Pe aceeași temă
Prezentăm, în cele ce urmează, finalul Actului I din piesa Bufniţa surdă care, alături de piesele Iliadada şi Insula porcilor, face parte din trilogia Valurile, vânturile, în XV tablouri.
Actul I
– final –
Agamemnon: (cuprins de aburii din baie, deschide uşa camerei din stânga) Iubita mea...
Clitemnestra: Cel mai bine ar fi fost dacă n-ai mai fi revenit acasă!
Agamemnon: Să nu spui că mi-ai găsit un înlocuitor mai june! (lătrat de câini) Iertare! Voiam să spun că iubirea este ca o stranie bufniţă! Care ne îngăduie să suferim când nu se mai arată!
Clitemnestra: Rege, nu te-am văzut niciodată plângând!
Agamemnon: Poate pentru că n-am fost destul de tare ca să nu plec spre Troia! Tu mereu ai plâns!
Clitemnestra: Poate pentru că n-am fost atât de tare ca să mă opun iubirii!
Agamemnon: Acum văd că nu mai plângi! De bucurie c-am ajuns acasă...
Clitemnestra: Şi ca să nu-mi trăiesc ultima zi! M-a deşelat... fericirea cu care ani de zile te-am tot aşteptat! Dar eram sigură că într-o zi vei reveni acasă! Războiul nu putea ţine mai mult decât viaţa noastră.
Agamemnon: Şi eu eram sigur... Şi n-aş fi vrut să-ţi fac viaţa aşa cum tun-ai fi dorit!
Clitemnestra: Adică?
Agamemnon: Adică n-aş fi vrut ca reîntâlnindu-ne – să te fac să suferi!
Clitemnestra: De ce să sufăr?
Agamemnon: Să regreţi timpul pe care l-ai petrecut singură! Căci, desigur, tu, în lipsa mea, în fiecare zi ai învăţat să mori! Tristeţea!
Clitemnestra: Să trecem mai departe! Acum, când am ajuns să mâncăm struguri şi nuci, ca altădată, înainte de a intra în baie, ca să mai scapi de oboseala drumului!
Agamemnon: Putem să ne îmbăiem... dezlănţuiţi, ca în tinereţe?
Clitemnestra: Desigur! Ei, ce admir eu şi acum la tine... este geniul tău!
Agamemnon: Laudă-mă!
Clitemnestra: @sta este adevărul!
Agamemnon: Geniul sexual?!
Clitemnestra: Să nu cădem în banalitate! Geniul, temperamentul tău moral, înnăscut, cinstea! Oho, ho! Eu sunt o făptură mediocră, uneori perversă în fleacuri, recunosc, fiindcă în lipsa ta n-am văzut cu ochi buni războiul cu Troia! Aşa că orice încercare de a mă convinge, acum, că ai avut dreptate, cade în gol, n-o pricep, scuze! Pentru că libertatea mea... psihică nu m-a făcut să nu mai fiu stăpână pe faptele mele!
Agamemnon: Ce fapte?
Clitemnestra: Să mă înţelegi! Absenţa ta, spaima că vei muri şi nu-mi voi mai putea face datoria faţă de tine! Şi de mine!
Agamemnon: Spune...
Clitemnestra: Apoi... Moartea Ifigeniei!
Agamemnon: Înţeleg...
Clitemnestra: Nu cred... Totuşi, toate astea mi-au întunecat minţile! Şi n-am mai fost... prea responsabilă de faptele mele!
Agamemnon: Ce fapte, regină?!
Clitemnestra: Am dorit să-mi iau zilele...
Agamemnon: Vai!
Clitemnestra: Durerile din trupul meu m-au împins spre...!
Agamemnon: Spre ce?!
Clitemnestra: Răsunetul sufletesc al acestor sfâşieri... ale trupului meu!
Agamemnon: Bine, te-nţeleg! Acum, venind eu acasă, o să depăşeşti acest... fatalism al trupului! Iubirea mea e vie! Da, o să vezi! Omul nu e supus doar unor forţe misterioase ale sângelui său!
Clitemnestra: Ei, să nu-mi vorbeşti de credinţă... şi de libertatea ei!
Agamemnon: Vai, văd că eşti emoţionată! Ne vom îmbăia împreună, ca altădată, în mare, goi şi fericiţi!
Clitemnestra: Până atunci, fă o baie acasă... Eşti plin de praf! Drumul a fost lung!
Agamemnon: Întâi... să-mi trag sufletul! Nu credeam c-o să te găsesc... singură! Atâţia ani – de singurătate! Dar timpul nu te-a sleit, draga mea, eşti la fel de...
Clitemnestra: ... să nu spui frumoasă! Dar asta ce este?
Agamemnon: O secure... Am găsit-o la picioarele calului de lemn!
Clitemnestra: E un fel de amintire de la Troia!
Agamemnon: Voiam să i-o duc fratelui meu Menelau!
Clitemnestra: Arunc-o!
Agamemnon: Ei, doar nu ţi se pare că seamănă cu... moartea!
Clitemnestra: Seamănă cu o... secure!
Agamemnon: Ei, poate ai dreptate! (surâde) Când tai cu ea o creangă bătrână de smochin... aud un vuiet straniu! Parcă e un strigoi... troian!
Clitemnestra: Bea o gură de vin! Vai, cuiva i s-a părut – în vis! – că a ucis o pasăre! Şi că a distrus, sărmanul, armonia lumii!
Agamemnon: Ei, numai un tânăr putea să facă... dintr-o faptă – din vis! – iraţională, o... o lege, care cerea, poate, moarte pentru moarte! E vorba de fiul nostru Oreste?
Clitemnestra: Nu. Oreste e departe... Şi se pare c-a început să orbească!
Agamemnon: Vai, nouă! Te pomeneşti că plăteşte pentru mine! Lege!
Clitemnestra: De ce crezi că sunt... absolut necesare... legile, ca să se plătească unele fapte? Nu, noi le zicem legi unor întâmplări nefericite! Sper să-l întâlnesc pe Oreste cât mai curând! Sper şi... să nu orbească!
Agamemnon: Poate ar trebui să înlăturăm din... religia acestor legi tot ce mintea noastră nu poate accepta!
Clitemnestra: Nu depinde decât de noi înşine, rege Agamemnon!
Agamemnon: Poate că da... O, da, o baie ar fi binevenită! Da, ca să revin la... starea mea de altădată!
Clitemnestra: Era şi timpul să te eliberezi de...
Agamemnon: De ce?..
Clitemnestra: (râzând) De... corupţia vieţii militare, iubitule! Doar te afli, o rege, dincolo de... simţuri, dincolo de...
Agamemnon: ...Animalul din mine!?.. (surâde) Tot timpul, însă, raţiunea m-a... fentat!
Clitemnestra: Acasă, o să ţi se împlinească toate cele neîmplinite! Apa e caldă, caldă! Parcă e... însufleţită de razele soarelui! De ce ţi-ai închis ochii?
Agamemnon: (surâzând) Vreau ca trupul meu, să simtă... în baie – fără ca eu să văd apa de la început! – destinul meu magnific!
Clitemnestra: Şi... mintea ta strălucită să se bucure de... de... introspecţia de nevinovăţie!
Agamemnon: (râzând cu poftă) Credeam că spui... constipaţia de nevinovăţie! Ce mult m-am gândit la tine, iubita mea!
Clitemnestra: Nu mă îndoiesc! Războiul te-a ţinut atâta timp departe de mama iubiţilor tăi copii!
Agamemnon: Mereu îmi aminteam de strugurii pe care dimineaţa îi aduceai lângă pat!
Clitemnestra: Struguri şi nuci! Nici eu n-am uitat cum în baie cântai!
Agamemnon: (cântă, amuzându-se) Pe lângă boi, pe lângă cai,
În dimineţi, desculţi, vioi,
Noi alergam,
Ne mângâiam,
Pe lângă oi, pe lângă boi,
Noi amândoi, noi amândoi,
Socializam, socializam!
Clitemnestra: Îmi sărutai umerii cu dragoste!
Agamemnon: Mereu îmi aminteam cum te rugau copiii noştri să le dai cireşe, mere, prune şi nuci! „Mămucă, dă-mi nişte corcoduşe!“
Clitemnestra: Mămucă îmi zicea mai ales Ifigenia! „Mămucă, dă-mi nişte pere!“
Agamemnon: În casa noastră, ca într-o colivie, ai rămas singură şi nefericită, ca o vulturăriţă ce nu poate ieşi din această închisoare – şi nu poate zbura! – datorită aripilor ei uriaşe! (surâzând) Da, zborul tău de vulturăreasă nu s-a mai văzut prin văzduh... Deşi zborul tău, din vise, mereu lăsa să se târască pe pământ umbra sa tristă!
Clitemnestra: Bine, o să-mi spui, dar rămânând cum sunt, nu mi-am pierdut inocenţa!
Agamemnon: Asta aşa este, nimeni nu poate spune c-ai făcut un pas greşit... Poate ştiai că eu, de-aş fi aflat... ceva greşit, în orice clipă a întoarcerii din război...
Clitemnestra: (râzând)... mi-ai ucide amantul! Aşa cum presupun c-ai făcut să se-ntâmple cu iubitul soţiei fratelui tău! Paris a fost blestemat de zeiţe! Pentru că le-a refuzat... frumuseţea! Şi iată-l c-a ajuns un nebun îngălat în războiul fără cauză, al Troiei! Căci nu poţi lua o mistificare a celor trei zeiţe nefutute drept cauza prăbuşirii Troiei, în scrum! (arată spre uşa ce dă – din odaia din stânga! – în grădină) Închide uşa! Să nu bată vântul! Vine, uneori, un vânt roşu, plecat parcă din soare! Dar e din deşert! Trece peste mare, plin de nisip roşu – şi înroşeşte cerul şi marea, ca un sânge de taur... Sau ca un sânge... de sfârşit de lume!
Agamemnon: Sau de început de lume!
Clitemnestra: Poate!
Agamemnon: Mai înainte de a păşi în grădină, am privit casa... în care au venit pe lume Ifigenia, Electra, Oreste... Părea o clădire rămasă dintr-un timp de mult apus – dintr-un basm! Dar ţi-am auzit glasul prin uşa rămasă deschisă şi imediat mi s-a părut că sosise clipa să... vină pe lume Ifigenia, Electra, Oreste! Parcă le şi auzeam primele scâncete! Mă aflam, cumva, între un timp mort, cel de azi, şi clipa de cumpănă fericită când viitorul copiilor noştri începea să lumineze peste noi doi... O barză a clămpănit în cuibul ei, bucuroasă că ne adusese pruncii! Sau, probabil, pentru că specia ei se... perpetua într-un ou! Brusc mi-am adus aminte de Ahile, lovit în călcâi de săgeata morţii, dar încă încântat că trăia! L-am adunat de pe nisip, plin de sânge cum era, şi l-am auzit spunând ultimele sale cuvinte, doar către mine, care-l ţineam în braţe ca pe un prunc: „Smochinele! Smochinele îi vor salva pe greci – mereu! Căci ei le-au dus gustul şi numele în lume!“. Am deschis uşa cu teamă şi am rămas uluit văzându-te în cămaşă! Aproape goală, ieşită atunci din baie!
Clitemnestra: Vrei să spui că mi se vedeau farmecele ascunse!
Agamemnon: Se bănuiau! Câteva clipe bune – nu m-ai zărit! De parcă eram o umbră! Ca şi cum eu murisem de mult – şi acum umbra mea venise să vadă ce faci!?...
Clitemnestra: Aşa ai crezut că simt... când ai băgat de seamă că te priveam! Că vedeam un mort... Nu, umbra unui mort?!
Agamemnon: N-aveai nicio bucurie în priviri! Doar un fel de uluială, ca într-un vis...
Clitemnestra: Îmi păreai o amintire?..
Agamemnon: (surâde) Parcă eram o umbră aprinsă în inima ta!
Clitemnestra: Eram bucuroasă că-l zăresc pe bărbatul meu – care murise demult!
Agamemnon: Poate, dar primele mele vorbe ţi-au înroşit obrajii!
Clitemnestra: De spaimă că trăiai?!
Agamemnon: Eu am crezut că de bucurie!
Clitemnestra: Chiar eram bucuroasă!
Agamemnon: Era un fel de bucurie... stranie, trebuie să recunosc... Un fel de fericire criminală!
Clitemnestra: Eşti obosit! Mănâncă nişte struguri, fă o baie, culcă-te... Pari rupt de oboseală! (îi întinde o cană cu vin)
Agamemnon: (bea) Parcă am intrat într-un... viitor obosit?.. (surâde) Nu mă simt în apele mele. Cu fiecare bătaie a inimii – simt cum viaţa mi se scurtează...
Clitemnestra: Ai trecut peste prag încet – ca şi cum n-ai fi plecat niciodată de-acasă! Erai... cândva... falnic! Strălucitor!
Agamemnon: A, nu spune aşa ceva! Un soţ pare strălucitor doar în inima unei soţii ce este gata să-i reteze apul cu securea!
Clitemnestra: Ai un haz nebun! (surâde) Ca altădată?! Ei, când mă îmbrăţişai seara, după ce trupurile noastre se lăsau în voia somnului, îmi ziceai, cântând parcă... „Noapte bună, iubito!“ Dimineaţa, mângâindu-mă peste tot, surâdeai... „Bună dimineaţa, iubito.“ Şi într-o zi, onoarea grecilor, jignită de răbufnirea sexuală a Elenei – că altfel nu pot s-o numesc! – te-a făcut să pleci... la război... Troia trebuia să plătească – şi-a plătit, arzând din temelii! – neobrăzarea junelui Paris! Şi de-atunci, ani la rând, dimineaţa şi seara nu mi-ai mai spus: „Noapte bună, iubito!“, „Bună dimineaţa, iubito“ – şi nu te-ai mai gândit la nopţile şi zilele mele lipsite de drăgălaşul cuvânt... „iubito!“. (surâde) Tu ai câştigat războiul, eu cam mi-am pierdut viaţa... În lumina tăcută de lângă măslini, când ne plimbam împreună, spre seară, chipurile noastre reflectate în apă – parcă ne urmăreau! Şi, înainte de apusul soarelui, când, copilăreşte, amuzându-te, mă îmbrăţişai, chipurile noastre – braţele tale fiind deschise! – parcă se topeau unul în altul şi lăsau în oglinda lacului o cruce... Şi cum soarele se stingea, parcă lua cu el trupurile noastre îmbrăţişate – într-o legănare divină! Amintiri! Din tot ce-a fost – în oglinda lacului nu mai văd, din când în când, decât fum! Din Troia victoriilor tale a rămas, trimfător, scrumul, care te face fericit! O, acum lăcrimezi, duios, fără să vrei – şi eu ar trebui să înţeleg, emoţionată, că printre învingătorii cetăţii arse existau şi oameni! O, ce război supraponderal, învins de un cal de lemn! (râde cu hohote) Şi ce rege distins, Menelau, care-şi primeşte nevasta, după război, primenită, în căsica lor dulce, apărând-o de vorbele neruşinate ce boscorodeau că ea a avut o relaţie nepotrivită cu Paris! Găozarii troieni au vrut să umilească frumuseţea elenă, răpind-o – evident, fără voia ei! – pe imaculata regină Elena! O, dar chiar şi Paris, mucosul, părea juruit de zeiţe unui destin blestemat! Tot timpul nu şi-a dat seama că paşii săi erau călăuziţi de răzbunarea zeiţelor batjocorite de refuzul său de a le face felul! Un dobitoc tânăr care a pus faţă în faţă forţa destructivă şi energia nefastă a grecilor şi a troienilor! Ei, la urma urmei te poţi întreba: cât valorează iubirea în raport cu istoria? Paris a căzut în... tenebrele demenţei, crezându-se, vai, îndrăgostit de regina Elena!
Agamemnon: Îi suciseră zeiţele minţile! Îl manipulaseră!
Clitemnestra: Eu nu râd! Eu, părăsită în propria noastră casă, adorându-te, am dovedit ce? Că mila – faţă de viaţa ce ţi se putea termina la Troia! – şi candoarea mea... erau nişte mândre însuşiri ale sclaviei, demne de o făptură care a fost – pentru tine! – printre femeile tale de ocazie!
Agamemnon: Te-nşeli!
Clitemnestra: Proastele se înşală întotdeauna!
Agamemnon: Iubito!
Clitemnestra: Iată-mă acum ajunsă parcă la sfârşitul zilelor! Zile care nu se vor mai întoarce! Nu simţi cum în căpăţâna mea bubuie şi explodează puţinul sânge viu ce mi-a mai rămas? Bine că mi-ai adus în dar securicea! Mulţumesc, iubitule!
Agamemnon: Ce vrei să faci cu ea?
Clitemnestra: Să tai măslinul uscat de lângă lac! (surâzând) El îmi aminteşte de plimbările noastre... dar nu poate să-mi spună câţi ani au trecut de atunci! Iar în oglinda lacului văd – când mă plimb singură! – cum culoarea părului meu... se albeşte!
Agamemnon: Chiar te supără măslinul?
Clitemnestra: O, nu, mă întristează faptul c-a rămas atât de golaş, fără frunze, încât nici umbră nu mai are! Nu vreau să-l doboare vântul şi să devină caraghios! Vreau să-l tai pur şi simplu – fără să cad în ridicol şi să-mi iau rămas bun de la el!
Agamemnon: L-am zărit şi eu, chiar în apa lacului, fără umbră... Ciudat! Pare o mumie fără umbră, iubito. Deliranta verdeaţă a frunzelor sale s-a liniştit! Nu, n-aş vrea să ajung asemeni lui, regină... Deşi, uneori, mă simt atât de fără de vlagă – stors! – de parcă şi simt, în căpăţână, cum... foşnesc, uscate, ultimele umbre ale minţii!
Clitemnestra: De ce tremuri, iubitule?
Agamemnon: Vai, regină, în ochii tăi mă văd tulburat, ca o umbră ştearsă!
Clitemnestra: Eşti obosit de drum... Lumina mea, să nu mai pleci de-acasă!
Agamemnon: Cel mai greu... într-un război... este drumul de întoarcere acasă! Mereu te rătăceşti! De parcă toate stelele şi-au schimbat locul! Iar soarele apune unde răsare! (surâde) Sărmanul Ulise, vai! Am privit Troia arzând, înainte de apusul soarelui... şi-am văzut soarele răsărind printre flăcările ei... Ei, lumina înserării – care se îngusta! – părea mai limpede, mai vie, decât lumina zorilor, obosită, fumurie! Troia ardea hipnotic! Poate aşa este şi războiul – o hipnoză! Un ocean în flăcări. Parcă mă pierdusem în valurile lui roşii! Un ocean dintr-o altă lume!
Clitemnestra: Un ocean, o lungă sinucidere, rege... Uiţi locul naşterii, copiii, nevasta, fascinat parcă de moarte...
Agamemnon: N-o să mai pot trăi departe de tine! Căci moartea, regină, nu adastă! (surâde) Scuză-mă că revin la Troia – un loc al despărţirilor de tot ce ai fost... O... grădină... a morţii, dacă vrei...
Clitemnestra: Acolo ai uitat şi că ai o casă, o grădină cu smochini, cu măslini. Ai uitat chiar că ai o nevastă... Cu sexul fierbinte! Sunt vorbele tale, din vremile de altădată! Ei, o sinucidere lentă, Troia, în care nu mai înţelegeai de ce mai exişti? Poate că murisei, plecând de acasă... O, să nu adormi până nu faci o baie! În apă, trebuie să intri viu, puternic, iubitule! Troia, vai, era un cimitir între moarte şi moarte... Ai ajuns acasă, ai readus iubirea!
Agamemnon: Şi tristeţea, iubito.
Clitemnestra: Ai fost viaţa mea...
Agamemnon: Şi moartea mea oare cine va fi?.. Aşa mă întrebam la Troia! Oricât de bine m-am străduit să citesc în stele şi în viitor ce a fost ieri şi ce va fi mâine, despre mine niciodată n-am desluşit scris nimic!
Clitemnestra: Ca să nu te poţi feri de nimic? Ca să poţi învinge orice întâmplare?
Agamemnon: Asta a fost puterea mea de a citi în stele! (râde) Vino în braţele mele, regină! Totuşi, deşi firavul Paris a pus moartea la... lucru... eu nu l-am urât, regină! Nebunia lui Paris – se zice că n-a dat două parale pe frumuseţea a trei zeiţe! – ce vrea să spună!? Că nicio fericire... zeiască nu este superioară bucuriei şi judecăţilor raţiunii sale omeneşti... care...
Clitemnestra: Înţeleg! Care arată că nicio frumuseţe din... ceruri, zeiască, nu poate depăşi superbia unei femei... de pe pământ!
Agamemnon: În asta credea Elena că se afla măreţia lui Paris! @sta era secretul – nu alte chestii anatomice, nu! – care a împins-o să-l urmeze! Lumea zeilor – civilizaţia lor, la o adică, poftim! – să fie atât de sus faţă de harababura şi tulburarea ordinii lumii noastre?! Nu, a zis Paris, bărbatul care nu şi-a trădat propria natură! Şi pentru asta a ales-o pe Elena!
Clitemnestra: Da, chiar punând Troia pe foc! Grozav!
Agamemnon: Vino în braţele mele, regină!
Clitemnestra: Ai venit acasă – sunt sigură! – ca să întinereşti!
Agamemnon: Măcar în amintiri!
Clitemnestra: Vai, mă înduioşezi, iubitule!
Agamemnon: Am să fac o baie... De-abia aştept să-ţi spun: „Bună dimineaţa, iubito!“.
Clitemnestra: Bună dimineaţa, iubitule... O, da, m-ai prins de mână cu dragostea de altădată... (se îndreaptă spre baie) Atunci şi când mă priveai, parcă mă legănai...
Agamemnon: Acum eu doar pe picioarele mele mă mai legăn?
Clitemnestra: (deschizând mai larg uşa de la baie) Nu te alinta! Sper că n-ai început să crezi că doar legănându-se... a moarte... cineva poate să se bucure de cele mai calde laude!
Agamemnon: Nu mi-aş dori să mă lauzi şi tu! Decât dimineaţa!
Clitemnestra: Adică, glumeţule, ai dori s-o şterg înaintea ta? Poftim, intră! (îl ţine de mâna dreaptă cu mâna stângă. Cu mâna dreaptă prinde securea) Hai, hai, pe lângă boi, pe lângă cai!
Agamemnon: Crezi că am ajuns la anii când... o baie... o ia înaintea sexului? (surâde) Sigur, asta o fi vârsta înţelepciunii! Da, da, fiziologia corpului – cu o băiţă bună! – schimbă ordinea stărilor emoţionale?
Clitemnestra: Desigur, iubitul meu! La Troia... nu te-ai îmbăiat?.. Crezi că erau două... ţări inamice?.. Prin ereditate? Hai, păşeşte în! (intră în baie. Râde şi îl pocneşte cu securea în cap!)
Agamemnon: Ce-ai spus?.. M-a emoţionat... apa caldă... şi nu aud bine!
Clitemnestra: Ah, da, voiam să aflu dacă există graniţe... intelectuale... între cei aflaţi în războaie?!
Agamemnon: Poftim?! (este izbit din nou cu securea în cap. Uşa de la baie se închide. Dar prin crăpătura ei tot mai apare o devălmăşie de aburi).
Egist: (apare prin camera din stânga, încărcat cu coşuri pline etc.) Regină, m-ai întrebat ieri la ce sunt bune ierburile nefolositoare?.. (râde) Ca să le uiţi numele, ca primei iubiri... (bate la uşa camerei din stânga) Aţi aţipit regină? (niciun răspuns. Crapă uşa) Nu e nimeni?! Unde s-o fi culcat regina? (bate în uşa de la baie) Regină, a sosit Casandra, superba zăludă care pretinde că citeşte în stele! Îi e foame! Ce să-i dăm să mănânce? Nu e singură, nu, a venit însoţită de... Pardon! E altfel! Regele Agamemnon a venit însoţit de Casandra!
