Bucurestiul Cultural, nr. 129 - 'Ultimul Culianu' sau tragica interferenţă dintre ştiinţă şi destin

Deşi recent, în ziua de 21 mai 2013, s-au împlinit 22 de ani de la asasinarea încă neelucidată a marelui savant Ioan Petru Culianu, charisma sa nu s-a is­to­vit, ci ne urmăreşte obstinat. Dovadă stau numeroasele exegeze ce-i sunt în­­chi­na­te, caracterul stimulativ al între­bă­ri­lor pe care le-a ridicat, al problematicii pe care a îmbrăţişat-o de o manieră vi­zio­nară. Unul dintre volumele de refe­rin­ţă despre gândirea lui Culianu este Ultimul Culianu de Horia-Roman Pata­pie­vici, apărut la Ed. Humanitas în 2010, o carte ce reuşeşte să fie unitară prin or­do­na­rea şi rescrierea unei suite de articole, studii, prefeţe, conferinţe realizate de autor între anii 1994–2003. Rezultatul aces­tui travaliu, care impresionează şi prin investiţia de sine (în sensul emoţiei şi mărturisirii unei filiaţii), este însă nu doar o sinteză comprehensivă a gândirii lui I.P. Culianu, ci şi refacerea pasionată a traseului intelectual ce l-a condus pe acest savant de la statutul de învăţat eru­dit „de tip Wartburg“ („tânărul Cu­lia­nu“) la acela de „şaman al propriei ope­re“, ce descoperise o mathesis universalis pe care dorea să o împărtăşească între­gii lumi, nu doar mediului academic („ul­ti­mul Culianu“). Ceea ce autorului îi reu­şeş­te cu brio este, nu în ultimul rând, să redea profilul unui om fabulos, care rea­li­zează fără nicio sforţare ori stridenţă şi, mai mult, cu titlu de intensă asumare personală joncţiunea cu un mod ime­mo­rial de a gândi, situându-se, firesc, în pre­lungirea Renaşterii şi a antichităţii cu­getului omenesc.

H.-R. Patapievici punctează existenţa unei cezuri (pătrundere luciferică a gân­di­torului individual într-un spaţiu inter­zis, bine păzit de principiul Absolut) şi a unei cenzuri transcendentale (noţiune pre­luată de la Lucian Blaga), pedep­si­toa­re a acestei intruziuni, amuţindu-l pen­tru totdeauna pe intrus, prin nebunie (Nietzsche, cazul cel mai flagrant), moar­te sau tăcere. Intervalul de cezură ar fi pla­sat în perioada 1986–1990 a gândirii lui Culianu, radicalizată din ce în ce. Cezura ar fi deci o fantă revelatorie prin care un gânditor de excepţie priveşte în­­tr-o altă dimensiune, astfel încât realul mentalităţii comune (mentalul aferent aces­teia) îi apare ca un spaţiu bidimen­sio­nal faţă de unul tri- sau multidi­men­sio­nal (de tip spaţiu Hilbert), brusc ivit înainte-i. Cenzura, pe de altă parte, este acel baraj ce limitează atât accesul de­plin la adevărul ultim, cât mai ales pu­tin­ţa ori îndreptăţirea de a-l împărtăşi pu­blic, de a-l face inteligibil (cap. I).

În această aventură iniţiatică, I.P. Cu­lia­nu a pornit de la ipostaza pe care o so­co­tea ideală, a magicianului renas­cen­tist. Renaşterea italiană suportase, toc­mai în momentul în care părea să aibă ceva suprem de destăinuit, acţiunea ire­ver­sibilă a unei cenzuri nimicitoare: Re­for­ma şi Contrareforma, în principiu opu­se, dar de comun acord în acest caz, i-au ucis partea fantasmatică, hotărând des­tinul european drept unul al trium­fu­lui ştiinţei – devenită, în chip abuziv, uni­că garantă şi reprezentantă a raţiu­nii umane. H.-R. Patapievici prezintă mo­dul în care, bazat pe contribuţiile unor iluştri cercetători ai istoriei cul­tu­rii, precum D.P. Walker, Robert Klein, Frances A. Yates ori Paolo Rossi, şi con­vins, încă din adolescenţă, de realitatea plurivocităţii (era un fan al lui Borges cu ale sale „cărări ce se bifurcă“), Cu­lia­nu a definit altfel profilul omului re­nas­cen­tist al culturii înalte: nu doar ca pe unul umanist, ci ca pe unul, complex, al unui magician, versat în ştiinţele tradi­ţio­nale. El considera magia o ştiinţă în sens tare (p. 174–5), nu doar o cu­rio­zi­ta­te marginală, aşa cum fusese privită după castrarea impusă de Reformă şi Con­trareformă, şi a redat-o culturii euro­pe­ne în toată demnitatea ei, ca pe un re­du­tabil instrument de cunoaştere, teh­ni­­că de investigare a lumii şi a sufle­tu­lui, com­plementară ştiinţei postcartezie­ne, nu mai puţin valoroasă. Este etapa de pâ­nă la Iocari serio, carte de răscruce în­­­tre „tânărul“ şi „ultimul Culianu“ (cap. III).

După întrebarea referitoare la cum ar trebui să arate subiectul cunoscător pen­tru ca magia să nu fie o superstiţie (p. 176), observând un fapt esenţial, anume că modernitatea s-a produs printr-o schimbare de imaginar, Culianu a lăsat la o parte chestiunea magicianului şi s-a con­centrat asupra generării, în mintea umană, a formelor culturii (religie, filo­so­fie, ştiinţă, magie etc.). Deja în The Tree of Gnosis (Arborele Gnozei), lucrare ce apar­ţine „ultimului Culianu“, faptul reli­gios propriu-zis, ca obiect al istoriei re­li­gii­lor, trece în plan secund, în favoarea unei scheme computaţionale vide a ope­ra­ţiilor minţii, echivalând toate formele de cunoaştere umană, iar adevărul ex­pli­ca­ţiilor, relativizat, face loc adevărului ope­raţiilor, devenit esenţial (cap. II).

Important de remarcat este că, de-a lun­gul scurtei dar fulminantei sale ca­rie­re, I.P. Culianu a rămas fidel unei idei de al cărei posibil anacronism nu s-a te­mut: preeminenţa intelectului, a minţii, asupra realităţii vizibile, idealism in­spi­ra­tor care i-a şi revelat uimitoarele sale descoperiri. Revoluţia ştiinţifică e, aşa­dar, numai o consecinţă, iar nu cauza re­vo­luţiei ontologice trăită de umanitate începând cu timpurile premodernităţii (sec. XII). Imaginea universului nu a fost schimbată de ştiinţă, ci de specu­la­ţia teologică (p. 194). Acest lucru, su­bli­nia­ză autorul, a mai fost afirmat şi de alţi savanţi, înainte sau concomitent cu I.P. Culianu, dar noutatea introdusă de el constă în aceea că apariţia unei noi ştiinţe, determinată de o schimbare de on­tologie, se datorează solidarităţii tu­tu­ror formelor spiritului cu dezvoltare com­ple­tă, principiu statuat în detaliu în schi­ţa pentru volumul neterminat A History of Mind. Volume I. Sunt descrise aici şap­te principii definitorii pentru „ultimul Cu­lianu“: unitatea absolută a minţii ome­neşti, afirmaţia că tot ce e mental (y compris, cultura) se supune modului de operare al minţii, generarea tuturor fe­no­menelor potrivit unor reguli de op­ţiu­ne binară, plecând de la câteva afirmaţii ontologice elementare, inseparabilitatea, în minte, a procesului de generare a di­ver­­selor sisteme, tendinţa oricărui pro­ces in­finit de a acoperi toate consecinţele com­patibile cu posibilităţile sale de ge­ne­rare, caracterul de „hartă a minţii“ al ori­că­rui sistem complet dezvoltat, ca şi coin­ci­denţa, la infinit, a tuturor sis­te­me­lor.

Aşadar, toate formele culturii i-au apă­rut lui Culianu ca fiind produse, prin com­binare, de un sistem binar de gene­ra­re a tuturor opţiunilor posibile cu date simple de input. Sistemul de generare se bucura de trăsătura de a fi universal, propriu tuturor minţilor omeneşti, în vreme ce ipotezele de pornire puteau fi, şi erau, de regulă, „contextuale“ (p. 176). Culianu plasează în mental toate fenomenele istorice, dovedind importanţa ce o acorda diacroniei: istoria este, după el, locul tragic al mutilării obiectelor men­tale (recte, obiectele culturii), ce au o exis­tenţă ideală şi liberă, în spaţiul lor logic, dar sunt perturbate de îndată ce se ivesc în lume, adică sub incidenţa jo­cu­rilor de putere ale realului. Istoria, la urma urmei, era, credea Culianu, o com­petiţie între opţiuni ontologice, un an­sam­blu de lumi mentale divergente, fiin­ţând laolaltă dar şi ameninţate, în drep­tul plăcilor tectonice, de alte tipuri de gândiri. Esenţa misterului creaţiei di­vi­ne este însă jocul (o metaforă de crip­ta­re). Tema ludus mundi este esenţială în gândirea sa, morfodinamica tuturor sis­te­melor de gândire putând fi închipuită ca o tablă de joc a transformărilor (p. 118). Poate de aici şi înclinaţia sa spe­cia­lă pentru Renaştere – model de lume unde exista ştiinţa manipulării fan­tas­me­lor, cu intenţia chiar de a juca jocul lumii (p. 122–4). Mintea umană se re­cu­noaşte în joc, de unde fascinaţia ei pen­tru acesta, iar moartea lui Culianu, in­di­când limita gândirii moderne, este o dovadă a adevărului teoriei sale (ea a fost consonantă şi cu povestirea sa bor­ge­siană favorită, Moartea şi busola, unde Lönnrot e asasinat tocmai din cauza hiper­inteligenţei sale).

Monismul metodologic tipic lui Cu­lianu a făcut apel la teoria haosului ori la geometria obiectelor fractale, aflând de­finiţii matematice adecvate oricăror forme de existenţă, uşor de creat unele din altele, conform unor operaţii punc­tua­le, astfel încât savantul a căpătat con­vingerea de nestrămutat că totul poa­te fi explicat în termeni de mind games (jocuri ale minţii). De o excepţională im­por­tanţă în economia volumului lui H.-R. Patapievici este capitolul IV, dedicat lu­cră­rilor rămase în stadiu de proiect ale lui Culianu, unde aflăm dezvoltări nee­chi­voce ale concepţiilor acestuia. Ray­mun­dus Lullus este alt gânditor favorit, cel ce i-a sugerat posibilitatea permu­ta­ţiilor infinite, ducând până la originile creaţiei, odată cu încercarea de a ex­pli­ca, totodată, lumea şi cuvintele – vădite drept consubstanţiale. Pe bună dreptate se întreabă H.-R. Patapievici dacă acest „instrumentar transdisciplinar“ apt să de­păşească toate disputele cognitive nu în­­seamnă cumva intrarea într-o altă di­mensiune – a minţii? a lumii? – fiindu-i vădit că aceste soluţii ale lui Culianu „trimit dincolo de lume“. Uimitoarea şi, de ce nu, emoţionanta concluzie a lui Culianu este că absolut toate formele de cunoaştere sunt credinţe, deci sunt, în fond, religioase (p. 137).

Culianu a epuizat, într-adevăr, de o manieră fascinantă, posibilităţile de cu­noaştere strict omeneşti, ajungând în punc­tul zero, acolo unde străvechile ştiin­ţe spirituale clarificaseră demult că totul este mental, în vreme ce divinul este dincolo de minte, în dimensiunea strict spirituală. Mă întreb dacă nu cum­va Culianu şi-a făcut demonstraţia toc­mai în spiritul culturii ştiinţifice de tip antifantasmatic (la care nu adera de fapt), eludând chiar subiectivitatea. Poa­te fi aflat divinul astfel, poate fi obiec­ti­vat, apucat în termenii ştiinţei, ca un obiect exterior fiinţei umane? Credem că nu. El se iveşte de la sine după moartea ego-ului. Indiferent de epocă, adevărul metafizic nu s-a modificat. De aceea, nu aderăm la concluzia pesimistă a acestei minunate cărţi: „noi am recăzut în întu­neric. Bâjbâim, complet lipsiţi de geniu“. În spiritul frondeur şi pluralist al lui Culianu, socotim că investigaţia filo­so­fi­că şi spirituală este datoria fiecărui om şi poate începe de la capăt, cu deplină în­­drep­tăţire, mereu.

Horia-Roman Patapievici, Ultimul Culianu, Editura Humanitas, 2010