Pe aceeași temă
În Prefaţa volumului*, Eugen Negrici afirmă tranşant: „George Almosnino a contribuit cu cele cinci volume de versuri ale sale, într-o măsură nebănuită, la intrarea în veritabilă modernitate a poeziei româneşti din comunism“. Cunoscând bine cele cinci volume încă de la apariţie, de data aceasta m-am gândit să încep a citi antologia de la sfârşit, adică de la zguduitorul portret intitulat Nino, pe care, cu un har deosebit al reamintirii esenţiale, i-l face poeta Nora Iuga, soţia autorului. Asta pentru că de aici se vede cel mai bine unicitatea (organică, psihologică, comportamentală) a omului. Iar din ciudatele sale obiceiuri zilnice, din preferinţa sa pentru umilele colţuri urbane, ne pare că înţelegem demersul scriiturii sale minimaliste, uneori aflată la confiniile somnului, alteori la interstiţiile gândului necenzurat. Ca urmare, încadrarea poetului în curente şi şcoli nu ne va aduce vreun spor de înţelegere. În schimb, inefabilul instabil al stărilor, transmis cel mai adesea printr-o configuraţie textuală aproape monadică, ne va da cheia acestor poeme. De altfel, tot în Prefaţă, Eugen Negrici, vorbind despre noutatea poeziei lui Nino pentru anii ‘70–’80 ai secolului trecut, scrie: „(criticii)... nu şi-au dat seama sau pur şi simplu pe atunci nu ştiau că poate fiinţa o specie de limbaj poetic care comunică o stare, nu un sens“. Aserţiunea de mai sus trebuie corectată cu constatarea, pe care o îndrituieşte întreaga antologie de care ne ocupăm, că această stare nu este una îngust autobiografică, ci ea se confundă cu un frison ontologic, antropic, cosmic. Tot aşa cum sumbrul peisaj pluvios al lui Bacovia (Plumb, Lacustră etc.), chiar dacă ar putea descrie fidel anume averse băcăuane, nucleul ascuns al poemului vizează direct universul şi sensibilitatea umană ultragiată. Un om tăcut, interiorizat, umilit şi ultragiat – asta a fost Bacovia, asta a fost Almosnino. Bunătatea lor funciară îi face să nu se revolte făţiş, să nu vitupereze, ci să se mulţumească a transfera peisajelor, lucrurilor, micilor întâmplări toată această forţă a împotrivirii la dezumanizarea accentuată a epocii. Epoca burgheză, la Bacovia; epoca semidoctă, la Almosnino, respectiv timpurile agresate „de gâfâitul avioanelor/ treptele scării pe care stă maimuţa/ şi cerşeşte/ câteva semne de punctuaţie (înainte de culcare).
S-a observat modicitatea elementelor din care se compune universul lui George Almosnino. Însă, printr-un paradox de care beneficiază numai marii poeţi, în ciuda unei „game extrem de restrânse de acte mărunte, prozaice, de posturi ale inerţiei, indiferenţei, prostraţiei“ (Eugen Negrici), Almosnino nu este un poet de cameră, el este un trubadur al singurătăţii funciare a fiinţei umane. O singurătate nu clamată zgomotos, ci sugerată, dedusă din contextul emergent al banalului. Modernitatea lui constă tocmai în firescul unor notaţii aparent oarecare şi, mai ales, în legăturile neaşteptate şi tulburătoare prezentate neutru, printr-o fină glisare a sensului ori printr-un colaj. Iată cum sună două versuri rupte dintr-un context neasemănător: „Fără păsări pădurea are mirosul/ coridoarelor de spital“. Comparaţie voalată, metaforă sinestezică, spuneţi-i cum vreţi, principalul e că după lectură ţi se pune un nod în capul pieptului. Vă amintiţi distihul folcloric Aşa merge de frumos/ Că parcă scrie pe jos? Nimic de analizat, nimic de adăugat. Nici la Almosnino, nici la rapsodul popular. Lirism primordial transmis printr-o formulare deschisă, logică şi inteligibilă. Eşti tentat să schimbi celebrul dicton, afirmând că Inspiraţia e mama înţelepciunii!
În ciuda multor asemănări, este totuşi greşit să se creadă că Almosnino ar fi un Bacovia al zilelor noastre. Căci peisajul disoluţiei nu este neapărat însuşit de poet, care-l şi punctează cu puternice reacţii vitale, împietrite, e drept, fără urmări directe, dar asta dintr-o pudicitate a spunerii şi întru sugerarea postmodernei figuri a suspansului. Suspendare de sens care produce suspans: „Dacă până la noapte/ nu aflăm nimic din primăvara/ sturzului mort,/ vestitorii vor trece pe lângă uşa închisă,/ vor trece alături, vor trece aiurea/ şi noi vom rămâne cu degetele/ amorţite pe trăgace pentru totdeauna/ în faţa acestei bunici ţintuite în jilţ“. (Primăvara sturzului). Poem în care totul este presimţit, dibuit, nu spus. Poemul unei stări din gama de violenţe ale lumii în care trăim.
Polisemia joacă un rol central în poetica autorului acesta de radiografii exacte, colorate de melancolie şi-nsufleţite de-un animism neaşteptat: „Dacă toate s-ar putea număra/ şi preschimba în cai/ lumea ar fi mai liniştită înainte de somn/ şi copii s-ar juca cu praştiile numai seara.// Câte scaune scârţâie în oraş/ fără ca cineva să se aşeze pe ele/ pentru că nimeni nu poate/ să-şi rupă pantalonii de două ori“. Sunt disparităţi, însă nimic cifrat. Sunt obiectele vieţii noastre, sunt fanteziile unui copil singuratic. Sensurile circulă liber, fiecare lector e ghidat de propria sensibilitate. Nu se poate pierde, căci lucrurile cunoscute nu-l lasă: scaunele şi pantalonii, caii şi numerele. Lirismul devine ceva intrinsec acestor lucruri şi poziţiilor lor în spaţiu. Senzaţia de linişte şi de împăcare revine în final, cu dimensiuni cosmice de astă dată, însă, splendid!, fără nici un iz pedagogic-concluziv: „între aceste linii de orizont/ trecerea se face egal/ de la pământ la lună de la lună la pământ/ fără o singură picătură de sânge.“ Şi subtilitatea, şi intuiţia poetului sunt nemăginite, căci imaginea „fără o singură picătură de sânge“ poate să sugereze, printre altele, şi că, „de data asta“ a fost fără nici o sângerare, spre deosebire de alte dăţi când... De altfel, caracterul instabil şi transformabil al scriiturii este relevat în câteva versuri cu alură de ars poetica: „Piaptănă-te/ aranjează-ţi cravata/ sfidează/ nimeni nu trebuie să ştie/ ce este o scrisoare/ ce este un poem/ vorbirea ta cu tine/ evadarea dintr-un sicriu/ amânarea“ (fragment din poemul Noaptea).
Peisajul interiorizat este o altă caracteristică a poetului. Notaţii egale ale stărilor lăuntrice şi ale percepţiilor exterioare ale lumii. Versuri disparate, amalgamate, uneori cu sens oprit, fără verb, doar cu imagini substantivale, îngheţat stop-cadru dintr-o curgere amânată. De la Villon încoace, amintirea ca factor activ este izvorul lirismului. Enumerarea de astfel de împrejurări în care detaliile prezentului capătă o aură străveche este cel mai simplu procedeu prin care un poet poate trece cu uşurinţă pragul receptării empatice: „orologii cu picoteli de fată bătrână în faţa unei pasienţe/ pendule învăluite în depărtări acvatice/ am avut un gând/ venea dinspre mine rătăcirea unui glonţ alb/ mai insinuant decât aroma cafelei la 5 dimineaţa/ când tramvaiele din depouri casele cu balcoane solemne/ câinii şi străzile mici“ (citatul nu e arbitrar, aici se sfârşeşte realmente strofa (nota mea, C. Ab.) (Muncile memoriei, 2). Iar apogeul acestui poem, din seria celor ce ar putea fi puse sub semnul unui baroc al cotidianului, este şi el memorabil, căci statuează femeia într-un mod uimitor de liber şi imaginează cuplul în aura pasională a filateliei: „iată un alt povârniş pe care muntele îl dezvăluie/ nu mai contaţi pe mine/ sunt prea dedat cu orele care se ascund/ ca un trandafir în dispreţul rochiei de seară/ asftel ochii au zărit/ cum din carnea femeii se ridică litigii edicte/ şi cum din toate părţile strigătul geamăn/ ca două timbre filatelice singure pe pagina goală“.
A crede că toate acestea sunt întâmplătoare, că sunt rodul hazardului. A crede că o ars combinatoria însufleţeşte ideile interstiţiale. A crede că toate acestea sunt doar „rătăcirile pensionarului pe strada pe care a stat/ fosta lui colegă de grădiniţă“. O.K. Putem crede toate astea. Doar că ele se petrec sub numele de George Almosnino. Întâmplarea, hazardul, ars combinatoria l-au iubit mult pe Nino. Şi poate că un dram de dumnezeire s-a strecurat, fără să ne dăm seama, şi le veghează pe toate.
* George Almosnino: Fotoliul verde, antologie de poezie 1971–1995, Editura Paralela 45, 2013, 328 pag.
