Pe aceeași temă
GABRIEL H. DECUBLE
Cultura cafelei si ritmurile existentiale
Folosim cel mai adesea peiorativ expresia "rahat cu apa rece", dar intelesul ei exact avea sa-mi fie revelat abia pe muntele Athos. Dupa ore bune de mers, obositi si acoperiti de praf, prietenii mei si cu mine am fost intampinati de staretul manastirii Iviron, care ne-a comunicat, cu parere de rau, ca nu mai avea nici-un loc liber de cazare, ceea ce insemna ca trebuie sa mai marsaluim pret de o paine pana la cea mai apropiata manastire. Apusul soarelui ne haituia, perspectiva de a ramane sub cerul liber peste noapte era nelinistitoare, mai ales ca nu aveam corturi la noi, iar oboseala ne facea tot mai indaratnici. Staretul ne-a zorit sa tinem azimutul catre Pantokratoros, sa nu ne lasam intimidati de kilometrii care inca ne desparteau de un asternut proaspat, dar a insistat, totusi, sa-si arate ospitalitatea si ne-a cinstit, pe fiecare, cu... rahat cu apa rece. Ei bine, nicicand n-avui parte de merinde mai binecuvantate - pe de o parte glucidele frumos colorate datatoare de energie, pe de alta parte acea apa rece, tocmai buna de stins setea, de parca ar fi fost proaspat stoarsa din ghetarul de pe muntele sfant! Odata intremati, puteam pleca mai departe.
Daca am fi ramas, staretul ne-ar fi oferit o cafea. Diferenta era o chestiune de evaluare a timpului. Cafeaua presupune "masul", un ragaz de cel putin cateva ore, in care iti tragi sufletul si, mai important chiar, stai de vorba cu gazda. Cafeaua nu se bea pur si simplu. Ea inseamna mereu spunerea unei povesti, nu degeaba finlandezii sunt cei mai mari consumatori din lume - probabil ca si acum mai povestesc din Kalevala, in jurul unei cesti aburinde. Nu degeaba sultanul oferea "cahvea" boierului moldovean venit sa unelteasca impotriva adversarilor politici si sa-i cerseasca domnia: daca spunea o poveste buna, o capata. Daca nu, putea sa se trezeasca si aruncat in lanturi. Orice s-ar spune, Orientul are un set de valori bine statuate, pe care doar dezvoltarea tehnologica si goana nebuna dupa profit le-au dat peste cap. De aceste valori - culturale - tine si tihna cafelei, pretextul pentru taifas (daca ai cu cine) sau pentru contemplare (daca o bei de unul singur). Poposind in Braila, Ion Ghica obisnuia sa traga la crasma "Gura raiului", unde isi comanda o palavra de Moca sau o galceava de Marghiloman, iar palavrele si galcevele iscate la masa se dovedeau a fi foarte instructive pentru calator. Concluzia e cat se poate de clara: cafeaua bauta-n pripa sau in picioare e o crima.
Cafeaua la filtru nemteasca - de fapt un import american si, totodata, un gest de slugarnicie fata de consumerismul de peste ocean - este cea mai veritabila posirca de amagit papilele gustative. Din pacate, ea a invadat ca model de convivialitate moravurile central-europene. Asa se face ca la orice intrunire - politica, a oamenilor de afaceri sau de cultura - se ofera aceasta cafea insipida, in cantitati covarsitoare. Dintre toate natiunile europene, doar austriecii par sa mai aiba o cultura a cafelei cat de cat autentica. Dar sofisticarelile vieneze in materie de arome au neglijat programatic taria licorii, asa incat poti petrece linistit cateva ore intr-un Kaffeehaus din Viena, mimand snobismul localnicilor, fara sa simti ca ai baut ceva. Caragiale a amendat, de altfel, mimetismul românesc, ironizand clientii cafenelei Borff din Bucuresti, unde "caputinul" era la moda...
Românii - ne spun statisticile - nu sunt mari consumatori de cafea, desi pana si biserica ortodoxa este toleranta in acest sens, recunoaste virtutile terapeutice ale cofeinei si recomanda: "consumul unei cesti de cafea la nevoie nu este pacat, ci lacomia si abuzul de cafea este pacat, pentru ca tot ce este daunator trupului este pacat!". (Am citat dintr-un comentariu postat pe site-ul manastirii din Macin.) Situatia se datoreaza, probabil, unei politici stupide a accizelor, care a incadrat cafeaua la produsele de lux (?!), dupa cum si faptului ca românii muncesc de trei-patru ori mai mult - ca timp fizic - decat occidentalii, ceea ce trebuie sa le fi rapit pofta de a savura tihna unei cafele oricum piperate ca pret. Simptomatic in acest sens este ca, in ultimii ani, a crescut la noi tocmai consumul de specialitati (capuccino, "3 in 1", frappé) si, in special, de cafea instant, in timp ce cafeaua prajita si macinata pierde incet, dar sigur, teren. Asadar, suntem foarte grabiti... Tot statisticile spun ca femeile beau mai multa cafea decat barbatii. "Logic!", s-ar putea spune intr-un acces de misoginism, "cine sta mai mult la barfe"? Doar ca diferenta fata de barbati este, de fapt, abia perceptibila, in tot cazul nu la fel de semnificativa ca diferenta dintre grupele de varsta. Astfel, tendential, omul bea mai multa cafea pe masura ce este impovarat de ani. Abia aici putem spune, fara riscul de a ne insela, ca pensionarii au mai mult timp decat cei tineri si ca sunt chiar mai indreptatiti sa se infrupte din binefacerile acelei vita contemplativa, pe care monahismul oriental ne-a tot recomandat-o, prin exemplul personal, secole de-a randul.
Daca nu ne-a fugit cu totul timpul din portofel, atunci putem sa ne luam ragazul sa savuram o cafea, singuri sau in compania cuiva, pentru a ne cunoaste mai bine: pe noi insine sau pe aproapele nostru. Altminteri: rahat cu apa rece, ca ne-apuca seara!
BIANCA BURTA-CERNAT
Cateva ciorne si un debut literar prematur
Printre cartile premiate la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din Romania pentru anul 2005 am gasit un op subtirel, tiparit cu corp de litera mare la doua randuri pe o pagina cu chenare largi, al carui format e menit sa ascunda putinatatea cam stanjenitoare a textului. Cartulia se cheama Povestiri la adanci tinereti (joc de cuvinte un pic fortat, rebarbativ) si îi apartine lui Andrei Mocuta, student la Facultatea de Litere din Timisoara. Cele patru povestioare - nu tocmai dezagreabile - pe care le cuprinde se parcurg lejer, în maximum doua ore. Una dintre calitatile acestor texte: nu te plictisesc. Unul dintre defecte - la sfarsitul lecturii te poti întreba: "Ei, si?!...", nedumerit ca naratiunea nu te duce prea departe, ca se încheie tocmai în clipa cand, rabdator, binevoitor, curios chiar, asteptai ca un sens sa înceapa a se închega. Sunt niste exercitii de compozitie, cu pasaje izbutite si cu locuri unde condeiul - nesigur - deseneaza linii scolaresti.
Prima povestire, Paharul, si cea de-a patra, Radio Africa, se ivesc dintr-o experienta dificila a tanarului autor: boala, periplul pe la cateva clinici de oncologie din Franta. Francisc încearca sa prinda din cateva fragmente schita de portret a unui poet din provincie, personaj care se vrea pitoresc si hatru. Vechiul covor rosu a fost asternut este o povestire stangaci-salingeriana în decor american, cu un personaj-narator (si el june scriitor!) în care ghicim imediat un alter-ego auctorial. Andrei Mocuta nu are structura unui (potential) prozator de imaginatie. Nu e capabil sa inventeze personaje, conflicte, ci doar sa transcrie, cu minime modificari, ce i s-a întamplat si sa descrie oameni concreti pe care i-a întalnit. Moda transcrierii autenticiste a experientelor personale îl favorizeaza. Este un confesiv, nu un imaginativ. Nu creeaza în marginea realului; se multumeste numai cu rolul de grefier constiincios, onest al realitatii, nebantuit de dorinta de a-i adauga ceva din sine. Povestirile sale sunt decupate din propria-i biografie. In trei dintre ele personajul-narator se cheama chiar Andrei Mocuta si este un tanar introvertit, hipersensibil, cu veleitati de prozator. Tema scriitorului în devenire e aici în prim-plan. Personajul marturiseste: "Ca june prozator, eram luat peste picior de confratii mei. Ba ca povestirile mele erau prea lirice, ba ca folosesc prea multe simboluri si metafore, ba ca ma îndepartez prea mult de la subiect si textul devine lipsit de conflict". Ar fi o strafulgerare a luciditatii, daca n-ar fi doar o întepatura ironica la adresa celor care nu-i înteleg scrisul. Batranul prieten Francisc Vinganu, un poet boem, excentric, îl consoleaza ca între barbati: "Lasa, barbate, ca tu o sa fii un mare prozator. Aschia nu sare departe de trunchi, Mocuzini!". E simptomatic: scriitorii nostri din toate generatiile mostenesc ambitia de a deveni "mari"; nu-i mana în lupta atat dorinta de a comunica un mesaj, de a scrie pentru pura bucurie de a scrie, cat iluzia morganatica a prestigiului.
De departe cea mai închegata bucata a volumasului este Paharul. Spitalul franco-musulman Avicenne din Paris capata, la temperatura ridicata a imaginatiei unui bolnav de cancer, dimensiunile unui spatiu exotic, unde se desfasoara ritualuri demoniace. Widad, o tanara doctorita siriana, da acolo o petrecere de ramas bun înainte de plecarea ei la un alt spital. Ornamentatiile unui pahar sirian cu arabescuri, serpi de smarald si reflexe neobisnuite îi provoaca eroului acestei povestiri un fel de transa. Ca hipnotizat, are viziuni eschatologice. Un glob verzui de cristal se sparge si dintre cioburi ies sute de diavoli care o împresoara si o siluiesc pe Widad. Interventia lui Isus întrerupe orgia, iar Satinamuh, demonul sirian, e alungat. Boala produce monstri, deformeaza contururile realului, induce halucinatii, proiecteaza subiectul într-o infrarealitate angoasanta. Obiectele sunt declansatoare de viziuni, pe care scriitorul le descrie tacticos, cu destula grija pentru amanunt. Descrierea unui obiect devine plonjon în spatiul abisal. Mintea poate fi tulburata de un simplu desen de pe o perdea: imaginea a doi delfini se deschide catre o lume virtuala în plasma careia se topesc lucrurile reale devenite incomode, apasatoare. "Tesatura cu cei doi delfini se unduia acum linistita, dusa de curent (...). Pe nisipul de pe fundul marii, crabii multicolori se tarau cu miscari dezorganizate, iar cate un pestisor zvacnea prin dreptul cate unei ferestre. Parchetul de lemn începea sa se umfle, formand o bolta diforma, iar usa dulapului se închidea si se deschidea la intervale egale de timp, mai mult ca sigur scartaind, însa neputand fi auzita de nimeni. Oglinda de pe usa dulapului reflecta din toate unghiurile lumina împrastiata si rafuiala acestei lumi subacvatice. De sus, din tavanul incolor, atarna candelabrul de gips precum o floare de corali, iar în interiorul cupelor de sticla becurile laptoase deveneau niste ovule pe cale sa explodeze si sa elibereze mii de microvietati. Patul plutea în deriva, ciocnindu-se la fiecare alunecare de peretii subrezi care tremurau, creand unde ce îmi zgaltaiau trupul cu o placere perversa". In Paharul Andrei Mocuta practica o scriitura în genul lui Blecher, filtrata de lecturi din Cartarescu. Referintele livresti se vad prea bine, autorul se afla în faza în care îsi exerseaza condeiul prin imitarea maestrilor. Celelalte trei piese sunt compuse cam grabit si nu prea bine legate narativ. Interesul pentru viziunea stranie din prima proza le lipseste. In Francisc citim evocarea unui personaj care nu e chiar atat de demn de atentie pe cat crede autorul. Intamplarile din Vechiul covor rosu a fost asternut se reduc la cateva naivitati pustesti.
Povestirile lui Andrei Mocuta sunt niste ciorne nu chiar neinteresante, din care s-ar fi putut scoate mai mult, configurand un santier aflat înca într-un stadiu incipient. Mai sunt destui pasi pana la maturizare. Dar semne benefice se arata. Asteptam confirmari.
Andrei Mocuta, Povestiri din adanci tinereti, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006
MARIA BERCEA
Local de pierzanie
Senzatie de sfarsit de vacanta. Am pornit spre marginea Bucurestiului si facem un popas la manastirea Caldarusani. Aprindem lumanari, cumparam ceva
suveniruri ecleziastice, ne facem
cruci si am plecat, pentru ca scopul final al expeditiei e gastronomic. Mergem la faimosul Cocosatu, in Baneasa. Se zice ca aici ar fi cei mai buni mici din Bucuresti. Nici o forma de viata nu mai poate supravietui pe o raza de 200 de
metri in jurul localului din cauza fumului, care, normal, nu e directionat catre clienti, ci spre strada. Dar inauntru chelnerii sunt serviabili, obisnuiti cu bacsisuri
generoase si micii vin repede (22 de bucati la 4 persoane!) si sunt chiar buni. Pe copertine apare
multiplicata efigia cocosatului, care pare sa fi fost un personaj real. Se spune ca mai traieste si ca - aici intram in legenda - pregateste cu mana lui fiecare mic.
Sperantei, Inocentei, Sapientei... Ne-am invartit 20 de minute pe stradute in zona Armeneasca, goniti de caini, indrumati de trecatori si ocolind gropi. Intr-un final am gasit-o! La un colt de strada (adresa exacta nu se zice, trebuie sa te dovedesti vrednic de local gasindu-l singur) descoperim in fine doua bucati de tabla pe care e pictat caligrafic: Ceai, dulceata/Serbet, verdeata. E ceainaria La Metoc, o gradina in care, printre tufe si copaci, stau
ascunse cateva masute. Atmosfera de noapte la tara: nu se aud masinile, doar o muzica discreta si multi greieri, iluminatul se face cu lampi de spirt si lumanari si
miroase a crini. Meniul cuprinde cateva zeci de ceaiuri (nu si serbet, din pacate). Chelnerul, cu siguranta student sau masterand, ne asigura ca am ales o specialitate care nu
implica riscuri. Sorbim ceaiuri reci din paharele mari si ne imaginam ca locuim dintotdeauna chiar aici, La Metoc. Dar trebuie sa si plecam, presati de orarele incerte ale
transportului in comun. Oare vom mai gasi drumul si a doua oara?
PAUL CERNAT
In cautarea Estului pierdut
La nici 39 de ani, scriitorul elvetian de origine romana Catalin Dorian Florescu este cel mai tanar autor publicat in colectia Fiction Ltd. a editurii Polirom. Vremea minunilor, romanul sau tradus anul trecut l-a consacrat rapid si la noi, parte datorita talentului si profesionalismului indiscutabile, parte datorita "legitimarii externe". Caci prozatorul, absolvent al Universitatii din Zürich (Facultatea de Psihologie si Psihopatologie), psihoterapeut intr-un centru de reabilitare pentru dependentii de droguri, ulterior specializat in terapia gestaltista, scriitor profesionist din 2001, este deja un nume respectat in Germania si Elvetia, distins cu numeroase premii. Pana sa il citesc, l-am urmarit intr-o emisiune a lui Vlad Nistor de pe Realitatea TV; impresionat de seriozitatea, luciditatea si normalitatea reconfortanta a prezentei sale, am capatat incredere in el si ca autor...
Timisorean de obarsie, evadat in 1982 - la 15 ani, impreuna cu parintii - din Romania ceausista si stabilit in Elvetia, C.D.F. te trimite cu gandul la un fotbalist afirmat la echipe din Vest transferat, la apogeul carierei, "acasa". Plecarea din tara si contactul cu mirajul Occidentului au fost deja fictionalizate in Vremea minunilor, roman transfrontalier al experientei comuniste central-europene ("banatene"). O experienta care a produs in ultimul deceniu cateva titluri notabile semnate de scriitori precum Herta Müller, Richard Wagner, Eginald Schlattner, Viorel Marineasa, Costel Babos sau Ioan T. Morar (cel din Liendenfeld). Fara a mai vorbi despre "imposibilele intoarceri" ale exilatilor din ultimele romane semnate de Norman Manea (Intoarcerea huliganului) sau Gabriela Adamesteanu (Intalnirea). Transfigurand artistic, nu si explicit autobiografic, propria experienta, autorul amorseaza una dintre marile teme "identitare" ale literaturii europene recente. Reluand, din perspectiva altui personaj, episoade similare celor din romanul precedent, prezentul volum reface drumul invers: intoarcerea, via etapa "intermediara" a Budapestei, intr-o Romanie desfigurata, devastata. O calatorie spre Est, la capatul iluziilor. In prefata, Maris Chivu vede in cartea lui Florescu un "road novel" unde "Prima zi a exilului insemnase sfarsitul copilariei, dar maturizarea lui Ovidiu acum are loc, cand valul iluzoriu al amintirilor este ridicat". Capitolele sunt simple popasuri pe calea acestei repatrieri iluzorii: Mangalia-Zürich-Budapesta-Timisoara-Mangalia... In fata marii, cercul european se inchide, lasand speranta unei alte intoarceri: nu in Romania pierduta, ci in Vest sau la Budapesta, alaturi de tacuta, rabdatoarea si parasita sa iubita Zsofia.
Numele eroului - Ovidiu Bajenaru - trimite in mod vadit la exil si pribegie ("bejenie"). Suprapunerile dintre biografia sa si cea a autorului sunt transparente, dar nu trebuie - nici nu se vor a fi! - absolutizate: ele trec dincolo de autobiografic.
Decupata, cu mana sigura, in scene cinematografice, naratiunea se incheaga din spoturi reci, nelinistitoare, ambigue care se clarifica pe parcurs. Amintiri despre vagabonzi, scene de familie din momentul plecarii in strainatate, atmosfera estivala - meticulos reconstituita - a litoralului romanesc din Epoca Ceausescu. Prinde contur, la persoana I, portretul unui tanar insingurat de 23 de ani, cu un anturaj in deriva: toxicomanul Toma si iubita sa Lara, italianul Luca. Ultimul, de care se Ovidiu se apropiase din prima zi petrecuta la liceul din Zürich, vine dintr-o Italie de sud avand multe similitudini cu Romania. Vine, apoi, dintr-o familie destramata (tatal - fost sculptor al erei mussoliniene, labil si rapus de osteoporoza) care si-a pus decisiv amprenta asupra caracterului sau. Aventurier hoinar gata sa o ia mereu de la capat, amant de ocazie al Larei si aducator de nenorocire, el e constant doar in prietenia sa pentru Ovidiu, tanarul roman inapt pentru droguri si dependent exclusiv de filme. Il va convinge in cele din urma sa plece - pe urmele sale - spre Romania postcomunista, abandonand astfel o existenta dezvrajita, lipsita de orizont si nevrozele unei identitati in deriva. Peste "geografia exilului" zürichez cu piata drogatilor, localuri ticsite si baruri ilegale se suprapun magia amintirilor din copilaria timisoreana, narcoticul filmelor si visul evadarii. Povestea intoarcerii "acasa" a lui Ovidiu incepe cu o escala solitara in Viena, din care se retin un cuplu grotesc de alcoolici si vizita intr-un sex-shop - cu o imagine, nu mai putin grotesca, a obiectualizarii omului singur. Nimic vulgar insa, nimic strident sau exhibitionist. Demarajul narativ fusese pana atunci destul de dificil: figura lui Toma si cea a Larei nu se incheaga, lipsea liantul care sa dea consistenta "povestii". Interesul lecturii creste insa vertiginos in capitolul despre episodul budapestan suprapus, fara stirea eroului, peste conflictele interetnice de la Targu-Mures din martie 1990. In Est, imaginea Elvetiei e fabuloasa, iar "elvetianul" - privit cu invidie admirativa. Un adapost vremelnic intr-o familie "mic-burgheza" simpatic abrutizata, asemanatoare celor din Romania, prefigureaza prima legatura sentimentala. Tanara solitara si nepretentioasa, Zsofia - de care tanarul se apropie pe calea povestilor cinematografice si fata de care isi ascunde o vreme identitatea etnica - este, alaturi de Luca, personajul memorabil al acestei carti in care personajele "vii" nu sunt deloc putine. Episod domestic atasant, evoluand in ritm de blues est-european pe muchia subtire dintre distanta banuitoare si empatia tandra. Adapostit intr-un imobil sordid, populat cu familii fara intimitate, menajul va fi perturbat de reaparitia lui Luca: banuit de o legatura mai veche cu Zsusa, acesta distrusese, involuntar, viata unei alte amante ocazionale, Ildiko, facandu-l pe logodnicul ei "etern" sa-si dea foc sub privirile fiicei lor. Ororile sunt relatate firesc, "americaneste"... Parasindu-si furtiv iubita tranzitorie in timp ce dormea intoarsa ("dormea intors amorul meu de plumb"...), Ovidiu vede premonitiile ei indeplinindu-se: nu mai exista, cu adevarat, un acasa, imaginea locurilor candva familiare apare chircita. Capitolul Timisoara - cel mai "politic" din carte - e un portret neretusat al Romaniei ruinate, devastate din primii ani postdecembristi. Cei doi calatori apar ca niste zei in ochii unei provincii complexate de propria saracie. Functionara de la vama vede in Elvetia "leaganul civilizatiei"; profesorul amarastean Ionel Popa (bisnitar de nevoie in Ungaria, "ghid" al celor doi de la granita la Timisoara) isi varsa ofurile de cetatean cumsecade povestindu-le - ca romanul impartial - despre conflictul interetnic din Targu-Mures si despre subdezvoltarea postcomunista. Cersetorii, femeile strazii, cetatenii pauperi si vechile cunostinte din Timisoara vadesc in fata cetatenilor straini cu masina elvetiana complexe provinciale de pomanagii. Unii ii pun in tema cu tragedia din decembrie 1989 (provocarea criminala a haosului de catre complotistii care l-au dat jos pe Ceausescu). Nu politicul se dovedeste a fi insa punctul forte (desi versiunile "traduse" in fata italianului nu tocmai uluit si destul de la curent sunt de efect...), ci drama terifianta a intoarcerii. Intr-un apartament mizer de bloc "asteapta" un unchi paralizat, agonizand exasperant de doua saptamani, o matusa martirizata si cateva rude cu moravuri balcanice, umilite de saracie, dar adaptandu-se cu zambetul pe buze. Vraja a disparut lasand locul unei lumi mutilate, sordide, pustiite, chiar daca vii, deloc unidimensionale. Citind aceste pagini de cosmar hiperreal, ti se strange inima si te ia cu frig... Privirea instrainata recunoaste doar ramasitele zilei de ieri. O proza "behaviourista", fara nimic tezist, cu sclipiri ironice si nervuri de tristete nostalgica. O scriitura hiperrealista cu precizie de ceas elvetian, dar cu efecte subliminale de umbra si lumina, decupand semnificatia detaliilor fara a pierde din vedere directia de mers a povestii. Aparenta raceala narativa se incarca, pe nesimtite, de o poezie a destinelor marunte, aparent banale, fara speranta, nu lipsite de subtext tragic: interioritatea lor transpare din gesturi, din priviri, din comportamentele si relatarile lor gafaite, masochist-sarcastice. Intreg romanul traieste prin aceasta tehnica a instrainarii, prin efectele de apropiere-indepartare intre lumi si oameni care nu se recunosc si nu se intalnesc decat efemer si partial. Insotitorul si prietenul italian (care-si uita periodic trecutul si trece mereu mai departe), iubita tranzitorie (Zsusa, o Circe pe drumul catre falsa Ithaca, dar si o Penelopa provizoriu abandonata), trecutul rezidual, limita imposibil de trecut (marea - drumul spre Odessa, pe care va merge pana la urma doar Luca) sunt singurele repere pe scurtul drum spre casa.
Analogia cu basmul Tinerete fara batranete... se impune de la sine. Infratextul unificator al romanului este un basm existential, profund personalizat, despre "imposibila intoarcere" a unui deloc eroic Fat-Frumos postcomunist. Schema basmului e transparenta si in episodul ierbii fiarelor presarate in buzunar de catre matusa timisoreana, pentru a purta noroc familiei si a trece cu bine obstacolele instrainarii. In mod semnificativ, "iarba" cu pricina (alta decat cea consumata de drogatii Zürichului!) ii ajuta doar pe cei care pleaca, dar nu-l poate salva pe unchiul ramas acasa, victima a cruzimii cutumelor traditionale, alcoolic cu un sfarsit tragic si sordid... Exista si un altfel de nivel mitologic al cartii (Ovidiu la Tomis, fantasmaticul Om Negru cu care il speria in copilarie o tiganca batrana etc.), dublat de un intertext cinematografic. In definitiv, nu e filmul adevaratul rezervor mitologic al erei tehnologice? Trimiterile la Truffaut (cu al sau Les quatre cent coups in care un tanar - internat intr-o scoala de corectie - evadeaza si, ajuns in fata marii, se intoarce pentru ca nu mai are unde sa mearga), la Nasul, Amarcord si Demonul albastru (demon in care se regaseste Luca, manat de blestemul pribegiei) jaloneaza discret, dar obsedant traseul epic, romanul sfarsindu-se pe o trimitere la ecranizarea din 1939 la Pe aripile vantului. Exemplele pot continua: infatisarea Zsusei aminteste - minus privirea, absenta... - de cea a Annei Mangani si, una peste alta, filmele asigura valul fantasmatic prin care Ovidiu percepe realitatea. Amintind de Jocul cu moartea al lui Zaharia Stancu, dar intr-o impecabila croiala nemteasca, romanul - un road novel transfrontalier, intr-adevar! - ar putea fi oricand ecranizat.
Un prozator matur si complet, prozator in toata puterea cuvantului.
Catalin Dorian Florescu, Drumul scurt spre casa, Polirom, 2006
RADU AFRIM
Nu vreau sa invat sa fac teatru
Ma uitam zilele trecute pe un site si te-am gasit la sectiunea Pictori, nu la Regizori.
Am si desenat la viata mea. Toata adolescenta am pictat, ieseam cu cartoanele prin paduri, chiar si la mare... Am dat la arte plastice, n-am intrat si mi-am zis "las ca tot fac eu imagine pâna la urma, dar in teatru". Insa asta dupa bucla mea filologica...
Aveai vreun plan cu teatrul inainte de a face Literele?
Nu, nu-mi placea teatrul, nici nu-l cunosteam, nici nu ma interesa. Am ajuns accidental la spectacole in Cluj, pentru ca scriam cronica la Echinox. Aveam o pagina numita Voyeuristica. Era o pagina superficiala, in care povesteam cat e de ridicol teatrul, ce mai e prin film. Nu-mi placea deloc ce vedeam la teatru, dar am vazut totusi un Purcarete, un Maniutiu, si cred ca atunci m-am gândit ca s-ar putea sa fac si eu ceva, asemanator... sau nu. Primul meu examen interesant a fost Phaedra, care semana, evident, cu Purcarete.
Iar dupa ce-ai terminat facultatea, ai facut BluEscape, apoi Infanta. Mod de intrebuintare...
Inca tânjesc dupa libertatea pe care mi-o dadea Laurie Anderson in BluEscape. Desi mi-au dat chiar si elvetienii premii pentru show-ul ala, n-am continuat neaparat in zona respectiva. La Bucuresti se incearca acum timid genul asta. Dupa BluEscape am montat Infanta la Teatrul Ariel-Underground, in Târgu Mures. Acolo era un contrast esential fata Teatrul National, unde eram angajat atunci. Underground-ul era un spatiu fabulos, totul era posibil... iar Infanta a fost un spectacol postmodern la timpul lui. Asta se intâmpla in anul 2000 si atunci lumea inca nu se saturase de acest trend, asa ca spectacolul era foarte bine plasat. Textul era de Saviana Stanescu, spectacolul avea visuals, era si multa miscare... Acum in lume revine in forta teatrul baroc, teatrul bazat pe foarte multe semne dincolo de text, care ignora sau ucid textul. Ceea ce nu se poate numi o crima.
Cum ajung la tine piesele pe care vrei sa le pui in scena?
Dau telefon si zic: scrie-mi, dear, un text bun, ca mi-e plin computerul de texte mediocre.
Si când gasesti unul bun, cum lucrezi cu el?
Cred ca deja se stie cam cum lucrez (râde). Tai cu pixul pagini intregi. E ciudat: sunt foarte multi regizori, in România si in lume, pentru care se scriu special texte. Acei regizori merita sa le puna asa cum sunt ele. Adica sunt regizori buni pentru a servi textul. Eu nu sunt un regizor bun pentru a servi un text prost. Intotdeauna mi-am dorit independenta, m-a interesat mai mult un remix decât o piesa originala. De multe ori si-n muzica, de exemplu remixurile de la Cocteau Twins. Asta ar trebui sa se intâmple si cu textele dramatice: sa reconstruiasca povesti paralele cu textul. Treaba mea ca regizor este spectacolul si nu textul, la urma urmei. Spectacolul trebuie sa aiba o viata extraordinara, luxurianta, deliranta, sa-si aminteasca sporadic de text. Ca prin vis.
De ce sa fie zona mea de inspiratie una elitista, cand eu nu sunt asa?
Vorbesti de multe ori când ai ocazia despre Cocteau Twins. Ei ti-au inspirat numele unei expozitii de fotografie Karlowy Vary-Cluj...
Da, m-a inspirat o piesa a lor, Oil of Angels. De multe ori un titlu de melodie sau un text banal dintr-o melodie iti inspira idei tari. La urma urmei, eu caut in astfel de zone, mai degraba decât in cele elitiste. De ce sa fie zona mea de inspiratie una elitista, când eu nu sunt asa? Nu ma iau dupa trenduri, de fapt nici nu le cunosc. Sunt atât de izolat in lumea mea, incât nu-mi dau seama de trenduri...
De ce izolat? Din câte stiu eu, esti la zi cu tot ce-nseamna film, muzica, literatura... dar cu teatrul cum stai?
Cu teatrul, mai mult la nivel de bârfa. Ma duc la teatru, vad spectacolul, vreau sa plec la pauza, dar nu plec, fiindca de obicei ma duc insotit de cineva din lumea teatrului care-mi spune "te rog frumos sa nu pleci la pauza, ca vei fi vazut". Si-atunci stau, ma gândesc la ale mele, deci tot in lumea mea intru, chiar daca ma uit pe scena si vad niste oameni care se misca si joaca teatru. Uneori spectacolele mai cresc dupa pauza, cum se zice.
Multi regizori s-au apropiat de teatru fie având o formatie initiala de filologi, fie una de artisti vizuali. La tine am observat ambele tendinte...
Da, sunt "sfâsiat" intre cele doua drumuri (râde). N-am fost un filolog bun. Dar acum nimeni nu ma poate minti ca un text mediocru de teatru este un text genial. Chiar am avut profesori foarte buni la Litere, care asta m-au invatat: sa citesc.
Faci urât daca esti criticat?
E penibil ca uneori fac urât. Mai dau câte-un SMS in care injur si drept urmare sunt injurat la rândul meu. Dar dupa aceea ma resemnez. Nu mai vreau sa fac urât, pentru ca intotdeauna ma intreaba cineva: "Afrime, vrei sa te placa toata lumea?". Si eu sunt primul care mi-am spus ca nu vreau sa ma placa toata lumea. Dar mi se pare ca de multe ori se scrie diletant. Iar eu considerându-ma un profesionist, cred ca e neplacut sa scrie toti amatorii despre munca ta si a altora. E o munca de echipa, e o munca serioasa, o constructie, si nu poti s-o demolezi cu niste argumente care de multe ori nu stau in picioare.
Lucrezi mai bine cu o distributie relaxata sau cu una mai consistenta?
Ultimele mele spectacole sunt cu multi actori, pentru ca textele cereau lucrul acesta. In ultima parte a stagiunii am obosit si m-am gândit sa ma reorientez spre spectacole cu doi-trei actori, dar proiectele din toamna nu arata deloc asa. Scena va fi din nou, din fericire, populata de trupuri. Exciting...
Unde vei lucra in toamna?
In toamna-iarna urmeaza sa lucrez la Constanta, Cluj, Arad, Bucuresti.
Se creeaza tot timpul câte un eveniment in jurul spectacolelor tale...
Ma si mir, la cât de dezorganizat si total cu capul in nori sunt. Noroc ca exista, undeva, cineva sau ceva care tine la mine. Nu neaparat secretarele literare ale teatrelor de stat... Au fost cazuri in care spectacolele mele n-au fost evenimente. Uite, la Nottara, Cheek to Cheek a fost un spectacol promovat discret, desi eu tin la el foarte mult. Era Miki Dobrin intr-un rol extraordinar acolo, era Cojocaru... Se joaca in buricul Bucurestiului, a fost invitat la Festivalul National, dar e spectacolul meu care-a trait cel mai putin. Oricum, intre timp am invatat ca e mai bine ca spectacolele sa moara, decât sa se faneze sub ochii mei.
Gust mult mai mult acum replica realista, spusa direct
Plastilina ti-a adus Premiul Uniter pentru cea mai buna regie a anului 2005...
Da, eu initial am luat-o ca pe o continuare a liniei estetice incepute cu Adam Geist. Estetic vorbind, Adam Geist e mult mai indraznet decât Plastilina. Dar Plastilina este mai uman, mai emotional. Cu toate ca se intâmpla foarte multe monstruozitati in acea lume din textul lui Sigariev. In Plastilina am fost foarte fidel textului, cred eu, desi am dezvoltat personajul Bunicii, el neavând initial monoloage... Nu sunt pentru teatrul politic. Totusi, cred ca gust mult mai mult acum replica realista. Am citit de curând un text metaforic, parabolic-absurd, cotat foarte bine, al unui autor român celebru, si l-am gasit nefiresc. Mi-am zis: "Acesti oameni nu sunt intr-un ospiciu, dar eu numai asa as putea pune in scena acest text, cu ei fiind intr-un ospiciu, pentru ca nu poti sa vorbesti firesc asa".
Intr-o perioada ai montat multa dramaturgie nordica, apoi ruseasca, maghiara; ai pus in scena si texte ale dramaturgilor români: Solomon, Visniec, Macrinici...
...Saviana Stanescu, Alina Nelega, Stefan Caraman - in Ocean Café, acel spectacol pe textele a cinci autori... am montat destui; cred ca mi-am facut datoria pentru un timp.
Dar noul val de dramaturgi români tineri? Iti trezeste vreo pornire regizorala?
Exista DramAcum pentru asta. Eu nu sunt implicat in acest proiect, pentru ca este un proiect exclusiv UNATC si eu nu sunt UNATC-ist. Dar daca apare un text pe gustul meu - de ce nu? Mi-a placut Elevator al lui Pintilei, pot sa admir, de exemplu, un text cum e cel al lui Carmen Vioreanu, No One, pe care si l-a regizat la Desant, dar eu n-as fi putut sa-l pun in scena pentru ca nu-mi da insomnii problematica textului.
Care-ar fi subiectele care te atrag acum?
O tânara dramaturga zicea ca e ridicol, demodat, uncool sa mai fii interesat acum in România de relatiile dintre oameni. Ea spunea ca in acest moment cuplul nu mai este interesant. E penibil sa spui asa ceva. Pe mine ma intereseaza nu doar cuplul, pentru ca n-ai sa vezi exclusiv cupluri la mine in spectacole, ai sa vezi grupuri, dar ma intereseaza twist-urile din cupluri. De-asta am avut o preferinta pentru nordici: pentru ca ei, traind intr-o societate calmata (sedata), nu atât de agitata ca a noastra, isi permit sa se ocupe de feeling-uri. Asta nu inseamna ca in România nu exista target pentru acest gen de piese, pentru ca Plaja a mers bine, chiar intr-un orasel ca Braila... Acum am un alt text genial pe aceasta tema, dar nu spun cum se numeste, ca o sa-l monteze altul inainte. Se fura mult prin zona.
Ai scris si chiar publicat poezie... caiete de regie scrii? Dar altceva?
Niciodata nu-mi scriu caiete de regie. Ma apuc de lucru total nepregatit din acest punct de vedere. Scriu pe parcurs, scriu peste tot, pe cartele de metrou, pe coperti de CD-uri... Nu are nici un sens sa-ti faci un caiet de regie, când actorul din fata ta, pe care nu-l cunosteai pâna atunci, iti inspira scene intregi.
Am scris doua piese de teatru pe care le-am si montat: Davids Boutique - text scris integral de mine - si Kinky ZoOne - scris in colectiv. Dar nu mai am timp sa scriu. Mi se pare o pierdere de timp tot ce-nseamna munca fara echipa. Munca la scena este singura care ma mai intereseaza in acest moment. Viata mea personala se confunda total cu lucrul cu oamenii din teatre. Ce spun acum suna ca declaratiile oamenilor de teatru cu T mare...
Te-ai cam ferit de teatrul cu T mare.
Da, si ma feresc in continuare, e o teama, mi-e frica sa ma schimb, ma tem sa nu fiu injectat cu teatru intr-o zi intr-un foyer inaintea vreunei premiere-eveniment. Din acest motiv ma duc rar la teatru. Si atunci ma foiesc in scaun, mi s-a reprosat ca ma uit la adidasi si-mi leg sireturile in timpul spectacolelor altora, asa sa fie oare? Ma tem sa nu invat sa fac teatru... nu vreau sa invat sa fac teatru.
In traseul tau artistic, te-a marcat vreun regizor, fotograf, scriitor?
Da, insa pastrez in mine informatia necesara si sunt sigur ca ea imi va servi atunci când trebuie. Fotografia, de exemplu. Chiar in finalul de la Cheek to Cheek ma bazam pe o fotografie a lui Henri Cartier Bresson cu un baietas din Parisul vechi care purta pe umeri doua coroane mortuare. Am terminat spectacolul cu chelnerul care seamana cu un inger pentru ca are pe umeri doua coroane de mort grele. Imaginea poate parea patetica, dar eu, având in fata fotografia aceea geniala de un realism poetic, nu m-am mai temut. Henri Cartier Bresson e un mare fotograf si atunci nu ne jucam cu simboluri ieftine. Da, din fotografii te poti inspira pentru ca asta nu se cheama furt; doar - atentie, daca simti, daca ai un feeling comun cu lumea din acea fotografie. Altfel esti un impostor ridicol. Cred.
De când regizezi, ai avut vreun repros recurent sau cronici bune bazate pe leit-motive?
Exista critici care-si repeta fraze intregi; mai exista si epigoni de critici. Cei care fac anumite compilatii reiau tot timpul: "Afrim egal: nonconformism, imagini socante, sexualitate neconventionala, trupuri goale... discoteca in scena...". Mi s-a reprosat de curând foarte dur acest lucru intr-un articol, dar cronicarul n-a avut dreptate. Se referea la Krum. Spectacolul se joaca la Timisoara pe o scena de opera, ai opt sute de spectatori pe care trebuie sa-i bagi in sala si sa-i tii acolo. Trebuia sa fac un spectacol flamboyant, pe un text care are umor evreiesc, care are pasiune, violenta, umor si poezie. Pentru a putea acoperi aceasta plaja, mi-am pus la bataie tot arsenalul estetic si stilistic. E logic ca nu am putut sa evit câteva din semnele mele constante. Si atunci s-a scris ca, fiind cel de-al cincilea spectacol al meu din aceasta stagiune, este un fel de compilatie a stilului Afrim. Poate era timpul unui best of...
Imi doresc o concurenta reala
Ai spus despre Plaja ca e cel mai fragil spectacol al tau...
Da, imi mentin declaratia. E vorba numai de sentimente acolo, spectacolul se bazeaza foarte mult pe relatia ta ca spectator cu actorii - care aici nu sunt staruri, sa-i urmaresti cu rabdare de masochist chiar daca sunt aberanti si penibili pe scena. La staruri iti permiti, tu, ca spectator snob, sa stai doua ore si sa vezi cât de prost joaca. Dar acolo erau patru actori oarecum necunoscuti bucurestenilor (mai putin Tony Zaharia). Spectacolul a fost adus in Festivalul National la Odeon si jucat la ora 4 dupa-amiaza. Lucian Pintilie a fost atunci un spectator ideal. Era foarte atent la relatiile dintre personaje si a spus ulterior multor oameni cât de bergmanian este spectacolul. Daca am un spectator ca el, imi ajunge... Eu imi doresc o concurenta reala, ma duc cu mari asteptari la unele spectacole care sunt considerate evenimente si tremur de emotie nu pentru ca s-ar putea sa fie mai bune decât ce fac eu, ci pentru ca vreau sa am cu cine concura - in sensul in care inteleg eu ca un spectacol ar trebui sa fie updatat la timpurile pe care incercam sa le traim. Si ies dezamagit adesea, stiind ca el va fi considerat un eveniment, dar este de fapt un spectacol mediocru. Dupa normele mele.
Iesi intotdeauna dezamagit?
Nu intotdeauna. Au fost spectacole care chiar m-au emotionat - macar pe secvente. Dar foarte putine dintre ele erau facute de regizorii mai tineri..
La cei din generatiile anterioare cum te raportezi?
Imi place Purcarete. Imi place si pentru ca am pornit de la Phaedra lui in facultate, dar nu numai din acest motiv. Gasesc la el niste lucruri care ma duc undeva, gasesc iesire spre o alta lume. Eu mai caut si dincolo de concret, dincolo de teatrul social. Imi place si Maniutiu, când vad la el o conectare la metafizic. E rar sa-ti reuseasca asta. Câte-o nebunie de-a lui Zholdak, dar el nu este român. Se intâmpla sa ma intereseze si câte un spectacol al tinerilor, pe texte contemporane, dar nu-l duc cu mine mult timp dupa ce-am iesit din sala.
Te provoc in finalul discutiei noastre la un mic exercitiu de actorie si la un altul, de critica. Rolul este "Radu Afrim inainte de premiera". Ce spui despre asta din perspectiva criticului?
Sunt sinistru. Sinistru pentru actori, sinistru pentru tot personalul tehnic, sinistru dupa spectacol. La Timisoara, scenografa mi-a dat niste calmante foarte tari inainte de premiera. Era cu cutiuta dupa ea. Din pacate am pierdut esenta spectacolului din cauza calmantelor, nimic nu era accentuat pe scena... (râde).
Nu-mi place nici atmosfera de dupa premiera, eu nu pot sa ma bucur de un party, chiar daca spectacolele sunt bine primite. Sunt epuizat de parca eu as fi fost pe scena. Mi-a zis o prietena din Germania când am fost cu De ce fierbe copilul in mamaliga: "Draga, ai sa mori foarte curând din cauza asta". I-ar fi trebuit alt argument ca sa ma convinga.
Interviu realizat de Anda Cadariu
RAZVAN BRAILEANU
Romanilor le place Placebo
Cat de mult conteaza orientarea sexuala a muzicienilor in construirea unei cariere de succes? N-o sa aflam niciodata, dar este cert ca un americano-scotian bisexual (Brian Molko), un suedez homosexual (Stefan Oldsal) si un britanic heterosexual (Peter Hewitt) sunt membrii trupei Placebo, etalon al scenei alternative din ultimii 10 ani. Comparata deseori cu Nirvana, datorita sunetelor brute ale chitarii, dar avand influente si din punk si brit-pop, plus o tusa de David Bowie, Placebo a avut o ascensiune fulminanta. Dupa numai 5 albume, mai multe single-uri si un "best of...", trupa face parte din categoria selecta a celor care reusesc sa umple stadionul Wembley cu fanii lor, in cadrul unor concerte grandioase.
Placebo au concertat la Arenele Romane duminica, 13 august, in fata a mai bine de 5.500 de oameni, in cadrul unui eveniment organizat de One Event, Voltz Media & Livada. Biletele au fost epuizate cu cateva zile inainte de concert, astfel incat, in ziua spectacolului, cu greu puteai gasi un loc de parcare in preajma Parcului Carol. Asta ca sa nu mai punem la socoteala inghesuiala de la intrare, o sincopa din partea organizatorilor, care au deschis portile mai tarziu decat la ora anuntata. Dar dupa ce reuseai sa invingi aglomeratia, mormanul de sticle de plastic de la intrare si jandarmii care renuntasera a mai controla pe toata lumea, intrai in Arene, pe care le gaseai mai pline ca niciodata.
In deschidere a cantat trupa AB4, foarte la moda pe scena alternativa romaneasca in urma cu cativa ani. AB4 au revenit in concert dupa o pauza mai lunga, oferind un recital energic, apreciat cum se cuvine de public.
Placebo au intrat pe scena la lasarea intunericului si au "lovit" publicul cu acordurile piesei Infra-red, un extras pe single de pe cel mai recent album, Meds. Au urmat hituri deja consacrate (Every Me and Every You, Bitter End, Black Eyed, Special K), la care publicul stia versurile, dar si compozitii mai recente (Song to Say Goodbye, Drag, Post Blue), primite la fel de bine de miile de spectatori. Brian Molko, imbracat in camasa alba, vesta si cravata, s-a adresat publicului romanesc cu "ladies and gentlemen of Bucharest", si-a schimbat chitara dupa fiecare melodie si a "umplut" scena cu prezenta sa, desi nu este mai inalt de 1,70 m. Stefan Oldsal a cantat la bass si la chitara, ridicand instrumentele deasupra capului si coborand in mijlocul publicului. Steve Hewitt si-a facut datoria in spatele tobelor, modest, fara artificii. Cei trei membri Placebo au fost ajutati in acest concert de Bill Lloyd (bass si clape) si Alex Lee (chitara). Desi "doamnele si domnii de la Placebo" (asa cum s-a referit Brian Molko la membrii trupei, aluzie la imaginea androgina si la machiajul pe care il folosesc, dar si la orientarile lor sexuale) nu se pot lauda cu o muzica foarte complexa, mesajul lor a mers direct in inimile fanilor, care i-au chemat de doua ori la bis. Dupa un cover Kate Bush (Running Up That Hill) si hitul Nancy Boy, concertul s-a incheiat cu piesa 20 Years, al carei sfarsit apoteotic s-a lasat cu corzi de chitara rupte si cu haos pe scena, dar si cu promisiunea din partea trupei de a reveni. Chiar daca la unele piese au gresit flagrant (in parte si din cauza unor probleme tehnice) si chiar daca nu au cantat unele hituri asteptate de fani (Pure Morning, de exemplu), Placebo au oferit un spectacol pe care fanii nu il vor uita prea curand.
Concertul a fost sponsorizat de unul din cei doi mari operatori de telefonie mobila de pe piata romaneasca, dupa ce spectacolul Depeche Mode fusese sprijinit de firma concurenta. Nu putem decat sa ne declaram multumiti de acest "razboi" al sponsorizarilor, de pe urma caruia beneficiaza publicul spectator, care are ocazia sa vada live trupe valoroase. Singura intrebare care se pune este: cine ii va aduce pe U2?
Bursa scriitorilor tineri (V)
1) Cand vorbim despre scriitorul tanar, ne referim la varsta lui biologica, la varsta literara, la experienta, la
valoare? Pana la ce varsta/numar de carti mai esti "scriitor tanar"? Cum si cand se iese din categoria de "scriitor tanar"? Care este relevanta conceptului?
2) Este un avantaj sa fii scriitor tanar? Este un dezavantaj? Este semnul unei apartenente de grup, de ideologie
literara etc.?
3) Sunt obstructionati scriitorii tineri? Daca da, de cine si in ce fel?
1 - publicare dificila; 2 - receptare critica si mediatica nedreapta; 3 - cariera
literara, administrativa, didactica;
4 - altele (care)
4) Sunt sprijiniti scriitorii tineri? Daca da, de cine? (exemple)
1- publicatii culturale; 2 - edituri; 3 - televiziuni, radiouri; 4 - institutiile
culturale romanesti; 5 - fundatii
culturale straine; 6 - persoane
5) Exista competitie/negare reciproca
intre grupurile de tineri scriitori? Daca da, cum se manifesta si ce a nascut-o/o
intretine?
6) Numiti 5 autori tineri pentru proza, poezie, eseu, critica/istorie literara,
teatru/scenarii.
Au fost luate in calcul optiunile exprimate in primele 4 editii ale Bursei de: Cornel Ungureanu, Irina Petras, Dan C. Mihailescu, Liviu Antonesei, Simona Sora, Tudorel Urian, Alexandru
Cistelecan, Paul Cernat, Sanda Cordos.
Editura Vinea ne-a oferit numele debutantilor sai din ultimii doi ani, mentionati de Cornel Ungureanu.
Optiunile Nicoletei Salcudeanu vor fi luate in calcul in numarul viitor, 16, al Bucurestiului Cultural, care va aparea la 5 septembrie. In tabel vor fi mentionati cei care au minimum 3 nominalizari, indiferent de varsta. Asa cum am mai spus, vom lua in calcul si nominalizarile lui Sorin Stoica. (G.A.)
NICOLETA SALCUDEANU
"Tinerii scriitori sunt foarte bine ingrijiti, chiar rasfatati"
1. Eu, una, ma refer la varsta biologica; ea, din pacate, folosind de multe ori drept circumstanta atenuanta. Varsta biologica se socoteste în ani, nu dupa numarul de carti, desi, în ultima vreme, e greu de gasit vreun roman fara nimic tiparit (macar o invitatie la nunta, în care îsi va fi dat masura talentului). Se iese din categoria "scriitorului tanar" îmbatranind sau, eufemistic, înaintand pur si simplu în varsta. Relevanta conceptului e nula, în masura în care nu e vorba de vreun concept, ci de simplul fapt de a exista. Daca tinem cont mai degraba de faptul ca persoana e scriitor, pe langa calitatea de vietuitor pur si simplu, exista diferite grade: debutant, mai putin debutant, tot mai putin debutant. Sau viceversa. In fond, scriitorul e un continuu debutant, asadar confruntand un început perpetuu. In rest, de la un capat la altul al existentei sale, tot scriitor se numeste. Asta numai în cazul în care dobandeste si reuseste sa pastreze calitatea de scriitor, care nu-i pe viata, ca pensia.
2. Categoric! Conditia de a fi tanar e un avantaj urias. O multitudine de ocazii pentru succes sau ratare se asterne în fata, mult mai multe ocazii decat la orizontul înfatisat "scriitorului batran" (oare, acesta nu poate fi, si el, un concept?).
3. Da, sunt obstructionati, cand e cazul: de minima rezistenta, de lene, de lipsa de talent cu clopotei, de teribilism gratuit, de suficienta si gregaritate generationista.
4. Da, sunt sprijiniti, poate în defavoarea debutantilor în general. A fi scriitor tanar, biologic vorbind, nu e o calitate si o garantie a talentului. Toate institutiile care îi sprijina, si chiar o fac! (edituri, publicatii, televiziuni, institutii, fundatii, comitete si comitii) o fac prin discriminare pozitiva, tocmai exaltand virtutea biologica. Ma întreb de ce editurile, revistele, institutiile culturale nu ar încuraja debuturile de varsta a doua, a treia etc., daca ele sunt meritorii?! - colectii, serii care sa se numeasca "adultii furiosi" "lupii în etate"... N-o spun cu ironie, ci foarte-foarte serios. Au plans aia micii prin Internet, manifeste, de-alea, de-alea, aia marii s-au si grabit sa le dea papica. Mamiticile, chiar si grand-maman (a se citi US), sar în ajutorul micutilor, ca sa nu ramana repetenti si anul acesta. Le-au dat jucarii inestimabile: colectii, reviste sa-si spuna oful, rubrici, emisiuni, tot felul. Tinerii scriitori sunt foarte bine îngrijiti în ziua de azi, chiar rasfatati, pot sa ude si canapeaua. Tema cu care le place sa se joace cel mai mult si mai mult, facand pe oamenii mari, e "viata mea e un roman". In rest, e firesc sa fie revendicativi, e meseria lor biologica.
5. Exista si ceva competitie, dar în functie de trusturile (mamicile) în grija carora se afla. Se ratoiesc unii la altii, în functie de cine-i alapteaza.
6. Numele pe care le voi da sunt o parte dintre cele ale nerasfatatilor, ale celor ce au depasit faza de cresa: Petre Barbu si Florina Ilis - doar pentru prima treime a romanului, cand schema din Cruciada... nu functioneaza înca dupa principiile gimnasticii ritmice (proza); Marius Ianus (poezie); Alex. Cistelecan, Dan Ungureanu (eseu); Andrei Terian, Mihai Iovanel, Alex Goldis, Teodora Dumitru (critica); la teatru/scenarii nu ma bag, cred însa ca mai e înca de asteptat aici.
OANA PUGHINEANU
Textul ca refuz al sacrului
In stilul caracteristic, Caragiale dadea o concisa definitie a textului literar: "Toti suntem iritabili; expresivi sunt numai unii". In Hotel Europa*, Dumitru Tepeneag experimenteaza un tip de iritabilitate trecut de multe ori sub tacere, fiind catalogat savant, ca facand parte din chinurile si riscurile meseriei de prozator: iritabilitatea produsa de propriile personaje si chiar de un "cititor precupet", prea mult preocupat de detaliile verosimilitatii. Scriitorul nu vrea sa fie sunat, nu-si doreste scrisorile si sacaielile lor (ale personajelor), iar cand fatala întalnire se produce, semne ciudate o însotesc: cu totii, mai putin autorul, pandesc o aparitie OZN-istica, o întalnire de gradul trei... In timp ce personajele asteapta "sa vada", naratorul asteapta curgerea cuvintelor care "vin prea încet". Limba lichida supta "odata cu laptele mamei" esueaza în "stersaturi", pe urmele unui sens la fel de misterios ca farfuriile zburatoare. Intre narator si subiectul/subiectele sale apare eternul cerc vicios al textului: mitul înselator ca o anumita însiruire de cuvinte ar produce un sens si reversul dureros-prozaic: sensul e, pana la urma, doar un mit. E poate motivul pentru care în Hotel Europa, ca în orice hotel care se respecta, nu vom gasi destine - ar fi o indiscretie prea mare, demna doar de revolutul prozator omniscient -, ci doar "inocenti" purtatori ai unor directii. Ca o ironie la adresa realismului de tip balzacian, personajele sunt niste "stegulete" pe harta Europei, mutate cand si cand de autor.
Trauma de a scrie o poveste inexistenta
Onirist si/sau realist, textul se bucura de o autonomie amara, la fel ca a exilatului; viseaza la referentialitate ca la o tara pierduta, dar nu poate construi decat cu necunoscute: "Pentru ca nu stim ce se petrece în mintea celorlalti si nu suntem siguri nici macar de ce e în noi însine, ce altceva ne ramane decat sa nascocim fapte si ganduri, sa-i transformam pe toti în personaje, inclusiv pe noi însine...". Inventarierea tehnicilor, conventiilor romanesti pe care naratorul le-ar putea folosi, e jucata într-un soi de psihodrama, însiruind parca moduri de a repune în scena trauma de a scrie un roman. La fel ca în cura psihanalitica, important este sa ajungi la dexteritatea de a interpreta toate rolurile, pana extragi concluzia ca anxietatea nu are nici un referent. Dar asta nu calmeaza pe nimeni, ci, dimpotriva, adanceste angoasa, iar finalul romanului Hotel Europa aduce în scena tocmai invazia ideii sinistre a unei omeniri-"colonie penitenciara", sclava a necunoscutului. Dumitru Tepeneag îsi asuma acest risc, fiind narator si personaj, producator al textului literar si critic, ocupand, practic, rand pe rand, toate pozitiile, încercand toate strategiile de abordare a scrierii. Ironia si autoironia care strabat acest roman sunt paravanul unei neîncrederi fundamentale si fatale pentru un scriitor: nu ca lumea ar fi doar o poveste, ci lumea e o poveste imposibil de spus sau, cu alte cuvinte, o poveste care nu exista. Siamezul care da raspunsuri sfichiuitoare, postasul caruia îi cresc aripi, vanatorul si vulturul cu un peste între gheare, aparitii repetate în roman, sunt, tocmai prin ciudatenia lor, semnul descoperirii acestei imposibilitati de a spune. Textului nu-i ramane decat sa se abandoneze, cand si cand, în simbolic, sa clacheze în fata acestui Mare Anonim care este sensul. Dar si acest abandon e problematic, caci "nihilismul" pandeste la colt. S-ar putea ca toate aceste simboluri sa nu "denote" decat neantul. Privind aceste aparitii onirice, cititorul si-ar putea pune întrebarea (parafrazata): de ce oare sa însemne toate astea ceva, mai degraba decat nimic? Autorul, cel putin, se confrunta din plin cu angoasa de a nu cunoaste însemnatatea actului de creatie: "Nici tu nu stii ce vrei. Nu cunosti nici subiectul, nici personajele. Nu ti-ai facut nici un plan (...) Degeaba încerci sa ma convingi ca o sa scrii un roman realist. Tu nu stii nici macar ce-i aia realitate. Totul se amesteca în mintea ta, traiesti cu capul în nori, realitatea pentru tine nu e decat o harababura fara sens si fara rost. Ca sa nu mai spun ca esti ros de nihilism ca de lepra si nu crezi în nimic. E firesc deci ca si pe hartie sa nu rezulte decat confuzie si ambiguitate".
De la automatul pavlovian la "personajul de hartie"
Si totusi, un roman trebuie sa aiba cel putin calitatea de a fi lizibil, daca nu inteligibil. Dumitru Tepeneag e constient de aceasta cerinta si tine cu tot dinadinsul sa o împlineasca, dar si de data aceasta o face în mod suspicios-ironic: cele mai lizibile elemente sunt etichetele, cliseele, punctele identificate pe o harta (orasele prin care pribegesc personajele: Budapesta, Paris, München). Romanii (alaturi de alte figuri est-europene) se plimba prin lumea "buna", occidentala, purtand imaginea pe care aceasta si-a prefabricat-o despre ei: sunt cersetori handicapati, trisori, proxeneti, tigani, iar inocentul si naivul Ion nu reuseste nicicum sa scape de aceasta retea interlopa, de care, pana la urma, depinde supravietuirea lui. Romancele sunt si ele prostituate sau, oricum, feminitatea lor debordeaza de generozitate... inclusiv fata de narator. "Concluziile" nu întarzie sa apara: Romania e "tara asta jalnica si plina de bascalie", iar "geniul poporului roman" consta în "umor si transhumanta... Suntem toti niste comici nomazi!".
Romanul nu este decat aceasta fuga între doua capcane/colivii: cea a locurilor comune si cea a simbolurilor misterioase. Contesa îmbracata în alb, zarita fugitiv prin geamurile unei limuzine, poarta adesea cu ea o colivie goala. Opulenta contesei e analogul multimii de determinatii cu care încarcam lumea, încercand sa o îngradim în silogismele noastre, iar golul din colivie e imposibilitatea de a atinge acel mult visat Unu, adica Povestea, Coerenta, Morala, Esenta. Contesa este semnul balansului între cele doua lumi: cea a unor sensuri atat de uzate încat nu mai transmit nimic si cea a unor simboluri prea absconse ca sa transmita ceva. Intre cele doua "neanturi" naratorul se simte "putin pierdut", "putin nelinistit", dar animat de eterna iluzie omeneasca, prea omeneasca: "Pana la urma tot am sa ajung undeva". Finalul romanului e ingenios construit, ambiguizand la maximum solutia pirandelliana a personajelor care îsi cauta autorul. Acestea îl gasesc într-adevar, dar deznodamantul lipseste. Tocmai de aceea iscodesc presupusele aparitii misterioase din jurul casei, abandonand scriitorul ca sursa a unui final. Dar autorul refuza acest apel la exterior: "Iar eu ma asez din nou la masa si netezesc cu podul palmei foaia alba de hartie din fata mea. Nu-mi pasa ca Ana, la fereastra, îmi astupa vederea". "Nu ma uit, dar stiu ca cerul, deasupra padurii, e luminat ca la teatru (s.n.)". In locul unei piese misterioase puse în scena de spatiile "negre si infinite" ale universului, naratorul prefera sa continue munca de fabricare a propriei enigme. Pariul pe care autorul îl face cu textul se transforma dintr-unul pascalian într-unul faustic: daca personajele, inclusiv povestitorul, prind a fiinta (adica sporesc în confuzie), atunci nu mai exista Povestea, iar daca exista Povestea, cu totii, inclusiv autorul, nu sunt decat niste automate pavloviene într-o piesa necunoscuta. Textul nu este decat orgoliul de a fabrica propriile digresiuni la un scenariu care nu-ti apartine, iluzia ca poti iesi, macar cu un picior, în afara unei regii sacre. În analiza pe care Ion Vartic o face romanului, totul converge catre o atmosfera în care "se infuzeaza, încet, încet, abil calculat, un sacru tot mai dens" (Dictionar analitic de opere literare romanesti, Casa Cartii de Stiinta, 2002). As mai adauga doar ca e un sacru refuzat si, în mod paradoxal, tocmai acest refuz împlineste atat de vehiculata formula onirista: "modelul legislativ al visului".
Una dintre digresiuni consta în aparitia omului Dumitru Tepeneag, pe langa naratorul si personajul cu acelasi nume. Dar cine e acest om? E corpul acela care sufera de sciatica, cu colesterolul dat peste cap, pandind de la masa de scris în oglinda semnele îmbatranirii? E cel cuprins de îndoiala, încercand sa afle daca e sanatos sa scrie mai mult despre el decat despre personaje? Aparitia acestei gandiri bantuite de trup este unul dintre cele mai fascinante aspecte ale romanului. Este vorba de ceea ce Barthes numea ergografie, o fina monitorizare a unei biografii a scriitorului, alta decat cea sociala. Ergografia urmareste scriitura, care este, pe langa "tehnica", martiriul unui corp de carne sublimat într-un "personaj de hartie". Cititorul trebuie sa afle ca naratorul nu-i un "ventriloc", sa afle ca personajul n-a existat "înainte de a primi vocea acelui intermediar cu aere de evanghelist angajat pe post de telefonista".
La editura Corint s-a reeditat recent trilogia lui Dumitru Tepeneag: Hotel Europa, Pont des arts si Maramures
* Dumitru Tepeneag, Hotel Europa, Editura Corint, Bucuresti, 2006, Editia a doua, prefata de Eugen Simion, 455 p.
CRISTINA CAZAN
Puzzle Project la Motoare
Puzzle Project, de pe terasa de La motoare, a fost un workshop de pictura pe perete, proiect-piesa componenta a programului I love Bucarest, care a dat, pentru o saptamana, un aer special centrului Bucurestilor.
19 artisti neinhibati in fata zidului si a clientilor de la mese, schele de santier ancorate temeinic in perete, bidoane de culoare, schite lipite si schite care zburau, cartoline fara ilustratie care asteptau inspiratia mesenilor, un alt zid pe care au fost progresiv lipite fotografii cu tematica urbana, proiectii si muzica, prieteni, bere, rasete, povesti - iata in ce a fost Puzzle Project, editia I. Intr-adevar, per total, a fost vorba de un sentiment, de un urban feeling: efervescent si picant, comunicare, socializare, relaxare si defulare, diversitate - totul dominat de suflul misterios al creatiei.
Urban feeling, tematica Puzzle Project pentru 2006, este o tema cat se poate de actuala si de importanta, pentru ca ne priveste pe toti cei care suntem in Bucuresti sau care doar trecem pe aici.
George Bodocan, Mirela Radulescu, Mihaela Miron, Emanoil Sava, Mircea Coza sunt cei care au gandit si au facut posibil, trecand cu brio prin hatisurile organizatorice, acest proiect de depistare si investigare a sentimentului ce ti-l da Bucurestiul. Ei sunt artisti si filologi, formatii ce predispun catre contemplare si interpretare a contextului proxim socio-cultural si, nu mai putin, catre comunicare. Daca Puzzle Project a fost un performance de arta publica si comunitara, subiectul sau, Urban Feeling, a provoacat si incurajat discutii, meditatii si actiuni in jurul unui subiect de prima importanta sociologica: raportarea mentala si psihica a individului la mediul sau.
In ce fel traim in Bucuresti, in ce fel simtim Bucurestiul, in ce fel ne marcheaza Bucurestiul, in ce fel percepem Bucurestiul, cum vedem Bucurestiul, cum vrem sa arate Bucurestiul? - iata cateva dintre intrebarile lansate de Puzzle Project. Pornind de la asertiunea ca avem o capitala gri, a carei monotonie cromatica nu este sparta decat de reclame si indivizi in miscare, organizatorii au propus dinamizarea spatiului public printr-o interventie artistica colorata si cu aureola de extravaganta: graffiti pe acoperisul Teatrului National.
Mihai Oroveanu si Alexander Hergan, invizibili pe scena evenimentului, au fost oamenii fara de care proiectul Puzzle nu ar fi capatat fiinta. Deschiderea lor catre formule nonconformiste de manifestare a artei, girul, dar si sprijinul lor efectiv au facut posibil ca un spatiu alternativ cum este terasa La motoare sa fie decorat cu imagini tip graffiti.
Puzzle Project este primul eveniment organizat de actori culturali din domeniul privat romanesc, al carui scop este, printre altele, aducerea in prim-plan a graffer-ilor si crearea de graffiti.
Importanta proiectului Puzzle rezida in aceea ca interventiile pe peretele Nationalului au fost transparente, cei 19 graffer-i au pictat dezinhibat la numai cativa metri distanta de clientii barului, artistii nu au fost stingheriti de public, iar cei nefamiliarizati nici cu arta, nici cu atelierul de creatie au avut posibilitatea de a asista la chiar actul creatiei; de a se regasi, in acelasi timp, intr-un spatiu deschis si liber prin faptul ca este public, dar si in proximitatea intima a unui atelier de creatie, a unui artist ce tocmai se afla sub imperiul inspiratiei si al unei opere ce tocmai prindea fiinta.
Deloc neglijabil, workshop-ul Puzzle a mizat pe interactivitate. A permis comunicarea directa artist-individ anonim; a invitat bucuresteanul, provincialul sau turistul sa se joace de-a artistul pentru cateva minute si sa deseneze ceva pe cartolinele imprastiate pe la toate mesele (cartoline supuse ulterior judecatii estetice a unui juriu si premiate); a oferit, tuturor celor ce au ca hobby fotografia, posibilitatea de a-si prezenta lucrarile intr-o expozitie work in progress; si nu in cele din urma, Puzzle a initiat, in seara zilei de 17 august, o discutie in jurul evenimentului, o analiza a ceea ce tocmai s-a intamplat si o cantarire a roadelor.
Stand de vorba cu membrii stuff-ului si cu artistii, am aflat ca sunt destinsi, se simt bine, actiunea Puzzle li se pare un joc distractiv si al carui obiectiv a fost deja atins. Artistii (cativa dintre ei, ca Ciubi si Sinboy, sunt graffer-i cunoscuti bucurestenilor), sunt cu totii incantati locatie si de suportul generos ca suprafata pe care lucreaza (fiecare a primit cate o placa de beton inalta de 3 x 1,5m). Multi dintre ei nu au mai lucrat la inaltime, asa ca au fost supusi unui training de protectia muncii. Ce este formidabil este faptul ca, atat artistii romani cat si cei straini (fiecare cu specialitati diferite, de la pictori la copywriter-i), chiar daca nu vor primi nici o recompensa baneasca pentru opera lor, se simt impliniti si multumiti pentru ca au avut sansa de a realiza exact ceea ce au vrut, liber, neingradit si intr-o locatie speciala, bine situata in mentalul urban bucurestean si care este in mod normal inaccesibila interventiilor de orice fel. Pentru ei, workshop-ul a fost o provocare si multi au venit de la mare distanta, din Olanda, SUA ori Moldova. Iata-i aici pe toti: George Bodocan, Carmen Ciobanu, Cristiana Radu, Mara Patriche, Irina Abaza, Renata Minciunescu, Mihaela Maria Ciustea, Claudia Castrase, Razvan Burlacu, Magda Chitu, Daniel Nistor, Ramona Slug, Mirela Ivanciu, Ghenadie Sontu, Sandra Maarhuis, Alexandru Ciubotariu, Robert Surpateanu, Mihai Chitu, Sinboy, Ripo, Above.
George Bodocan - personajul-cheie al board-ului, caci lui i se datoreaza ideea-concept - spera ca, prin sprijinul Artexpo, Avrig, Since Advertising si Laptaria lui Enache, proiectul Puzzle va continua in urmatoarele 4-5 veri. Plastician de formatie, George crede in artisti, crede in arta si in oameni, crede in idei si in diversitate culturala. Si, mai ales, crede in soarta zidului de pe terasa de la Motoare: anume ca cele 130 de placi vor fi pictate in anii ce vor veni, ca va fi un Puzzle complet, ca proiectul va pastra si el caracterul Puzzle dat de actiunile pe care le implica (expozitie, ilustratie-concurs, graffiti, discutii, performance) si, nu in cele din urma, ca proiectul va ramane un adevarat Puzzle si in ceea ce priveste compozitia echipei de actanti: artistii de proveniente diferite, cu specializari diferite, cu diverse background-uri si experiente in spatiul public.
Legea cinematografiei
Pe 15 august 2006, orele 11.00, a avut loc la Ministerul Culturii si Cultelor conferinta de presa privind ordonanta 39 din 14 iulie 2006, noua lege a cinematografiei.
La conferinta au participat Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii si Cultelor, Ioan Onisei, secretar de stat, Cornelia Palos, consilier, Decebal Mitulescu, director general al Centrului National al Cinematografiei, si Mihail Tintea, director general al Regiei Autonome a Distributiei si Exploatarii Filmelor Romaniafilm.
Adrian Iorgulescu a declarat faptul ca importanta majora a OG 39/2006 rezida în aceea ca redefineste statutul si cadrul cinematografiei romanesti. Cinematografia este, în perspectiva ordonantei 39, o industrie culturala de interes national care implica dezvoltarea unei veritabile industrii de film, probleme de finantare si distributie.
Centrele de interes ale OG 39, a mai subliniat ministrul Culturii, sunt reorganizarea Arhivei Nationale de Film, ce va fi finantata în procent de 3% din Fondul National al Cinematografiei; înfiintarea unui consiliu de administratie al carui rol va fi acela de a aloca credite si a gestiona finantarile; acordarea de sprijin financiar nerambursabil în proportie de 50-80% pentru filmele cu participari internationale si succes de public, ori coproductii în afara tarii; instituirea Fondului Cinematografic pe baza unor taxe: se va percepe 4% din profitul agentilor economici ce exploateaza jocurile de noroc, 1% din veniturile operatorilor de cablu, 20% din veniturile privatizarii salilor de spectacol, 15% din veniturile Societatii Romane de Televiziune, 40% din veniturile de publicitate ale Societatii Romane de Televiziune.
Pentru ca ordonanta 39 stipuleaza privatizarea întregii cinematografii romanesti, în termen de 45 de zile de la promulgarea actului normativ vor fi prezentate guvernului strategiile de privatizare. Dupa aprobarea strategiilor de privatizare, ROFILM, SAHIA FILM si ANIMAFILM vor fi transferate la AVAS. Din pacate, spune ministrul, RADEF nu poate fi privatizat prin aceeasi procedura: parlamentul a pus RADEF în subordinea MCC si ministerul va fi obligat sa înfiinteze o comisie speciala (formata din doi reprezentanti AVAS, doi reprezentanti ai Ministerului de Finante si doi reprezentanti ai MCC) al carei scop va fi elaborarea strategiilor de privatizare.
"Privatizarea cinematografiei este singura modalitate de a ridica nivelul si calitatea distributiei filmelor", a mai precizat ministrul. Vanzarea celor 314 de sali de spectacol si a bunurilor imobiliare se va face prin licitatii publice. Obligatiile cumparatorilor vor fi acelea de a pastra destinatia spatiilor, modificandu-le însa structura dupa modelul occidental MULTIPLEX.
"Este foarte important: banii nu vor mai veni de la Stat!", a spus ministrul în chip de concluzie.
Evaluand importanta ordonantei 39, Ioan Onisei a observat ca acest text legislativ, care se refera atat la realizarea de scenarii cat si la distributie, înseamna castigarea "celui mai mare pariu al cinematografiei romanesti", acela de a fi definita oficial ca arta si industrie. Datorate implicarii Ministerului Finantelor în elaborarea actului normativ, legea prevede deductii de 24% din impozitul pe venit al producatorilor si distribuitorilor de filme. Secretarul de stat a mai subliniat faptul ca Sergiu Nicolaescu si Cristian Mungiu sunt cativa dintre marii regizori care au acceptat sa lucreze la redactarea textului legii, regizorii întelegand ca de implicarea lor în acest demers depinde elaborarea unei legi moderne si eficace pentru cinematografia romaneasca.
Un urmator pas va fi, în circa un an si jumatate, organizarea unui concurs de proiecte de scenarii de filme. Regulamentul concursului va fi disponibil pe site-ul ministerului iar suma acestuia va fi stabilita de consiliul de administratie (circa 100-150 miliarde de lei vechi). (C.C.)
