Bucurestiul Cultural, nr. 13+14, 14-20 iunie 2005

SANDA CORDOS
Targul de carte Bookarest.
Vedere de peste munti

Pentru mine, de aici de la Cluj, desfasurarea targurilor de carte bucurestene în general, a Bookarest-ului de acum, de asemenea, are ceva din derularea (în foileton) a unui film. Daca las la o parte o anume rumoare premergatoare (preparativele usor nelinistite ale celor care pleaca la Bucuresti, invitatiile venite pe mail si telefoanele îmbietoare), primele imagini le captez miercurea (ziua în care presa culturala ajunge în oras) din revistele care au pagini sau suplimente consacrate targului. Aceste vitrine de hartie - expuse în Observator cultural, în 22, în anii trecuti în Adevarul cultural si artistic - tin locul, pentru mine, standurilor de carte. Le parcurg în viteza si ma întorc în ritm lent, de promenada. De obicei promenada nu e solitara; cum iau revistele în drum spre facultate, ele trec prin mainile colegilor care nu le-au vazut înca. Ne uitam, comparam, cartim si ne entuziasmam, forfotim (si noi) în jurul vitrinelor si, foarte adesea, notam în carnetele titluri care nu vor ajunge la Cluj niciodata. Cei mai multi dintre producatorii si difuzorii de carte par sa fie cofetari si au despre marfa lor aceeasi reprezentare ca despre prajiturile de o dupa-amiaza ce se desfac ambulant si în cea mai mare viteza. Cand unul dintre noi pleaca la Bucuresti, aduna listele cu frustrari, în speranta ca va gasi locul în care se vand cartile produse sub egida CNSAS, Academiei Romane (nici pana astazi Dictionarul cronologic al romanului romanesc n-a intrat în librariile clujene), cele publicate de Muzeul Literaturii Romane, Editura Vinea sau, poate, de edituri iesene, timisorene, craiovene etc., care n-au trecut niciodata muntii spre noi.
Pe seara, încerc sa alatur ochilor mei mainile celor care, avand în fata mai mult decat o coperta, întorc paginile. Dar mainile acestea sunt capricioase, ele cauta adesea excentricitatea, cartea cea mai mare si cartea liliputana, se opresc foarte rar la acele pagini care mi-au trezit interesul. TVR Cultural are mai curand pulsiuni narcisiace, îsi filmeaza propriii redactori si prezentatori care, contrariindu-ma, promit cititorilor ca dau autografe (pe ce?), în vreme ce dezbaterile produse direct în targ sunt difuzate la alte ore decat cele anuntate în program. Nu prind nimic dintr-o actualitate care, dincolo de cusururi, ma fascineaza. In stirile putine si sarace ale jurnalelor (întotdeauna mai palide decat cele care însotesc festivalurile de teatru, întalnirile motociclistilor sau expozitiile canine) reusesc, în schimb, sa vad si, uneori, chiar sa aud, pret de cateva zeci de secunde, scriitori. Pe cativa îi cunosc, de altii ma leaga o admiratie frematatoare si chiar un (ilicit) sentiment de familiaritate castigat în paginile cartilor, pe altii îi vad în premiera si îmi par atat de interesanti în miscarile infinitezimale ale interioritartii lor, încat as vrea sa le deschid acum, pe loc, cartea pe care o lanseaza.
In dimineata zilei urmatoare, îmi cumpar trei serioase ziare centrale. Unul îsi dedica pagina culturala Festivalului “Cerbul de Aur” din toamna, celelalte doua scriu despre Bookarest: unul îmi ofera mai ales informatii despre editia foarte nesigura a anului viitor, iar celalalt contabilizeaza cu voluptate dificultatile si accidentele acestui an. Potrivit acestor relatari de la fata locului, targul de carte pare un iarmaroc din care se detaseaza partea de circ. Din informatiile putine si persiflante, deduc ca, în afara unor directori si redactori de edituri nervosi si a unui palc de cititori nemultumiti, singurul scriitor cu treaba în targ va fi, la o data neprecizata, Pascal Bruckner.
Targul se va încheia pentru mine în revistele culturale de saptamana viitoare, în reportaje, premii, bilanturi si poate - cea mai buna varianta de final, în opinia mea, daca autoarea s-a întors în tara - în pagina Ioanei Parvulescu din România literara. Atenta la detalii care scapa celorlalti, bucuroasa ca se afla printre carti si scriitori, Ioana Parvulescu îmblanzeste forfota pe care ceilalti au creat-o si la care imaginar am încercat si eu sa particip cu multa curiozitate si cu un sentiment de sarbatoare, mereu tulburat de barierele care se înalta prosteste între viata si cartile care, în fond, o autentifica sau o fac macar suportabila, atunci cand nu reusesc sa o lumineze.

Rasul sanatos si eliberator

Pe 26 mai, la Centrul Cultural al Republicii Ungare din Bucuresti a avut loc lansarea unui volum al lui Mircea Dinescu aparut în limba romana (Corijent la cele sfinte, Fundatia pentru Poezie “Mircea Dinescu”, Bucuresti, 2004) si în limba maghiara (Szentségekbol bukásra, Editura Pallas Akadémia, Miercurea-Ciuc, 2004). Editia maghiara va fi lansata si la Budapesta, Brasov, Targu Mures, Miercurea-Ciuc, Sfantu Gheorghe. La eveniment, moderat de directorul Centrului Ungar, Beke Mihály András, au luat cuvantul, alaturi de autor, traducatoarea cartii, Váli Éva, si directorul editurii Pallas Akadémia, Jözsef Gyula Tözser. Dupa lectura catorva texte din cartea sa, Mircea Dinescu a raspuns întrebarilor publicului, multe dintre ele cu referire la viata politica actuala.

Váli Éva: Cartea lui Mircea Dinescu contine mai multe scrisori si proteste, un interviu celebru acordat în 89 ziarului francez Libération si pamflete scrise între 85-2003, evocand evenimente ale epocii dictatoriale si scandaluri politice ulterioare, care ne fac sa ne pierdem într-un fel iluziile în legatura cu schimbarea de regim. Iar toate acestea - în limbajul dinescian specific, colorat si condimentat, gustat cu placere nu numai de romani, dar si de maghiarii care prefera sa citeasca în original. Scrierile lui Dinescu iau în deradere toate neajunsurile si josniciile vietii noastre publice, iar rasul sau este contagios, pentru ca umorul lui nu este distructiv, razbunator, nu are rigiditate eroica, cum au foarte multi gazetari, ci este semnul etern al omului liber. Pentru a savura pamfletele lui Dinescu, trebuie în primul rand sa nu fii politician si sa ai simtul umorului - simt care necesita ceva autoironie, un pic de inteligenta si foarte multa seninatate. Eu cred ca politicienii satirizati de Mircea Dinescu ar trebui sa-i fie foarte recunoscatori, pentru ca, fara el, ar fi disparut de mult în cimitirul efemer al cotidianelor.
Va pare rau ca ati parasit CPUN-ul?
Multi am gresit avand sentimentul ca trebuie sa ne vedem de arta noastra. Nu visasem niciodata la capitalism. Poate ca e si vina noastra... In ianuarie 90, Ion Iliescu o propusese pe Ana Blandiana vicepresedinta CPUN. Ea m-a propus pe mine. In final, a fost ales Ion Caramitru. Atunci m-am retras de la Uniunea Scriitorilor si am intrat pentru o vreme în treburi strict functionaresti.
Cum priviti fenomenul Piata Universitatii?
Sa nu ne iluzionam. Toti erau atunci “golani” în Piata Universitatii, inclusiv fostii activisti de partid, iar eu devenisem pasamite comunist, pentru ca nu practicam acel masochism... Ca si la Revolutie, au fost multi naivi. Naivii sunt majoritari întotdeauna.
Se vroia schimbarea lui Iliescu.
Bun, a fost schimbat Ion Iliescu, dar iata ca Emil Constantinescu a reusit sa-l readuca. In mod normal, daca dupa Iliescu urma un om politic adevarat, Iliescu nu mai avea ce cauta în politica, pentru ca nu poti sa spui ca, în perioada lui Emil Constantinescu, Ion Iliescu în opozitie a fost atat de fascinant încat lumea s-a reîndragostit de el.
Cine a cumparat actiunile de la Academia Catavencu?
Intai am fost la Patriarhia Romana si preotii nu au vrut, dupa aceea la Manastirea Agapia si, pentru ca cei de acolo nu aveau bani, le-a cumparat d-l Vantu. Apoi, le-a dat înapoi academicienilor... (rasete). Vantu, pe atunci, nu se afla în perioada de criza, era un om onorabil. Am avut mai multe oferte, actiunile erau de vanzare, si asa au ajuns la el. Stiu ca ziceti “d-le, cum sa cumpere Vantu?”. Pai, o vanzare se face ca o vanzare. Ce, doamnele de la alimentara ar trebui sa nu mai vanda branza decat celor care merg la biserica?
Cum va întelegeti cu Basescu?
Eu l-am sprijinit foarte tare pe Basescu, în ideea ca, daca iesea presedinte Adrian Nastase, eram dispus sa emigrez.
Cum vi se pare politica lui?
Trebuie sa spun ca am ramas socat de faptul ca Andrei Plesu nu a putut face casa buna cu Traian Basescu - printre altele, eu l-am convins pe Andrei Plesu sa vina la Cotroceni si el ar fi fost o mare sansa pentru Traian Basescu. I-am si spus atunci d-lui Basescu: “Odata cu Andrei Plesu plec si eu”.
Cum lucrati cu Cristian Tudor Popescu la Gandul?
Pana acum foarte bine, pentru ca el a venit cu o echipa de jurnalisti tineri care functioneaza impecabil. El îsi scrie articolele lui, eu pe ale mele, nu avem neaparat aceleasi simpatii sau antipatii. Pe vremuri ne-am înjurat, eu am scris chiar un pamflet împotriva lui, dar ramane un jurnalist profesionist. Sigur ca, spre deosebire de mine, care am un simt al umorului care ma salveaza de multe ori din situatiile dificile, el e mai încrancenat, mai înnorat.
Cu privire la emisiunile dvs. de televiziune nocturne, continuati sa prezentati aspecte din viata taranimii romane?
Deocamdata nu mai am voie sa fac emisiuni, CNA mi-a interzis acest lucru, atata timp cat functia de membru al Colegiului CNSAS e echivalenta cu functia de secretar de stat. Aceasta hotarare era luata în ideea ca membrii de partid care au emisiuni, fie ca sunt parlamentari, senatori, deputati, ministri sau secretari de stat, nu au voie sa faca propaganda partidului în cadrul respectivei emisiuni. Or, eu nu sunt membru în nici un partid. Pe de alta parte, Colegiul nu e subordonat nici unui minister, iar eu îmi practic meseria mea, de scriitor si de jurnalist în televiziune. E o prostie. De rasul curcii e ca am fost interzis în urma cererii celor de la Romania Mare. Faptul ca tovarasul Mercea, care se ocupa candva de securitatea Bucurestiului, a putut sa semneze aceasta cerere catre CNA si a fost aprobat da si masura nebuniei pe care o traim în Romania capitalista, dupa 15 ani. Asta e Romania, în ea locuiti si dvs., nu numai eu. Am voie în schimb sa fiu invitat în emisiuni.
V-a batut gandul sa intrati totusi în politica?
Deocamdata scriu la Gandul... cochetez din cand în cand cu ideea unui partid ecologic, pentru ca eu cred ca Romania nu are sanse decat daca merge pe ecologie, pe agricultura ecologica, turism ecologic, nu avem prea multe altele de oferit. Din pacate, pe ecologism au pus mana tot felul de grupari ciudate.
Ce stiti despre arhiva CC al PCR?
Nu stim unde este, nu avem acces la ea. Nu avem nici arhiva Armatei, la ora asta. Nici pe cea a Securitatii.
Chiar sunteti agricultor?
Da. Dupa ce mi-am vandut actiunile de la Academia Catavencu si întamplator am nimerit în zona Olteniei, la Cetate, unde mi-am facut propria fundatie culturala, am investit în pamant. Mi-am luat tractoare, combina etc. Multi ani am dat chix, dar deja de anul trecut lucrurile s-au stabilizat si am luat în arenda, pe 50 de ani, 800 de hectare de pamant. Anul asta am facut un vin extraordinar...
Cum stati totusi cu poezia?
Am scris foarte rar în ultimii ani. Anul asta am scris doar o poezie. Au fost ani în care nu am scris însa nici una. Cand o sa termin cu politica, cu publicistica, o sa ma retrag pe langa Dunare si s-ar putea sa mai scriu.
Exista un jurnal al acestor ani ?
Nu mi-am facut un jurnal, desi unele lucruri meritau poate sa fie scrise. Pe de alta parte, m-am gandit ca sunt si foarte multe efemeride în ideea de jurnal. Totusi, dupa ceea ce s-a întamplat în acest an, as fi tentat sa scriu o carte - ea ar fi însa mai degraba una de proza decat un jurnal.

A consemnat Ioana Anghelescu

PAUL CERNAT
Dramaturgie cu vedere spectrala

Matei Visniec nu este doar cel mai jucat dramaturg roman al ultimului deceniu si jumatate - un optzecist deja clasic, “papa” al teatrului nostru alternativ, prezent in egala masura pe scenele din tara si pe cele din strainatate - ci si singurul dramaturg de vocatie al generatiei sale. Poate chiar singurul dramaturg, daca excludem piesele stranii, scrise in anii 70, dar publicate in volum abia acum cativa ani de Emil Paraschivoiu, sau micile exercitii de “scoala ludica” ale unor congeneri ars amatoristi precum Ioan Grosan. Generatia dezghetului lansase destule nume sonore in dramaturgie, de la Teodor Mazilu si D. Solomon la ceva mai tinerii Ion Baiesu, D.R. Popescu sau Marin Sorescu. Insa in tot mai irespirabila Romanie ceausista a anilor 80 postura de dramaturg reprezentabil pe scenele patriei era rezervata doar scriitorilor deja consacrati, negativitatea absurdista, cinic-demitizanta a tinerilor nefiind agreata de regim. In cazul lui Visniec, teatrul a constituit, din 1977 pana in 1987, opera sa underground, nepublicabila in volum (ci doar in reviste) si, mai ales, nereprezentabila scenic. Publicata in volume a ramas doar remarcabila poezie existentialist-abstracta a profesorului navetist, citita la Cenaclul de Luni.

Navetistul trans-frontalier

Relansarea poetului ca dramaturg franco-roman - in 1990, la trei ani dupa exilarea sa la Paris - a constituit unul dintre cele mai spectaculoase fenomene de rebranding literar postcomunist. Un fenomen comparabil intrucatva cu “convertirea” la proza a poetului-fanion al generatiei 80, Mircea Cartarescu. Caci daca proza acestuia din urma e o extensie biografista si mistic-vizionara a poeziei sale anterioare, teatrul lui Visniec propune o expandare a filonului poetic pe coordonatele unor scenarii dramatice complexe, deosebit de eficiente scenic. Amestecuri insolite de experiment funambulesc si clasicitate, infuzate de un rafinat umor negru, piesele mai noi sunt rezultatul unei navigari intre limbile franceza si romana. Nu mai avem de-a face, ca la Ionesco sau Cioran, cu optiunea pentru o alta identitate lingvistica. Visniec e un transfrontalier prin excelenta, un “navetist” intre poezie si teatru, intre limba franceza si cea romana - practic, intre doua experiente distincte, intre doua lumi. Tragicomedii ale descompunerii si alienarii umane, meditatii sau parabole deconstructive, piesele sale seduc prin dezvoltarea arborescenta a unor naratiuni poetice cu tenta crepusculara si substrat existentialist; titlurile lungi, descriptive, exprima la randul lor o poeticitate cu o “marca” inconfundabila.
Scrise intre 1995 si 2000 si “trecute prin doua filtre lingvistice, cel francez si cel roman”, cele patru piese care compun noul op dramaturgic al autorului (Mansarda la Paris cu vedere spre moarte, aparut la Editura Paralela 45 si lansat la actuala editie a Targului International de Carte Bookarest) trebuie discutate pornind de la baza lor literara afirmata chiar in “cuvantul inainte” al cartii (Cuvintele mele cersesc incarnarea): “Cand ma gandesc la atitudinea pe care am avut-o in toti acesti ani (am inceput sa scriu teatru in mod serios prin 1977) fata de textul dramatic, ca o baza literara pentru fenomenul mult mai complex al spectacolului, imi dau seama ca am ramas iremediabil un autor de moda veche. Un autor de moda veche este cineva care crede cu naivitate fatidica in puterea cuvantului si in mesajul emanat din emotia estetica a unei povesti. Cred ca piesele mele pot fi citite si astfel, de oameni avizi de povesti, care isi creeaza propriul lor moment teatral in singuratatea lor, asezati intr-un fotoliu cu o carte in mana”. Metafora cuvintelor scrise care “cersesc incarnarea” - adica depasirea conditiei alienante, eliberarea, “mantuirea” prin punerea in scena a misterului - exprima elocvent natura exorcista a acestui tip de teatru.

Un teatru exorcist

Piesa care da titlul volumului este una dintre capodoperele dramaturgiei lui Visniec. Pusa in scena anul trecut de Radu Afrim la Teatrul National din Cluj, ea ofera o imagine memorabila, de mare complexitate si intensitate dramatica, asupra ultimului Emil Cioran, atins de maladia lui Alzheimer. Desi nu l-a cunoscut direct pe filozof, dramaturgul - care l-a avut drept reper pe “marele inrait” - ii aduce un omagiu intors, reusind sa-i surprinda esenta ultima a umanitatii in raspar cu imaginile proiectate de hagiografii sau detractorii sai. Marele eretic, blasfemiator si calomniator al umanitatii apare aici despuiat de orice aura, victima umilita, sublim-penibila a unui destin de o ironie macabra. Un octogenar descompus de boala, comentandu-si, cand lucid, cand confuz, pierderea ireversibila a memoriei; alternanta intre luciditate si confuzie este relatata vérité, cu un fin simt al detaliului replicii. Fapt curent in teatrul lui Visniec, personajele (cu exceptia personalitatilor: Cioran, Meyerhold, Cehov) sunt niste categorii, purtand nume asemanatoare lungilor titluri descriptive: Orbul cu luneta devenit Profesorul de filozofie orb, Tanarul care vrea sa se sinucida, Orbul cu luneta devenit seful sectiei apatrizi, Distinsa doamna care face firimituri, Femeia in alb, Femeia care iese din mare (imagini ale Simonei Boué), Dactilografa (expresiva “acuzatoare” a lui Cioran) s.a. Admiratori, emuli si acuzatori invoca pasional imagini ale filozofului eretic, in contrast tragicomic cu decrepitudinea bietului om real, zdrentaros si nauc, ratacind in preajma lor. Si asta in vreme ce oamenii simpli cu care intra in contact nu vad in el decat un batranel confuz. Personajul Cioran ramane, pana la sfarsit, ontologic strain, ratacit intr-o piesa straina. Descinsa din celebra fotografie care-i infatiseaza pe Cioran, Eliade si Ionesco in Piata Furstenberg din Paris, imaginea filozofului prinde corp intr-o lume de orbi, de halucinati si de spectre, o lume care se tulbura, se i-realizeaza progresiv (o data cu evolutia bolii) si se destrama, in care personajele se transforma in fantasme, punandu-i in abis sensul intregii existente. Condus cu o magistrala stiinta a gradatiei contrapunctice, cu o tehnica aproape subliminala a acumularii, textul devine coplesitor catre final: teatru de umbre cosmaresc al unei memorii/identitati care se stinge absorbita intr-un black hole, piesa elibereaza exorcist intreaga tragedie a omului Cioran, in - poate - cel mai rascolitor text care i-a fost dedicat vreodata.
Trei dintre piesele componente ale volumului (o exceptie: Paparazzi sau Cronica unui rasarit de soare avortat) pornesc, intr-un fel sau altul, de la drame ale Estului european: ura/fuga de sine a filozofului roman expatriat (in Mansarda la Paris...), pactul dintre artist si Puterea totalitara (in Richard al III-lea nu se mai face sau Scene din viata lui Meyerhold), problema frontierelor, a conflictelor interetnice si a “mercantilizarii” capitaliste a traditiei locale din tarile fostei Iugoslavii (in Hotel Europa Complet). Matei Visniec e un dramaturg aflat in cautarea resorturilor ascunse ale Raului dincolo de butaforia politicului. In Hotel Europa Complet sunt deconstruite atat discursul etnicist, sacralizant al gardienilor nationali, cat si cel capitalist-european sau corect politic (ex. fiica-prostituata cu identitate estica incerta, acuzata de sovinism pentru ca nu poate face sex oral cu negri). In fiecare piesa apar intercalate scene halucinante, de mare efect: de pilda, in Mansarda... intalnirea finala intre Emil Cioran-tanar si Emil Cioran-muribund, ratacind intr-un labirint de oglinzi printre imagini descompuse. Sau inventarul de oase multietnice din Hotel... comercializate in vederea identificarii. Sau...

Dramaturgie si spectrologie

Se vede in acest volum mai mult decat oriunde altundeva faptul ca una dintre obsesiile majore ale lui Visniec este moartea, privita ca neant absolut sau ca spectralitate acuzatoare; totul - in cheie poetica, enigmatica si ironica. In finalul din Mansarda la Paris cu vedere spre moarte, Cioran se desparte definitiv de umbra sa pierduta (identitatea din tinerete) si se adreseaza spectatorilor, inainte de a disparea definitiv dincolo de colina ce duce inapoi spre paradisul pierdut: Coasta Boacii, “neantul valah” devenit acum neant pur si simplu. Richard al III-lea nu se mai face sau Scene din viata lui Meyerhold este o “adaptare libera dupa ultimul cosmar avut de regizorul Vsevolod Emilievici Meyerhold inainte de a fi ucis in inchisoare, in anul 1940, din ordinul Generalissimului Iosif Visarionovici Stalin”, iar personajele reale sau fictive ale piesei - aflate sub ochiul ucigas al unei Cezuri kafkiene - se misca dupa o logica onirica. Intertextul shakespearian intervine in realitatea politica stalinista deconspirand-o, iar masina de scris se transforma la final in mitraliera care “semneaza” sentinta regizorului rus. In Hotel Europa Complet, fiul mort intr-un conflict balcanic isi bantuie propria familie dornica sa-i recupereze osemintele cu orice pret (reluare postmoderna a tragediei Antigonei), iar gropile comune ale celor ce s-au masacrat intre ei de-a lungul istoriei ultimului secol apar ca niste republici ideale, unde domneste toleranta interetnica intre schelete. In Paparazzi sau cronica unui rasarit de soare avortat, piesa cea mai “comerciala” din volum, sfarsitul lumii - marcat prin stingerea soarelui intr-o catastrofa cosmica - apare ca o farsa sinistra, exploatabila cinic si comercial ca scoop. In contrapartida cu Mansarda..., unde protagonistul regreseaza la stadiul prenatal pierzandu-si memoria, apare aici un personaj (Omul pentru care nasterea a fost o prabusire) care-si pastreaza memora prenatala, dinainte de “caderea” in lume.
Cu o arhitectura supraetajata - existentiala, politica, psihanalitica - teatrul lui Visniec are si o subtila deschidere metafizica. Echilibrul intre registre, finul dozaj intre umor si gravitate, intre cinism si misterul poetic, inventivitatea scenica, efectele spectaculare insolite, forta expresiva socanta a reflectiilor si a situatiilor simbolice sunt doar cateva din atractiile sale. Descinse partial din Beckett, dar trecute prin filtrele postmodernismului, piesele au o evidenta componenta baroca: pretutindeni jocuri de oglinzi deformatoare, de lumini si de umbre, estropiati, infirmi. Personajele se misca adesea intr-un spatiu liminal, intre viata si moarte, intre real si halucinatie, intre normal si patologic. “Legate direct de cosmarurile si sperantele secolului ce s-a incheiat” aceste “piese de maturitate” (dupa cum putem citi in postfata Mirelei Nedelcu-Patureau, cercetatoare in domeniul artei spectacolului la CNRS Paris) sunt bantuite de spectrele ce guverneaza subconstientul vinovat al lumii in care traim. Nu toate cele patru texte sunt la acelasi nivel: daca prima piesa e de departe cea mai pregnanta, in Scene din viata lui Meyerhold intriga sufera de un anumit demonstrativism, iar in Paparazzi... registrul trivial nu cupleaza foarte bine cu cel grav, finalul fiind fortat si cam lipsit de relief. Dincolo de orice inegalitati, ele dau insa - toate la un loc si fiecare in parte - masura clasicitatii unui fascinant dramaturg contemporan.

* Matei Visniec, Mansarda la Paris cu vedere spre moarte, Ed. Paralela 45

SAVIANA STANESCU
Europa si America trebuie sa comunice mai mult

Teatrul Lark si strategiile lui de schimb international

Doamna Saviana Stanescu, de curand v-ati intors din America, unde scrieti si predati teatru la Universitatea New York. Cu ce scop si pentru cata vreme v-ati întors?
M-am intors in tara dupa patru ani, pentru ca am obtinut in America o bursa TCG (Theatre Communications Group) - TCG este organizatia umbrela pentru toate teatrele din America, care finanteaza proiecte si spectacole si publica American Theatre, cea mai prestigioasa publicatie de teatru de acolo. Aceasta organizatie mi-a facut oferta sa lucrez cu Teatrul Lark, in primul rand ca sa-mi dezvolt propriile proiecte, în calitate de dramaturg-in-rezidenta, dar si ca sa incurajez si sa implementez strategii de schimb international. Am inceput, fireste, cu Romania. Avem un proiect pe doi-trei ani, in etape, si asta este etapa in care identificam oameni, artisti, grupuri, vedem cu cine am putea lucra în Romania. In a doua etapa se va contura concret un proiect, in care cativa artisti, scriitori romani sau regizori, vor veni in America si Teatrul Lark va facilita pentru ei lucrul la o piesa sau un reading, sau chiar o productie. Probabil, dupa aceea, cativa scriitori americani vor veni aici sa lucreze cu artisti romani. Aceasta e schema larga, vom intra in mai multe detalii pe masura ce dezvoltam aceste parteneriate. Am avut foarte multe intalniri la Bucuresti, pentru a vedea cu cine putem face genul acesta de proiecte. E nevoie ca artistii romani sa-si doreasca sa vina acolo si sa se intample ceva - piesele lor sa fie promovate, sa se lucreze pe ele, intr-un mod profesionist, cum este in America. Scrisul unei piese, in America, inseamna meserie, craft: dezvolti un text cu actorii si regizorii intr-o incapere pana ajunge la forma cea mai buna, spre a fi produs. Din momentul acela însa regizorul nu mai are voie sa taie din textul tau nimic. Exceptând zonele de experiment, senzatia mea e ca, în timp ce cultura teatrala romaneasca, est-europeana, e orientata spre regizor, în cea americana totul se face in jurul scriitorului, al dramaturgului. Acolo exista un respect imens pentru text. La rândul sau, dramaturgul are un respect imens pentru meseria lui. Teatrul Lark, pe care l-am adus aici, este centrul play development din New York si lucreaza cu teatre semnificative din intreaga America. Ei dezvolta in jur de 80 de piese pe an si le promoveaza in diverse faze la teatre regionale, la teatre din New York, în diverse competitii, lucreaza cu dramaturgi, de la cei mai cunoscuti, ca Edward Albee, Arthur Kopit, David Henry Hwang, pana la dramaturgii cei mai tineri.

Selectam individualitati din generatii diferite, nu grupuri

Veti favoriza institutiile sau sunteti dispusa sa lucrati cu artisti neafiliati, sa zicem, unui teatru?
Suntem dispusi sa lucram cu institutii, ca ICR si UNITER, dar si cu teatre de avangarda, ca Green Hours, cu teatre mai established, ca Odeon, si chiar cu Ministerul Culturii, care e dator sa sprijine cultura. Dar toate aceste parteneriate trebuie create in jurul unui proiect coerent, in care nu acordam prioritate unui grup sau altul, ci indivizilor, deci selectam piese bune, cu artisti, dramaturgi sau regizori buni, care vor sa lucreze in contextul pe care il putem noi asigura.
Cunoasterea limbii engleze e o conditie?
Nu e o conditie, pentru ca putem lucra cu traducatori. Conditia este sa intereseze modalitatea asta de lucru: de a dezvolta o piesa sau de a colabora cu un dramaturg american si de a scrie. Deocamdata, proiectul nu e conturat in detalii. Trebuie sa ne lamurim întâi care e situatia aici. Se pare ca avem suport de la ICR, ceea ce e semnificativ. Prima etapa ar fi traducerea de piese contemporane românesti in engleza, urmând ca noi sa le prezentam in New York, într-o serie de spectacole-lectura. Apoi, urmatoarea etapa va fi sa lucram acolo cu scriitori - cu traducatorii alaturi, daca e nevoie. Mai degraba conditia e deschiderea spre dialog, pentru ca asta e ce promoveaza acolo Teatrul Lark: o comunitate de playwrights, de dramaturgi si de artisti care lucreaza impreuna, chiar daca sunt din grupuri sau generatii diferite. Ideea generala e sa reusim sa cream un adevarat schimb cultural, de substanta, in care oamenii vad cum se lucreaza in contextul acela, cum sunt promovate piesele in spatiul american, iar piesele americane, care conteaza acolo in momentul acesta, devin cunoscute aici. Trebuie sa avem un proiect coerent care sa faca asta posibil.
Vorbiti-ne putin despre experienta dvs. acolo. S-a petrecut ceva substantial cu scriitorul din dvs. dupa ce ati plecat?
Da, s-a modificat radical. Eu am debutat aici ca poet si apoi am evoluat dinspre poezie spre poemul dramatic - gen Proscrisa, un grupaj de poeme adunate in jurul povestii unei femei care fugea de toata lumea. Acesta e primul text care mi-a adus recunoastere internationala, fiind produs la Paris, la Teatrul Gérard Philippe. Dupa aceea am inceput cu adevarat sa scriu teatru. M-am format deci ca dramaturg intr-un moment in care aici nu exista o scoala de dramaturgie. Am mers la cursuri de dramaturgie in Germania, in Cehia si am participat la workshop-uri, in Marea Britanie.
O mica paranteza: “dramaturg” inseamna nu doar cel care scrie o piesa noua, dar si un om care poate sa lucreze alaturi de regizor la actualizarea, sa spunem, a unei piese vechi, sau un om care face dramatizarea dupa un roman.
Asta e problema, ca in engleza “dramaturg” nu inseamna playwright - playwright este autorul unei piese, iar “dramaturgul” e cel care se ocupa de cercetare, asista la repetitii, da sfaturi, ofera documentare pentru o piesa. E mai degraba teatrologul. Eu am lucrat cu dramaturgul alaturi la toate piesele mele, dar el nu se amesteca in text. Dramaturgul e cumva capul limpede care sta in sala unde lucram noi cu regizorul si actorii si pune intrebarile esentiale, te impinge pe tine, ca playwright, sa dai raspunsuri, sa faci piesa sa aiba sens si/sau sa fie cat mai puternica din punct de vedere dramatic.
Se poate invata scrisul?
Asta e o intrebare... Nici eu nu credeam, cand am ajuns acolo, ca se poate. Desigur, nimeni nu-ti poate da talentul, inspiratia, vocea ta unica de scriitor, dar se poate invata partea de meserie care e scrisul, partea asta de transpiratie, in care stai si lucrezi pe un text, tinând cont de exigentele speciale ale scenei. Nu ma refer acum la poezie sau roman, desi in America exista si masterate in creative writing, ci la teatru, care inseamna comunicare directa catre o audienta. De aceea e important sa comunici cat mai clar ce ai de spus.

In teatrul si proza americana sunt importante problemele social-politice si de identitate

Ati avut nevoie de multe clarificari acolo, pentru ca veneati dintr-o alta cultura?
Am avut. De asta acum, venind inapoi in Romania, ma simt cumva suspendata intre doua lumi. Acolo am muncit foarte mult ca piesele mele sa comunice unei audiente americane. Pentru asta trebuie sa stii exact ce vrei sa spui si cui vrei sa spui. Cand am lucrat la Waxing West, care este o piesa ce atinge si subiectul revolutiei romane, am fost nevoita sa pun in replici, intr-un fel care sa fie si dramatic, si puternic, multe detalii, explicatii despre cine era Ceausescu, ce palate avea, cum traiau oamenii sub dictatura s.a.m.d. Pentru ca nu ajungea pur si simplu sa pun personajele sa se miste, câta vreme echipa cu care lucram si publicul de acolo nu întelegeau contextul revolutiei române. Ma intrebai de marea schimbare. Asta a fost marea mea schimbare. Aici scriam comedii negre, absurde, pe linia Ionesco, Beckett, si credeam, cand traiam in Romania, ca ceea ce fac e cel mai modern lucru care se poate intampla. Si tin la piesele alea - la satirele mele negre, absurdiste. Dar acolo ele par confuze, nu se intelege nimic din ele. In America, mai ales in zona teatrului si prozei - nu vorbesc de experiment - important e sa tratezi probleme social-politice si de identitate, fiindca în jurul lor are loc discutia culturala si sociala. E si normal sa fie asa, de vreme ce America, si in special New York-ul, e un creuzet in care se amesteca atâtea rase si etnii. Ei se asteapta de la un scriitor din estul Europei sa scrie despre identitatea est-europeana si asteapta ca experienta culturala sa fie in aceeasi masura estetica si educationala. Eu predau la Universitatea din New York dramaturgie europeana contemporana si exact asta am de explicat, timp de un semestru, studentilor mei - diferenta dintre estetica americana si cea europeana. Noi suntem invatati sa vorbim despre orice, despre adevaruri universale, ce conteaza e scrisul, estetica, a aduce ceva nou in sensul estetic, pe cand acolo nuanta social-politica, comunitara, este mai importanta. Mai ales din cauza lui political correctness, ei chestioneaza orice probleme care tin de rasa, de etnicitate etc.
Nu e o arie prea restrictiva pentru artist?
Nu mi se pare, cred ca si aici trebuie invatat cate ceva din ceea ce se intampla acolo, sa respectam alte rase, alte identitati, sa ne punem intrebari asupra propriei identitati. Restrictii sunt în ambele zone si de aceea cred ca Europa si America trebuie sa comunice mai mult. Eu cred ca America trebuie sa invete de la Europa aceasta deschidere spre un anume tip de estetic, de umor, spre o creativitate fara inhibitii sociale. Dar, in acelasi timp, cred ca si Europa trebuie sa invete de la America respectul pentru “celalalt”, sa nu cultive derizoriul de dragul derizoriului. Pentru ca, mai ales aici, in Romania, de multe ori nu putem face nimic constructiv tocmai pentru ca avem un particular simt al derizoriului. Preferam sa facem misto de cel care vrea sa faca ceva, în loc sa incercam sa-l intelegem si sa cooperam. Din pacate, 50 de ani de comunism au compromis aici orice discutie despre comunitate, identitate, activism social.
Problema identitara nu a explodat acolo dupa 11 septembrie?
Dupa 11 septembrie s-a acutizat. La ei, toate aceste evenimentele sociale, politice, ajuta sa se coaguleze un spirit de comunitate si o discutie in jurul identitatii. Foarte recent, a avut loc o dezbatere a comunitatii asiatice americane, ai carei reprezentanti erau revoltati ca, desi provin din zone diferite ale Asiei, din Cambodgia, din India, etc., sunt bagati toti în aceeasi oala, a “comunitatii asiatice”. Dar, daca ei vor sa obtina niste drepturi sau sa-si faca auzita vocea, asta e felul in care pot merge mai departe - construind o comunitate si lasand vocea comunitatii sa se auda, pentru ca in America exista o traditie în acest sens. E drept ca asta m-a izbit si pe mine la început. Am avut senzatia ca acolo, ca sa obtin o bursa, de pilda, trebuie sa-mi aplic o eticheta, sa intru într-o cutiuta, desi simteam ca sunt mult mai mult decat cutiuta aia. Drept protest, am si facut un performance, in care mi-am lipit etichete pe tot corpul, inclusiv pe fata, pe care scria: “est-europeana”, “femeie”, “studenta”, “scriitoare”, “artista”. Am facut si o aplicatie fictiva, dupa care am facut cópii pe care le-am dat spectatorilor, spunându-i fiecaruia în parte: “va rog, primiti-mi aplicatia!”. Spectacolul se numea Deadline, era un performance de 10 minute, de tip conceptual, prin care am vrut sa fac publicul sa se gandeasca la etichetele pe care trebuie sa ti le aplici daca vrei sa obtii ceva in societatea aceea. Dar n-am facut asta numai pentru public, ci pentru ca in contextul acela ajungi sa te gandesti la aceleasi probleme. Cand eram aici nu ma gandeam prea mult la identitatea mea, la faptul ca bunicii mei sunt aromani, la faptul ca radacinile mele sunt balcanice, dar, cand am ajuns acolo, toate dezbaterile fiind de aceasta natura, am început si eu sa-mi pun intrebari: cine sunt, de unde vin, cum a determinat contextul social-politic existenta mea si cum au modificat 50 de ani de comunism viata parintilor mei si de ce am iesit eu cum am iesit dupa decretul din 66?.
Intr-un interviu mai vechi spuneati ca inainte de 89 nu va interesau ideologiile. Din contra, va refugiati in poezie si in matematica. Imediat dupa 89, ati devenit mai interesata de problema feminina. A ramas aceasta o preocupare si pe teritoriul american?
Cert e ca acolo nu mai pot si nici nu mai e cazul sa fug nici in poezie, nici in alta parte, ci sa raman verticala si sa scriu despre ce este, despre ce se intampla in jurul meu, in realitatea imediata. Pentru ca am studiat acolo, am facut un masterat in Performance Studies si am obtinut si un Master of Fine Arts, diploma finala in Dramatic Writing, practic eu m-am reformat la New Yor University ca artist si ca persoana, m-am reinventat, intr-un fel, studiind in contextul acela. M-am schimbat fundamental si mi-am dat seama ca ce consideram noi aici feminism... Oh, n-ar trebui sa spun asta, dar aici vin termenii astia la mana a doua, a treia. Eu ma consideram feminista aici. Ei, acolo am aflat ca nu eram nimic in termenii feminismului - eram înca prea feminina. Venind dintr-o societate patriarhala si destul de macho ca cea romaneasca, eu eram incremenita intr-un prim val de feminism, care fusese in America prin anii 60-70. A existat odata feminismul acela activist, al femeii care vrea sa fie puternica, sa aiba o cariera, apoi a existat feminismul lesbian si cel rasial, al femeii afro-americane sau asiatice, care are si mai multe probleme decat cea alba - si acum vine un nou val de feminism, in care femeia se intoarce la feminitate, vrea cariera, dar si familie, si copii, vrea o viata implinita. E interesant cum se schimba valurile astea de feminism si cum ceea ce este aici feminism la un moment dat, acolo e un “fost feminism”.

Postmodernismul este invechit

Oare problemele de receptare pe care le-ati intampinat cu piesele dvs. nu sunt legate tocmai de acest contratimp pe care îl invocati? Primele dvs. piese nu au fost scrise sub influenta unui postmodernism de mana a doua, în timp ce teatrul american se intorcea la un fel de structura clasica, mai bine precizata?
Iar ma feresc sa generalizez, dar, intr-adevar, ce faceam eu aici in numele postmodernismului tinea acolo de postmodernismul anilor 70-80. La New York University, cat am fost eu studenta, termenul de postmodernism era folosit cu reticenta, era ceva total invechit - se studiaza, se foloseste in discursul teoretic, dar nu mai e la moda, e ceva depasit. Nu e vorba neaparat de o intoarcere, ci acum discursul e de alt tip, de tip globalist. Si chiar globalismul e problematic. Totul e acolo problematic. Acum se discuta în termeni de “transnationalism”, pentru ca globalismul inseamna sa-i pui pe toti in aceeasi oala, fara sa respecti natiunile. Discutiile sunt foarte subtile si nuantate în ce priveste toate aceste zone. Se vorbeste despre societatea postreligioasa, despre societatea postumana, despre omul tehnologic. Postmodernismul a ramas in urma.
Stiu ca va atrage lumea tragediei eline. De unde vine acest interes?
În America chiar predau un curs de reconfigurare a clasicilor, iar interesul meu pentru aceasta zona intra intr-un context general, pentru ca asistam la un adevarat fenomen de recuperare a clasicilor. Nu e vorba de a oferi noi viziuni regizorale asupra lor, cum se intampla aici. Acolo scriitorii rescriu textele antice. Mai mult decat atat, o prietena a mea rescrie, de pilda, Lulu de Wedekind, altcineva a rescris Ondine de Giraudoux. Societatea de acolo fiind interesata de prezent si viitor, tot timpul se simte nevoia ca trecutul sa fie actualizat, rescris, reinventat, reconfigurat. Chiar vreau sa scriu o carte despre asta, despre modul în care operele clasice sunt rescrise in asa fel incat sa se adreseze unei audiente contemporane si sa vorbeasca despre probleme relevante, acute. Nu comentez daca e rau sau bine, dar, categoric, cand eram in Romania discutia culturala era orientata spre trecut, spre respectul pentru clasici si pentru operele scriitorilor morti. Acolo nu e asa. Exista un respect academic pentru scriitorii clasici, dar interesul viu, permanent, este pentru scriitorii vii, care pot fi prezenti la o discutie. Discutia conteaza la fel de mult ca opera.
Inainte de plecare sustineati ca poezia si-a epuizat rezervele de creativitate si ca e nevoie de o intoarcere la surse, la sincretism, pentru regenerarea ei. În America se cultiva sincretismul?
Sincretismul - sau mai degraba multimedia. La Ontological Theater din New York, teatrul lui Richard Foreman, care e cel mai mare regizor experimental de azi, am creat recent un spectacol numit Suspendida, impreuna cu scenografa Oana Botez Ban si cu jazz-istul Lucian Ban, cu o dansatoare din Grecia, Irina Poulos, cu Lucretia Briceno din Peru si cu un videograf olandez, Erwin Maas. Textul e poetic, e sincretic, daca mai putem sa-i spunem asa, combina cuvinte in diverse limbi, in greceste, spaniola, romana, engleza. Este povestea unei femei emigrant: asta e tema care ma obsedeaza acolo - o rescriu in toate formele posibile, de la piese realiste pana la poeme surrealiste sau spectacole multimedia. Spun si respun incontinuu care e problema noului venit in America, cum esti suspendat - Suspendida - intre doua lumi, lumea veche si lumea noua, cum incerci sa te adaptezi la lumea noua, dar te trage inapoi lumea veche, pentru ca e in venele tale, in ADN-ul tau. La asta ma refer si in Waxing West. Subiectul Suspendidei mi-a fost sugerat de un interviu pe care l-am facut cu o femeie din Cecenia, Asset, care a fost martora la genocid si a obtinut azil politic in America. Ea mi-a povestit niste lucruri cutremuratoare, care m-au marcat, cum viata ei acolo era sa spele cadavre, si veneau cadavre peste cadavre, si unul era fara fata, iar ea i-a desenat o fata, pentru ca ea e musulmana si obiceiul lor e sa spele cadavrele. Nu poti sa te refugiezi in estetic cand ai acolo oameni care tocmai au scapat de un genocid!
Traim, ca si personajele dvs. din Waxing West, povesti paralele, care prezinta totusi similitudini tulburatoare. Nu se poate concepe, în viata reala, “întâlnirea” acestor povesti, a diferitelor culturi?
Nu neaparat. Vezi, totusi n-am scris piesa asta complet realist. Piesa asta vrea sa fie o radiografie a noilor veniti in America si sa faca o punte intre doua culturi, sa comunice faptul ca, dincolo de contextul social-politic si istoric, pana la urma oamenii sunt aceiasi. Atunci cand apare o trauma colectiva, de tipul revolutie din 89 sau al lui 11 septembrie, oamenii se intalnesc undeva, dincolo de problemele, idiosincraziile si nevoile lor personale.
Ati avut intalniri importante în Statele Unite, cu Richard Schechner si cu Andrei Serban. Ce puteti spune despre asta?
Richard Schechner inseamna mult pentru mine, mi-a fost profesor de Performance Studies, i-a placut cum scriu si m-a luat ca playwright resident, sa lucrez pentru el. Vrea acum sa scriu pentru el tot timpul. Ii place umorul meu negru, partea sexuala si viscerala, care tin de stilul scriiturii est-europene si al meu in particular. Mi-a propus sa rescriu povestea lui Oedip din perspectiva Iocastei si asa am ajuns sa cream Iocastele: 5 personaje, 5 Iocaste reflectand conflictul interior al Iocastei, care interactioneaza simultan pe scena.
Nu va temeti de o intoarcere in tara la fel de traumatica pentru dvs. ca cea de care a avut parte, la începutul anilor 90, Andrei Serban?
Sa stii ca ma tem. Eu il respect si tin enorm la Andrei Serban: la New York am putut sa avem niste discutii foarte bune si serioase impreuna - el a venit sa vada Iocastele, eu m-am dus sa vad spectacolele pe care le face cu studentii lui sau Faust, montat de el la Metropolitan Opera. Cred in Andrei Serban si ma intreb cum se intampla faptul ca artisti care acolo sunt respectati si au anvergura internationala, cand vin aici si incearca sa faca ceva cu adevarat, ajung sa-si vada imaginea terfelita? Sunt un pic ingrijorata. Am venit aici, putem face niste proiecte impreuna si ma astept sa existe o deschidere spre mine.
Si ea nu exista...
Nu vreau sa ma plang ca nu ar exista, deocamdata mai facem sondaje. Hai sa zicem ca sunt optimista si sper sa existe. Sper sa vad ca mai ales noile generatii de artisti vor veni in intampinarea mea si vor realiza ca, in contextul american al proiectelor si al unui interes constructiv de promovare a culturii romane in strainatate, e important sa comunicam, sa avem un dialog si sa contribuim la asa ceva.

Interviu realizat de Anca Hatiegan

NICOLAE MANOLESCU in dialog cu GABRIELA ADAMESTEANU
Mai intai trebuie refacuta onorabilitatea Uniunii Scriitorilor

Cel mai frecvent repros adus Uniunii Scriitorilor este cel de institutie comunista. Cat de comunista a fost, cat de comunista este in acest moment Uniunea Scriitorilor?
Trebuie sa spun ca unul dintre motivele care m-au determinat sa candidez a fost chiar faptul ca am citit in cotidiane, dar si in publicatii culturale tot felul de enormitati despre Uniunea Scriitorilor. Si mi-am zis ca ceva nu e in regula, daca aceasta este imaginea institutiei. Traim intr-o lume de imagini, in care imaginile sunt mai importante decat ce e in spatele lor. Explicatia poate sa fie simpla: o buna parte din vina cade in seama Uniunii si a conducerii de pana acum, alta parte cade sigur pe seama unor frustrari, a unor veleitati literare, scriitoricesti, din partea unor oameni care, dintr-un motiv sau altul, se simt ocoliti sau neslujiti de Uniune. Ca sa nu spun ca mai poate fi si o alta cauza: ignoranta. Pentru ca in publicatii altminteri serioase am citit o suita de neadevaruri istorice, de confuzii despre Uniune. Sunt colegi de-ai nostri, ziaristi si chiar scriitori, care cred ca Marin Preda a fost presedintele US. A fost directorul editurii Uniunii, directorul Cartii Romanesti, dar nu presedintele Uniunii. In alta revista serioasa citeam ca la Casa Monteoru erau dati afara scriitori din Uniune, in timp ce Zaharia Stancu era presedinte. Intai, ca Stancu n-a fost presedinte la Casa Monteoru, doar dupa moartea lui Casa Monteoru a devenit sediul Uniunii, in timpul lui Stancu sediul era pe Kiseleff, in actualul sediu central al PSD. Si eu n-am aflat de vreun scriitor eliminat din Uniune in timpul mandatului lui Zaharia Stancu. Ceva mai tarziu, dupa moartea lui, au mai disparut din Uniune cativa scriitori, care au plecat din tara si care, conform statutului, au fost radiati. Dar in timpul lui Stancu nu s-a intamplat acest lucru si oricum nu din motive politice si declarate ca atare. Deci genul asta de informatii abunda, chiar si faptul ca Uniunea ar fi o fosila stalinista de inspiratie sovietica, uitandu-se ca de fapt Uniunea este continuatoarea Societatii Scriitorilor Romani, infiintata la inceputul secolului XX si avand presedinti mari scriitori, intre altii pe Rebreanu. Si chiar daca controlata, mai ales la inceput, de regimul comunist, a fost una din cele mai libere institutii din cate au existat in Romania comunista. Poate cea mai libera. Incepand din 1965, cotinuand in 68 s.a., la congresele tinute din 4 in 4 ani si-a ales intotdeauna conducerea prin vot secret, pana la nivelul Consiliului si uneori si-al Biroului. Evident, la presedinte intervenea conducerea de partid, care isi impunea de obicei candidatul. Dar chiar si asa, il propunea pe unul dintre cei care fusesera alesi de catre breasla, nu-l aducea din afara.
Deci Consiliul era ales de toti membrii?
Da, sau de delegati, pentru ca nu tot timpul au fost adunari generale. Cand Uniunea a devenit prea numeroasa, s-a propus solutia de conferinta nationala, cu proportional atatia participanti la atatia membri.

Consiliul Uniunii a fost pana in 1990 indezirabil

In criteriul de alegere intra si o valoare profesionala recunoscuta, nu?
Evident ca, in momentul in care se facea o alegere, principalul lucru care conta era ca scriitorul sa fie cunoscut. In al doilea rand, fireste, erau si alte criterii mai personale, ca peste tot cand se fac alegeri, mici partide, se faceau si jocuri s.a. Dar nu-i mai putin adevarat ca alegerile au fost aproape libere, din 68 pana in 81, ultima data cand regimul comunist a mai acceptat alegeri la Uniunea Scriitorilor. Apoi, vreme de 9 ani n-a mai fost nici un congres sau conferinta nationala. La toate astea s-a votat absolut cinstit, cu, sigur, dereglarile de rigoare in orice vot, oricat de corect ar fi. Si, foarte interesant, nu erau alesi acei dintre scriitori care erau simtiti ca fiind prea obedienti fata de regim, membri CC, membri in Marea Adunare Nationala, cei care pareau politruci. Sau erau alesi cu putine voturi undeva prin ultimele pozitii, incat in 81 au existat 4 tururi de scrutin secret ca sa se ajunga in Consiliu. Pana si candidaturile celor ce urmau sa fie alesi in Consiliu au fost puse la vot secret atunci. In locul listei de propuneri, pe care presedintele Macovescu a scos-o din buzunar, ca de obicei, s-au facut doua tururi de scrutin de vot secret pentru candidaturi si inca doua pentru alegeri. Sigur ca nici o alegere nu este infailibila, dar, oricum, alegeri mai libere decat astea n-au existat. Si nu numai alegerile erau libere, ci si dezbaterile. Consiliul US a contat multa vreme in anii 70 si pana la inceputul anilor 80 drept forul de dezbateri cel mai onest, mai transparent, mai scandalos pentru regim, din toate cate existau. Cei care veneau de la partid din diferite functii de control in cultura erau uluiti de modul cum se discuta in Consiliul US. Am asistat la mai multe conversatii private, fara sa fiu bagat in seama, intre diversi reprezentanti ai municipiului Bucuresti de partid, ai CC, ai Consiliului Educatiei si Culturii Socialiste etc. si toti erau uluiti de cum se poate discuta in aceste consilii. Si n-au reusit niciodata sa puna pumnul in gura scriitorilor, desi au recurs la tot felul de tertipuri. Si atunci, ca sa se calmeze definitiv, din 81 pana in 90, Consiliul nu a mai fost convocat niciodata.
Ca semn ca era…
Indezirabil. Or, eu nu stiu ca vreo alta institutie tolerata de statul comunist sa fi avut un asemenea prestigiu si sa fi inspirat atata teama. Acum, fireste ca daca vorbim de adecvarea acestei institutii la conditiile de dupa 1990 putem sa avem dubii. Nu stiu daca Uniunea s-a schimbat in esenta atat de mult incat sa faca fata acum la niste exigente diferite. Probabil ca nu.
Exista ceva comunist in ea acum?

Luptele intestine din filiale n-au nici o miza

Nu exista nimic comunist, exceptand poate faptul ca este una singura pentru toti scriitorii, fiindca altele care au incercat sa ia nastere au murit inainte de a se naste.
A murit ASPRO?
Dupa demisiile care au existat si dupa faptul ca n-are nici in momentul de fata un sediu si ca functioneaza in locuinta presedintelui (sau secretar, ce este), nu mi se pare o organizatie de viitor. Dar nu asta este problema. Problema este ca Uniunea a ramas ca un fel de unic sindicat al scriitorilor, iar asta intr-un regim pluralist pare oarecum ciudat. Dar hai sa ne gandim, cate asociatii au actorii? Una. Cate au muzicienii? Una. Cate au plasticienii? Una. Si sa nu uitam ca Uniunea se compune din asociatiile locale, care au la randul lor o relativa autonomie: presedinte, comitet de conducere etc.
Mai e si problema unor factiuni, grupuri de interese etc., chiar si in interiorul acestor asociatii.
Da, multe din aceste asociatii sunt rupte in doua, unele chiar in trei. Ca sa fiu sincer, nu prea inteleg de ce, pentru ca e o miza mica; daca era o miza mare, spuneam: da domnule, se bat pentru ca vor sa aiba intaietate la niste fonduri, la niste publicatii… Dar care e miza? Nu e nici o miza.
Deci asta ar fi partea, sa zicem, care tine de structura de stat. In Franta sunt destule institutii de stat care, unele, merg foarte bine.
Da. Iata, m-am uitat pe statutul UNITER, am vrut sa vad si eu cum functioneaza o organizatie de breasla facuta dupa 90. Sunt niste particularitati, dar, dincolo de asta, UNITER a existat in primul rand pentru ca a existat Caramitru, care a stiut sa-i tina pe actori, pe regizori si pe oameni de teatru la un loc si a mai stiut sa obtina fonduri, numai el stie cum si de unde. Asta-i adevarul. Iar la noi, la US, priceperea, de pilda, a constat din pacate mai mult in sanse ocazionale. De exemplu, Laurentiu Ulici a avut ideea geniala de a folosi chiria cazinoului de la Casa Vernescu. Geniala si salvatoare. Dar, dupa parerea mea, in momentul cand Ulici a venit cu aceasta idee pe care toti am acceptat-o cu entuzism cred ca nimeni nu s-a gandit ca ea va fi in eternitate ideea salvatoare pentru Uniune. Era un lucru trecator, un lucru de cativa ani, pana cand Uniunea isi gaseste si alt mod de a se descurca. Or, ce s-a intamplat de atunci? Mai nimic. Restul fondurilor necesare n-au mai venit de nicaieri; din taxa de timbru nu destule, pentru ca nu se colecteaza. Este boala generala a finantelor din Romania: nu se colecteaza impozitele. Legea obliga librariile sa mentioneze pe carte unde merge taxa de timbru, la vointa autorului, care poate sa spuna US sau ASPRO, sau ceea ce mai exista, daca mai exista. Nici autorul nu se intereseaza, nici editurile sau librariile si, in conditiile astea, fireste ca cea mai mare parte din fondurile care ar trebui sa intre in Uniune se pierd. Uniunea nu are mijlocul de a-i da in judecata pe toti cei care o pagubesc. Ar fi un efort foarte mare. Cata vreme mai exista alte asociatii si nu exista o intelegere intre noi, cata vreme autorul nu-si exprima dorinta si ea sa apara pe carte odata cu ISBN, nu e usor de adunat acesti bani. Presedintii succesivi n-au exploatat decat in mica masura parteneriatul public-privat. N-au atras niste fonduri din alte parti decat intamplator si de regula nu erau private, ci tot veneau de la stat, de la cate o directie judeteana a Ministerului Culturii, cand se faceau tot felul de festivaluri si de simpozioane, si te mai miri de unde. Daca nu ma-nsel, o parte din banii veniti la Intalnirile de la Neptun sau toti erau privati. Dar in general putine actiuni ale Uniunii au venit din parteneriat public-privat. Eu nu spun ca-i usor de facut parteneriatul asta, dar trebuie incercat, pentru ca asta este viitorul, asa se face peste tot in lume.
Hotelul din Caderea Bastiliei?
Hotelul, din cate stiu eu, este facut in colaborare cu o firma care va beneficia de administrarea lui, nu stiu ce cota revenind Uniunii. N-am intrat in detalii, ca nu m-au interesat pana acum. Fiind numai 15 camere, castigurile vor fi foarte limitate. In alt treilea rand, nu se prevede dupa cate stiu ca, de pilda, cand noi avem intalniri la Bucuresti cu scriitorii din provincie, ei sa fie gazduiti la acest hotel. Nu neaparat gratis, dar platind Uniunea acestui hotel si nu altora, cu un procent de reducere, cum se procedeaza peste tot. Or, cea care administreaza fiind o firma privata, eu cred ca ea ne va executa pe toti deopotriva. Si mare minune ca Uniunea sa-i convinga sa rezerve niste camere in perioadele de conferinta sau de simpozioane etc.
Contractele sunt deja semnate?
Sunt semnate. Si firma asta are administratie de aici incolo ani de zile, asa incat nu cred ca Uniunea va scoate un mare profit din asta. Dar nu vreau sa vorbesc cu pacat, nu am vazut documentele.
COPIRO?
COPIRO, conform legii, trebuie sa fie in afara oricarei uniuni de creatie, asociatii, asa este legea. E deja ciudat ca presedintele COPIRO a fost si presedintele US, eu cred ca aici a fost un conflict de interese care n-a fost luat in considerare de nimeni. Ea asa functioneaza, calauzita de ORDA, si nu poate sa fie in nici un fel dependenta de Uniune sau de altceva.
Exista si acuma niste burse pentru scriitori.< br> Sigur, dar sunt individuale, in sensul ca un scriitor primeste o suma de bani pe o durata anumita, dupa care e obligat sa dea un manuscris, care devine bunul COPIRO. Ca majoritatea nu dau aceste manuscrise mi se pare de la sine inteles.
COPIRO nu este de fapt vechiul Fond Literar, mascat sub alta denumire?
Fondul Literar a disparut.
De ce exista atunci si acum nu mai exista?
Pentru ca avem o noua Lege a drepturilor de autor. Si, odata cu intrarea ei in vigoare, Fondul a trebuit externalizat. Asta nu inseamna ca Uniunea nu-si poate reface un fond propriu, dar nu de natura asta, ci altfel. Si pe urma trebuie sa aiba bani, un fond de protocol, un fond pentru situatii exceptionale. Asa ceva exista, dar e nesemnificativ.
Ai sovait mult inainte sa iti anunti candidatura. Ai “cedat” la staruinte, care au fost si publice, si private?
Am raspuns la intrebarea asta acum cateva zile, zicand “am cedat la presiuni”. Eu ziceam intre ghilimele, dar pana la urma a aparut ca atare. Si prin vreo doua ziare scrie: “Manolescu a cedat la presiuni”. Adevarul e ca n-am vrut pentru ca m-am hotarat inca de acum cativa ani, de cand vreau sa-mi inchei Istoria literaturii, sa nu mai pierd vremea cu nimic altceva. De aia nu ma mai duc la televiziune, nu ma mai duc la radio, cel putin pana imi termin cartea. Dupa care voi vedea, la 70 de ani, ce voi mai face. Mai am 3 ani de contract. Dar cand am vazut tot ce se intampla, cand am vazut tot scandalul din presa, cand am vazut ce imagine avem si avand in acelasi timp in minte zeci, sute de oameni care traiesc de pe urma Uniunii, “am cedat”... Nu sunt unul care sa faca fite daca e rugat ceva. Si-am zis: hai, domnule, hai sa incerc. Mai am dreptul la varsta mea la o prostie majora in viata. Ei, asta-i ultima.
Nu te grabi sa spui asta.
Nu, sigur e ultima. Acum gata, s-a ispravit, nu mai am timp de alta. Si pe urma am vazut si propunerile venite din partea unor candidati la presedintie, am urmarit discutiile. Si mi-am dat seama ca putini cunosc institutia mai bine decat mine. Din pacate, unii dintre cei care doresc sa candideze acum sunt oameni care sau n-au fost membri ai Uniunii decat in ultimii ani, sau… Eu sunt la ora asta printre cei mai vechi membri ai Uniunii, sunt membru din 63. Sigur ca mai sunt oameni mai in varsta ca mine, chiar Breban de pilda, dar el numai dupa Francisca a devenit membru, prin 66. Am participat la toate conferintele, am fost in toate consiliile de conducere, am fost si seful asociatiei de Bucuresti, am fost in biroul sectiei de critica, am tot fost peste tot. Deci, una peste alta, stiu institutia din interior. Am luat parte la toate dezbaterile, am fost martor la toate scandalurile. Si am naivitatea sa cred ca se poate face ceva. Nu stiu, o s-o platesc probabil destul de scump naivitatea asta, dar o am.
Cred ca nimeni nu se indoieste ca un om serios care preia acum presedintia US preia o “pacoste”, ceva extrem de greu.
E o povara.
Evident ca-si sacrifica o parte din timp si poate chiar din imagine.
Si din energie, si din imagine: isi pune pe toata lumea in cap.
Hai sa incercam sa identificam cateva dintre problemele Uniunii.
Sunt trei interfete ale Uniunii. Nu trebuie sa uitam ca este o organizatie de breasla. Trebuie vazut care este experienta altora asemanatoare. Acum 4 ani, cand am candidat, de asemenea, m-am uitat pe Internet sa vad statutele diferitelor organizatii de breasla literara din toata lumea. Si, spre surprinderea mea, am descoperit ca sunt foarte numeroase; nu ma asteptam sa existe in Statele Unite, in Anglia, peste tot. Si am vrut sa vad cum functioneaza astfel de asociatii in tari care n-au cunoscut regimul comunist si care nu pot fi banuite de totalitarism. Si mi-am dat seama ca ele sunt, ca organizatii profesionale, foarte necesare din foarte multe puncte de vedere. N-are nici un rost sa intram acum in detalii. In al doilea rand, avem o mostenire: exista aproape 2.500 de membri, din care peste jumatate…
Asta e prima problema: numarul de membri si profesionalismul lor.
Prima jumatate din ei cred ca sunt la limita supravietuirii, adica sunt oameni foarte saraci, pentru ca de regula scriitorii n-au avut profesii banoase, ci mai degraba niste sinecuri. Si nici o sinecura nu este cine stie cat de valoroasa, astfel incat, de regula, au pensii foarte mici. Prin urmare, aspectul sindical este foarte important. O sa revin imediat si la problema profesionalismului. Si mai este a treia interfata a Uniunii, care din pacate n-a prea existat - ca parte a societatii civile. Sa nu uitam ca este o institutie in randul careia exista cateva sute dintre cele mai valoroase personalitati intelectuale din Romania actuala: scritori, critici, eseisti, dramaturgi, traducatori etc., printre cei mai cunoscuti si mai valorosi din tara. Or, daca pana acum, la tot ce s-a intamplat in 15, 16 ani de la revolutie, a existat o prezenta, o voce, a mea, a altora, a fiecaruia din noi, n-a existat niciodata o voce a US. Dau un exemplu: povestea cu mormantul lui Blaga. Am semnat si eu, a semnat multa lume. Semnatura fiecaruia poate fi importanta, dar a US era foarte importanta. Unde a fost US in tot acest timp, in toate manipularile presei, in caderea tirajelor, in business-ul pe care-l fac anumite edituri, in viata universitara corupta? Unde a fost Uniunea in confruntarile politice? Eu nu spun sa ia partea unui partid sau a altuia, dar nu poate sa n-aiba un punct de vedere de principiu, la un moment dat, cand s-a incalcat legea, cand s-au intamplat niste lucruri. Ca sa nu spun ca Uniunea ar fi putut sa-si apere niste oameni in anumite momente cheie, ar fi putut sa colaboreze cu Institutul Cultural Roman, fost Fundatie Culturala, cu sectiile Ministerului de Externe, care se ocupa de diaspora si nu numai, de politica culturala romaneasca peste hotare etc., etc. Toate astea, din pacate, au existat prea putin, in timpul lui Dinescu si in timpul lui Ulici, si in timpul lui Uricaru. Trebuiau sa fie.
Acum ma intorc la profesionalism. Sigur ca ideal ar fi ca Uniunea sa fie compusa din cei mai buni scriitori romani in viata. Dar nu se poate. Tot ce se poate face este sa te asiguri ca cei care devin membri sunt cu adevarat scriitori, de la scriitori modesti si onesti pana la genii. Nu poti sa faci decat un criteriu relativ de intrare, de pilda, cum exista in momentul de fata: un numar de carti si de comentarii in presa despre ele, plus recomandari de la membrii de vaza. Sigur ca si aceste comentarii sau recomandari pot fi de complezenta, ca astazi toata lumea tipareste. Inainte de 89 nu tiparea oricine si era greu sa obtii recenzii. Acum, trebuie sa gasim o formula sa ne asiguram ca Uniunea nu e trasa in piept de niste veleitari, care-si procura si carti, si recenzii elogioase, si comisia de triere zice: uite, are trei carti, uite 4 recenzii. Nu-i o asociatie unde sa functioneze in primul rand spiritul critic. Este o asociatie de breasla profesionala. Daca voi fi presedinte, n-o sa pot face diferente intre membri, sa spun: ala are talent mai mult decat celalalt. Ii voi considera deopotriva pe toti scriitori.
Am citit ce a scris Cartarescu in Jurnalul National, extrem de negativ despre Uniune si despre calitatea membrilor. Am vazut si declaratiile fostului vicepresedinte si presedinte interimar, Nicolae Breban, despre impostura majoritatii membrilor Uniunii. Nu cred ca ei au dreptate ori macar dreptul de a sustine ce sustin.
Daca vei castiga presedintia, vei lucra cu un Consiliu deja ales in cadrul filialelor, nu in adunarea generala, cum era de obicei.
Consiliul s-a ales, dupa parerea mea, pe baza unui statut prost. Dar pe care, iarasi, nu e timp si nu e momentul sa-l schimbam acum. Cred ca cel putin un an-doi, pana la jumatatea mandatului nostru, vom lucra pe el, dupa care vom vedea daca vom avea capacitatea sa-l schimbam si sa facem statutul care trebuie. Si mie mi se pare destul de ciudat ca acest Consiliu sa nu fie ales de catre toti membrii, ci de catre asociatii.
Iar cei care au venit la sedinta Asociatiei nici macar nu sunt delegati. Acesta este un risc inclusiv pentru alegeri.
Evident ca se pleaca, intr-un fel, prost. Si se interpreteaza gresit libertatea filialelor de a decide de Consiliu, adica de a fi reprezentate... Eu sunt de acord ca trebuie facute niste criterii cantitative, trebuie date niste procente pentru ca o filiala mare, cum e Bucurestiul, de exemplu, sa nu poata lua toate locurile din Consiliu, daca vrea. Dar nu sa-i alegi in conferintele locale pe viitorii membri ai Consiliului. Asta e deja excesiv.
Am fost la un singur congres, cel din 81, eu de-abia intrasem in Uniunea Scriitorilor, dar mi s-a parut extraordinar ca am vazut scriitori din toata tara pe care eu altfel nu-i intalneam. Va fi mult mai saraca aceasta adunare... Pentru ca parte dintre membrii ei au fost eliminati...
Asa este! Cu asta am inceput discutia noastra - cu dezinteresul fata de Uniune, care nu este numai al ziaristilor si al scriitorilor care nu sunt membri si care sunt suparati pe Uniune, ci si al membrilor Uniunii. Cei mai multi nu s-au prezentat la sedintele filialelor, in ideea: ce sa mai facem, la ce ne foloseste? Iar cei care s-au prezentat sunt mai degraba oameni care depind, financiar sau in alt fel, intr-o masura mai mare de aceasta Uniune. Dar asta e o situatie de criza. In momentul de fata intram in alegerile Comitetului Director, cum e numit, ale presedintelui, vicepresedintelui si secretarilor, intr-o situatie de criza, in care cvorumurile s-au facut, cum-necum, dar n-au participat toti care ar fi putut sa participe si care ar fi determinat o anumita stare de spirit. Multi au zis “nu ma duc”, si acum...
Acum le pare rau.
Acum, de pilda, cand eu am spus “candidez”, unii au replicat: “a, pai daca stiam, ma duceam si eu”. Nici eu nu stiam. Dar acum e deja tarziu. Eu cred ca trebuie un statut care sa ne puna la adapost de asemenea lucruri. Si, daca Uniunea va functiona de aici inainte, cat de cat, bine, partea pozitiva va fi ca data viitoare la alegeri vor veni toti. Dezavantajul va fi ca presiunea de a deveni membru al Uniunii va fi mult mai mare decat acum. Trebuie sa luam in considerare si asta.

Le doresc scriitorilor tineri sa nu descopere prea tarziu nevoia solidaritatii de breasla

Mai e o problema pe care o simteai venind la aceste adunari. Doar uitandu-te in sala constatai imbatranirea accelerata a Uniunii. Care e explicatia? Oricine se uita in jur era deprimat.
Cred ca e o impresie falsa, pentru ca vin la sedinte mai ales oamenii de o anumita varsta. Deci e o impresie care tine de participare. Daca exista opozitie, dispret si dezinteres fata de Uniune, ele vin de la tineri. Tinerii nu se mai simt reprezentati: “nu ne intereseaza Uniunea, n-avem nimic de castigat de pe seama ei, la ce ne trebuie Uniune?”, spun ei. De-aia au si facut ASPRO. Eu am vazut articolele impotriva - toate erau semnate de tineri. Tineri insemnand, desigur, oameni din mai multe generatii, nu neaparat copii. Si optzecistii sunt impotriva. N-am citit un singur articol al unui om in varsta, de varsta mea, care sa spuna ca Uniunea nu e buna. Arata si asta ceva. Poate sa fie o cauza reala, poate sa fie o cauza de ce se vede cand te duci la intalniri. Daca ar fi dupa mine, eu le-as dori acestor tineri sa nu descopere niciodata ca au nevoie de o asemenea organizatie. Dar daca vor descoperi vreodata, sa nu spuna ca n-au fost preveniti si fiind prea tarziu sa nu mai poata sa se foloseasca de ea. Sigur, scriitorii foarte buni, care se vand s.a.m.d., n-au nevoie de protectia Uniunii. Aici este asa cum este si cu asigurarile de sanatate: cei sanatosi platesc pentru cei bolnavi, pentru ca nu stiu niciodata cand ajung ei insisi in situatia de a fi bolnavi. Eu le doresc tuturor scriitorilor tineri sa fie sanatosi si sa nu aiba nevoie niciodata de protectia Uniunii si sa nu descopere nevoia de solidaritate de breasla prea tarziu.

N-ajunge ca Uniunea sa fie eficienta, trebuie sa si para ca este

Cum se va descurca Uniunea cu fracturile din interiorul breslei?
Cred ca va trebui sa incercam sa trecem cu buretele peste ele si sa facem o politica prin care se vor sterge oarecum de la sine si fracturile, daca ea va fi perceptibila si va aduce niste castiguri evidente. Intai trebuie refacuta onorabilitatea institutiei. La ora aceasta, Uniunea Scriitorilor pare ca nu e onorabila. In al doilea rand, trebuie facuta sa para eficienta. Eu nu spun ca pana acum a fost cu totul ineficienta. Cate pensii da, cate indemnizatii, cata mancare, la propriu, da unor scriitori in dificultate! Dar nu ajunge sa fie eficienta, trebuie sa si para ca este. Lumea trebuie s-o creada eficienta. Iar tinerii n-o cred eficienta, pentru ca n-au avut nevoie de o farfurie de supa in fiecare zi. Daca aveau nevoie, atunci descopereau ca Uniunea a facut totusi cate ceva. Uniunea trebuie facuta sa para eficienta si sa fie mai mult decat este acum, pentru ca lumea sa nu mai spuna ca este o fosila comunista, ca nu e buna la nimic si ca ar trebui desfiintata. Nici nu vreau sa ma gandesc ce s-ar intampla daca s-ar desfiinta Uniunea, cati oameni ar ramane, la propriu, muritori de foame. Asta e. Imi pare rau. Nu e menirea unei organizatii profesionale sa dea de mancare. Are alte scopuri. Dar Uniunea nu e numai o organizatie profesionala, este si un sindicat.
Credibilitatea premiilor?
Se poate rezolva, daca o sa reusesc sa-mi impun ideea ca un juriu de premii trebuie facut din critici literari. Eu cred, ca Maiorescu, ca intre poeti si critici exista o diferenta, din punctul acesta de vedere, si ca fiecare este chemat pentru altceva. Daca acest juriu de critici literari e serios si valorarea premiilor suficient de mare, creste repede interesul pentru premiile Uniunii. Deocamdata e strict material, fiecare se bucura de premiu pentru ca ia niste bani, dar trebuie facut sa se simta ca premiul respectiv are si o autoritate. Si atunci, trebuie incetate aranjamentele, sforariile, jocurile de culise si grupurile de presiune. Eu de ce am refuzat sa fac parte din jurii in ultimii ani? Din motivul acesta. Ultima data cand am fost intr-un juriu am fost chiar presedinte si, cand am vazut ce jocuri se fac, m-a apucat groaza. Trebuie curatate juriile de asemenea jocuri de presiuni si de interese. Trebuie cativa critici care n-ar mai lua premiu niciodata si care ar fi permanent in aceste jurii...
Nu fi asa de sever.
Eu, daca n-as fi presedinte (calitate in care nu m-as putea amesteca), as accepta sa nu mai iau niciodata premiu. Am luat destule, am luat si premiul cel mare, si cel national. Deci, as accepta sa nu mai iau niciodata premiu, dar sa fac parte in fiecare an din juriu. Si ca mine mai sunt destui care n-au nevoie de premii, care nu traiesc pentru asta. Aceia ar fi foarte obiectivi. Daca juriul e destul de bine facut si din oameni incontestabili, daca pui sapte critici buni la un loc, cine mai vine sa spuna ca s-au tras sfori si ca nu e OK? Si din generatii diferite, ca sa fie toate gusturile acolo, sa nu se mai spuna ca suntem conservatori sau radicali.
Cei mai tineri critici poate vor vrea si ei sa ia premii. Ei insisi au nevoie de o confirmare.
Stiu, dar multi tineri sunt deja confirmati si nu mai au nevoie.
E adevarat. Cred ca niciodata munca scriitorului nu a fost atat de prost platita (in afara unor exceptii). Autorii primesc niste carti sau niste bani, atat de putini incat isi iau carti pe ei si asta e tot pentru munca lor de ani de zile. Aici vom ramane?
Da, cred ca da. Asa e peste tot in societatile democratice. Scriitorii care traiesc din scris sunt foarte putini.
Dar sunt burse de toate tipurile, rezidente.
Exista tot felul de asemenea proteze, sa zicem. Din pacate, numarul de scriitori e tot mai mare. Foarte multi incep sa se ia in serios si sa scrie, si cu talent si fara talent, nu mai exista nici o rezerva. Cei putini care castiga vor fi totdeauna in acelasi raport cu ceilalti care nu vor trai din scris. Sigur ca exista si acum posibilitatea ca un scriitor sa aiba o slujba intr-o redactie, intr-o editura, sa aiba cat de cat o leafa, sa nu moara de foame. Sa faca profesorat. Nu e ca inainte de revolutie, cand noi n-am avut la Catedra nici un concurs de ocupare de posturi, din 71 pana-n 90. Acum multi scriitori tineri sunt adusi la toate publicatiile, sunt colaboratori, sunt adusi la catedre, dau concursuri. Sigur ca se plateste prost. Dar, de bine, de rau, exista niste suporturi care functioneaza. New Yorker publica pe vremuri, intr-un fel de dosar, cate o mare nuvela sau un fragment de roman si se dadea scriitorului o suma de bani atat de mare, incat un an sau un an jumatate el statea acasa si scria un roman, pe care apoi il publica. Asa au debutat cativa dintre marii scriitori americani. La noi, sumele astea nu sunt foarte mari, dar uite ca sunt. Mai o bursa, mai COPIRO, se pot gasi niste solutii. Traitul din scris intr-o societate liberala, cu o economie de piata nu e posibil sa fie garantat pentru toti. Inainte, in timpul comunismului, daca erai cuminte si obedient, puteai sa traiesti din scris. Dar plateai un pret si atunci. Si acum trebuie vazut: care e pretul care merita sa fie platit? Eu cred ca pretul de astazi este normal, celalalt era artificial.

Bursa de valori literare (IV)

IRINA PETRAS
Acordul Fin si literatura

1. Sa spun de la început: discutiile aprinse, amplele dezbateri, polemici, anchete pe teme de literatura a ultimei jumatati de secol si a începutului de mileniu sunt cat se poate de utile pastrarii unui climat de interes pentru un teritoriu categoric amenintat - lectura traditionala. De aici încep, însa, dar-urile. De multe ori întrebarile/raspunsurile asupra chestiunii nu-si dau osteneala sa defineasca termenii. Ce înseamna revizuire, (impunere de) canon, consacrat, top? Singurul lucru clar (?) e politica literara, care tine de temporalia, cu toate fetele ei bune si rele. Desi despre politica nu se poate vorbi în termeni de bun si rau. Ea presupune si manipularea datelor zilei. Cand si cand, politica dobandeste majuscula si intra în istorie. Nimic nou sub soare. Caci: nici o valoare impusa la un moment dat prin concertare în numele unor interese de grup (partid), individ, timp si loc n-a razbit dincolo de timpul ei trecator si “facut”; sa crezi ca o noua ierarhie se impune prin actiunea colectiva si unanima a criticii literare e cel putin bizar. Daca scoate în fata o carte, un nume, o directie fara valoare (dar cine s-o stabileasca infailibil?!), minte si contra-face - iar contra-facerile se des-fac de la sine dupa o bucata de vreme. Altminteri, coincidentele de vederi, întalnirile pe campul hermeneutic se întampla firesc, în ignorarea “ordinii de zi”. Sa fii în top tine de un vedetism snob si superficial care poate descuraja uneori valori serioase, dar nu unele cu majuscula - acestea vor razbi prin valentele multiple si adaptabile pe care le au, nu prin valenta succesului de suprafata, unica si firava întotdeauna; VIP nu mai înseamna, din pacate, “personalitate foarte importanta”, nici macar personalitate (care nici nu se ia în calcul), ci figura des vizibila “pe sticla”, cum zic bucurestenii. Nici ierarhia impusa de manuale nu rezista în absolut - fara a mai pomeni ca prezenta în manual nu consacra automat, ca, pe de alta parte, manualul contine si valori importante pentru istoria literaturii, nu pentru Valoarea în sine (care înseamna ce se alege dintr-o carte dupa ce toata poleiala cade); un manual îl poate retine (fara sa-l “consacre”) si pe A. Toma, de pilda, ca reprezentant al proletculturii, sa zicem, o perioada reala, oricat de condamnabila. Poti forta intrarea în manuale, dar nu si intrarea în posteritate. Nevoile de lectura, informare, delectare ale cititorilor n-au fost influentate decat în mica masura de opinia criticii - îmi pare rau ca trebuie s-o spun, dar de opinia lui Nicolae Manolescu le pasa celor care citeau oricum cartile si cautau în Romania literara doar dialogul imaginar cu un cititor si mai competent. Tranzitiile sunt grele fiindca intra în joc “ingrediente” imprevizibile - ca sa nu mai vorbim de graba romaneasca de a ajunge, care-i face pe romani sa fie, paradoxal, mereu pe drum. Mai mult, eu socotesc toata istoria lumii o tranzitie/un sir de tranzitii, cum e orice lucru viu, în progres - drum dinspre ceva înspre altceva, nu neaparat mai bun. De aceea, anul literar 1990 n-a însemnat pentru mine neaparat un an de cotitura, fiindca literatura autentica nu-si pierde si nu-si recastiga valabilitatea în functie de ora istorica. Productiile conjuncturale n-au trait, oricum, mai mult decat (eventual) timpul necesar lecturii, iar cele care, apeland la iluzie, parabola, disimulare, oniric, mitic ori fantastic, au depasit limitele lui acum si aici vorbind fiintei, raman valabile si-si asteapta cititorii cu care sa (re)creasca împreuna. Vestita literatura de sertar pare sa fi fost o fantasma - putinul care se publica e doar o exceptie, întarzierile par mai degraba accidente “fizice”, iar oglinda retrospectiva nu poate saraci o carte în care nimic nu e calp în ordine estetica. Cat despre “ratacirea” în politic - e fireasca, inevitabila si pasagera. E adevarat, au aparut cateva interesante, necesare si bine scrise jurnale din infern, necesare ca document, caci, altminteri, n-au spus romanilor noutati fundamentale - surpriza a fost fulgeratoare, adica violenta si efemera. Inalta temperatura a acestor scrieri are nevoie de temperare pentru a deveni si utile - acestea sunt adevaratele carti de sertar, cele pentru viitor, pentru cei care vor putea judeca (au început s-o faca deja) la rece jumatatea de secol prin care am trecut.
Altminteri, cartirea mea apropo de nesfarsitele si, uneori, inteligentele discutii despre canon e înca, pentru mine, valabila: Cine hotaraste? Care e instanta aceea absolut credibila? Carei legi i se supune cand are de propus ierarhii în teritoriul însusi al subiectivului, al imprevizibilului? Care dintre multele sensuri ale cuvantului canon are mai multa greutate? Faceam, pe jumatate în gluma, un excurs etimologic (kanon, în greaca, înseamna regula, norma, etalon, dar si canon bisericesc si are legaturi stranse cu verbele a face, a produce, a randui si a costa, trimitand nu doar la ordinea necesara între facuturile omenesti, ci si la pretul unei asemenea întreprinderi, la riscurile ei; în slava, e în primul rand lege sau regula bisericeasca, iar în germana, regula se afla pe primul loc între sensuri; în franceza, daca vine din italiana, înseamna tun, dar si pahar cu vin, iar daca vine din greaca, trimite la tipul ideal, în general, si la canonul muzical; romana retine toate sensurile: lege sau regula bisericeasca, totalitatea cartilor sacre considerate de origine divina, penitenta impusa celui pacatos, cantare bisericeasca din mai multe parti, suferinta morala, chin, tortura, cantec, glas, compozitie muzicala în care doua sau mai multe voci, intrand succesiv, executa aceeasi melodie, în plus, verbul a canoniza, în sensul, retinut si de engleza, de a-declara-sfant-pe-cineva-dupa-moarte, alaturi de legea canonica, valabila exclusiv pentru enoriasii unei anume biserici crestine; sa mai adaug a /se/ canoni, care înseamna a /se/ chinui dupa o lege ori în numele unei legi), cautand o regula cuprinzatoare pentru posibilii sfinti ai literaturii romane, în care sa încapa mai multe voci armonice, în pofida înclinatiei lor funciare de a canta a capella. Retin, oricum, cerintele canonice bloomiene ale operei durabile: acuitate cognitiva, forta lingvistica si putere de inventie, nu si diversele liste cu nume propriu. O acomodare cu singuratatea, o initiere insistenta în muritudine ca forma suprema de “lectura” a fiintei îmi impun un unghi de vedere vag interesat de listele altora si foarte flexibil si capricios cand e vorba de preferinte proprii. Mai mult decat atat, cred ca si în cazul cartilor, cu destin subsumabil principiului antropic despre care vorbesc fizicienii si cosmologii de azi, cel mai important e Acordul Fin (si necontrolabil) al parametrilor si constantelor, pe o banda extrem de îngusta de manifestare, care “lucreaza” pentru a face cu putinta viata.
Dincolo de toate astea, reasezarea valorilor e un fenomen natural. Nici o actiune voita, anume concertata, de a scoate de pe lista nume pentru a le înlocui cu altele nu poate avea sorti de izbanda. E vorba despre un proces în curs, care poate fi sprijinit, comentat, secondat critic, nicidecum impus. Configuratia literaturii/culturii romane postbelice este deja, de la sine, prin forta lucrurilor, în plina prefacere. Trecutul are nevoie de timp si de multa întelegere rabdatoare pentru a iesi de la sine (?) din emotional si conjunctura. Vorba lui Manolescu, “nu-ti propui sa schimbi canonul. Bataliile canonice nu se planifica. Ele tin de viata spontana si imprevizibila a literaturii”.
2. Memoria mea se încapataneaza sa lucreze în contratimp cu módele, uneori asumandu-si riscul de a nedreptati vreun nume doar fiindca e la moda, iar criticii “vizibili” se aduna în haita în jurul lui. Caci memoria îti poate fi si (involuntar) manipulata în momentele ei lenese - poti retine un nume doar fiindca e tinut mult pe afis, nu fiindca e cu adevarat (pentru tine ori în general) de retinut. Destul de neinflamabila fiind, ca orice ardelean asezat, sunt incapabila sa discern înnoiri nesmintit notabile ori sa tin minte pe de rost secvente temporale atat de stramte (5 ani). Dorothy L. Sayers spunea, apropo de razboiul dintre sexe, ca: “Primul lucru ce frapeaza observatorul neatent este faptul ca femeile sunt diferite de barbati (...) Insa esential este faptul ca femeile sunt mai asemanatoare barbatilor decat orice altceva pe lume”. Inlocuiti femeile cu generatiile de scriitori si veti descoperi un alt mare adevar: optzecistii (nostri) sunt mai apropiati de saizecisti, de saptezecisti, de nouazecisti, chiar de douamiisti, decat de orice altceva pe lume. Deasupra secolelor/generatiilor succesive de scriitori ai lumii la care am acces, memoria mea înalta pe o terasa atemporala nume egale, care mai degraba se presupun unele pe altele decat se exclud. Asadar:
a) în poezie, pentru mine, foarte bunele poeme ale lui Ioan Es. Pop dinspre Ieud sunt rude apropiate cu foarte bunele poeme ale lui Mircea Petean despre Jucu nobil si s-ar simti ca acasa si în La Lilieci, Sorescu parandu-mi-se un scriitor de canon prelung; îi mai retin pe Claudiu Komartin, Floarea Tutuianu, Ruxandra Cesereanu.
b) în proza, multe dintre reeditarile în minitiraje ale cartilor aparute înainte de 89 în tiraje de masa n-au avut nevoie de farduri pentru a iesi, din nou, în lume - asadar, merg cu Gabriela Adamesteanu, Radu Cosasu, o adaug apasat pe Ana Blandiana, tin aproape de Cartarescu, Agopian, D. Tepeneag, dar si de Simona Popescu ori Aura Christi.
c) la jurnale/memorii/egografii, scrise din perspectiva unui autor dispus sa se confeseze cu o “nerusinare” nu tocmai la îndemana înainte, dezinhibarile sunt accentul nou cel mai evident: Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, Ioana Bot, Matei Calinescu, Nicolae Breban, dar si Dorli Blaga, Al. Musina, Radu Mares.
d) la eseuri, pe care le citesc cu cea mai mare încantare, îi însir scurt si incomplet pe Ion Vartic, Andrei Cornea, Stefan Borbély, Corin Braga, Sorin Adam Matei, Ilina Gregori, Magda Carneci.
e) la critica literara nu-mi ajung 5 pozitii - inventarul, foarte perfectibil, din Panorama criticii literare romanesti. 1950-2000, mi-i face proaspeti în minte pe mai multi (chiar cred ca aici am stat/stam cel mai bine). Ii enumar pe Simona Sora, Nicoleta Salcudeanu, Carmen Musat, Sanda Cordos, Daniel Cristea-Enache, Luminita Marcu, Laura Pavel, Ovidiu Mircean, Marius Chivu cu regretul ca trebuie sa-i tac, din motive de “batranete” canonica, pe Al. Cistelecan, Ion Simut, Doina Curticapeanu, Gh. Grigurcu, Dan C. Mihailescu, Cornel Ungureanu.
Printre cartile “grele” ale ultimilor ani se numara si traducerile, capitol la care n-am stat rau nici prin anii 70, daca bine îmi aduc aminte; constat chiar degajarea si implicarea, as zice, cu care romanii, orgoliosi apropo de creatia autohtona, îsi apropriaza succesele universale - un cosmopolitism de cea mai buna calitate.
3. Cum stau lucrurile din “perspectiva nationala” - n-am cum sti exact, caci zarva si scandalul nu se afla printre prioritatile scurtei mele vieti. In ce ma priveste, n-a “iesit” din lista mea (prea mare pentru a o transcrie aici) nici un autor care era acolo dinainte de 1989. De “intrat”, intra mereu cate un nume, iarasi nu neaparat în voga. Nici una dintre dezvaluirile bune sau rele despre viata lor de oameni subt vremi nu a atins în vreun fel locul cartilor lor în lista memoriei mele, care alege exclusiv prin metoda relatiei-directe-cu-textul, numita si lectura. In toate aceste periodice aduceri în discutie, se poate descifra, printre randuri, si amaraciunea intelectualului caruia, azi, Puterea îi este peste puteri. Nu mai e înteleptul satului si nu mai detine adevarul, acesta din urma fragmentandu-se ametitor, “multiversic”. Comentariile pe care ancheta de fata le isca deja în presa arata nu doar ca suntem departe de a accepta alaturi diferentele de opinie, ci si ca, din fericire, am dreptate: în probleme de canon literar, consensul e exclus cu desavarsire.

ION BUZERA
O “multifatetare” excesiva

1. Discutiile despre canon, canonizare si canoane alternative în literatura romana sunt destul de necesare, iar proba cea mai vie a acestei utilitati este ca au fost amorsate aproape simultan cu schimbarea de regim din 1989. Schimbare care a însemnat, în planul care ne intereseaza, tot mai vizibil, tot mai consistent, o redresare a instrumentarelor critice, a conceptelor de lucru, a viziunilor reconfiguratoare si a posibilitatilor de evaluare/ întelegere a literaturii, a actorilor si institutiilor care o sustin si impun, dar care a fost traversata si de diverse pusee de afirmare/retragere a unor autori, teme, carti în eteroclitul gust public. Si cum aceasta schimbare este poate nu neaparat determinata (se stie ca în joc intra multi alti factori), dar focalizata de “ocheane” profesioniste, enumar cateva dintre eforturile marcante din ultima vreme. Nicolae Manolescu nu pare interesat de “noul canon”, însa celebra Lista a generat numeroase pasiuni, idei si pareri, Virgil Nemoianu, în interventii fuzeice, afirma lucruri de mare interes (despre importanta majora a poeziei lui Ion Caraion, de pilda), dar nu pare nici el atras de o discutie consistenta, amanuntita, Gheorghe Grigurcu, dupa ofensiva puternica din anii 90, s-a repliat destul de mult, Ion Simut are o pozitie solida, multiplu argumentata, usor conservatoare, Daniel Cristea-Enache este persuasiv, cuminte, academic, previzibil, prea conservator, Dan C. Mihailescu este un descriptor asumat-haotic, maestru al “efectelor speciale”, Paul Cernat, Marius Chivu, Mihai Iovanel si Andrei Terian (ultimii doi sositi de curand pe scena canonizanta) sunt foarte pertinenti, buni conducatori de spirit critic si mult mai deschisi, Mircea A. Diaconu si Tudorel Urian sunt relaxati, analitici, productivi, usor tematori, Ion Bogdan Lefter radical reformator, Stefan Borbély amplu si profund comentator, dar si promotor al oricarei tendinte care ar putea însemna o mutatie în ordine metodologica sau literara propriu-zisa. Aceasta diferentiere a asumarii, întelegerii si, pana la urma, a “facerii” sau tentativei de “facere” a canonului conduce la situatia destul de ambigua (dar nu total inconfortabila) ca prim-planul sa fie foarte disputat, mereu tranzitoriu, dominat de curenti care merg în directii dintre cele mai diferite. Avantajul este ca se poate constata cum, fie si infinitezimal, tatonant, se schimba vechile conventii, iar agitatia aceasta a înnoirilor, a lecturilor înnoitoare semnaleaza dorinta (de multe ori, e adevarat, insuficienta) unei reale reorientari a temelor si discursurilor evaluante.
Pe scurt, daca nu putem sa nu acceptam ca un canon se face simultan pe verticala si pe orizontala, în interiorul literaturii si în exteriorul atat de capricios al afirmarii/infirmarii acesteia, noul nostru canon literar este fragil, prea erodat de chiar “transmitatorii” lui, excesiv de “multifatetat”, disputat, negociat, fiind rezultanta unor interese mult prea divergente si care nu pot (înca?) stabiliza criteriile. Iar publicul cititor preia, poate inconstient, toate aceste indecizii si foarte rar se afla pe aceeasi lungime de unda cu promotorii primi ai reconstructiei canonice, care sunt criticii de întampinare (in aceasta privinta, situatia este total diferita fata de cea de dinainte de 1989). Se pot cita cateva nume aflate în afara (aproape) oricaror banuieli “extracanonice”, cum ar fi Mircea Cartarescu, însa în rest totul este pus si repus în discutie.
2. a) Poezie: Mircea Cartarescu, Ioan Es. Pop, Daniel Banulescu, Simona Popescu, Claudiu Komartin;
b) Proza: Gheorghe Craciun, Radu Aldulescu, Petru Cimpoesu, Razvan Petrescu, Cristian Teodorescu;
c) Jurnale - memorii: N. Steinhardt, Radu Petrescu, Matei Calinescu si Ion Vianu (Amintiri în dialog), Virgil Nemoianu, Mircea Cartarescu;
d) Eseuri: Sorin Antohi, Andrei Cornea, Ion Vartic, Stefan Borbély, Livius Ciocarlie;
e) Critica literara: Ion Bogdan Lefter, Ion Simut, Mircea A. Diaconu, Paul Cernat, Marius Chivu.
3. Exista autori care se afla într-un fel de angoasa canonica, într-un spatiu indecis, interstitial, potential recuperator, potential refulant. Ma gandesc la Dumitru Radu Popescu, Titus Popovici, Nina Cassian si destul de multi altii. Un caz aparte, dar nu atat de dramatic, îl reprezinta autori “grei” precum Breban, Buzura, introdusi masiv în controverse în ultimii ani, în special pentru ce au publicat dupa 1989.
Au castigat multe puncte: Radu Petrescu, într-o masura ceva mai mica Mircea Horia Simionescu si Costache Olareanu, prozatorul si memorialistul Eliade, N. Steinhardt, Mircea Nedelciu, redescoperitii si mereu proaspetii Virgil Nemoianu, Matei Calinescu si Toma Pavel, prozatorii Alexandru Vona si Norman Manea, criticul Ion Negoitescu si dramaturgul Matei Visniec.
Sunt în curs de consolidare a statutului: criticii si prozatorii din generatia “de mijloc”, optzecistii (de la Mircea Mihaies la Al. Cistelecan, de la Adrian Otoiu la Ioan Grosan si de la Virgil Podoaba la Liviu Antonesei); poetii par sa nu se simta prea bine.
Sunt pe lista de asteptare: criticii, poetii si prozatorii postoptzecisti si postmilenaristi.

Ancheta realizata de Cristina Spatarelu

Star Wars: Episodul III - Razbunarea Sith
De ce mi-a placut…

• Pentru ca regizorul George Lucas a reusit, cu acest film, sa inchida perfect bucla inceputa in 1977 cu primul Star Wars. Desi sunt diferite ca stil, desi doua episoade nu au fost regizate de Lucas (e drept, el a fost implicat in scrierea story-ului), filmele seriei Star Wars, luate ca o poveste rotunda, au o extraordinara coerenta a scenariului.
• Pentru ca transformarea lui Anakin Skywalker in Darth Vader, principala enigma care trebuia dezlegata in acest episod, are loc exact asa cum trebuie - cu tensiune in crescendo, cu drama interioara a personajului, cu deznodamantul intunecat (care, desi cunoastem finalul fericit al intregii serii, nu-si pierde tragismul). Momentul in care lui Anakin i se pune masca neagra si auzim respiratia grea a lui Darth Vader este unul antologic.
• Pentru ca, din nou, imaginatia lui George Lucas nu cunoaste limite, iar rezultatele sunt spectaculoase: batalia finala intre Obi-Wan Kenoby si Anakin are loc pe o planeta vulcanica; Obi-Wan calareste o soparla uriasa, colorata violent, care scoate niste sunete curioase; unul din personajele negative, un robot cu organe umane (!), are patru brate, fiecare inarmat cu cate o sabie laser; luptele au loc pe o planeta inghetata, pe alta cu o vegetatie formata din flori uriase, pe una in care cratere uriase sunt populate pe nivele etc.
• Pentru ca, din nou, efectele speciale sunt la inaltime - de la gigantice batalii in spatiu pana la mult asteptatele dueluri cu sabii laser, totul este lucrat cu minutiozitate.
• Pentru ca, in scena de lupta intre Yoda si Darth Sidious, care are loc in uriasa sala goala a Senatului, viitorul Imparat distruge haotic lojele senatorilor, sugerand luarea puterii absolute.

De ce nu mi-a placut…

• Pentru ca - simptom al intregii noi trilogii - jocul actorilor este extrem de slab. Sigur ca Ewan McGregor nu este Sir Alec Guinness, sigur ca Harrison Ford aducea savoare primei trilogii, dar tanarul Hayden Christensen nu poate sa poarte onorabil povara unui rol care necesita complexitate. Singurele exceptii din acest film sunt Ian McDiarmid si Samuel L. Jackson (desi departe de performanta din Pulp Fiction, de exemplu).
• Pentru ca dialogurile sunt uneori hilare. Am vazut in aceeasi zi primul Star Wars (1977) si dialogurile de acolo erau mult mai decente. S-au schimbat multe in cei aproape 30 de ani de la lansare, dar am impresia ca acum George Lucas a subestimat inteligenta publicului din acest punct de vedere.
• Pentru ca, la fel ca in Kingdom of Heaven, personajele negative sunt ridicole (Raul suprem, Imparatul, desi are momente cand este foarte intunecat, adesea se prosteste si rade ca un nebun). Darth Maul din Amenintarea Fantomei mi s-a parut personajul negativ suprem: fara replici, fara expresie, letal.
• Pentru ca, desi am fost anuntati ca aceasta va fi cea mai dramatica si intunecata parte din Star Wars, in afara de cateva scene (de pilda cea in care Anakin/Darth Vader intra in Templul Jedi, insotit de trupele imperiale), filmul nu se ridica la inaltimea episodului Imperiul contraataca.

Razvan Braileanu

DOINA PAPP
Spectacol Ibsen la Biserica Lutherana

O suta cincizeci de ani de existenta

Sunt în jurul nostru ziduri, la fel cum sunt si oameni pe langa care trecem fara sa le/îi privim. Sunt acolo parca de cand ne stim si platesc cu vechimea, cu permanenta lor un anonimat nedrept. Celebritatea le este reinventata cu ocazia unor întamplari ce nu tin întotdeauna de adevarata lor natura, dar raspund unor legi ciudate ale publicitatii moderne, care pretuiesc tot ce iese din randuri si randuieli.
Biserica Lutherana din Bucuresti asteapta si ea sfioasa întoarcerea privirilor noastre, nu numai pentru a afla de la ceasul din turn ora exacta, ci pentru a observa recalibrarea staturii ei din punct de vedere cultural, dincolo de statutul diurn de spatiu de oficiere religioasa. Ii trec pragul astfel nu numai enoriasii comunitatii evanghelice, dar si un public divers, consistent, îndragind muzica de orga si poate însemnele istorice care au marcat existenta de monument istoric a bisericii. Multi cred ca este o comunitate închisa traind în jurul principiilor credintei ei austere. Au fost însa multe ocazii în vremea din urma pentru a întelege ca nu e doar asa si ca aici se poate întalni o deschidere neasteptata spre tot ce înseamna spiritualitate veritabila, fapt de cultura nutrit din aceasta.
In anul 2003 , cand si-a omagiat cei 150 de ani de existenta, Biserica Lutherana a pus pe piata o lucrare carturareasca semnata de Daniel Zikeli, pe care, daca o parcurgi, ai multe si frumoase revelatii. Nu doar în privinta istoricului ei zbuciumat, asemenea celor mai multe lacase de cult, dar mai ales vazand felul în care acest simbol al lutheranismului, implantat aici la scurt timp dupa aparitia Reformei, prin Johannes Honterus, s-a inserat în ambianta urbanistica si sociala a asezarii. Care au fost conducatorii Romaniei care i-au respectat pe protestanti si care din contra, cum s-a manifestat solidaritatea transilvaneana cu parohiile din Valahia în vremea cand mestesugarii germani contribuiau atat de evident la nasterea unei civilizatii moderne în arcul carpatic. E citat de bine principele Ipsilanti, si mai apoi Barbu Stirbei, în timpul caruia s-a construit biserica, precum si principele Bibescu, care a facut importante donatii, iar dintre ctitorii germani, un lung sir de fideli în fruntea carora se plaseaza preotul Rudolf Neumaister, care a depus eforturi pentru construirea bisericii, sfintind la inaugurare cheia noului lacas. Cel mai frumos capitol din istoria Bisericii Lutherane din Bucuresti, în privinta legaturilor ei cu statul roman, este însa legat de protectoratul Reginei Elisabeta - Carmen Sylva -, care s-a implicat în cele mai diverse moduri în viata acestei biserici. A brodat cu mana ei cuvertura altarului, cu ocazia sarbatoririi a 50 de ani de la înfiintare, a pictat cu litere aurii versete din Biblie pe tablitele de lemn care împodobeau odinioara biserica, pe care tot ea le-a ales.
Din pacate, aceste însemne nu mai pot fi azi vazute, caci Biserica Lutherana, asemeni surorilor ei greco-catolice si chiar ortodoxe, a trecut prin multi ani de restriste. Scapand de incendii, de cutremure, de demolarea pe care în 1945 o pusesera la cale comunistii, Biserica Lutherana se înfatiseaza azi ca un monument specific confesiunii evanghelice pe care o reprezinta, atat prin arhitectura care îmbina original mai multe stiluri, cat si prin decoratiile de interior emanand sobrietate si gust.

Religie si arta

In aceasta ambianta aproape pedanta, destinata ceremoniilor religioase si ritualurilor de cult, Biserica Lutherana din Bucuresti a gazduit de-a lungul timpului multe manifestari artistice cu încarcatura spirituala. Un adevarat program conceput în acest sens a facut ca numele acestui lacas, ajutat candva sa existe de însusi Franz Liszt, sa se lege mai ales de concerte, recitaluri de orga, unice în spatiul cultural al capitalei. Care este istoria acestor preocupari ne explica prim-parintele Emil Olteanu:
“Asemenea evenimente sunt mentionate la noi înainte de intrarea în secolul XX. Este o traditie a bisericii lutherane în general de a folosi spatiul bisericii nu doar pentru slujbele religioase, ci de a-l deschide si spre alte evenimente, cum ar fi atelierele de arta plastica, dar mai ales spre muzica de orga, orga fiind considerata un fel de instrument suplimentar al propovaduirii. Aceste concerte sunt sustinute în ultimii ani si de interpreti din afara parohiei, cantori si organisti care nu sunt obligatoriu lutherani. Ei sunt de multe ori chiar ortodocsi. E un mod de a întelege în sens mai larg ideea de spiritualitate crestina. Iar acest lucru a fost impus de viata. Comunitatile noastre lutherane din Romania, cele din Bucuresti, Brasov, Sibiu, sunt comunitati care în ultimii 12, 13 ani si-au pierdut 90% din membri, prin emigrarea sasilor, a germanilor din Romania catre Germania, ceea ce reprezinta implicit o micsorare a resurselor disponibile. Atat a infrastructurii, pierduta oricum în momentul nationalizarii, cat si a resurselor umane, ceea ce este mult mai dureros. De aici deschiderea catre evenimente culturale la care sa participe tot mai multi oameni, iar apartenenta la alta confesiune nu a constituit o piedica.
Orice biserica a fost si este, de altfel, dintotdeauna un spatiu cultural, spiritual, nu numai religios. Si în bisericile ortodoxe au loc concerte. Corale, nu instrumentale, pentru a nu devia de la traditia crestin-ortodoxa. In bisericile romano-catolice se tin concerte de orga regulat. Sau la alte instrumente. La noi deschiderea este mai vizibila poate, pentru ca evenimentele sunt foarte frecvente. Exista chiar o stagiune care are un început si un sfarsit, cunoscuta ca atare de public. Iar în Bucuresti, Biserica Lutherana si-a facut un renume nu numai prin ceea ce a facut înainte de 1944, dar si prin faptul ca în anii 1970-80 era singurul loc în care se putea auzi muzica sacra.”

Teatrul in biserica

Teatrul apartine si el acestui teritoriu al sacralitatii. Scena are si ea ceva din ceremonialul sacerdotal, un loc sacru prin adevarurile pe care le slujeste. Intr-un fel, trairea împreuna a unor sentimente spirituale poate fi apropiata bisericii, unde, dupa spusele parintelui Olteanu, sacrul primeste aceasta conotatie foarte importanta, de comuniune. Aici gasim si explicatia îndraznelii de a aduce pentru prima oara în biserica un spectacol de teatru, eveniment ce s-a petrecut recent la initiativa tinerei regizoare Ilinca Stihi, sub egida Teatrului National Radiofonic, care a înregistrat piesa, si a Ambasadei Regale a Norvegiei, realizand la Biserica Lutherana spectacolul Brand; un poem dramatic de Henrik Ibsen nejucat pana acum în Romania, un text dificil, din care razbate zbuciumul unui pastor protestant cu o viziune exclusivista asupra credintei. Arderea lui spirituala în încercarea de a-i convinge si pe ceilalti de nevoia sacrificiului suprem si-a gasit reprezentarea ideala în spatiul bisericii protestante, lutherane, ca si religia pastorului ascet. Privita nu doar ca decor, cum s-a mai observat, biserica devine aici personajul de referinta pe care Ibsen însusi l-a conceput ca pe o cutie de rezonanta a ideilor sale. Intelegand aceasta, oamenii bisericii au acceptat propunerea realizarii spectacolului, care mai întai a surprins, apoi a provocat curiozitate si în cele din urma a încantat. Experienta, unica pentru public, dar mai ales pentru echipa de realizatori, a rodit în amblele sensuri. Austeritatea interiorului, zidurile cenusii, dar mai ales încarcatura spirituala a locului au produs fiecaruia o stare speciala, amplificand sensurile poemului, iar acestea si-au rasfrant asupra lacasului forta tulburatoare. “Ma simt bine în acest spatiu auster, dar foarte primitor, pe care nu trebuie sa-l contrazici, nici sa-i fortezi destinatia provizorie care este, în cazul nostru, providentiala”, declara Irina Petrescu. Framantarile pastorului Brand au devenit astfel veridice, iar idealul sau religios, acea credinta fara compromisuri - condusa dupa principiul “totul sau nimic” -, un generator de controverse. Brand cel înfrant de viata pe care o ignora cade la sfarsit la radacina altarului, întelegand în cele din urma cuvantul unui Dumnezeu al iertarii si iubirii pe care nu-l acceptase pana atunci, considerandu-l inflexibil si neiertator. Publicul nu aplauda. “La finalul spectacolului s-a asternut tacerea, minute în sir, scrie d-na Rohtraut Wittstock in Allgemeine Deutsche Zeitung. Actorii nu au iesit la rampa pentru plecaciune. Pe scena un om se luptase cu si pentru Dumnezeul sau... Ilinca Stihi isi construieste spectacolul pe o puternica simbolistica a culorilor. Scenografia conceputa de Imelda Manu este alcatuita din cateva valuri lungi de panza alba, transparenta, care sunt întinse în toata biserica si sugereaza biserica de gheata imaginata de Brand.”
Rolul greu al pastorului Brand a fost interpretat de actorul Gheorghe Visu, care si-a asumat cu o fervoare aproape mistica trairile personajului. Rostind imensele monoloage cu sensul adesea greu de deslusit, actorul a redat exaltarile si disperarile acestuia cu o forta mereu reprimata si cenzurata de temperamentul sau lucid. O mare creatie! cum s-au exprimat si alti cronicari. I-au stat alaturi Irina Petrescu (Mama), o prezenta de exceptie, Ana Ioana Macaria, puternica si înteleapta sotie, Adrian Titieni (Primarul) reprezentand colorat spiritul pragmatic, Constantin Cojocaru, Ion Siminie, Adrian Vancica, Ioana Calota, Adina Stan, Simina Siminie, atasati cu totii stilului de interpretare sobru, cadentei reci a spectacolului. “Sigur, biserica a dat piesei o valoare suplimentara, e de parere prim-preotul Emil Olteanu. Pe de alta parte, a fost primul spectacol de teatru într-o biserica în Romania si, daca n-ar fi fost vorba de aceasta piesa cu subiect religios, cu siguranta ideea n-ar fi fost acceptata. Nu cred ca ar trebui, pe de alta parte, sa cadem într-o usurinta larga considerand ca faptul se poate repeta. Cred ca valoarea evenimentului trebuie sa ramana la nivelul unicitatii lui. Nici în bisericile tot mai desacralizate din Occident, unde astfel de evenimente sunt mai frecvente, lucrurile acestea nu sunt de dorit de catre Biserica. Ele se întampla pentru ca si-a pierdut sacralitatea în general.”

Controversele lui Brand

In urma spectacolului au ramas si multe semne de intrebare. Ba, mai mult, au fost voci care au considerat mesajul piesei lui Ibsen negativ pentru Biserica. In virtutea faptului ca dogma bisericeasca nu poate accepta la ea acasa spiritul contradictiei, Brand ar putea fi socotit o provocare. Cum pastorul protestant din piesa ar vrea sa vada credinta enoriasilor sai indestructibil opusa compromisurilor lumesti, e firesc sa asistam la riposte si abandonuri adesea blasfemiatoare ale membrilor comunitatii, care pot suna inadecvat în cadrul bisericii. In piesa, Brand e alungat de comunitatea unde ar vrea sa construiasca, plastic vorbind, o biserica mai mare. Iar el refuza, pe de alta parte, sa-si binecuvanteze mama care s-a abatut de la preceptele religioase. Si totusi, e de parere preotul Olteanu, “mesajul lui Brand nu e negativ. Din pacate, piesa fiind foarte lunga, nu se poate juca integral. Daca ar fi reprezentata toata, ceea ce e imposibil, fiindca ar dura 6-7 ore, am întelege mai bine complexitatea personajului. S-ar putea ca în spectacolul jucat acum, prin taieturile inerente operate de regizoare sa fie mai vizibila controversa. Faptul ca la final Brand vede ca Dumnezeul adevarat nu este cel care pedepseste, avand o atotputernicie fara compromisuri, fara iertare, ci acela care simte dragostea pentru aproape, e, însa, un argument ca mesajul lui Brand e unul bun. Trebuie sa acceptam pentru aceasta ca credinta este un lucru subiectiv. De aceea noi, în bisericile protestante, lutherane, ca preoti, ne ferim de a judeca pe altii. Iar ceea ce prezinta Brand este tocmai o oglinda a acestei subiectivitati, a ceea ce se poate întampla în foarte multi dintre noi în raport cu credinta. Fiecare poate trai la un moment dat o lupta crancena cu propria credinta, cand omul îsi pune întrebarea: ce e mai important, omul sau credinta?, si, alegand credinta, exact ca în cazul lui Brand, la sfarsit sa nu vada un sens în acest lucru. Atunci controversa si tragedia personala cresc fantastic. Brand vede în cele din urma ca Dumnezeu nu cere de la om sa se forteze sa creada, ca el este liber sa aiba trairile lui personale, pe care le împarte, e adevarat, în biserica cu ceilalti, dar ele raman tot ale lui. Acesta este de fapt mesajul piesei.”
Spectacolul cu piesa Brand de Henrik Ibsen pune în discutie, pe de alta parte, si teme sensibile ale lumii contemporane, în care intoleranta religioasa si fanatismul fac atatea victime. Iar programarea acestei reprezentatii e o dovada de întelepciune si înalta constiinta civica a tuturor celor care au contribuit la realizarea evenimentului, “acum, cand întrebarea despre rolul religiei a capatat, în tarile din Europa de Est, unde decenii întregi aceasta discutie nu s-a putut purta în mod deschis si unde bisericile au fost practic asaltate de credinciosi, un alt înteles si o alta însemnatate în comparatie cu lumea occidentala, care a devenit atat de lumeasca”, cum observa cronicarul de la Allgemeine Deutsche Zeitung.
Biserica Lutherana din Bucuresti care a gazduit evenimentul a dovedit înca o data ca-si respecta enoriasii si-si împlineste misiunea spirituala, pe care si-a asumat-o ca lacas de cult, dar si de cultura.