Bucurestiul Cultural, nr. 13/2008 (III)

MONICA SALVAN*

Limba materna si negocierile identitare ale migrantilor romani in Franta

 

Studii recente referitoare la cir­cu­la­tia populatiilor evidentiaza emergenta comunitatilor transnationale care “trec frontierele nationale si care, in sensul cel mai concret, nu se gasesc nici aici, nici dincolo, ci «si aici, si dincolo» in ace­lasi timp”, dupa cum scrie Alejandro Portes intr-un articol de referinta asupra acestei teme1. Pentru est-europeni, cele doua paradigme opun deplasarile di­nainte si de dupa caderea sistemului comunist, conform afirmatiei sociologului Dana Diminescu: “Ieri: imigrare si taierea radacinilor; azi: circulatie si pas­tra­rea legaturilor”. Totusi, pentru cei implicati in noile mobilitati, acest lucru nu atrage dupa sine, in mod automat, o noua viziune asupra lumii. Nu putini sunt cei care traiesc “temporar” o si­tua­tie de desprindere si de marginalitate si se regasesc intr-o plutire sociala, fara sa acceada la vreo cunoastere directa a so­cietatii de adoptie.

Fascinatia pe care Occidentul a exer­sat-o asupra romanilor inainte de 1989, ca si dificultatea de a ajunge acolo, men­ti­nuta mult dupa 1989, au intemeiat pres­tigiul acestui “centru al lumii”; invers, apartenenta la spatiul balcanic a de­venit sinonima cu intarzierea si dis­func­tionalitatea. In Romania, suprapunerile epocilor si tendintelor cel mai ade­sea nu sunt percepute ca niste etape intermediare intr-un proces de evolutie pozitiva, ci ca un nou dezechilibru carac­te­ristic acestei regiuni. Ceea ce inseam­­na tot atatea elemente ale unei viziuni asupra lumii care nu ofera instrumentele intelectuale necesare pentru a gandi diversitatea si diferenta.

Desigur, conceptia identitara ierarhizata si inchisa nu este tipic roma­neas­­ca, dupa cum o arata foarte adesea modul in care sunt priviti emigrantii in so­cie­tatile occidentale. “Totul se petrece ca si cum imigrarea era, prin ea insasi, delincventa, delincventa intrinseca, delincventa in sine, fata de noile categorii de gandire care, in ceea ce priveste acest aspect, sunt - nu se va spune lucrul acesta niciodata indeajuns - categorii nationale”, scrie Abdelmalek Sayad in articolul intitulat Immigration et  “pensée d’Etat” (Actes de la recherche en sciences sociales, nr. 129, septembrie 1999). Aceas­­ta tendinta incurajeaza deze­chi­librul initial care il determina pe migrantul roman, de cand ajunge in Occident, sa fie gata sa isi evalueze locul in­­tr-un raport de forte care, dintru in­­­ceput, ii este defavorabil.

Ne intereseaza pozitia migrantilor ro­mani in interiorul societatilor din care au plecat si in interiorul celei de adop­tie, insistand asupra modului in care limba si mai ales locul ocupat de lim­ba materna in repertoriul lingvistic susceptibil de a se integra in context plu­rilingv dau seama despre felul in care indivizii isi concep si isi organizeaza evolutia personala. “Imaginarul lingvistic” al migrantilor ofera un exemplu referitor la raporturile lor fata de comunitatea de origine si cea in care au ales sa traiasca. Ne intemeiem pe o ancheta de teren realizata in autocar: 16 calatorii Romania-Franta, folosind com­paniile de transport Atlassib si Eurolines, in intervalul de timp cuprins intre apri­lie 2005 si aprilie 2008.

 

Limba si raportul cu alteritatea

 

Transmiterea lingvistica in familiile migrantilor permite sa fie inteleasa dinamica inradacinarilor culturale pe cale de a se constitui. Omul fiind “in mod intrinsec o fiinta relationala (...), co­nectata la o retea cu niveluri multiple si interdependente”, “instalat in centrul unei structuri specifice de anexare”, dupa cum scrie Carmel Camillieri2, raportul fata de limbi permite, printre altele, sa fie decodate proiectele adultilor care inconjoara copilul si modul in care aces­tia concep propriul loc in societate.

 

O mostenire conditionata negativ

 

Sa incepem printr-o situatie exemplara prin caracterul ei construit si voluntarist. D-na D. din Bucuresti, interlocutoarea noastra, pensionara din 1993, mergea de mai multe ori la fiul ei cel mare, angajat al unui magazin din zona pariziana. Ultimul sejur a durat trei luni, perioada maxima autorizata in spa­­tiul Schengen pentru resortisantii din tarile care nu sunt membre UE. Ne-a spus ca in familia fiului sau, instalat in Franta din 1998, limba franceza este folosita si in cadru privat. Fiul interlocu­toa­rei noastre parasise Romania in 1995, pe cand avea 28 de ani, si invata­se franceza pentru munca sa. Sotia lui si cei doi copii mici, o fata si un baiat, i s-au alaturat dupa trei ani. Copiii aveau cinci si un an cand au plecat. D-na D. nu vorbea nici o limba straina; vor­beau romaneste in timpul vizitelor ei. Totusi, acest lucru nu era respectat sis­tematic: nora ei, care trebuia sa isi ame­lioreze cunoasterea limbii franceze, nu ezita sa o foloseasca in anumite dis­cu­tii. Uneori bunica cerea sa se tina cont de prezenta sa. Cu exceptia acestui in­cident care o privea direct, interlocutoarea noastra parea mai degraba favorabila folosirii exclusive a limbii franceze. Nu se gandise sa le citeasca nepo­ti­lor in limba romana. Cand i-am pus expres intrebarea, dupa ce imi vorbise despre pasiunea nepoatei sale pentru lectura, raspunsul - in ciuda unui moment de ezitare - a fost ferm: “citeste des­tule carti in frantuzeste”.

Iata o situatie relativ asemanatoare a unui cuplu care parasise tara in 1995: baiatul lor, care avea cinci ani cand au ple­cat din tara, intelegea romana, dar nu putea sa o vorbeasca. Aceasta ne-a po­vestit bunicul (discutia a avut loc in 2005), fara sa dea mai multe informatii despre familie. Interlocutorul nostru nu intelegea prea bine si de aceea nu am pri­mit raspuns la majoritatea in­­tre­ba­ri­lor noastre. Sotia sa, care il insotea, nu s-a aratat nici ea mai cooperanta. In schimb, am aflat ca nu calatoreau decat sporadic in Franta - credeau ca aceasta ca­latorie, in decursul careia i-am intal­nit - va fi ultima in autocar deoarece conditiile erau prea grele pentru varsta lor, 75 de ani. Folosirea limbii romane, care putea face posibila comunicarea cu bunicii vorbitori doar de romana, lipsea din practicile lingvistice familiale.

Sa notam alte situatii de acest tip care s-au impus in afara anchetei noastre: o tanara intalnita la agentia Atlassib din Paris, mama a doi copii mici (de doi ani si, respectiv, opt luni), ne-a explicat ca le vorbeste in limba franceza copiilor pentru ca ei sa invete limba tarii de adop­tie. Cand au sosit in Fran­ta, cativa ani mai inainte, sotul ei si cu ea nu vorbeau decat romaneste. Ana, o tanara de 19 ani, nascuta in Romania din parinti ro­mani, crescuta in Franta din 1990, in­­vatase, adolescenta fiind, o lim­ba roma­­na de foarte buna calitate cu ajutorul bu­nicilor ei. Fratele ei mai mic (12 ani) nu vorbea romaneste. Julia, nas­cuta din tata roman (arhitect) si din mama fran­tu­zoaica, fusese crescuta de bunica paterna, si ea stabilita in Franta (ea fusese prima din familie care fugise de regimul comunist; vorbea limba fran­ce­za cu un pronuntat accent strain), spunea ca intelege greu limba romana, dar ca nu o poate vorbi.

Sa amintim in trecere ca, in cazul Fran­tei, tipul acesta de atitudine se pre­zin­ta ca un raspuns politically correct fata de solicitarile actualului context cul­tural si politic: un raport parlamentar asupra prevenirii delincventei (Raportul Benisti, ianuarie 2005) le incuraja pe mamele cu copii foarte mici sa li se adreseze in limba franceza, chiar daca nu stapaneau foarte bine aceasta lim­ba. Re­venim totusi asupra faptului ca tipul acesta de gandire care asociaza nara­tiu­nea monolingvismului este familiar re­sor­tisantilor romani, solicitarile “exterioare” ale acestui tip nu fac decat sa il in­­tareasca.

 

O transmitere naturala

 

Situatia cea mai frecventa pe care am intalnit-o se refera la cazurile in care bunicii, vorbitori numai de limba ro­mana, asuma ori intaresc spontan trans­miterea limbii romane in familiile mixte. D-na L., profesoara la pensie, se ingrijeste de educatia nepotului ei de cinci ani folosind manuale si carti de po­vesti romanesti. Intentia ei era sa il in­­vete “sa citeasca si sa numere”. Transmi­te­rea limbii romane facea parte din edu­ca­­tia lui, fara sa conduca in mod necesar la un discurs specific. La doi ani dupa ce ne-am intalnit in autocar, d-na L. imi confirma intr-o scrisoare de ras­puns ca “nepotul meu nu invata special limba romana, dar cand ne intalnim ii vorbesc romaneste. Intelege aproape tot, fiindca este la varsta la care memoreaza usor”. (Corespondenta, aprilie 2007). Evi­dentiindu-se ca fiind cea care, prin educatie, contribuie la formarea unui copil, interlocutoarea noastra nu a evocat rolul ei de persoana care transmite o limba si o cultura.

Pentru d-na T., si ea profesoara la pen­sie, care petrece in mod obisnuit mai multe luni in Franta ca sa se ocupe de nepoata sa, transmiterea activa a lim­bii romane se face intr-un context va­lo­rizat: ginerele ei, francez, este pe cale sa adopte limba franceza ca limba de co­mu­nicare cu socrii lui, validand astfel acest uzaj3. Alianta membrilor familiei pare importanta pentru bilingvism. Drept ilustrare, miraculoasa desavar­si­re datorata prezentei d-nei V. in preajma nepoatei sale de sase ani. Nascuta dintr-un cuplu mixt franco-roman, refuza sa auda vorbindu-se romaneste de catre tatal sau: pur si simplu isi acoperea urechile. D-na V., ale carei calatorii datau de curand, din 2005 (incepuse sa ca­latoreasca numai dupa moartea parin­ti­lor ei pe care ii ingrijise pana in 2005), daduse un sens folosirii unei alte limbi decat franceza - “incarnase” limba ro­ma­na in ochii nepoatei sale, care pana atunci parea ca sesizeaza doar caracterul strain al acestei limbi.

 

Legaturi afective

 

Tensiunile din familii pot sa imprumute reprezentari culturale. Maxime, co­pilul unui cuplu franco-roman care ca­la­torea insotit de Dorina, mama sa (1si 2 septembrie 2007), raspundea acesteia in franceza, desi aceasta i se adresa in limba romana. In schimb, folosea limba romana daca trebuia sa se adreseze altor persoane din autocar (altor copii sau so­ferilor).

Mama sa ne-a spus ca alternarea celor doua limbi nu fusese usoara de la in­­ce­put: cu un an inainte, aflat in vizita la bunicii romani, Maxime le vorbea aces­tora in limba franceza, pana si-a dat seama ca nu putea sa se faca inte­les. Acest amestec al codurilor este o caracteristica ce se manifesta la copii bilingvi in timpul formarii lor. (D-na J., pe care am intalnit-o intr-o calatorie, in 2005, a evocat de mai multe ori felul in care nepotul ei de trei ani combina limbile, trecand de la romana la franceza atunci cand doreste sa povesteasca ceva.)

Insistenta copilului de a folosi franceza in comunicarea cu mama sa poate fi exemplificata si prin atitudinea tata­lui si de raporturile de forta din familie. “Dupa ce a facut studii economice in Romania, interlocutoarea mea a trebuit sa reia studiile universitare in Franta, la Metz. Acum este dependenta din punct de vedere financiar de sotul ei, pro­fesor, care deseori este iritat de aceas­ta situatie. De altfel, are tendinta de a face rau familiei sotiei sale si a transformat tara de origine a acesteia in­­tr-un sinonim pentru dezordine, in asa fel incat una din replicile sale favorite: «Aici nu suntem in Romania », este reluata de copilul lor.” (Note de calatorie, 1-3 septembrie 2007). Atunci copilul s-ar situa in campul tatalui. Pentru mama, transmiterea limbii romane este menita sa dea mai multa intensitate relatiei ei cu fiul sau. “Ii vorbesc numai romaneste, imi spune, mi se pare ca timpul pe care il petrecem impreuna nu este suficient.” Interlocutoarea mea continua putin mai tarziu: “Timpul pe care i-l pot consacra este atat de limitat, de ce sa ii vorbesc in limba franceza?”.

Ideea ca “raritatea” limbii si a culturii romane ar putea sa contribuie la spo­rirea valorii sale, de altfel absenta in timpul discutiilor noastre, este evocata aici ca o dorinta de a se demarca de o con­duita obisnuita. “Toti parintii ro­mani pe care ii cunosc in Franta vorbesc frantuzeste de indata ce ies din casa”, spune Dorina. “Si copiii lor fac la fel.” (Note de calatorie 1-3 septembrie 2007)4.

Raportarea fata de limba materna in viziunea d-nei C., interlocutoarea mea (60 de ani), este axata in jurul ideii de va­loare afectiva, prezenta de asemenea in exemplul precedent. Cand am intal­nit-o, in iulie 2005, mergea in Franta, in­­­­so­tita de sotul ei, putin dupa nasterea celei de a treia nepoate. Fiica lor mai mica se casatorise cu un francez in 1999 si locuiau in regiunea pariziana. In cazul d-nei C., provenind din minoritatea ma­ghiara din Transilvania si casatorita cu un roman, gandul asupra transmiterii limbii materne preceda si depasea acest context specific. Amestecul acesta facea parte din universul sau de referinta si condusese in anumite situatii la abandonarea limbii maghiare, miza traditionala a tensiunilor identitare pe care, de altfel, ideologia nationalista din perioada dictaturii le amplificase. In familia unuia dintre fratii sai, transmiterea limbii fusese intrerupta. D-na C. isi sfatuia fratele - care spunea de alt­minteri ca este stanjenit de excesivitatea cadourilor primite de nepotul sau - sa se gandeasca la limba maghiara ca la un dar imaterial care nu putea fi oferit decat in cazul unei relatii deosebite. Le­gatura lingvistica era considerata drept o veriga puternica si unica intre ge­neratii (in vreme ce in familia d-nei D. aparea ca un dat colectiv lipsit de pres­tigiu, de care trebuia sa te delimitezi). In timpul vizitelor sale, d-na C. le adu­cea nepoatelor sale (de 5 si 4 ani) filme si carti de povesti maghiare. Ideea unei superioritati a acestei transmisii imateriale era prezenta: interlocutoarea mea credea ca micutele asteapta aceste cadouri cu nerabdare, mult mai interesate de povesti decat de jucarii. O emotionase o scena in care una dintre nepoatele sale deschidea cu grija o carte de povesti ilustrata, care era aproape la fel de mare cat fetita. Aceasta investire afectiva nu privea limba romana, limba “dominanta” in sistemul initial in care isi elaborase convingerile. De aceea, cand am intrebat-o daca le invata si romaneste pe nepoate, mi-a raspuns ca o putea face sotul ei, daca dorea. Aceas­­ta libertate nu era insotita de o pledoarie, ca in cazul precedent. Si aici, tensiu­nile identitare par sa primeze asupra do­rintei de diversitate.

Desi este imposibil de formulat concluzii generale plecand de la cateva cazuri particulare, putem constata ca nici un discurs pozitiv explicit nu insoteste transmiterea limbii romane materne in familiile stabilite in strainatate. Mai sur­prinzator, in anumite familii ai ca­ror membri sunt toti romani, nascuti in Romania, aceasta este pusa in cauza ori fragilizata. Am putea sa ne gandim in­­tr-o prima etapa ca este firesc, in calitate de migrant, sa fii tentat de “dezapartenenta”, prin “posibilitatea dezanga­ja­rii” de care dispune individul modern (Fran­µois de Signy, Les uns avec les autres. Quand l’individualisme crée du lien, Armand Colin, 2003) si care, intr-o tara straina, se prezinta cu si mai mare intensitate. Totusi, renuntarea la limba ma­terna prelungeste pana in spatiul privat insecuritatea lingvistica a adul­ti­lor care au invatat limba franceza tar­ziu.

 

Coerenta identitara: reprezentarea operei

 

Propensiunea de a sterge diferenta pen­tru a se face una cu grupul dominant ne apare ca fiind expresia unei viziuni asupra lumii intemeiata pe inchiderea identitara. Distanta fata de membrii grupului de origine ne apare nu doar un raspuns definitiilor exterioare ne­gative, ci si rezultatul dominarii unui model identitar monolingv si monocultural in cadrul societatii de origine, model exaltat si amplificat in Romania de regimul national-comunist.

 

De la uniformizare la excludere

 

Tratamentul plurilingvismului si al multiculturalismului in Romania de dupa 1989 dovedeste aceasta inchidere. Ideea oficializarii bilingvismului in anu­mite regiuni ale Romaniei (panouri in romana si in maghiara in orasele din Transilvania, unde prezenta minoritatii ma­ghiare este importanta) a provocat deseori din partea comunitatii roma­nesti reactii pasionale de respingere. Pentru aparatori, monolingvismul oficial pare singurul capabil sa garanteze coerenta, chiar identitatea nationala. “Uitarea” si nontransmiterea limbii ro­mane la numerosi migranti romani sta­bi­liti in tarile occidentale sunt cu adeva­rat rezultatul acestei intelegeri restrictive a “loialitatii” unui grup, intoleranta fata de diversitate. (Referindu-se la ex­pe­rienta sa de emigrare in SUA, Radu-Pavel Gheo se opreste asupra modului polemic de uitare a limbii materne, cu atat mai surprinzator, cu cat se manifesta intr-un context multicultural: Refuznicii limbii romane, in Adio, adio patria mea, cu i din i, cu a din a, Polirom, Iasi, 2004.)

Sa amintim de altfel, cu riscul de a ne repeta, ca anii totalitarismului comu­nist au creat romanilor o imagine aparte a lumii occidentale; au alimentat un mit subteran al Occidentului ca societate perfecta, opusa punct cu punct aproape societatii romane in plina debanda­­da. Prin urmare, injonctiunile identitare provenind de la o asemenea sursa au o autoritate morala considerabila.

Or, reprezentarile Romaniei vehiculate de mas-media occidentale, alcatuite din clisee devalorizante, au inlocuit, dupa 1989, repetarea ideologica agresiv pozitiva din perioada totalitara. Pentru multi romani, aceasta deformare media­tica are ponderea unei “identitati prescrise”, impotriva careia s-a reactionat mereu: individul al carui grup este devalorizat “este ca si aspirat in logica perversa a procesului asa cum a fost initiat de partenerul favorizat: de acum inainte, pentru el orice dinamica a rela­tiei se va organiza pornind de la si in jurul evaluarii sale, care devine un stimul decisiv pentru eforturile sale de definire si redefinire de sine” (Camilleri et alii, Stratégies identitaires, PUF, 1990). Ras­punsurile, care, majoritatea, converg catre “identitatea negativa deplasata”, se organizeaza in jurul a doua in­jonc­tiuni identitare; supunerea fata de norma dominanta si sincronizarea cu exigentele modernitatii occidentale.

Diabolizarea diferentei a fost unul dintre principalele instrumente de creare si de mentinere a unei noi societati in timpul perioadei comuniste: “Fiii patriei, bine socializati, raman mereu copii sau adolescenti dependenti de autoritatea mamei binefacatoare. Tenta­tia simplicitatii, eticheta si simbol al pu­ri­ta­tii, dar ascunzand, de fapt, uniformitatea si opozitia fata de elitism, alimenteaza agresivitatea fata de cei care sunt altfel, complicati si netransparenti”, scrie Adrian Neculau in Cum s-a construit o noua identitate sociala - o introducere (Viata cotidiana in comunism, Polirom, 2004), comentand modelul, care poate fi transpus perfect in contextul ro­manesc, al omului sovietic descris de Iuri Levada.

Pe de alta parte, injonctiunea de a se asimila unei societati are sanse sa fie urmata de un anumit entuziasm, cand aceasta este etalonul reusitei moder­ni­ta­tii, investite cu prestigiul pe care il detin asupra acelora care se aliniaza in randul valorilor sale. Aceasta vointa de adeziune la valorile occidentale, exemplificata atat de bine de mobilitatile ro­manilor, creeaza si exclusi. Contactul cu lumea occidentala reorganizeaza re­la­tiile in cadrul grupului de origine. Ast­fel, abandonatii modernitatii din Roma­nia risca sa devina obiectul unei noi marginalizari in urma insertiei recente a resortisantilor romani in societatile occidentale, prin intermediul ofertelor de serviciu pentru care este nevoie de mana de lucru necalificata. Asa cum se poate citi in Raportul de analiza si previziune al Societatii Academice Romane (Alina Mungiu-Pippidi, Razvan Stan, Ion Naval, iulie 2005), migrarea spre tari precum Italia, Spania sau Irlanda a persoanelor necalificate tinde sa impuna in aceste tari o corespondenta in­­tre migrarea romanilor si claselor socio-eco­nomice cele mai devalorizate5.

 

Spre un model identitar à la carte?

 

Astfel, strategiile romanilor din strai­­natate se vor concentra spre dorin­ta de a dovedi apartenenta la societatea de adoptie, de “rezolvarea conflictelor identitare in favoarea sistemului social dominant” (Joseph Kastersztein, in Camilleri et alii, Stratégies identitaires. Cand este vorba de a se integra grupului, explica Kastersztein, “sunt valorificate foarte pozitiv trei finalitati: conformare, anonimat, asimilare, strategic plasate alaturi de similitudine”). Aceasta explica de ce vointa construirii “à la carte” - expresia trimite la o lucrare coordonata de Geneviève Zarate si Aline Gohard-Radenkovic, La reconnaissence des compétences interculturelle: de la grille à la carte (Cahiers du CIEP, Paris, Didier, 2005) - este destul de putin intalnita. Totul se petrece ca si cum, intr-o prima etapa, migrantii romani nu ar fi gata sa crediteze diversitatea, propria lor diferenta, asupra careia pastreaza discre­tia. In timp ce se gandesc sa se delimiteze de cultura lor de origine, actionea­­za ca niste produse ale acesteia. Probabil ca va trebui sa treaca o vreme inainte ca procesul de diferentiere individuala sa depaseasca dorinta de a semana membrilor grupului dominant. Aceasta miscare incepe poate sa se manifeste: distanta intre generatii, ca si un context european favorabil, pot sa ii determine pe cei tineri la o repunere in cauza a alegerilor parintilor, cu o sporire a creativitatii in construirea propriei iden­ti­tati pe socoteala caracterului de apartenenta. Trecerea de la o societate holista la una individualista, traversata de numeroase aporturi culturale, alimenteaza si legitimeaza astazi aceas­­ta noua cautare personala.

 

1. La Mondialisation par le bas, L’émmergence des communautés transnationales, in Actes de la recherche en sciences sociales, no. 129, septembrie 1999

2. Choc des cultures: concepts et enjeux pratiques de l’interculturel, L’Harmattan, 1989

3. Situatia este frecventa in familiile “mixte”: “paradoxal, sotul francez are un rol hotarator in aceasta transmitere: daca invata limba celuilalt, daca ii confera valoare si o vorbeste copiilor sau in fata lor, atunci poate fi invatata si acceptata de copii”, Gabrielle Varro, La femme transplantée. Une étude du mariage franco-américains et le bilinguisme des enfants, Presse Universitaires de Lille, 1984

4. In 2007 a trebuit sa corectez CV-ul unui roman care traia in Franta de la inceputul anilor 1990 si care aplica, in urma unui stagiu, pentru un post de conducere intr-o

intreprindere franceza; limba materna nu figura la rubrica “limbi straine”. Acest exemplu intareste spusele interlocutoarei mele despre pozitia romanei in familii

5. Mai mult, asociere intre mobilitate si delincventa se intalneste in practicile administratiilor europene. Facand in Germania traducere simultana pentru un rom al carui pasaport expirase, am constatat ca formularul pentru plata amenzii era redactat in limba romana

 

* Monica Salvan este doctoranda la Institutul National de Limbi si Civilizatii Orientale (INALCO) din Paris si profesoara de limba si literatura franceza in Franta din 2001

 

Traducere de Simona Branzaru

 

 

GETA POP

Povesti cu bunici

 

Placinta cu branza!

 

Una e merdeneaua, alta placinta, bu­nica le facea pe o plita, fara ulei, cu bran­za multa, deasupra le ungea cu smantana de bivolita, nu de bivol ca ala nu da lapte, iar noi mancam ca spartii, nu le termina în ritmul în care înfulecam noi.

Mai facea si un soi de gogosi, aluat fra­mantat cu un fel de iaurt. Bune! Un var de‑al meu a mancat pana s‑a intoxicat, pe putin 20, am vrut sa‑l oprim, dar a fugit cu castronul în gradina, s‑a ascuns în cucuruz si acolo a stat pana le‑a dat gata, nu stiu de i s‑a aplecat de îmbuibat ce era ori s‑a prins blestemul meu.

Era lacom, se scula noaptea si man­ca smantana de pe laptele pus la prins, rusinea lumii sa ajunga bunica sa puna lacat pe usa de la camara, era o nimica toata pentru el sa înfulece smantana de pe 10 litri de lapte, nu mai avea biata fe­me­ie ce duce la piata sa mai faca un ban, nu se ajungea cu onorabila pensie de 8 lei de la CAP.

Mai facea bani si cu lana, torcea cu fu­sul, ea si o colega din tinerete, nu le ta­cea gura o clipa, toamna tarziu cobora razboiul de tesut din pod si facea pa­turi, nu stiu cine erau fraierii de le cum­parau, nu erau comode, aspre si parca si puteau a oaie.

Avea niste toalete tare interesante, cand am crescut îi luam tot felul de materiale sa‑si faca haine, le punea frumos în lada de zestre si purta vesnicele bluze albe din canepa, cu niste nasturei ma­runti, poale, fusta neagra, vara, iarna, indiferent de temperatura, cojoc.

Nu stiu cum nu se aprindea vara în el, pruncii umblau doar în chiloti, dar ea cu cojoc. Iarna avea si un suman dintr‑un material ciudat, avea o cunostinta ce avea piua.

 

Cel mai distractiv era cand se uita la TV, cum începea emisiunea cum se instala si comenta:

- Cum îi rabda pamantul sa arate asa ceva? Tulai ca s‑a întors lumea cu fun­du‑n sus, nu mai au rusine, duca‑se pe pustii!

- Ce te uiti daca nu‑ti place?

Se uita pana venea mira si se canta im­nul.

 

De mancat, manca foarte putin, ea vesnic tinea post, mai bine de jumatate de an postea, nu e de mirare ca în august mai avea carnati de la Craciun, us­cati ca iasca, sa‑ti rupi dintii în ei, untura nu manca niciodata, facea sapun din ea. La ea în camara era raiul pe pa­mant, cine manca struguri de Craciun? Geta, doar punea bunica pe ruda din ca­mara legati cu sfoara struguri. Cine se trezea dimineata în arome de mancare proaspat gatita pe lampa de petrol? Tot Geta, dar de lampa am dezvatat‑o, i‑am luat butelie si aragaz, dar cand nu eram la ea cred ca trisa, tot pe lampa gatea, doar o tinea o butelie cu lunile.

 

Tot ce îmi cerea era sa‑i fac rost de sare de lamaie, zicea ca nu suporta ote­tul si nici sucul de rosii, nu stiu la ce‑l mai facea, sa‑l beau eu cu litrii.

Cum apaream, cum ma lua la rost:

- Mi‑ai adus borcane, iar ai uitat?

- Uite ti‑am adus asta si asta.

- Dar borcane nu mi‑ai adus, acum în ce sa‑ti pun smantana si branza?

- Sa nu cumva sa‑mi prapadesti borcanele alea mari de muraturi ca la anul în ce pun eu muraturi? Am doua damigene la tine, le‑ai spalat ori le‑ai lasat cu drojdii de vin?

 

Am dat‑o gata cand i‑am facut rost de borcane cu capac, tare s‑a bucurat de ele. Bunicul întreba de tigari. Numai fara filtru, Marasesti ori Nationale, si bom­boane de menta. Ne‑a înnebunit sa‑l ducem la Vatra Dornei, el îi zicea Dorna Vatra, a fost el acolo în razboi si trebuia sa revada locurile. L‑am dus si la Marasesti, am stat dupa el ca nu se mai lasa dus, plangea.

 

Ii stiam ca din carte povestile cu raz­boiul, cum a fost prizonier, cum a dezertat din armata ungara, cum a fost la sa­pat de transee, frigul în Muntii Tatra. L‑am dus sa vada si manastirile din Mol­dova, în prima a intrat, cand am ajuns la Voronet, era deja plictisit:

- Mergeti voi sa va uitati, eu ma duc sa beau o bere, dar sa nu ma spuneti la baba ca nu am fost în toate manastirile.

 

La mare si‑a dat rau în petec, l‑am pier­dut pe plaja, asta e mai lunga, o spun alta data, în cautarea bunicului la plaja la Mamaia, cu italienii în parcare a fost simpatic.

Se opreste o masina cu italieni langa noi în parcare, eram doar eu cu bunicul, se duce ata la ei:

- No, ati venit si voi la mare? Eu îs aici cu nepoata.

Italienii cirip, cirip pe limba lor, au crezut ca e ala de vinde bilete de parcare, au scos bani. Asta l‑a dat gata pe mo­sul:

- Nu v‑ar fi rusine, eu nu‑s cersetor.

Vine apoi la mine, eu nu stiam unde sa ma ascund:

- Astia vorbesc pe straineza, or vrut sa‑mi dea bani.

 

Cu bunicul la Bucuresti

 

Se opreste la o toneta ce vindea în­­ghe­tata la pahar.

- Cu cat dai înghetata?

- 5 lei.

- Cum 5 lei? La noi la... e trei lei, daca‑mi dai cu trei cumpar mai multa.

Se senilizase bietul mos, a revazut Dorna Vatra si nu mult dupa s‑a dus. Nu înainte sa‑l ducem la notar sa‑si faca testamentul. Asa a vrut el. Primise de la tata niste manusi de piele, pe cand cu testamentul a ratacit o manusa. Numai ce‑l vad ca se ridica de pe scaun furios la culme si se rasteste la notar:

- Mi‑ai furat manusa, sa mi‑o dai înapoi.

Notarul blocat:

- Ce manusa?

Eu topita toata.

Nu l‑am putut convinge ca nu i‑a furat ala manusa.

Mi‑a spus bunica mai multe despre el, a dat semne de tacaneala cand i‑au luat pamantul, batoza, caii, tot ce avea si le‑au bagat în colectiva.

A stat o saptamana treaz, fara sa ma­nance si fara sa zica o vorba.

 

Cu bunicul la plaja

 

Stateam în camping la casute, seara ma duc cu mosul la grupul sanitar, era rotund, îi zic:

- Tu la dreapta, eu la stanga.

Ies si astept, astept, nu mai venea, eu cum sa intru la barbati? M‑am gan­dit ca poate i s‑a facut rau, m‑am dus sa‑l caut. Se uitau tipii la mine ca la o sta­fie, nu era acolo. Ma întorc la apar­ti­natori si îi anunt cu bucurie ca l‑am pier­dut pe bunicul.

- Cum l‑ai pierdut?

- L‑am pierdut în WC.

- Ceee?

Începem cercetarile, anuntam mili­tia ca s‑a pierdut bunicul. Vot de blam de la familie ca n‑am avut grija de el. Eu nu pricepeam cum a disparut, m‑am gandit ca a fost rapit, dar în ce scopuri, ce sa faca cu el? Numai sa nu fi fost nis­te extraterestrii tampiti, sa‑l ia în OZN, îl si vedeam pe mosul în farfuria zbura­toa­re calatorind în spatiu.

Ce va zice bunica? Cum sa aparem în fata ei si sa‑i spunem ca s‑a pierdut mo­sul la Mamaia? Pe la trei noaptea am întrerupt cercetarile, ne‑am întors la casuta, era chiar langa plaja. Nu ne ardea de somn, stateam ca huhurezii si faceam scenarii, fiecare cu o idee mai tras­nita ca alta.

Numai ce auzim în noapte o tuse cunoscuta dinspre plaja.

- Bunicule, tu esti?

- Eu.

- Stai pe loc, nu te misca pana te ga­sim.

- Unde ai fost?

- Cum unde am fost? Nu mi‑ai zis tu sa ma duc la dreapta? Am luat‑o printre casute, am ajuns la un gard, l‑am sarit si m‑am tot dus la dreapta. Am ajuns pe plaja, m‑am întalnit cu un soldat cu pusca, era granicer, l‑am întrebat de voi, dar nu va cunoaste.

A vrut sa ma ajute, m‑a tot întrebat unde stati, i‑am spus ca langa un restau­rant de unde iese fum pe cos ziua. Apoi m‑am întalnit cu un spion rus care pescuia.

Am luat‑o asa pe plaja. Ziua stateam de paza langa el, se conversa cu alt mos ceh, fiecare pe limba lui, se întelegeau de minune. Bunicul povestea de recolte, cum s‑a facut cucuruzul anul trecut, ce­la­lalt habar nu am ce zicea.

La Caile Bicazului ne‑a facut alta ne­mai­pomenita.

 

In sfarsit, igiena

 

Mi‑a povestit tata cum s‑a certat bunicul cu popa, pe ceva fonduri, nu mutuale, dar puteau zice si mutii cum administra popa fondurile bisericii. Bunicul nu s‑a mai dus la biserica, desi avea loc în strana. Popa a zis ca nu‑l îngroa­­pa.

- Crezi ca‑mi pasa? O sa ma duca feciorii mei si o sa ma lase pe prispa casei tale, cand te vei satura de miros o sa ma îngropi tu.

La Boboteaza vine popa cu crucea.

- Iesi Satana din curtea mea, ca pun cainii pe tine!

Popa l‑a dat în judecata ca n‑a vrut sa sarute crucea. Bunicul si‑a luat un avo­cat evreu care l‑a învatat ce sa zica:

- Domnule judecator, n‑am sarutat cru­cea ca n‑a venit cu ea la mine nici pri­mul din sat, nici ultimul, eu nu vreau sa ma îmbolnavesc, nici sa îmbolnavesc pe altii.

 

De ce mi‑am amintit de bunicul? Dum­nezeu sa‑l ierte. Din cauza de SARS. 500 de oameni în carantina, au sarutat toti crucea de la biserica, un enorias mort de SARS. A vorbit seful diocezei de Toronto la TV si le‑a spus tuturor catolicilor sa nu sarute crucea de Pastele asta, e suficient sa îngenuncheze în fata ei, toti preotii sa nu dea enoriasilor în gura chipsul ala ce se da, sa le dea în mana, nu se mai serveste vin, nu se mai spovedeste în cutia magica.

 

Biserica Anglicana si cea Ortodoxa înca nu au anuntat nimic. Da’ guvernul deja pregateste ceva, nu botnite, un fel de catuse electronice de pus la glezna, sa-i monitorizeze pe spargatorii de carantina, am vazut cum arata, ne‑au ara­tat la TV.

Eu cred ca e groasa rau. Pe bunicul meu l‑a chemat Avram, acum cu stra­ne­poti în Canada cred ca e bunicul popoarelor.

 

(Povesti cu bunici face parte din volumul Scrisorile Getei de Geta Pop. Întregul volum poate fi descarcat gratuit pe situl Editurii LiterNet, la http://www.liternet.ro/autor/338/Geta-Pop.html)