Bucurestiul Cultural, nr. 13/2008 (I)

ELENA VLADAREANU

“Nu avem apa minerala. Avem o sticla de vin”

Kajsa Sundin este poeta si este din Sue­dia. In primavara, a venit impreuna cu alti trei scriitori suedezi in Romania, ca participanti intr-un proiect initiat de Institutul Cultural Roman din Stockholm, in parteneriat cu Centrul National al Cartii si cu Fundatia “Mircea Dines­cu”. Dupa o saptamana petrecuta la Cetatea lui Dinescu, deci destul de departe de “lumea furioasa”, toti patru au avut par­te de o mica portie - doar doua zile, nici alea pline - de Bucuresti. Au vrut sa umble singuri, deci habar nu am ce au va­zut si ce nu au apucat sa bifeze din Bu­cu­resti. Stiu doar ca fetele - au fost doua fete si doi baieti - s-au intors frante, cu cate o pereche de pantofi de la Gazit si cu convingerea ca, in Bucuresti, cafeaua poate fi chiar mai scumpa decat la Stockholm. Obosite, s-au oprit la o cafenea. Cum nu au stiut sa faca diferenta intre “fite” si “pentru toata lumea”, au dat pe o cafea echivalentul a 5 euro. Mai mult, chelnerii nici macar nu au putut sa le la­mu­reasca asupra sortimentelor din meniu si, in loc sa capete o cafea tare, s-au trezit ca beau cafea cu coniac.

Intoarsa in Suedia, Kajsa s-a apucat sa invete limba romana. Nu as putea spu­­ne de ce si, sunt sigura, nici ea nu stie prea bine. Merge destul de greu, doar cu ajutorul unui manual si incercand sa-si aminteasca tot timpul cele cateva cuvinte invatate cat a stat la Cetate. Printre acestea: stevie, leurda, ciorba, leustean, car­tof. Din manual, a reusit sa retina o lec­tie, care suna cam asa: - Buna ziua. As vrea o cafea. - Buna ziua. Ne pare rau, nu avem cafea. - As vrea o sticla de apa minerala. - Nu avem apa minerala. Avem o sticla de vin. Urmatorul cuvant pe care il stie Kajsa este antinevralgic si cand ne-am intalnit chiar am servit-o - daca se poate spune asa - cu un antinevralgic, sa stie si practic despre ce este vorba. I-am spus si ca e logica ordinea in care stie toate aceste cuvinte pentru ca, revenind in Romania, ar avea toate sansele sa traiasca pe viu dialogul de mai sus, iar, la final, fie ca se decide, fie ca nu pentru sticla de vin, este foarte posibil sa aiba nevoie de o pastila care sa ii alunge durerea de cap.

Tot timpul incerc sa fac acest exer­ci­tiu: sa ma port ca si cum nu as sta in Bu­cu­resti de aproape 9 ani. Incerc sa privesc acest oras prin ochii unui strain. Daca nu as sti limba romana, oare as putea sa-i dau de cap? Si ce mi-ar placea aici? Unde m-as opri? Ce as fotografia? Unde m-as opri sa mananc sau sa beau o cafea? M-as descurca fara harta si, daca nu, as avea de unde lua una de la hotelul sau hostelul la care stau, asa cum as putea face oriunde in lume?

Cred ca as fi cu ochii numai pe ziduri, lucru pe care il fac si asa, cunoscand deja orasul mai mult decat bine. Bucurestiul este un inscris si, daca ar fi sa-l iau in com­paratie cu alte orase din afara in care am mai fost, sta foarte bine la capitolul graffiti, stencils, scrisuri, mai ales la anunturi, dar pe astea, din pacate, nu ai cum sa le intelegi daca nu stii romana. Nu ai cum sa te amuzi citind “mesaj de relascare si erotic” si nici sa zambesti la “iti ofer masaj la tine acasa, calatorule”. De departe, cele mai palpitante sunt anun­turile imobiliare, o ramasita, inte­leg, a vremurilor apuse, cand inchirierile nu se puteau media printr-un anunt in Scanteia. Cel mai mult imi plac cele detaliate, care impun conditii de varsta, sex, con­fesiune, apartenenta la casta nefu­ma­to­rilor, abstinenta sexuala, studii superioare. S-ar putea scrie un studiu de men­­talitati pornind de la ele si adau­gan­du-le povesti ale fetelor - din pacate, baietii ofera prea putine motive pentru a investi incredere in ei, potrivit anun­tu­rilor - care au stat sau stau cu chirie in­­tr-o camera intr-un apartament. De exem­­plu, stiu de reguli ca “nu se trage apa decat dupa ce toaleta a fost folosita de minimum cinci ori” si asta nu e o in­ven­tie.

As urmari si fotografia pisicile, as intra in toate bisericile, poate ca as bifa si Casa Poporului, as sta ore intregi in zona veche si as scrie ceva despre fauna de acolo, pentru ca este o fauna, de la so­bolani iesind speriati din magazinul “death metal”, la salata dubioasa care iti este servita la terasa de langa. As fi cinica si as numara cersetorii, as incerca sa fac cat mai multe instantanee cu caini, gandidu-ma sa le transform intr-un calendar - asa cum sunt calendare cu pisicile din Roma. Mi-ar fi de folos sa-mi spuna cineva ca exista Centrul National al Dansului si sa nu ma opresc la Chocolat, chiar daca mi-e foame, am chef de o cafea si de ceva dulce. Si daca m-as in­­ca­patana, m-as bucura sa mi se explice de ce sa nu iau supa de ceapa si, in nici un caz, Moulleux au chocolat. Dar deja toate astea sunt lucruri stiute, pe care le-ar face sau nu le-ar face doar un om care stie Bucurestiul. Deci exercitiul meu nu functioneaza, poate doar partial.

Cea mai curioasa cerere cu privire la Bu­curesti a venit tot din Nord. Cato Lein, fotograf, norvegian care traieste in Stock­holm, m-a rugat, anul trecut cand ne-am in­talnit in Bucuresti, sa-i explic cum se ajunge in cartierele de blocuri pentru ca vrea sa faca acolo niste fotografii. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca blocurile ce­nu­­sii, de care noi suntem satui pana in gat, ar putea reprezenta o tinta turistica.

STEFAN GHENCIULESCU*

Refuzul modernitatii in arhitectura duce la provincialism cultural

Ce inseamna Bienala de Arhitectura de la Bucuresti pentru specialisti si pentru cei din afara castei?

Pentru arhitecti, Bienala ramane cel mai important eveniment profesional. Insa cred ca este mai interesant sa dis­cu­tam relevanta Bienalei pentru restul so­cietatii. O data la doi ani, o selectie a celor mai valoroase realizari ale arhi­tec­ti­lor romani este prezentata public, iar din­tre acestea cateva primesc nomina­li­zari si premii. Dupa 19 ani de la dis­pa­ri­tia celui dintai arhitect al tarii, nu cred ca suntem multumiti de orasele noastre. Nu cred ca ne place nici ce se intam­pla cu zonele naturale valoroase, iar dis­tru­gerile aduse patrimoniului urban si ar­hitectural tind sa le egaleze pe cele ale epocii Ceausescu. Desigur, nu mai este vorba de un mare proiect totalitar de stergere a unei identitati si de construire a unui cadru nou pentru omul de tip nou, ci de produsul unei infinitati de operatii individuale, de la constructii agresive in centrele istorice la revar­sa­rea de cartiere de vile in locurile cele mai frumoase sau la desfigurarile aduse de insisi locuitorii lor unor case vechi va­­loroase. Ca sa nu mai vorbim de ora­se in care spatiul public a disparut complet.

Din toate aceste motive, expozitia de proiecte romanesti este mai mult decat un act critic de relevare a unei excelente intr-un anumit domeniu, asa cum sunt pre­miile UNITER sau celelalte mani­fes­tari de acest tip din alte domenii ale cul­tu­rii. In marea de orori care ne inconjoara si care este produsul unei dezvol­tari scapate de sub control, proiectele din cadrul Bienalei reprezinta o alterna­ti­va importanta pentru noi toti.

Pentru a ne putea face o imagine, va rog sa prezentati, pe scurt, editia din acest an.

Ca de obicei, expozitia este structurata pe mai multe sectiuni: Arhitectura cu o suprafata construita mai mica (respectiv, mai mare) de 1.000 metri patrati, Urbanism si amenajarea spatiilor publice, Restaurare, Design, Publicatie de arhitectura.

Insa Bienala este mai mult decat acest eveniment principal. Din 2004, fie­care editie are ca invitat special o tara unde se produce arhitectura exceptio­na­la. Dupa Spania si Japonia, anul aces­­ta ne-am gandit la o Bienala regionala, des­chisa fostelor tari surori din lagarul socialist. Stim cu totii foarte bine ca dupa 1989, pentru toate aceste tari, vecinii au disparut din discursul cultural, orientandu-ne cu totii fie catre noi in­­si­ne si identitatea noastra “pur nationa­­la”, fie catre Occident. De-abia acum in­­ce­pem sa ne interesam mai intens de ceea ce se intampla langa noi si sa vedem ca nu suntem atat de diferiti cum cre­dem si ca solutiile gasite dincolo de gard la probleme similare cu ale noastre sunt extrem de interesante. Am adus doua expozitii de arhitectura, din Unga­ria si din Croatia, am avut un mare arhitect croat in juriu, au fost conferinte ale unor tineri arhitecti cehi.

Cea de-a doua inovatie a fost orientarea critica spre problemele actuale. Va invit la expozitia Idei mici, de la Muzeul Taranului Roman, unde puteti vedea 16 proiecte ale unor tineri arhitecti. Sunt proiecte fara comanda pe care le propunem publicului si administratiei, idei inteligente de a rezolva probleme urgente cu foarte putini bani si cu eforturi minime.

Cum s-a ajuns la optiunea pentru un ju­riu international? Premiile, acordate pentru proiecte materializate, au un alt grad de obiectivitate?

E esentiala privirea din afara pentru aprecierea oricarui fenomen cultural; arhitectura nu face decat sa urmeze exemplul altor arte. Alegerea devine mai pertinenta, cu siguranta mai obiectiva. Optiunea pentru internationa­li­za­re ne-a ajutat si sa urmam criterii usor diferite. Estetica ramane importanta - nu premiezi arhitectura urata -, insa ca­litatea principala pentru selectarea no­minalizarilor si a premiilor a fost capacitatea operelor de a fi mai mult de­cat obiecte frumoase autosuficiente. Fie­care dintre medalii apreciaza o atitudine etica, faptul de a aduce ceva unui loc prin arhitectura. Noile operatii devin parte a unui context fizic si social existent, ceea ce reprezinta o atitudine com­plet opusa celei obisnuite acum la noi, adica “infigerea” unor obiecte orgolioase care nu se raporteaza in nici un fel la locul din care vor face parte. De fapt, fie­care dintre proiectele medaliate raspun­de intr-un anumit fel starii generale de care vorbeam la inceput.

Evident ca premiile nu au cum sa mul­tumeasca pe toata lumea. Dedicatia ju­riului cred insa ca nu poate fi pusa la indoiala. Pentru prima oara, am rezervat doua zile (care s-au transformat in trei) pentru vizitarea proiectelor aflate in concurenta pentru medalii. Juriul a ca­latorit 2.000 de km prin tara, ju­de­cand astfel rezultatul veritabil, si nu doar niste fotografii, cum se facea pana acum.

Pe de alta parte, sunt sigur ca nu toata lumea va aprecia estetica moder­­na a unora dintre medalii. Pe langa hao­sul inevitabil de dupa prabusirea regimului totalitar, cred ca unul dintre prin­ci­palii factori care impiedica aparitia unei cantitati mai mari de arhitectura buna este atitudinea extrem de conservatoare a societatii romanesti. Ma refer mai ales la conservatorismul stilistic, fiindca se pare ca, in ceea ce priveste prezervarea patrimoniului, nu suntem prea conservatori, ci dimpotriva. Aceasta tine in mare parte de specificul cultu­ral romanesc - noi suntem o cultura a cartii si foarte, foarte putin a vizualului, chiar in cadrul elitelor. Pe de alta parte, din cauza distrugerilor si a in­ser­tii­lor din ultimii ani, in mare parte con­structii cu un anumit tip de imagine mo­der­na (celebrele fatade din otel si sticla), lumea a ajuns sa identifice modernitatea arhitecturala cu un fel de bau-bau, cautandu-si, in consecinta, refugiu intr-un paseism stilistic. Or, problemele sunt in alta parte, iar refuzul moder­ni­tatii nu poate duce decat la provincialism cultural. Cred ca modernitatea sen­si­bila a multora dintre proiectele din expozitie arata ca poti fi respectuos fara a cadea in solutii de tip Disneyland.

Care este proiectul apreciat de dvs. cel mai mult?

Le apreciez pe toate cele medaliate, in moduri uneori diferite, fiindca ele ras­pund unor probleme diferite. Sala provizorie a Teatrului National din Iasi (arh. Angelo Roventa) este o cladire publica extrem de ieftina, fiind prefabricata, trans­portata si montata la fata locului. Odata ce isi va termina treaba, structura din lemn va putea fi dezasamblata si montata intr-un sat sau intr-un orasel sarac, sa zicem. Valoarea sa pentru dez­vol­tare durabila se adauga unei estetici minimaliste (e vorba pur si simplu de un cub negru aterizat la Iasi), pe care eu, unul, o apreciez. La alta sectiune, Pen­siunea din Alba a tanarului birou SKBD reprezinta o insertie rafinata si decenta intr-un peisaj superb. Este vorba de o reinterpretare a arhitecturii si a materialelor traditionale, fiind in ace­lasi timp o opera clar contemporana. In ge­neral, exista motive de optimism, unul fiind media de varsta a meda­lia­ti­lor: in jur de 30 si ceva de ani.

In final, as vrea sa mai spun ca Bienala de Arhitectura din Bucuresti se des­fasoara intre 15 octombrie si 15 noiembrie 2008 si este organizata de catre Uniunea Arhitectilor din Romania si revista Arhitectura (www.bab.ro si www.ar­hitectura1906.ro).

Interviu realizat de Alina Boboc

PAUL CERNAT

In intimitatea lumii lui Carol I

Intr-un articol-bilant de acum doua luni care a generat destule controverse, scriam, cu o unda de scepticism: “cvadragenarul Filip Florian traieste deocamdata din succesul unei singure carti (reusite, dar care, in paranteza fie spus, nu e nici Ghepardul, nici Craii de Curtea-Veche)”. Avand in minte romanul De­ge­te mici - la care trebuie adaugat si ceva din sarmantul Baiuteii, scris la patru maini impreuna cu fratele sau Matei - nu ma gandeam ca autorul se pre­ga­tea sa confirme importantul succes de critica din 2005 ridicand miza printr-un nou roman. Si, totodata, sa-mi infirme temerile privind deficitul sau de crea­tivitate, propriu - vezi Doamne - es­te­tizantilor. Dar de aceea e frumoasa viata literara: pentru ca, plina de surprize fiind (placute sau neplacute, dupa caz), te obliga sa-ti amendezi, din mers, prejudecatile. A trebuit sa pun un bemol si dupa lectura recentului roman al Doinei Rusti (Fantoma din moara, confirmare substantiala a “fanteziei istorice” din Zogru)... Asemenea infirmari - cu ca­racter de exceptie - nu fac insa decat sa-mi confirme diagnosticul de ansamblu. Insusi faptul ca prozatori de real ta­lent, ajunsi la maturitate, simt nevoia sa faca diferenta in raport cu “prezenteis­­­mul” minimalist, mizerabilist si autofic­tio­nal spune ceva despre un deficit al pro­zei noastre ce se cere a fi compensat, mai devreme sau mai tarziu. Redescoperirea problematicilor, a temelor sau a pretextelor (macro)istorice, a epicului fabulatoriu, cu personaje “rotunde” si a pic­turii de medii nu poate fi intreprinsa cu succes decat de prozatorii autentici, dupa decenii in care formalismele, experimentalismele deconstructive si neoautenticismele postmoderne au incercat sa le delegitimeze, la noi si aiurea. Prin­cipalul pericol in acest sens il reprezinta, cred, supralicitarea pripita a unor autori care dau impresia de masivitate epica si de sofisticare up to date, dar folosesc materiale uneori dubioase si inabil asamblate (cazul Florinei Ilis, pro­babil cel mai interesant, merita o dis­cutie separata).

Cu o intriga situata in perioada de in­­­ceput a domniei lui Carol I (al doilea “ma­re roman”, se pare, in perceptia publicului de azi), Zilele regelui este, in ega­la masura, un roman istoric si un roman de atmosfera retro, in ale carui pliuri intime mica istorie a unui dentist pru­sac si fantezia poetica a motanului sau Siegfried se insereaza cu un firesc dezarmant. Altfel spus: romanul istoric, “pu­blic” coace in burta lui un roman de at­mosfera “privata”, care, la randul sau, e gravid cu un roman fantastic. E de remarcat, apoi, inspirata buna “selec­tie a tintei”: Zielele regelui are in centru chiar figura primului Rege al Romaniei (urmarita de la venirea pe tron, pe 10 mai 1866, pana la-ncoronarea lui efecti­­va de pe 10 mai 1881). Fictiunea operea­­za, de fapt, in misterioasele goluri ale bio­grafiei Printului. Filip Florian isi confirma astfel atractia irezistibila pentru atmosfera epocilor trecute si pentru re­conditionarea in acest spirit a unor formule de reala portanta: caci, daca De­gete mici reincarcau, estetizant si enigmatic, formula “romanului politic” si a “romanului parabola” cu sondaje in interbelic si in anii ‘50, Baiuteii sublimau, intr-un fermecator epos poetic al soli­da­ri­tatii fraterne, nostalgia unei copilarii la bloc petrecute in cartierul bucures­tean Drumul Taberei din anii ’80. Ceea ce-l individualizeaza pe acest prozator tacticos si tenace este frazarea elaborata, artista, dar fara dilatari flamboaiant-meridionale, scriitura eleganta in care rigoarea “prusaca” se imbina cu fri­vo­litatea “vieneza” a valsurilor lui Johann Strauss. Filip Florian stie sa savu­reze ceea ce Radu Cosasu numea, undeva, “viata frazei”; stie, adica, sa prinda in pagina palpitul unor existente trecute, pe care le fixeaza cu empatie lucida in monturi atent polisate. Rafinamentul stilistic si farmecul atmosferei nu sunt insa singurele sau principalele calitati ale prozatorului. Adevaratul sau merit sta in stiinta de a construi, pornind de la ele, povesti coerente, cu enigme si ser­tare, in care sunt reinviate subtil, fara grimase experimentaliste, lumi dispa­rute.

Estetismul derutant al descrierilor de epoca, pigmentat cu voluptati intimiste si documentat pana-n detalii te tri­mite cu gandul mai degraba la Parfumul lui Patrick Süskind, la critifictiunea retro a Ioanei Pirvulescu din In intimitatea secolului 19 sau la fictiunile lui Stefan Agopian decat, sa zicem, la fresca so­ciala ampla a Danei Dumitriu din Printul Ghica. Numai ca jocul derutant cu timpurile, fabulosul oniric si caracterul static din proza lui Agopian sunt evitate in favoarea unui story liniar, cu cap si coada, fara alte rupturi de nivel in afara “poemelor” scrijelite, pe tapiteriile dentistului Joseph Strauss, de motanul personal. Reconstituirea minutioasa a “Bucurescilor” de altadata (denumirea Capitalei este cand stalcita à la Eugen Barbu, cand germanizata - Bukarest) se afla in centrul romanului, dar nici fun­dalul european nu e neglijat... Traseul calatoriei incognito a dentistului spre Romania (prin Elvetia, Austria, Un­garia, Serbia, apoi cu vaporul pe Du­nare, pana la Giurgiu), dar si cel al primei vizite regale la Istanbul (unde atitudinea degajata, fara salamalecuri, a lui Karl Ludwig impune, involuntar, respect sultanului Abdul Aziz) sunt ur­ma­rite cu aceeasi pasiune a detaliului: verosimilitatea artistica a reconstituirii e tesuta pe o panza cu ochiuri foarte fine. Minutia stilistica nu este concurata decat de cea a evocarii istorico-documentare, rezultatul fiind unul de o sa­voare indelebila.

La suprafata, firul epic, “evenimen­tial” nu pare deloc complicat: un dentist prusac becher, rasfatat gratios de pensionarele unui bordel din Berlin, pri­mes­te misiunea secreta de a se stabili in Romania, pe langa proaspat incoronatul print Karl (dupa ce contele Filip de Flandra, ales de autorii loviturii de palat din Bucuresti, refuzase domnia). Cum razboiul franco-german se prega­tes­te sa dea in clocot, dentistul strabate Europa sub un nume fals si pe cai ocolite, inainte de a se stabili in “Bucuresci” ca medic si sfatuitor de taina al inca ta­na­rului si solitarului print. Peripetiile sunt depasite gratie (printre altele) pre­zen­tei salutare a motanului Siegfried. Oricum, daca anonimul Joseph Strauss apara, intr-un fel, viata secreta a lui Carol I, motanul alb-negru sustine, la ran­du-i, viata secreta a dentistului. Dedesubturile intime, inavuabile ale vietii regale (care, odata dezvaluite, ar fi putut destabiliza marea Istorie a Ro­ma­niei...) sunt cunoscute doar de acesta din urma, asa cum viata intima a lui Strauss e cunoscuta doar de inteleptul pisoi. Concret: stimulat de potiunile ero­tice ale lui Joseph, printul german viziteaza, in mare secret, o frumoasa prostituata oarba dintr-un bordel bucures­tean, iar aceasta ramane, de pe urma lui, cu un fiu, Petre. Secretul va fi definitiv pastrat contra cost de catre dentistul care “prinde cheag” in Capitala si care, din castigurile sale tot mai fru­mu­sele, asigura intretinerea copilului din flori al Regelui (cu care seamana frapant). Indragostit de o frumoasa sar­boai­ca pe nume Elena Ducovici, dadaca in casa unui baron pretendent la tronul Serbiei si refugiat intr-un conac la sud de Bucuresti, Joseph se va casatori cu ea sub juramant de eterna fidelitate, re­nun­tand la escapadele-i nocturne si la potiunile magice de Amanita Muscaria. Capata el insusi un fiu - legitim -, in vre­me ce Carol, proaspat insurat cu Elisabeth de Wied, devine tata al micutei Maria (moarta, dupa cum se stie, la doar patru ani, de scarlatina). Din motive la fel de obscure, nici Carol, nici Joseph nu vor mai avea insa copii. Ceea ce impresioneaza, cu deosebire, in acest scenariu romanesc sunt scenele de via­­­ta bucuresteana. Multe dintre ele con­sti­tuie un reflex al Istoriei mari asupra “istoriilor cotidiene”. Bunaoara, in ur­ma victoriei prusace asupra Frantei, fran­cofilii din Bucuresci organizeaza o stupida, dar pitoreasca razbunare a ple­bei orientate impotriva caselor de nemti din oras. Prietenia dentistului cu un barbier de asemenea german, Otto Huer, se va traduce insa printr-o razbu­na­re tehnica extrem de ingenioasa... Dar si prin aparitia unei mari iubiri pi­sicesti in viata lui Siegfried: frumoasa Rita, pe adevaratu-i nume Manastamir­florinda, careia ii face 53 de pui si ii dedica poeme scrijelite cu ghearele pe ta­piteriile Elenei. Printr-un capriciu al destinului, tapiteriile cu pricina vor deveni materie prima pentru armata ro­ma­na in timpul Razboiului de Independenta de la 1877. Incidentele intrigilor politice, schimbarea (fericita) de imagine a Regelui in ochii supusilor sai, trans­formarea tot mai spectaculoasa a tarii si a Capitalei, manifestarile publice de la Palat, dar si episoadele anodine din viata oamenilor obisnuiti, tablourile de medii si flash-urile minimaliste de pe linia frontului romano-ruso-turc sunt surprinse cu acelasi rafinat simt al concretului si cu acelasi firesc ce impiedica naratiunea sa alunece in tezism. Episoadele erotice, chiar si cele mai decoltate, sunt descrise meticulos, fara vulga­ri­tati gratuite, cu o finete impinsa pana la performante stilistice. Putini prozatori romani de azi detin o arta comparabila a descrierii, intim topite in sub­stanta narativa. Iar delectabilele “scrisori” si “poeme” traduse din limba pisiceasca ofera o culme a virtuozitatii puse in scena de Filip Florian. O virtuozitate poetica, plina de vibratie afectiva. Asemenea momente existau, din plin, si in Degete mici, si in Baiuteii. Nefericitul sfarsit al pisoiului - care, batran si neputincios, gaseste resurse sa salveze casnica lui Joseph, inlaturand gelozia ne­dreapta a consoartei - pune un cear­can expresiv pe atmosfera totusi senina a acestui roman de epoca. Reusita cartii consta, printre altele, in perfecta suprapunere a stilului narativ peste reprezentarea stilistica a istoriei prezentate. Trucurile si jocurile ironice nu lipsesc (dimpotriva), dar ele nu sunt facute sa dezvrajeasca, ci sa amplifice “vraja” unei evocari intens poetice si, in acelasi timp, foarte realiste. Intimitatea cotidiana a vietii si lumii lui Carol I (“zilele Regelui”) devine astfel sediul unei re­tro­pro­iectii fabulatorii in care Siegfried e, ca personaj, mai pregnat decat Joseph, iar Joseph - mai bine reliefat decat Carol (acelasi lucru se poate spune si in ce priveste perspectivele celor trei). Asta in con­ditiile in care aproape toate persona­je­le se retin! Un ochi atent ar putea detecta in text inclusiv incidente autobiografice sau, ma rog, protoautobiografice: oare intamplator moasa micului Ale­xan­dru, fiul lui Joseph Strauss si al Ele­nei Ducovici, se numeste... Florian?

Prin comparatie cu Degete mici, unde per­fectionismul autorului nu reusea sa previna cu totul unele mici carente com­po­zitionale si chiar unele mici scapari (cum sa schimbi, comme si de rien n’etait, napoleoni de aur la o banca din zilele noastre?), Zilele regelui se infa­ti­sea­za un roman compus ireprosabil. Chiar ceea ce, in urma cu o suta sau chiar cu douazeci de ani, ar fi parut un exces cam didactic de explicitare astazi apare perfect OK: dizolvata in ronronul distins-ironic al unei evocari ce nu aban­do­neaza persoana a III-a, enumerarea ritualica a ocupatiilor sau a functiilor detinute, de-a lungul vremii, de diverse personalitati politice (de la fostul “bei de Samos” Ion Ghica la “aventurierul” I.C. Bratianu) devine absolut necesara, atat pentru eventualul public strain, ne­cu­noscator al istoriei romanesti, cat si pen­tru publicul nostru tanar si “recent”.

Prin aceasta fermecator-insolita re­tro­fictiune istorica, Filip Florian devine, editorial vorbind, primul autor din co­lectia “Ego-proza” calificat in categoria “Fiction Ltd.” a Poliromului si e definitiv confirmat ca una dintre cele doua-trei noi intrari din prima linie valorica a prozei autohtone.

Filip Florian, Zilele regelui, Editura Polirom, Colectia “Fiction Ltd”, Iasi, 274 p.

DOINA PAPP

Festivalul Uniunii Teatrelor Europene revine la Bucuresti dupa 13 ani

In 2008, la Torino, Festivalul Uniunii Teatrelor Europene editia a 16-a l-a omagiat pe Giorgio Strehler, fondator si mentor spiritual al acestui for paneuropean, care a debutat ca un club select al greilor teatrului. Mult inainte de institu­tio­nalizarea UE, inainte de Maastricht si Bruxelles, Giorgio Strehler a sustinut idei comunitare remodeland, ca teatre europene, Piccolo Teatro di Milano, apoi Odeonul din Paris, initiind, in fine, acest festival itinerant, care sa faciliteze schimburile si cooperarea pe marea sce­na a Europei. Credea in forta teatrului, capabil sa infrunte bariere de limba si nationalitate pentru a fi in slujba unui ideal spiritual comun. Era un mare umanist, printre ultimii ai secolului in care a trait, iar spectacolele sale ra­man printre cele mai puternice mesaje de lumina. Nu doar pentru ca aveau ecleraje fabuloase, ci si pentru ca ne transmiteau un mesaj de armonie si bu­cu­rie a creatiei, fie ca ne gandim la Goldoni (neuitatele Galcevi din Chioggia, Pia­teta, Sluga la doi stapani), la Brecht sau Marivaux, pe care l-a redescoperit, la Cehov si eterica lui Livada... Regizorul era cunoscut pentru viziunea sa generoasa despre un teatru al oamenilor pentru oameni. Intr-o anume masura a im­primat aceasta directie si Uniunii pe care a creat-o intr-un moment de cotitura istorica, de speranta si de dramatice tensiuni, care au insotit sfarsitul Raz­boiului Rece. Scopul politic urmarit n-a fost niciodata negat, dimpotriva, ca membru al Parlamentului European, Strehler milita cu voce tare, dand culturii, teatrului, sansa de a fi parte la un proiect grandios - cel al reconstructiei europene. A negociat aceste deziderate si a avut mereu castig de cauza, cand a in­tervenit pentru organizarea Festivalului Uniunii Teatrelor Europene. Privind in urma, de la debut, acel regal tea­tral de la Düsseldorf din 1992 (prima edi­tie a festivalului), si pana mai ieri, retraim nostalgic o epoca de aur a Uniunii Teatrelor Europene, care a reunit la inceput teatre faimoase si artisti cu re­nume, ca Ingmar Bergman, Heiner Müller, Peter Brook, Lev Dodin. Timpul a trecut, festivalul a continuat sa traias­­ca urmand testamentul nescris al fonda­to­rului sau. Fidelitatea unor manageri ca Elie Malka a contribuit la consolidarea brandului si la diversificarea programului. Plecat dintre noi pe neas­tep­ta­te in armonii mozartiene (lucra la Cosi fan tutte), Giorgio Strehler a ramas o legenda. Dar si o prezenta continua, pentru ca UTE ne va aminti mereu de el, oricate inovatii conjuncturale ar suferi. In ultima vreme supusa unei viziuni ceva mai populare, orientata spre o larga deschidere, care accepta drept criterii uneori doar bunele intentii, aportul financiar, influenta unor nume, prestigioasa reuniune a teatrelor europene ramane inca o carte de vizita solida, in conditiile in care a aparut si concurenta altor asociatii de acest fel. Editia din acest an de la Bucuresti, a 17-a, care se mai numeste si UPFest, e organizata pen­tru prima oara de doua teatre: Teatrul Bulandra si Teatrul Maghiar din Cluj, membru din 2006 al Uniunii, reunind 55 de spectacole din 13 tari, pe par­cursul a trei luni de zile. Nu ii vom mai vedea la Bucuresti pe artistii de la Kund­­lika (Teatrul Regal din Stockholm) sau Berliner Enssemble, Royal Shakespeare Company, Odeonul din Paris, dar vom cunoaste trupe noi, ca Teatrul Abadia din Madrid, Garibaldi din Palermo, Nationalul din Porto, Teatro stabile din Roma si Torino, Habimah din Tel Aviv sau Teatrul National de Nord din Salonic, alte companii particulare.

Regizorul Alexandru Darie, actualul presedinte al UTE, vrea sa intinereasca festivalul (asta ne-a comunicat la lansa­rea care s-a produs intr-un mod original, informal, a se intelege la un cocteil), intentie buna, daca nu degenerea­­za in haos si concesie valorica. A avut si ideea sugubeata de a dedica editia de la Bucuresti... femeilor (eroine, regizoare, muze etc.). Deocamdata s-a potrivit, fiindca primul spectacol din festival a fost Antigona de Sofocle in regia unei redutabile regizoare si directoare la Schaus­­­pielhaus Graz: Anna Badora (a fost ani multi si la carma Teatrului din Düsseldorf). Femeie intre femei, Antigona, spi­rit rebel, proclama in fata tiranului Creon idealul democratic al libertatii. Se sacrifica pentru un principiu platind cu viata. Iata de ce sunt in stare femeile, am zice, preluand dedicatia festivalu­lui, nu si a spectacolului de la Graz, in care mai important decat Antigona devine corul, vocea multimii. Personajul co­lectiv numeros (circa 20 de actori), pe care eram obisnuiti sa-l vedem redus la un numitor comun, o imagine uniforma, e acum diversificat, intr-o dinamica interesant controlata de regizoare, ilus­trand la propriu glasul popoarelor lumii. Actori de diferite nationalitati vorbesc pe limba lor, dand astfel mai multa forta de generalizare mesajului. Ceea ce se intampla in jur este insa anost, fara relief, cu exceptia momentului re­mus­carilor lui Creon, o alergare epuizanta in care personajul isi diminueaza sta­tura, se deterioreaza. Actualizata doar la nivelul exterior (costume diurne, scenotehnica moderna), tragedia An­ti­gonei nu ne mai produce frisoane, idei­le inalte ale capodoperei ramanand sim­ple abstractiuni. Asteptam premiera Teatrului Bulandra cu Orfeu si Euridice, in noua versiune a lui Adrian Enescu, pentru a descoperi argumente mai con­vin­­gatoare privind tema feminista a festivalului. Dincolo de asta suntem in­­­sa cu ochii pe marii asteptati, Piccolo Teatro din Milano, Boris Godunov in regia lui Decían Donnellan, Lev Dodin cu dramatizarea romanului lui Vassili Gros­sman sau Matias Langhoff cu Cvartet de Heiner Müller. Si, bineinteles, pen­tru cine nu a vazut, Unchiul Vanea in regia lui Andrei Serban si Gianni Schicchi in regia lui Silviu Purcarete de la Teatrul Maghiar din Cluj, acelasi care, prin vocea directorului sau, regizorul Tompa Gábor, ne anunta evenimente importante la sectia clujeana a fes­tivalului, cum ar fi Atelierul Gombrowicz pentru actori si regizori, condus de Tadeusz Bradecki.

La o aniversare. Zece ani cu Teatrul Act

Cum e la Teatrul Act dupa zece ani? As fi vrut sa-i pot pune aceasta intrebare lui Marcel Iures, directorul si fondatorul primului teatru privat din Ro­ma­nia. As fi vrut sa-i pot provoca un ras­puns sincer, adica sa aflu de cate ori a fost gata sa abandoneze, avand in vedere inertiile romanesti. Si, mai ales, cum a reusit sa supravietuiasca.

Sa ne mentinem insa in cadrul sar­ba­toresc, rememorand succesele, cele care au urmat punctului zero, seara cand am coborat pentru prima oara in sub­solul de pe Calea Victoriei (foste beciuri ale Securitatii), pentru a vedea Ce­ta­tea soarelui. Un spectacol in regia lui Mihai Maniutiu, dupa un scenariu propriu inspirat de opera lui Tommasso Campanella, un spectacol in care Marcel Iures si Adrian Titieni ne vorbeau de­spre o celebra utopie din care tocmai ie­seam dezamagiti (socialismul), un spec­­tacol care avea caracter de manifest.

Consecvent proiectului sau, Marcel Iures a destinat teatrul sau tinerilor si pro­blemelor contemporane. Aici au fost va­zute de-a lungul anilor piese de Sarah Kane, Neil LaBute, Griscovet, David Mamet si Werner Schwab, dar si de Ed­ward Albee, Samuel Beckett si Thomas Bernhardt. Unele dintre ele figureaza pe afisul saptamanii aniversare, pre­cum Creatorul de teatru, Capra sau cine e Sylvia?, Sefele, American Buffalo, For­ma lucrurilor, Bash sau Ultima banda a lui Krapp. Au ramas fideli Actului regizori im­portanti ca Alexandru Dabija si Mihai Maniutiu, actori exemplari ca Valeria Seciu, Emilia Dobrin, Coca Bloos, Do­rina Lazar, Ada Milea, Marcel Iures insusi, care, alaturi de actori si regizori tineri, mentin prestigiul artistic al in­sti­tu­tiei. Teatrul Act este o scoala si pentru managerii de teatru, beneficiind de ex­perienta unor artisti asociati cu experienta in materie. Pe aici au trecut si vor mai trece tineri preocupati de un ma­nagement modern, eficient (ce bine ar fi daca ar avea acces si in teatrele sub­ventionate). Actul se distinge si prin pu­blicul sau. Nimeni nu intra intam­pla­tor aici. Si daca nu se gasesc de obicei lo­curi e pentru ca amatorii sunt cu ade­va­rat din ce in ce mai multi, ca si interesul crescut pentru noutatea repertoriului si nonconformismul montarilor.

In timp, la Teatrul Act au aparut si alte proiecte: intalniri ale oamenilor de teatru, conferinte (mai ales cu prilejul Fes­tivalului National de Teatru), lan­sari de carte, spectacole-lectura, locul ira­diind cultura si bun-gust.

Nu de mult s-a lansat un program des­tinat liceenilor (in colaborare cu Pri­ma­ria Sectorului 3) si o sala de lectura, o biblioteca mai speciala, cu o atmosfera unica in Bucuresti, unde au loc concerte, expozitii, intalniri colocviale.

Citim pe afis ca Teatrul Act are si azi aceiasi sponsori. Probabil ca inves­ti­tia se dovedeste rentabila pentru imagi­nea celor care au inteles ca merita sa se asocieze cu aceasta institutie serioasa si profesionista.

Fara a fi excentric, avangardist cu orice pret, Teatrul Act impune in teatrul romanesc contemporan un concept de care acesta are nevoie, el vizeaza actualitatea teatrului, exprimata de echilibrul intre traditie si modernitate, in­­tre perenitate si noutate si, mai presus de orice, respect pentru valoare. Pentru toate acestea, gireaza cu propria-i autoritate morala si profesionala Marcel Iu­res insusi.

ALINA BOBOC

Arta de a fi balcanic

A pune in discutie problema balcanis­mu­lui in termeni culturali este un act am­bitios, de o pregnanta actualitate si ori­cum singular in zona teatrala roma­neas­­ca. Este vorba despre Festivalul de la Braila, organizat de criticul Doina Papp, desfasurat sub egida “Europa via Balcani”, in cadrul Anului European al Dia­lo­gului Intercultural.

Dezbaterile din cadrul Colocviului Bal­canii intre pitoresc si realitate au ur­ma­rit doua linii de forta: definirea conceptului de “balcanism” si promovarea aces­tuia. A fi din Balcani, din sud-estul Europei, in general, intr-o perceptie zona­­la, dar si intr-una mai larga, occidenta­­la, inseamna a apartine unei zone subminate de confuzie, deruta, razboi, haos, instabilitate. De pilda, conotatiile negative ale termenului “balcanism” i-au condus pe croati la un fel de negare a gra­nitelor, sustinand ca ei nu sunt balcanici (Ivan Leo Lemo, regizor in tari bal­canice).

Daca geografia fizica si istoria nu pot fi schimbate, arta poate transcende ten­dintele de izolationism, specifice si deloc benefice zonei balcanice. A invata sa fii balcanic presupune un efort cultural, iar teatrul este unul dintre domenii­le care pot transpune socio-politicul in arta, obtinand un produs identitar de ara­­tat lumii. Nu numai “teatrul” gratuit de pe strada, din parlament sau din alte institutii trebuie oferit Occidentului (Stefan ÄŒapaliku, dramaturg albanez). Expunerea artei balcanice se impune cu necesitate si trebuie facuta pr­o­fe­sionist, mai ales ca aceasta arta, in mul­­te cazuri, este mult mai profunda, mai cautata si mai elaborata decat cea occidentala (Lefteris Giovanidis, om de teatru grec). Una dintre concluziile colocviului a fost ca alteritatea balcanica nu trebuie sa devina o sursa conflictua­­la.

Mitologia comuna balcanica, mai veche sau mai moderna, a adus pe scena fes­tivalului piese din diverse tari, de o fa­miliaritate uimitoare pentru publicul romanesc. O convingatoare aplicatie sce­­nica a conceptului de “balcanism”, prin transfigurarea realitatii contingente si a miturilor de carton ale acesteia, a adus spectacolul Teatrului din Salonic De ce Madonna si nu eu, de Michalis Kok­koris, in regia lui L. Giovanidis. Practic, piesa propune o reteta de optimizare a vietii, ajunsa intr-un moment sumbru pentru cei trei locatari: o prostituata, un puscarias si un scriitor. Stabilirea unei relatii, bazata pe o miza financiara si pe minciuna, conduce la succes. Televiziunea ajuta la “mediatizarea” vietii celor trei, care devin peste noapte “vedete”: succesul editorial, apoi denuntul si comentariile. Este frapanta asema­na­rea realitatilor grecesti cu cele de la noi de-a lungul intregului scenariu, unele fraze fiind parca preluate din viata bu­cu­resteanului de rand: “muncim mult ca sa ne cumparam masini si sa ne blo­cam in trafic”.

Dezvoltarea dimensiunii culturale a zonei balcanice si sud-est-europene este o tendinta reflectata de manifestari comune ale acestui spatiu si valorizeaza o dorinta de expresie identitara fireasca. Poetica teatrala foarte diversa a scolilor de teatru balcanice a mers de la neimplicarea regizorala (Turcia), trecand prin aerul vetust (Bulgaria) pana la o re­gie minutioasa si foarte bine controlata (Croatia, Grecia, Serbia). Prezenta spectacolelor romanesti cu tematica bal­canica nu a ramas neremarcata (Omul perna, Butoiul cu pulbere, Femeia ca un camp de lupta s.a.).

Expozitia de dramaturgie balcanica si lansarea antologiei Dramaturgie contemporana din Balcani, alcatuita de Andreea Dumitru (Cuvant inainte de Doina Papp si Prefata de Ioana Ieronim) au mar­cat finalul sectiunii balcanice.

In acest context, festivalul a inclus o sec­tiune speciala, dedicata (cu un an mai tarziu) lui Mihail Sebastian, cu oca­zia centenarului nasterii. Daca teatrul sau risca sa intre intr-un con de umbra (poate si in lipsa unor regizori potriviti, pentru ca cei care il monteaza in ultima vreme se situeaza pe langa text, ca si multi actori care joaca roluri principale), in schimb, dramatizarile dupa proza sa cunosc un real succes. Doi actori, cu o expresivitate vocala si gestuala de o socanta adecvare, pusi in valoare de doi regizori care stiu sa citeasca Sebastian, au construit personaje principale de care ar fi fost mandru si autorul. Este vorba despre Marius Manole, care alege o cheie realista de interpretare, evi­tand dulcegaria, in spectacolul Iubirile lui Sebastian (regie Diana Mihailopol), ajutat de excelenta prestatie a Ro­dicai Mandache. Apoi, de Marius Capo­­ta, care ajunge la o transfigurare artistica impresionanta in spectacolul eMeS (adaptare si regie: Ilinca Stihi). Chiar daca spectacolul nu a fost prezent in fes­ti­val din motive de inteles, trebuie pomenit, de asemenea, rolul dificil, dar ex­ce­lent lucrat al lui Marius Stanescu, din adaptarea Doinei Papp, De doua mii de ani... (regie Attila Vizauer).

Sectiunea a mai inclus Colocviul Fe­te­le tacerii scriitorului (in cadrul caruia ex­punerea Nataliei Stancu a capatat va­loa­rea unui mic eveniment) si lansarea me­daliei jubiliare.

ANITA GATES

Nou-venitii inocenti se indragostesc de oras

Daca esti un new-yorkez adevarat (lucru care poate fi dovedit atat prin intensitatea pasiunii, cat si prin durata re­zidentei), o piesa de teatru care incepe cu animale din baloane dialogand cu voci pitigaiate poate parea a nu fi tocmai stilul tau. Ceea ce demonstreaza, pur si simplu, cat de multe cunoastem, voi si cu mine.

Spectacolul Savianei Stanescu, Aliens With Extraordinary Skills (Straini cu inde­ma­nari extraordinare), este o piesa de tea­tru incantatoare, un imn de lauda adus New York-ului, care se intampla sa includa si animale facute din baloane. Este o poveste simpla de genul doi - ba­ieti - care - intalnesc - doua - fete, de­spre o femeie-clovn frumusica, din Republica Moldova (o tara aflata intre Ro­ma­nia si Ucraina), partenerul ei, un clovn salbatic si zapacit, o actrita in devenire din Republica Dominicana si un mu­zician, american din toate punctele de vedere, care incearca sa se regaseas­­ca pe sine. De asemenea, sunt si doi agenti de la imigrari care, suspectand ca la mijloc exista o casatorie avand ca scop obtinerea unui green card, ii pun miresei intrebari de genul “Care este masura la sutien a mamei sotului tau?”.

Natalia Payne este adorabila in rolul Nadiei (femeia-clovn). Distributia (al­catuita din Seth Fisher, Jessica Piamentel, Kevin Isola, Shrine Babb si Gian Murray Gianino), condusa cu mult entuziasm de Tea Alagic, nu putea fi mai potrivita, iar dialogul Savianei Sta­nes­cu este alert pana la perfectiune.

Nadia si Borat (da, Borat, intocmai ca personajul lui Sacha Baron Cohen) vor sa-si perfectioneze limba engleza. Ea incearca sa-si aminteasca cuvantul fo­­lo­sit pentru “atunci cand esti foarte energic si plin de viata”. Borat sugereaza “outrageous” (“scandalos”, n.tr.). “Nu”, spune Nadia, care crede ca termenul corect este “outgoing” (“sociabil”, n.tr.). Borat raspunde “No, that’s when you go out a lot” (“Nu, asta e cand iesi afara foar­te des”, n.tr.)1.

Aliens ne arata lumea soferilor de taxi albanezi, a clubului Hot Pink Pussy­cat, a Craigslist-ului2. Dar cea care da con­sistenta actiunii este dragostea Nadiei pentru New York. Ea vrea sa mear­­ga la restaurantele pe care le-a vazut in Sex and the City (Totul despre sex). Se gan­deste la trucuri noi pentru petrecerile ani­versare pentru ca, spune ea, “copiii sunt isteti aici”.

Perceptia lui Borat fata de new-yorkezi este diferita. “Muncesc in jur de 14, 16 ore pe zi”, afirma el. “Parca ar fi un fel de zombi, stii?”. Insa Nadia este fide­­la propriei credinte. Ea iubeste orasul chiar si atunci cand se dovedeste ca, uneori, baietii buni ii trateaza pe noii angajati ca pe prostituate, la petrecerile din Soho.

Intotdeauna am crezut ca acea energie speciala despre care oamenii spun ca ar fi insasi esenta New York-ului vine din sperantele si visele tuturor nou-venitilor. Aliens plateste tribut aces­tei energii si, in acelasi timp, emana el in­­susi tone de energie.

1. Dialogul reprezinta un joc de cuvinte intraductibil in limba romana, bazat pe termenul “out”, care in limba engleza inseamna “afara”. Personajul confunda termenul “outgoing”, care in engleza inseamna “prietenos, sociabil” cu sintagma “to go out”, care se traduce prin “a iesi”.

2. Craigslist este o retea online de anunturi gratuite, clasificate pe diverse domenii. A fost

infiintata in 1995 de Craig Newmark, de unde si numele (Lista lui Craig).

(Adaptare de Cristina Spatarelu a articolului publicat pe 3 octombrie 2008 in The New York Times)

BIANCA BURTA-CERNAT

Mondenitati

“Niciodata in copilarie nu am simtit nevoia de a scrie. Nu am fost un copil minune. Nu am scris o poezie in timpul copilariei si adolescentei. E adevarat ca eram cea mai buna eleva la limba romana, dar asta nu inseamna nimic. Scriam cele mai scurte compozitii, cele mai zmangalite, si mancam recreatia profesoarei, careia ii trageam foaia, ca mai aveam de adaugat ceva. Nu am dorit sa scriu.”

Cand sugereaza ca a devenit scriitoare, intr-un fel, malgré soi, Cella Serghi nu comite, cum s-ar putea crede, un ex­ces de modestie. Nu modestia o caracterizeaza in primul si in primul rand, ceea ce avem ocazia sa constatam citindu-i proza memorialistica din Pe firul de paianjen al memoriei, raspunsurile la anchete literare sau interviurile acordate in epoca postbelica. Dimpotriva, scriitoa­rea profita de orice prilej pentru a-si de­serta sacul cu frustrari, pentru a se plange ca literatura ei nu a fost agreata de critica si pentru a vorbi despre sine in­­­sasi in termeni neverosimil de elogiosi. Pretinde ca i-ar fi furnizat lui Camil Pe­tres­cu idei de personaje si/sau de con­struc­tie pe care acesta le-ar fi valorificat in Patul lui Procust. Si in repetate ran­­duri deducem din cele declarate de autoare diferitilor intervievatori ca se plaseaza pe sine ­ nu numai din perspectiva unor afinitati literare, ci si valoric ­ in proximitatea unui Camil Petrescu, a unui Mircea Eliade sau Mihail Se­bastian.

Spre deosebire de prietena sa Ani­soa­ra Odeanu, Cella Serghi nu-si face com­plexe. Se amuza, de altfel, cand pri­mes­te de la autoarea Caminului de dom­ni­soare o scrisoare in care aceasta sugereaza ca se simte nemeritat de onorata de prietenia lui Camil si a lui Eliade. “Anisoara Odeanu imi scria intr-o scrisoare: «Imi spui ca ai stat la teatru intre Camil Petrescu si Mircea Eliade. Eu as fi fost foarte trista in locul tau, fiindca nu mi-as mai fi dorit nimic». Ei bine, eu nu ma simteam deloc intimidata de personalitatea lor, ci stimulata, indemnata sa scriu.” Departe de a-si face idoli din acesti prieteni ai sai, Cella Serghi ii pri­ves­te, cu nonsalanta, camaradereste, ca pe niste egali. Ca pe niste egali ai ei pe te­renul literaturii ­ nu doar pe terenul de sport, unde adesea se distreaza im­­preu­­na! “Pentru mine Camil era autorul Ultimei nopti..., un roman de dragoste. Mircea Eliade era autorul lui Maitreyi, tot un roman de dragoste. Aceste carti in­­­chideau cate o experienta. Eram sigura ca si eu, din visurile, din nazuintele, din bucuriile si esecurile mele pot sa scriu un roman.” Excesiva siguranta de sine a Cellei Serghi ­ inca de pe vremea cand nici macar nu incepuse sa lucreze la Panza de paianjen ­ se va fi datorand si faptului ca tanara scriitoare in devenire e foarte precar informata cu privire la literatura momentului. Dovada ca pana la sfarsitul anilor ’30, reiese din pro­priile-i marturisiri, numele lui G. Ca­­linescu ii ramane cu desavarsire necunoscut. E de presupus ca la fel s-ar fi petrecut si cu numele lui Camil Petrescu, daca intamplarea n-ar fi facut sa-l cu­noasca intr-o vara (probabil in 1927), cu putin inainte de bacalaureat, la stran­­dul Kiseleff, prezentat de actorul Finti. Tanara nu urmareste deloc presa literara, asa ca se intelege de ce la inceput il confunda pe Camil (ca multi altii in epo­ca) tocmai cu “adversarul” sau, Cezar Petrescu. Chiar si librarii ii confundau, se va dezvinovati mai tarziu intr-un interviu Cella Serghi. Pentru ea, Camil nu reprezinta, destula vreme, mai mult decat o companie agreabila, un tanar cu sarm, cu “niste ochi extraordinar de albastri, intensi, foarte sfredelitori. O pri­vire curata, ca de copil”. Drept circumstanta atenuanta pentru o atare ati­tu­dine superficiala (ce mascheaza, de fapt, absenta intuitiei), scriitoarea va in­voca mai tarziu slabul prestigiu al lui Camil la finele anilor ’20 ­ e adevarat, prozatorul nu-si publicase inca romanele, iar dramaturgul era prea putin jucat. In lipsa intuitiei, tanara camarada a lui Camil se lasa ghidata de stimuli ceva mai prozaici precum prestigiul social; cu o candoare deconcertanta mar­tu­riseste ca a inceput sa-l pretuiasca pe Camil Petrescu in calitate de scriitor... “in ziua in care am vazut in ziar fotografia lui: se anunta premiera Actului ve­netian.” Invitata sa asiste la o repe­ti­tie inaintea premierei, e definitiv cucerita de autoritatea pe care tovarasul sau de hoinareli bucurestene o are asupra actorilor. Motiv suficient de puternic, se pare, pentru ca tanara cocheta sa se pregateasca pentru momentul pre­mierei cu toata seriozitatea: “am purtat prima rochie lunga din viata mea”, isi va aminti, cu incurabila-i candoare, scrii­toarea sexagenara...

La senectute, ea isi etaleaza cu mare voluptate, ca pe niste fotografii de epo­­ca, amintirile/povestile cu Sebastian si Camil. In interviuri nu va scapa niciodata prilejul de a vorbi despre ceasurile petrecute in compania acestora la Elysée, la Capsa, la Corso, la meciurile de box sau de fotbal, la strandul Kiseleff sau la patinoarul Otetelesanu. “Veneam cu pa­ti­nele pe umar, imbracata ca Sonia Henye, in rosu si alb. Seara erau meciuri de hochei, mergeam cu Camil, Vraca si Sebastian sa bem tuica fiarta. Mergeam si la box, cu toate ca mie nu-mi prea placea. Si la fotbal, si la curse de cai. Primavara intra in scena Calea Vic­toriei. Unde e Romarta de astazi, odinioara era bacania lui Dragomir Niculescu, si el tinea o bodega, unde moda era sa iei zilnic aperitivul: pateuri si broaste prajite. Pe urma, vara venea cu sezonul de stranduri si toamna cu plimbarile la sosea.” S-ar zice ca scriitoarea apeleaza la aceste amintiri interbelice ca la un fel de certificate ale apartenentei la high life.

In Pe firul de paianjen al memoriei Cella Serghi se descrie, foarte dezinvolt, cel putin in ce priveste perioada de ti­ne­rete, drept cititoare pasionata, insa prea putin avizata. Citeste de toate, literatura romana si straina, proza si piese de teatru; autorii ei favoriti sunt Duiliu Zamfirescu, Sadoveanu, Panait Istrati, Dostoievski, Tolstoi, Romain Rolland, Oscar Wilde, Gide, Proust (pro­babil sub influenta lui Camil), Gals­worthy, Huxley. In adolescenta, tatal ­ un om cumsecade, dar fara prea multa scoala, mic agent comercial hartuit de saracie ­ o surprinde intr-o noapte citind Crima si pedeapsa si, enervat ca fiica isi permite un asemenea “lux” (in pretul caruia intra si costul gazului de lam­­pa...), ii smulge cartea si o face bucati... “Aproape de Podul Izvor, unde locuiam sase intr-o singura odaie, am descoperit, pe Splaiul Independentei, Biblioteca Socec. Acolo, cand aveam zece-unsprezece ani, citeam Adolph de Benjamin Constant, Yvette de Maupassant, Elena de Bo­lintineanu. Criteriul dupa care ceream cartile erau numele proprii care-mi placeau. In fata oglinzii, ma credeam Vidra si, cu voce de tragediana, declamam...” Chiar si la maturitate, cititoarea Cella Serghi pastreaza inca mult din inocenta lecturii adolescentine: “Va­zu­sem multe spectacole, dar nu cunos­team opiniile criticii. Nu citeam ziare si reviste. Eram departe de valva pe care o starnisera Craii de Curtea-Veche si nu stiam ca aparuse o pagina omagiala pen­tru Mateiu Caragiale. (...) Nu ma impresiona ca «Mateiu Caragiale a scris cu indelunga febra, slefuindu-si stilul cu rabdarea si rafinamentul lui Bran­cusi sau Flaubert». Nu stiam nimic de­spre aceasta rabdare si nu l-am inteles pe Camil (...)”. Lecturi filozofice nu are deloc, fiind, din acest punct de vedere, la fel de inocenta ca Ela Gheorghidiu (poate de aici si simpatia autorului Ultimei nopti... ­ care, intr-o dedicatie data Cellei pe un volum din Ciclul mortii, o in­­condeiaza glumet drept “o cocheta frivola, incantatoare si insuportabila”). Oda­­ta, cand intr-o conversatie Camil pronunta cuvantul “solipsism”, scriitoarea in devenire nu-i intelege semnificatia, dar nu se tradeaza, ci prefera sa caute ulterior in dictionar... Nu-si constien­ti­zea­za ignoranta sau nu o considera un deficit major pentru ceea ce si-a pus in gand sa faca: sa scrie literatura, ca si prietenii sai Camil si Sebastian, convin­­sa ca are ceva de spus (“Despre mine. Si poate despre fericire. Despre oamenii care vor sa fie fericiti”).

Neclintita (cel putin aparent) incredere in sine a Cellei Serghi se va fi consolidat, intr-o anumita masura, ca revers al unor complexe de inferioritate inculcate de dificultatile vietii de zi cu zi. Nascuta intr-o familie modesta, Cella Marcoff (“Serghi” este un pseudonim ­ inspirat de numele mic al bunicului dinspre tata, bulgar din Cadrilater) nu va depasi niciodata cu adevarat obsesia unei copilarii traite in saracie si provizo­rat, cu teama permanenta ca a doua zi nu va mai fi primita la scoala din cauza taxei neplatite. De prima copilarie se lea­ga amintirea deselor schimbari de do­miciliu ­ parintii mutandu-se, din ra­tiuni de subzistenta, din Constanta la Sofia, de la Sofia din nou la Constanta, apoi la Bucuresti ­, va retrai mereu umi­linta vesnicului chirias sortit sa schim­be o casa igrasioasa cu alta. Numai cu mari eforturi, infruntand obiec­tii­le tatalui, care nu vrea sa faca din ea o invatata cu ifose, ci o gospodina cumsecade, isi urmeaza viitoarea scriitoare studiile liceale (un an la Institutul Model de Domnisoare de pe Strada General Berthelot, trei ani la Institutul Pompilian din Calea Rahovei si cursul superior la Institutul “Choisy Mangaru” de pe Calea Mosilor). In 1928 se inscrie la Facultatea de Drept ­ desi si-ar fi dorit sa urmeze Conservatorul ­ si lucreaza, pentru un salariu derizoriu, ca secreta­­ra de avocat. Dupa absolvirea facultatii (1931), devine avocat stagiar. “O sa fac teatru la Curtea cu Juri”, ii declara la un moment dat lui Camil. Nu va face in­­sa niciodata cariera in avocatura. Nu numai pentru ca intre cele doua razboaie avocatura este inca o profesiune prin excelenta “masculina”, dar si pentru ca ta­nara Cella Marcoff (devenita intre timp Cella Seni prin casatoria cu inginerul Alfio Seni) nu are nici vocatie, nici dorinta (fie si bovarica) de a se afirma in bransa avocatilor. A ales Dreptul dintr-un motiv pragmatic, pentru a-si gasi mai usor o slujba, multumindu-se cu statutul de ajutor de avocat, ocupatie oarecum comoda. “Am fost o avocata me­dio­cra. N-am pledat deloc”, va recunoas­te ea insasi.

S-ar fi putut lansa in jurnalistica, dar nu e suficient de voluntara si de tenace, cum sunt, de exemplu, Anisoara Odeanu, Sidonia Dragusanu sau chiar fra­gila Lucia Demetrius, dispuse sa mear­­ga pe teren pentru reportaje si sa-si scrie articolele constant si rapid, sub pre­siunea inchiderii editiei. In anii ’30 scrie, la insistentele lui Camil, nu mai mult de cinci articole ­ o relatare a unei excursii in Bucegi, cronica unui meci de fotbal, un interviu la Institutul Francez si doua articole despre moda, toate semnate cu pseudonimul Cella Marin si publicate in cotidianul Gazeta (al lui Ion Pas). Sunt texte compuse intr-un stil de o simplitate matura, fara intortocheri sau lungimi inutile, denotand spirit de observatie si totodata simt al umorului. Par a fi fost asternute pe hartie spontan, cu lejeritate, dar autoarea ne incre­din­teaza ca, dimpotriva, le-a elaborat cu dificultate. “Dar n-am perseverat prea mult in aceasta directie, caci fiecare reportaj ma consuma enorm.” Pacat, pentru ca exercitiul publicistic i-ar fi fost fara indoiala util si in scrierea prozei. Deocamdata, fire usuratica, bantuita de bovarisme mondene, Cella Serghi nu e dispusa la eforturi de vointa. Un detaliu amuzant: in vreme ce pe Anisoara Odeanu o sfatuieste sa nu se mai risipeasca in fleacuri jurnalistice, pe Cella Serghi “maestrul” Camil se straduieste s-o convinga sa se dedice cronicii mondene. Poate pentru ca pe prima o vedea ca pe o viitoare “academiciana cu ciorapi de lana”, iar pe a doua, doar ca pe o camarada nostima, vioaie, cu talent de povestitoare, dar inconsistenta, pe care o tachineaza cu intrebarea: “De ce vorbesti atat de mult in loc sa scrii?”.

Continuare...