s-au stabilit în zonele din Balcani, acolo s-au dezvoltat şi au întreţinut cu ajutorul sta­tu­lui român identitatea românească prin şcoli şi licee ro­mâ­neşti şi prin biserici cu preoţi români. Nu cred că există o zonă mai curată de influenţe străine în sânge decât aromânii, care au trăit în Balcani de sute de ani. Ei nu s-au amestecat acolo, au ţinut la identitatea lor ro­mânească şi au avut grijă să nu răspundă la pro­vo­că­ri­le celorlalte popoare cu care convieţuiau şi şi-au păs­trat identitatea şi sângele român. Au păstrat departe de ţara mamă toate sentimentele în baza cărora se con­si­derau români.

Ca să ajungem acum, în sec. XXI, în ipostaza de a ne lup­ta cu unii dintre ai noştri care vor musai să se de­clare minoritate naţională în România. Ceea ce este o prostie incomensurabilă şi o trădare a unui adevăr pen­tru care au luptat bunicii şi străbunicii celor care agită această idee.

Interviu cu ION CARAMITRU, director al Teatrului Naţional Bucureşti, realizat de Andreea Chebac