Pe aceeași temă
AL. CISTELECAN
Mic exercitiu de modestie
Nu-i vorba de un exercitiu de modestie "personala", pentru ca asta n-are pe cine interesa. E vorba mai degraba de un mic exercitiu de modestie "nationala", dar, fireste, trait oarecum personal. Si e mic nu doar pentru ca asa trebuie sa fie exercitiile de modestie, adica modeste ele insele, ci si pentru ca a fost facut pe fond de gripa, deci in conditii care-l pot face irelevant. Oricum, partea buna a gripei e ca in timpul ei poti citi, in fine, carti mereu amanate. Cum ar fi, bunaoara, Istoria Austriei de Erich Zöllner, iesita hat in 1997 (la Editura Enciclopedica). Nu vreau sa spun cat de buna e cartea; de vreme ce a ajuns, din 1961 pana in 1997, la opt editii, faptul pledeaza si graieste de la sine. Eu am citit-o cu scop, ca sa zic asa, patriotic. Am vrut sa vad cat de prezenti suntem noi, romanii, intr-o istorie la care, cat de cat, am contribuit; la care, oricum, de la o vreme am luat parte. Nu ma astept sa gasesc vreo referinta la români cand e vorba de istoria Japoniei; ba nici atunci cand e vorba de cea a Spaniei sau Angliei, dar daca e vorba de cea a Austriei, imi pare lucru normal sa vad acolo si urme lasate de noi. Eram oarecum exaltat dinainte de ideea ca un istoric strain va vorbi de noi - si inca in calitatea noastra de parte la istoria pe care o nareaza (acum cred ca am confundat exaltarea cu temperatura). Voiam sa vad cam ce-a fost Transilvania pentru Imperiul din care a facut parte cateva sute de ani, apartenenta care a marcat-o si care i-a lasat destule nostalgii.
Ei bine, nici nu stiu ce m-a amarat mai mult, pentru ca mai toate mentionarile m-au cam amarat. Cred, insa, ca cel mai tare m-a suparat (pot spune chiar ca m-a jignit, dar acum mi-a trecut) naratiunea despre revolutia de la 1848. Desigur, Istoria... lui Zöllner, desi intinsa pe doua volume, e extrem de succinta si de severa cu amanuntele. Ma asteptam, totusi, sa spuna ceva despre revolutia noastra, un rand acolo! Nu aveam, Doamne fereste!, pretentia unui paragraf, desi mai toate celelalte nationalitati "revolutionare" se desfasoara (se lafaie, zicea invidia mea) in mai multe paragrafe. Macar pentru ca am fost, totusi, aliati cu imperialii contra revolutionarilor unguri! Revolutia e povestita destul de detaliat si epic si urmarita in toate zonele imperiului, de la provinciile italiene la cele poloneze. Dar noi abia suntem mentionati, alaturi de ruteni, ca "treziti tocmai acum din nou la o constiinta de sine politica" (I, 433). Ceva mai incolo se mai zice de noi - si de slovaci - ca eram "in fierbere" (idem, 437) din cauza intentiilor Ungariei de a se desprinde din imperiu. Si cu asta basta!
Nici la destramarea Imperiului nu prea luam parte. Dar macar aici exista un temei: Zöllner se ocupa doar de partea "austriaca" a Imperiului bicefal; partea maghiara, de unde, dupa dualism, facea parte Transilvania, nu-l intereseaza (e drept, cu Ungaria s-a facut pace separata, s-a tratat aparte; e un temei juridic). Ma gandesc insa ca e un tratament - fie si corect - cam de usurinta; asta daca pun in cumpana atasamentul ardelean fata de Imperiu si imparat; lucrurile nu par deloc in echilibru, caci atasamentul e rasplatit cu slab interes. Ce sa mai zic de nostalgiile si reveriile de azi!
Modestia acestor consemnari nici macar nu poate fi pusa pe seama vreunei intentii de "rele tratamente" aplicate românilor. Din contra, se vorbeste de ei cu obiectivitate, iar Aurel C. Popovici, bunaoara, are parte de un paragraf destul de intins (cred ca mai intins decat toate celelalte referinte la români puse laolalta), consacrat cartii sale despre Statele unite ale Austriei Mari (II, 538). Dar tocmai!
Tocmai aceasta obiectivitate doare! Daca omul ar fi avut ceva cu noi, ceva contra noastra, ar fi fost mai usor de indurat. Puteam refuza sa credem cele spuse, sa-i punem la indoiala buna-credinta, sa-i reprosam oarece resentiment. Dar asa! - inseamna ca, la rece privind lucrurile, cam asta e locul nostru; loc foarte modest. Foarte modest pentru ca si unde noi credeam c-am fost nu ne-a vazut nimeni. Ce-am facut noi era atat de important incat nu se vedea.
Fireste ca in preziua nationala acesta nu e un sentiment confortabil. Oricum ar fi si oricat de frig ar fi atunci, ziua aceea e consacrata satisfactiei pentru ceea ce am facut. Stim cu totii ca exageram cand vorbim despre ceea ce am facut; dar nu facem doar noi asa ceva. Toata lumea isi face istoria cum poate, dar de scris fiecare si-o scrie mai eroic. Nu doar românii se cred "buricul pamantului"; toata lumea se crede. Nu-i un sentiment mai neindreptatit la noi decat la altii (desi la unii din acesti altii e sigur mai indreptatit). Nu, in orice caz, la sarbatoarea nationala.
E groasa - destul de groasa - Istoria... lui Zöllner; nu e de recomandat unor oameni ocupati; cum sunt, acum, politicienii. Dar ca exercitiu de modestie e tocmai buna.
PAUL CERNAT
Pur si simplu poezie: Iepurele de martie
Aparitie insolita si discreta in poezia noastra contemporana, Daniela Catona vine din Timisoara, nu e filolog (a studiat Istoria Artei) si este apropiata, ca varsta, de Simona Popescu, Svetlana Carstean sau Doina Ioanid. Locul ei pe harta poetica actuala pare totusi ceva mai greu de aproximat. Aflata in afara mediilor literare (dar conectata in mod firesc la frecventele noii sensibilitati), autoarea se situeaza, fizionomic vorbind, si in afara trendurilor galagioase ale momentului. Titlul volumului ei de debut, indelung amanat, trimite la candoarea inteleapta a personajului din Alice in Tara Minunilor. Cand realist-cotidiene, cand meditativ-fantasmatice, textele sunt concise, uneori laconice de-a binelea, de o prospetime fermecatoare si stranie, grupate intr-un ansamblu coerent, unitar. Formula lor minimala, obiectualista, de notatie confesiva si cumva "copilaroasa" aminteste de ultimul Bacovia si de naivitatile jucate ale lui Jacques Prévert. Diferenta specifica este oferita insa de simplitatea inselatoare, miniaturismul caligrafic si concentrarea zen a poeziei extrem-orientale. Cateva arte poetice trimit explicit spre fascinatia chinezariilor si a japonezariilor, din care autoarea extrage o viziune si o atmosfera vag suprarealista, in acord cu datele sensibilitatii personale. Concretetea obiectelor umile, gesturile marunte ale universului domestic, intimismul senin al solitudinii contemplative capata astfel un halou enigmatic, deschis catre un "dincolo" nelinistitor; pe de alta parte, meditatia lirica se incarca de autenticitate si de firesc existential. Intr-o perioada in care abunda poemele fara poezie, defulatorii si contextuale, pline de provocari facile, Daniela Catona alege calea opusa a contemplatiei calme si a delicatetei interiorizate. Iar poezia se afla aici ca la ea acasa. Cititorii sastisiti de mecanica (anti)lirica a optzecismului rezidual si deja obositi de excesele mizerabilismului, neoexpresionismului, visceralitatii sexualizante si agresivitatii isterice vor descoperi in secventele de fata o alternativa viabila. Castigator al concursului de debut organizat de UNICREDIT Bank, recent aparut la Editura Corint, Iepurele de martie este volumul-revelatie al unei viitoare poete de prim-plan.
Si pentru ca nimic nu pledeaza mai bine in favoarea calitatii artistice decat un preview, iata cateva extrase care dau seama despre fizionomia poetica a Danielei Catona.
Femeia poseta
Am avut
o casa
cu parter si mansarda
si o casa veche cu ziduri crapate,
in tocul careia am scris odata,
demult, sunt fericita
intre timp,
am zugravit si
m-am mutat in noua casa,
cu parter si mansarda
Casa cea veche e topita,
iar cea noua s-a despicat
Mansarda leviteaza singura
si e doar locul in care dorm
Acum casa noua e
poseta mea cea maro
*
Fericirea e sa iti bei cafeaua de dimineata
si soarele sa iti bata pe dunga cestii,
molcom si perpendicular
iar tu sa fii
imbracat in pielea ta
Ghivecele de flori sa stea aliniate si multumite
in ele
Sa iti plimbi degetele peste linia cestii
si soarele sa se strecoare
printre degete
Iar tu sa nu simti nici un regret
*
Am adunat bob cu bob
si senzatie cu senzatie
le-am pus pe toate in sertar
si deasupra am pus o fata
de masa galbena
Am uns o felie de paine si am muscat
mi-am muscat putin din deget
Apoi am maturat firimiturile si le-am pus in sertar
Sclipeau pe fata de masa galbena
Degetul avea cateva firimituri lipite si o scama galbena de
la fata de masa
Senzatiile erau undeva, departe
Au ramas doar boabele, sertarul, fata de masa galbena,
firimiturile si degetul
*
Era gravitatea unei furnici neintrerupte
cu sobrietatea unei seri de vara
putin intunecate, putin senine si putin ploioase
Era fantana dispersata in gradina cu lalele si zambile
mov, roz si galben-pal
Era soarele de dupa si vantul de la rasarit
Era ceasca de ceai cu o lingurita de zahar si
multa amaraciune
Apoi s-a intunecat si becurile sclipeau pretutindeni
O capsa de la sacosa roasa a pleznit si a cazut,
uitata
*
Am cautat in recycle bin
Ce am gasit: un dop de pluta
o ascutitoare o poza un geamantan mic o harfa un
monstru care zambea
Am luat ascutitoarea si am ascutit monstrul zambitor
apoi l-am legat cu o sforicica pe care o aveam in buzunar
si l-am bagat in geamantanul mic
Apoi am cantat putin la harfa
Se auzea foarte frumos
Poza era o poza de demult
Nu puteam recunoaste fetele personajelor
Erau triste.
Langa ele, intr-un colt, statea o pisica
Am luat-o si am bagat-o in dopul de pluta
A mieunat
Apoi am luat mouse-ul
si la intrebarea
are you sure you want to empty the recycle bin?
am raspuns: yes
*
O poezie de peisaj japonez
cu calimara si camera si tatami si
praf de cutremur
As scrie ceva lent
incetinire de sensuri si de goluri
genunchiul e mort
prizonierul e salbatic
salata e verde
*
Mi-e somn
am o boare de somn pe fata pe gat pe barbie
Ar putea fi o amageala de duminica dupa-amiaza, calda
si frusta
ca un piure de cartof lasat in farfurie, langa zeama
de la salata de sfecla rosie
Ar putea fi o perna moale de puf, impachetata intr-un
material albastru si colorat
Ar putea fi o calimara triunghiulara, lasata de
izbeliste pe o margine de fereastra
Ar putea fi un bilet de demult
*
E o zi linistita
Toate apele stau
Paianjenii canta subtire
Lumina se incolaceste pe sub frigider
Palmele mangaie un soricel disperat
*
Nu mai vreau culori
nu mai vreau forme
nu mai vreau obiecte
nu mai vreau
nimic
vreau
sa stau
stau
*
Am descoperit 21 de moduri de supravietuire
Primul e sa mananci clatite cu spanac
Al doilea e sa impaturesti foarte atent fata de masa
Si sa nu lasi nici o cuta
Al treilea e sa telefonezi la prieteni
Al patrulea e sa adormi
Al cincilea e sa mesteci orbit fara zahar
Al saselea e sa gatesti supa de cartofi
Al saptelea e sa plutesti intr-un bazin cu apa limpede
Al optulea e sa citesti o carte frumoasa
Al noualea e sa visezi la ce a mai ramas
Al zecelea e sa povestesti tot
Al unsprezecelea e sa faci rebus si sa nu gasesti
dezlegarile
Al doisprezecelea e sa fii foarte trist
Al treisprezecelea e sa fii bucuros
Al patrusprezecelea e sa stergi praful
Al cincisprezecelea e sa te speli pe cap
Al saisprezecelea e sa plantezi bulbi de lalele
Al saptesprezecelea e sa desenezi
Al optsprezecelea e sa te ghemuiesti in pat
Al nouasprezecelea e sa faci facturi
Al douazecilea e sa bei apa plata si nu prea rece
Al douazeci si unulea e sa scrii toate astea
*
Se aude zornait de pahare cesti de portelan si sticla
curata
Clinchet dulce si liniste ceramica
Afundare in lumea de dincolo
Iepurele de martie
Ma doare fruntea in partea dreapta
E putin bombata si sub ea
se ascund doi iepuri mici
Unul e alb si unul e gri
Stau pitulati si isi misca urechile
Un gust de ciocolata amara sta intre capetele lor
Un rest de morcov e aruncat intr-o parte
si aluneca in cealalta parte a fruntii
Acolo unde sunt teoremele si catetele si sumele
patrate ale ipotenuzelor
Morcovul se intepeneste in diametrul cercului absent
si se lipesc de el flori de plop si saliva de iepure bland
*
Astazi ai fost multi de tu
si erai
foarte mic
Un sir de tu incepea in tocul usii si se ducea pana sub marginea ferestrei
Tu cu umbrela si tu
zambind amorf
Tu dormind
si tu mestecand o bucata de branza
Eu mi-am plimbat degetele peste acesti multi de tu
Pe unii i-am rasucit
Pe vreo doi i-am mangaiat
si de unul dintre ei m-am ascuns
*
Am vrut doar sa iti arat dara
pe care o lasase musca
pe sticla ferestrei
oglindita
o zeama scursa
putin uscata
aripa franta
si antenele de la greierul
de asta-vara
*
Cainele Gimi pe alee
se uita intr-o parte
Umbre si lumini se arunca
pe corpul lui de caine aramiu
Dintr-o fotografie veche
*
Mi-am pus astazi talc pe cele doua rani
nici una din ele nu se vede
le simt doar printre cutele nevazute
prin invizibilele crapaturi care imi brazdeaza pielea
Am intins talcul
am turnat niste apa din stropitoarea mov
si am facut o pasta mentolata
pe care am intins-o
pana m-am oglindit in ea
Apoi am luat un cutit
si am facut un semn nestiut
Daca l-ai fi vazut
l-ai fi recunoscut
Dana Catona, Iepurele de martie, Ed. Corint, 2008
DOINA PAPP
Romanian showcase
Cand s-a gandit sa prezinte la Festivalul National de Teatru o vitrina cu cele mai aratoase lucruri din teatrul romanesc, Cristina Modreanu, selectionerul si directorul artistic al festivalului, era normal sa se gandeasca pentru cine o face. O vitrina e o vitrina, ce-i drept, dar una e sa o asezi pe bulevardul principal din Bucuresti si alta sa o prezinti lumii largi. Daca ne gandim ca la eveniment au fost invitati zeci de directori de festival, critici si artisti de pe mapamond, am putea crede ca scopul principal a fost sa-i impresioneze pe acestia si sa-i determine sa cumpere spectacolele romanesti. Dar mai era si intentia anuntata de a diagnostica starea teatrului nostru la un moment dat, operatiune ce s-a incercat si in teorie, la final, intr-un colocviu cu o participare anemica. Pe de alta parte, oricat de subiectiva, alegerea a fost supusa obiectivei realitati, chiar daca de pe lista alesilor au lipsit in cele din urma regizori ca Bocsardi László si Tompa Gábor, spectacole ca Don Juan (Teatrul "Toma Caragiu", Ploiesti) Desteptarea primaverii de la Braila si Masura pentru masura de la Craiova, spectacolele lui Andrei Serban. Dar poate tocmai fara aceste varfuri, teatrul romanesc ni s-a infatisat mai aproape de normalitatea lui, permitandu-ne unele observatii folositoare. Iata unele dintre ele.
Normalitate si cautare
Daca intr-o vreme nu de mult trecuta, si ne referim la inceputurile Festivalului National de Teatru, pe teritoriul teatral al Romaniei se produceau "in masa", zicea cineva, capodopere, unele dintre ele omologate in patrimoniul mondial, astazi cred ca preocuparea generala e definita de cautare. Cautarea in domeniul limbajului teatral, pe fondul unor preocupari generate de schimbarea la scara lumii a datelor de context (explozia vizualului, sinteza genurilor, postmodernismul si postdramaticul, cu fenomenele cunoscute ale deconstructiei la nivelul structurilor formale). Cu toate imperfectiunile ei, aceasta febrilitate le da unora cosmaruri, ce-i drept, dar produce si stari de gratie. In afara de Radu Afrim, vedeta incontestabila a generatiei sale, prezent in festival cu doua din cele mai "duioase" creatii ale sale, Boala familiei M de Fausto Paravidino (Timisoara) si E doar sfarsitul lumii de Jean Luc Lagarce (Odeon), pe afisul festivalului au fost incluse in mod indreptatit si nume mai putin frecventate, dar meritorii, precum Cristi Juncu, Andreea Vulpe, Vlad Massaci. Mi-a parut rau sa constat ca, poate, din cauza unor idei preconcepute, multi dintre colegii mei nu i-au imbratisat insa cu acelasi entuzism cu care a fost primit, sa zicem, mult mediatizatul Radu Alexandru Nica. Personal, consider ca Hamletul acestuia de la Teatrul National din Sibiu, in ciuda contributiei exemplare a scenografului Dragos Buhagiar, n-a fost decat o sclifoseala juvenila care confirma talentul regizorului, dar nu si maturitatea lui artistica.
In schimb, foarte serios si aplicat, ca si alteori, Vlad Massaci, cu solida sa scoala germana, ne-a aratat in Platonov cum se poate inova in profunzime, cum poate un regizor sa convinga o trupa care functioneaza in parametri rutinieri altminteri (Nottara) sa-l urmeze, descoperindu-si zone creative neexploatate. Iar Sorin Militaru, prin Electra de la Odorheiul Secuiesc, ne-a infatisat o trupa pe care regizorul a mai dus-o la performanta in acel neuitat spectacol cu Pescarusul, dar cu care de asta data s-a oprit la jumatatea drumului, la stadiul unor bune si interesante intentii realizate disparat. (Foarte bun corul, intr-o coregrafie moderna, exemplara.)
Spectacolele realizate la Brasov (Butoiul cu pulbere de Dejan Dukovski) sau Ramnicu Valcea (Portugalia de Zoltan Egressy) de Cristi Juncu, remarcabile de la selectia pieselor pana la realizare, ne permit sa largim observatiile privind teatrul emergent, de investigatie sociala, prin care patrund pe scena teme acute ale contemporaneitatii la care frisonam cu emotie si ingandurare. Din aceeasi categorie face parte si minutioasa analiza realizata de Andreea in Regina frumusetii din Lennanee de Marin Mc Donaght, la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti. Din pacate pentru unii dintre maestrii asteptati, nici Lulu de Wedekind, in regia lui Silviu Purcarete, nici Macbeth de la Iasi, in regia lui Mihai Maniutiu (de la care m-au alungat cele 72 de focuri de arma trase in scena, asupra carora am fost prevenita, ce-i drept) n-au fost, ca altadata, evenimente. Si-a pastrat in schimb cota de popularitate Victor Ioan Frunza, prezent în festival cu Caligula de Camus, realizat la Teatrul Dramatic din Baia Mare, cu George Costin in rolul titular, un actor tanar pe care Frunza l-a crescut incredintandu-i acum pe merit aceasta partitura dificila. Caligula la varsta togei virile e o idee provocatoare, dupa cum s-a vazut în spectacolul de ampla respiratie intelectuala si mare rafinament stilistic creat de cuplul Frunza-Adriana Grand. Topul spectacolelor romanesti a fost incoronat regeste de Eduard al III-lea, in regia lui Alexandru Tocilescu si interpretarea lui Ion Caramitru, montarea emblematica a Teatrului National din Bucuresti.
Daca tanarul si nelinistitul Radu Afrim, care se apropie si el de vreo patruzeci de ani, spunea la colocviul final ca si-ar fi dorit mai multa lumina si zambet in acest festival, el, care are atata apetenta pentru cruzimea adevarurilor pe scena, indraznesc si eu sa observ ca intalnirilor noastre cu teatrul din ultima vreme le lipseste bucuria. Nu traim, e adevarat, intr-o lume prea vesela si nici perspectivele ei nu sunt luminoase, dar poate tocmai de aceea asteptam de la artisti sa o sensibilizeze, sa-i induca altfel de modele, si nu doar sa-i escaladeze crizele.
Din acest punct de vedere, recunosc, m-am simtit de putine ori bine la acest festival, si asta s-a intamplat, de exemplu, datorita prezentei celor trei spectacole apartinand teatrului rus, invitate in sectiunea internationala a festivalului. Calugarul negru, in regia lui Kama Ginkas, si Furtuna de Ostrovski, in regia lui Lev Erenburg, au umanizat in chip necesar atmosfera si ne-au dat incredere in sansa teatrului de a reveni la esenta sa.
Piesa romaneasca la FNT
Nu era obligatoriu ca Festivalul National de Teatru sa ne ofere si o vitrina a textelor romanesti, cu atat mai mult cu cat exista un festival tematic adresat dramaturgilor la Timisoara. Dar, pentru ca tot s-a facut caz in ultima vreme de resurectia piesei romanesti si de tendintele postdramatice ale teatrului datorate si revolutiei din scrisul pentru scena (au fost cateva intalniri teoretice pe aceasta tema), ar fi fost interesant poate sa avem ocazia sa vedem, la pachet, cateva mostre ale acestei noi realitati.
N-am avut parte decat de unicatul numit Complexul Romania, tinerii din sectiunea debut avand cu totul alte preferinte in materie de text, iar Gianina Carbunariu, care ne reprezinta in strainatate, fiind, nu stim de ce, ocolita.
Ma numar printre aceia care nu considera spectacolul Complexul Romania reprezentativ nici pentru tema (procesul comunismului), nici pentru dramaturgia de azi si nici macar pentru autoare, apreciata noastra colega Mihaela Mihailov. Minata de artificialitate, cu o mare doza de naivitate, povestea, emotionanta pe alocuri, a tanarului cu trecut de pionier parcurge episoade cliseizate din acea istorie recenta, pe care tanara autoare o abordeaza epidermic si neconvingator. Ar fi fost prea simplu sa fie asa cum cred Mihaela Mihailov si regizoarea Alexandra Badea. Sistemul s-ar fi demascat singur, daca ar fi functionat atat de la vedere. Or, tocmai perfidia manipularii este cea care tulbura azi constiintele atator oameni care au trait cosmarul si inca se mai intreaba: "cum a fost cu putinta?". Restul, viata in frig, la cozi, fricile sunt un bun aide-memoire, dar atat. Pentru cei care n-au trait in comunism si vor sa inteleaga nu-i de ajuns, pentru ceilalti, care l-au simtit pe pielea lor, e prea putin. Nu avem, din pacate, inca piesa (proza sta mai bine, ca si filmul) convingatoare pe aceasta tema. Ilustrata tautologic, precum in Complexul Romania, cu imagini documentare din care flutura steaguri si ne face cu mana Ceausescu, ideea e trimisa repede in derizoriu. Chiar si in festival a trecut mai degraba neobservata.
Eveniment extra
Intamplator sau nu, in timpul FNT a avut loc si Festivalul Teatrelor Europene, care ne-a adus intre altele la Bucuresti spectacolul Unchiul Vanea, de Cehov, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, in regia lui Andrei Serban. S-a jucat la Teatrul Odeon, desi se spunea ca, fiind modelat dupa spatiile teatrului gazda, e nedeplasabil. Nu am vazut decat aceasta reprezentatie si pot sa spun ca parea gandita pentru noul sau amplasament. Stalul cu fotoliile in plus rosu, lojile, balcoanele, buzunarele scenei si scena insasi, in care ne-am aflat din cand in cand alaturi, actori si spectatori, planseul mobil care s-a deschis la un moment scartaind inficosator, toate au jucat in acest spectacol fabulos. O viziune prin care regizorul l-a scos pe Cehov din "atmosfera", din static si i-a conferit o dinamica naucitoare, care e in fond a trairilor, a exploziilor interioare prin care trec personajele. La inceput plictisite, apatice, fiecare in elementul sau, acestea sunt vazute in sala ocupand fotoliile spectatorilor. Le putem observa mai bine. Cu ticurile de comportament, cu micile ipocrizii si o anume iritare in relatii. Elena Andreevna are mult aer in jur pentru a-si etala poza, ca si Serebreakov, acum elegant si pedant, in mantoul sau alb, cu borsalina si manusi asemenea. O tandrete domestica ne inunda, dar tangoul initiat de profesor, care va puncta pe parcurs - ce extraordinara idee! - si patimile, si ridicolul, si senzualitatea relatiilor, dansat acum printre fotolii de toti ai casei, e un preludiu al dramei. Actul doi e al doctorului Astrov - Bogdan Zsolt -, coborand de la podul scenei in cea mai extraordinara scena de betie pe care am vazut-o vreodata. Tot asa cum Vanea - Hatazsi Andras -, amenintand disperat cu pistolul, e memorabil. Noroiul, ploaia, penumbra, camaruta cu geamlac in care boleste Sereabreakov, rasu-plansu din scena impacarii dintre Elena si Sonia sunt si ele de neuitat. Ca si jocul Imolei Kezdi, trecand de la alinturi de vedeta la pasiunea devoratoare pentru Astrov. Dar momentul de impotenta al profesorului, personaj pe care Biro Joszef il compune din zeci de fatete, dar cochetariile deplasate ale lui Maman sau ciorapii cazuti ai Soniei... zeci de detalii pe un traseu gandit milimetric la nivelul spatiului, ca si al personajelor, fac din acest spectacol o bijuterie si o mare lectie de teatru. Si de viata. De mult n-am mai plecat de la teatru atat de ravasita, cu sentimentul ca mi-au ramas atatea lucruri neintelese din tot ce am trait si traiesc. Monologul Soniei despre viata de apoi, rostit precipitat ca-n biserica, langa un Vanea deznadajduit, plouat, tragic, ne spulbera si ultima credinta. Impreuna cu minunatii actori ai Teatrului Maghiar din Cluj, regizorul Andrei Serban ne scutura de orgolii. De aceea, spectacolul lor ne e nu numai drag, dar si, in multe privinte, necesar.
