Pe aceeași temă
RAZVAN BRAILEANU
James "Pitbull" Bond
Quantum of Solace / Partea lui de consolare
SUA, 2008
Regia: Marc Forster
Cu: Daniel Craig, Judi Dench, Mathieu Amalric, Olga Kurylenko, Giancarlo Giannini, Gemma Arterton
La doi ani dupa ce si-a facut intrarea triumfala in rolul lui James Bond, Daniel Craig reintra in pielea tabacita a Agentului 007.
O panorama superba a Alpilor de la granita dintre Austria si Italia ascunde, in tunelele sinuoase, o urmarire cu masini si focuri de arme automate. Dupa cateva ciocniri spectaculoase, in scartait de cauciucuri, un Aston Martin ciuruit si fara o portiera scapa din urmarire, iar noi, spectatorii, rasuflam usurati. Insa numai pentru putine momente, pentru ca urmeaza o vanatoare pe acoperisurile caselor dintr-un orasel italian, tot cu impuscaturi si situatii care sfideaza gravitatia si rezistenta umana la impact. Asa incepe noul film din seria James Bond - Quantum of Solace / Partea lui de consolare.
Quantum of Solace reia firul povestii de acolo de unde l-a lasat Casino Royale: James Bond vrea sa afle de ce l-a tradat iubita sa, Vesper Lynd, si sa razbune moartea acesteia. Interogandu-l pe misteriosul domn White, afla despre existenta unei organizatii secrete mondiale, Quantum, care are oameni peste tot, inclusiv in serviciul secret britanic MI6 - nimeni altul decat garda de corp a sefei lui Bond, M (Judi Dench). Agentul 007 ajunge sa-l identifice pe cel care pare sa conduca organizatia, in persoana vedetei ecologiste Dominic Greene (Mathieu Amalric, pe care s-ar putea sa-l stiti din Le Scaphandre et le Papillon). Acesta din urma planuieste, momentan, sa sprijine o lovitura de stat in Bolivia, in schimbul unei bucati de desert care ar contine ceva bogatii. Greene are legaturi cu Camille (Olga Kurylenko), o tanara care vrea sa se razbune pe un general bolivian. Bond intra pe fir si, impreuna cu Camille, merge in Bolivia, unde descopera de ce Greene dorea o bucata de desert. Agentul britanic impiedica lovitura de stat, afla de la Greene tot ce dorea sa stie despre moartea frumoasei Vesper Lynd si ii pedepseste pe cei vinovati.
De fapt, intreaga intriga e destul de subtire, scenaristii parand a urmari in acest film doar ca Bond sa traga linie dupa episodul cu Vesper Lynd. Ceea ce agentul reuseste la final, de unde si titlul Quantum of Solace - Partea lui de consolare. Desigur, Quantum-ul din titlu nu se refera doar la cantitate, ci si la numele organizatiei secrete, care va mai aparea cu siguranta in urmatoarele aventuri ale Agentului 007.
Regizorul Marc Forster (Monster’s Ball, Finding Neverland) a fost tratat cu suspiciune de fanii seriei, pentru ca acesta era primul sau film de actiune. Din acest punct de vedere, scenele de lupta sunt foarte alerte, taiate scurt la montaj, asa cum se poarta in cinematograful actual - vezi seria Jason Bourne. De fapt, insusi James Bond pare a se transforma intr-un Bourne, adica dintr-un seducator agent secret intr-un luptator imbatabil. Este noul trend Bond, inceput cu precedentul Casino Royale.
Daniel Craig a facut din Agentul 007 un pitbull care trece prin pereti si care nu se da in laturi de la suplicii fizice cand e vorba de atingerea telului. Bond-ul lui Daniel Craig ii face pe ceilalti Bonzi (cu exceptia notabila a lui Sean Connery) sa arate ca niste sicofanti. Multi ii reproseaza ca nu are sarmul si eleganta impregnate de Bond in mentalul colectiv. Asa e: Daniel Craig, desi stie sa poarte un costum aratos si sa cucereasca o femeie cu o replica inteligenta, rupe cu precedentii interpreti si sterge pe jos cu elemente sacre pentru fanii Agentului 007. Chiar si celebra replica a lui Bond, atunci cand e vorba de bautura sa preferata - "Martini, shaken, not stirred" -, e luata in deradere in cele doua filme care il au ca protagonist pe Craig: in Casino Royale, cand chelnerul il intreaba cum vrea Martini-ul, Bond, nervos, spune "arat de parca mi-ar pasa?"; in Quantum of Solace, cand e intrebat ce bea, Bond raspunde cu un absent "nu stiu", desi are in mana un pahar de Martini. In plus, nu auzim nici macar o singura data "Bond, James Bond" si nici nu avem parte de gadget-uri sofisticate (in afara de un telefon mobil, folosit doar ca mijloc de comunicatie si de urmarire, nu ca lansator de rachete, parasuta sau desfacator de sticle...).
Filmul este mai slab decat precedentul Casino Royale, fie si numai din cauza faptului ca este inegal construit: dupa inceputul de infarct urmeaza perioade de lancezeala pigmentate de cate o urmarire cu barci sau cu avioane. Nici macar confruntarea finala dintre Bond si Greene nu are tensiunea si ritmul promise la inceputul filmului.
Quantum of Solace, al 22-lea film cu Agentul 007, pare a fi fost facut ca o pelicula menita in primul rand sa-l consolideze pe Daniel Craig in rolul lui Bond, cu pretul sacrificarii filmului insusi. Bond-Craig a iesit intarit, intr-adevar, dar seria Bond are nevoie de un al 23-lea film care sa rupa gura targului. Altfel, peste 20 de ani ne vom inghesui la premiera noului film cu Bourne, iar pe Bond il vom mai vedea doar pe DVD-uri prafuite...
RADU PAVEL GHEO
Un clip electoral
I
Parintele iesi din altar cu cadelnita in mana si, balansind-o energic, imprastie un nor de fum aromat in directia camerei de filmat. Mitruc statea in mijlocul bisericii, aplecat peste camera, cu ochiul in obiectiv, si focaliza pe figura impozanta a preotului. Se trase doi pasi in spate, ca sa-i prinda in imagine, dinapoia parintelui, pe Iisus Hristos si Fecioara Maria, care zambeau cu ingaduinta din icoanele lor.
- Doamne, miluieste, Doamne, miluieste, Doamne, milu-ie-es-teeee! canta cu o voce grava, patrunzatoare, parintele, iar vocea ii rasuna cu ecou in biserica goala. Ajuta-ne, Doamne, pe noi, pacatosii! Rugamu-ne tie, auzi-ne si ne milu-ie-es-tee! E bine? intreba el.
Mitruc ii facu semn din cap ca da, iar parintele o porni inspre el. Apoi se opri. Lua o postura martiala, cu cadelnita intinsa in fata, si zise:
- Sunt parintele Ilie Saveliuc, candidat la primaria Vladeni, judetul Iasi! Votati-ma duminica, iubiti credinciosi, si o sa-l aduceti pe Dumnezeu in casele voastre. Lasati-va in grija mea si Domnul o sa va aiba in paza lui!
- Si... cut! tipa Mitruc, lasand camera video deoparte si indreptandu-se de spinare. A iesit bine, vere!
"Var esti tu cu tac-tu si cu muma-ta!" se gandi parintele Saveliuc, incalcind, in nemultumirea lui, toate gradele de rudenie ale lumii.
Urma partea a doua a filmarii. Iesira, preotul incuie biserica si o pornira inapoi spre casa.
- Mata, vere, stai aici, in fata portii, il instrui cameramanul. Eu intru in curte si-o sa stau uite-acolo! Si cand ti-oi zice eu, intri pe poarta si aia mica vine in fuga din pridvor inspre tine, da’ asa, cu drag! Poate sa zica si "Tata!", tare, ca da bine. Si-atunci mata te apleci si-o iei in brate... stii cum... Tataa mare! si-atunci vine si Elena, zambeste inspre tine si mata o iei pe dupa umeri sau (Mitruc se uita la statura coplesitoare a preotului) ... sau cum poti. Si gata.
- Si nu mai zic nimic?
- Ce sa mai zici, vere? Pai, n-ai zis o data? ridica din umeri Mitruc. Si-asa, numa’ eu stiu cat o sa ma chinui cu montajul ca sa intre tot in alea treizeci de secunde. Dar, deh, oameni suntem, nu? Acu’ ai mata nevoie de mine, maine, cine stie... Sa vezi ca bag eu la sfarsit inca un cadru cu afisul si gata. Lux o sa fie, asculta-ma pe mine, vere! Lux a-ntaia!
"Da, stii tu!" se gandi preotul, care acum regreta parca si mai tare ideea cu clipul electoral, dar mai ales gramada de bani pe care trebuia sa-i plateasca. Il enerva si aerul sigur al varului nevesti-sii. Vorbea ca si cum ar fi filmat toata viata lui numai cu mari artisti ai ecranului, nu la un amarat de post local, unde tinea camera sa nu cada, ori pe la nunti, cand il chemau unii si altii sa le faca videocasete, sa le aiba ca amintire. De parca pe casete se pastrau amintirile!
Si, parca rezonand cu ezitarile parintelui Saveliuc, partea a doua a filmarii se poticni. Orice ar fi facut si orice ar fi zis Elena, preotul si chiar Mitruc, nu au reusit s-o faca pe Irina sa alerge vesela spre taica-sau si sa i se agate de gat. Iar tatal ei nu pricepea nici in ruptul capului de ce.
Pustoaica implinise nu de mult doisprezece ani. Acum vreo doua luni ii venise pentru prima oara ciclul, la pachet cu niste dureri de burta ingrozitoare si cu tot arsenalul de griji si spaime ce insoteau fenomenul lunar. Trebuia sa aiba grija sa nu scape cumva pete de sange pe haine si mai ales intre picioare. Sa n-o prinda prostovanii de baieti de la scoala cu tampoane in geanta. Sa se fereasca de cainii casei, care in perioadele astea o amusinau cu nerusinare. Sa aiba grija cum se imbraca cand se imbraca... Apoi mai incepusera sa-i creasca si sanii, ba chiar i se rotunjisera zdravan si se vedea ca urma sa-i aiba cel putin la fel de plini ca ai maica-sii. Din cauza asta umbla mereu aplecata de spate, dand sa si-i ascunda cumva, dar fara succes. Baietii incepusera si ei cu glume proaste si pipaieli cu maini nepricepute. De-acum Irina rosea des, la remarci din cele mai nevinovate si de cele mai multe ori fara motiv sau fara sa-si dea seama de motiv, fiindca privirile lungi aruncate de baietii din scoala si mai ales de profesorii barbati ii sugerau ceva - nu foarte limpede, dar in mod sigur neplacut. Luceau, asta era cuvantul cel mai potrivit. Privirile alea luceau cumva uleios.
Aceeasi privire o zari fata si in ochii cameramanului mustacios si uracios atunci cand iesi in pridvor. Mama ei tinuse s-o imbrace cu o rochita roz, pe care n-o mai purtase de vreo doi ani, cu dantele la poale si care-i ramasese prea scurta si prea stramta, de-i plesnea pe la solduri si la piept, unde se bomba periculos. Ii legase parul lung si blond in doua cozi legate cu fundite rozalii. Ii pusese ciorapi trei sferturi. Cum sa alergi vesela si sa tipi "Tata!", ca un tanc? Irina il strafulgerase cu privirea pe cameraman si, dupa ce i se spuse ce trebuia sa faca, se protapise in pragul pridvorului.
- Acum! tipase Mitruc din mijlocul curtii, cu camera video inaltata pe umar.
Parintele Saveliuc intra pe poarta de fier forjat. Irina il vazu si o lua la fuga... intr-un fel. De fapt mai mult salta picioarele, etaland un ranjet fals, ce-i largea fata ca la o broasca.
- Cut! tipa regizoral Mitruc si cei doi, tatal si fiica, se oprira la vreo cinci metri unul de altul.
Apoi cameramanul se adresa pustoaicei:
- Asa se alearga in brate la tati, mai Irinuca, mai? Mai cu vlaga, mai cu vlaga! Te bucuri, alergi, intinzi mainile in fata... Pricepi?
Fata, imbufnata, dadu din cap ca da. Preotul se intorse in dosul portii, maturand pe jos cu poalele negre ale anteriului.
- Acum!
Parintele intra pe poarta. Irina intinse mainile in fata ca un robot si topai vreo doi metri, cu o plictiseala imensa intiparita pe chipul ranjit.
- Cut! zbiera iar Mitruc. Nu-i bine! Irina, se intoarse el iar spre fata, arata-ne cum te bucuri cand il vezi pe tati. Asa trebuie. Hai, ia sa te vad cum te bucuri!
Fata zambi scurt, apoi stranse buzele. Mitruc ofta.
- Bine, hai sa mai tragem o dubla, arunca el. Gata?
Dar de data asta in calea fetei care topaia cu mainile intinse in fata aparu o gaina cu penele zburlite, gonita de un cocos infierbantat.
- Cut! interveni nervos Mitruc. Elena, ce-i cu gainile astea aici? Ne strica platoul!
Elena si pustoaica alungara gaina si cocosul de pe platoul de filmare inspre cotetul din dos, timp in care parintele Saveliuc astepta rabdator si tragea cu ochiul din dosul portii.
- Mami, mai tine mult? intreba necajita fata.
- Nu, draguta, sigur ca nu! Numai fa si tu ce zice nenea Mitruc. Nu te mai fasoli atata!
La urmatoarea incercare Haiduc, dulaul casei, care fusese legat, ca sa nu incurce filmarea, incepu sa latre furios si teribil de zgomotos chiar cand Irina deschise gura sa strige "Tata". Mitruc se gandi ca n-ar fi dat deloc bine daca fetita aia draguta ar fi creat impresia ca latra la popa, asa ca opri iar totul. Elena se duse sa linisteasca javra, dupa care o luara de la capat. In fine, dupa a sasea sau a saptea dubla, cameramanul se declara multumit. Se si plictisise.
- Ei, vere, nu udam si noi filmarea cu ceva? intreba el vesel, intrand in casa.
- Ba udam, cum sa nu! ofta preotul. Stai sa ma schimb si eu, ca am nadusit ca un bivol in hainele astea. Uite ce pripeste soarele!
Dar nu apuca sa intre in casa, fiindca pe poarta ramasa deschisa patrunsera doi batrani desculti, imbracati in straie taranesti, cu camasi albe si pantaloni negri. Amandoi aveau pe cap niste palarii de paie surprinzator de curate, iar unul din ei ducea in spate un rucsac mic, albastru. Celalalt tinea in mana o bata nici prea groasa, dar nici subtire de tot. "Niste vagabonzi", isi zisera intr-un gand preotul si Mitruc.
Cel cu rucsacul, mai scund si cu o barbuta alba, se apropie incet de preot si de Mitruc. Celalalt ramase protapit in poarta, dand impresia ca nu cuteaza sa intre in curte.
- Buna ziua, parinte, saluta batranul cel scund.
- Buna, raspunse preotul, privindu-l banuitor, fiindca banuia cam ce urmeaza.
Doar ca batranul i se parea cunoscut. E drept, semana cu multi dintre mosnegii pe care ii intalnise prin satele din jur. Dar mai era ceva ce il sacaia si parintele, om ager, isi dadu seama repede: ochii, ochii aceia albastri, deloc aposi, ci limpezi si vioi, nu se potriveau deloc cu restul trupului.
Mitruc se intorsese si el spre batran, fara sa lase camera video din mana. Paru strafulgerat de o idee.
- Buna, domnu’ Mitruc, ii arunca batranul pe un ton mai nepasator. Cum mai merge treaba pe la Iasi?
Mitruc se scarpina nedumerit in parul sau rar.
- Ma cunosti de undeva, mosule? intreba el, poate un pic tafnos - dar pe buna dreptate.
- Da’ cine nu te cunoaste pe matale, dom’ Mitruc? veni raspunsul.
Mitruc tusi incurcat. Iar langa parintele Saveliuc rasari, mai vesela ca inainte, Irina, in rochia ei roz.
- Tati, cine-i mosu’ asta? sopti ea la urechea preotului.
- Nu stiu, tati, zise preotul. De undeva, de prin comuna...
- Un vagabond, preciza Mitruc.
- Ei, Irinuca! se intoarse batranul spre ea. Da’ mare te-ai facut... si frumoasa... Leit maica-ta!
"Parca ar fi din Vladeni", se gandi parintele. "Ori... din Borsa sa fie?"
- Ia!
Batranul se ciucise inaintea fetitei. Isi lasa rucsacul jos si, dandu-si pe spate palaria de paie, scoase din buzunar ceva zornaitor si i-l intinse fetei.
- Ce-i asta? intreba ea.
Ii placea mosul. Nu mirosea urat, ca vagabonzii pe care ii vazuse cand fusese cu tata si mama la Iasi. Miroasea a menta si a inca ceva, foarte cunoscut.
- Niste margele. Hai, ia-le! o indemna batranul.
Fata intinse mana si apuca siragul de margele. Erau maronii, calde si lucioase. Le simtea placut in palma. Se uita mai bine la ele.
- Din lemn? intreba ea.
- Lemn de trandafir, dadu din cap batranul. Le-am cioplit din niste uscaturi saptamana trecuta, cat am stat la Agapia...
- Tati, pot sa le iau? ridica fata ochii spre parintele ei.
- Ai fost mata la Agapia? La manastire? intreba preotul. Ai fost sa te rogi la Domnul?
- Am fost la Agapia, dar nu m-am rugat la Domnul, preciza mosul. M-am rugat de o maicuta sa ne dea drumul la biserica si pana la urma ne-am cam sfadit cu ea. Voia sa ne puna sa platim intrarea ca sa mergem inauntru. Pai, cum sa platesti intrare daca te duci la biserica? Mata, parinte, tai bilete la biserica la matale?
- Ei, mai taie el... se hlizi Mitruc, dar prinse privirea taioasa a preotului si amuti.
- Da, asa a fost la manastire, continua batranul. Da’ nu-mi pare rau. Am stat la un om din sat. Tare de treaba. L-am mai ajutat pe la treburile casei, ca a ramas vaduv, bietu’... Painea lui Dumnezeu! Numa’ cu maicutele alea, cum ziceam, nu ne-am prea inteles noi. De-aia nici n-am vazut manastirea.
Parintele tusi incurcat.
- Si cum spuneai ca te cheama, mosule? intreba el repede.
- Nu spuneam. Da’ Petre imi zice.
- Bine, mos Petre. Si ce voiai mata de la mine?
- Mai nimic, parinte, zau asa! raspunse batranul si, in acelasi timp, inchise pumnul fetitei peste margelele de lemn si-i facu semn cu ochiul.
Irina duse pumnul la spate si rosi.
- Iaca, suntem si noi niste drumeti acolo si ma gandeam ca om gasi la matale ceva de mancare, ca n-am mai pus nimic in gura de ieri dimineata. Si un locsor unde sa ne aciuam la noapte, daca s-o putea. Numa’ pana maine, ca dis-de-dimineata om porni-o noi la drum.
- La noi? sari doamna Elena, care se apropiase, curioasa, de ei. Nu cred ca se poate, Lutule! se adresa ea sotului sau.
- Pai, asa-i, mormai preotul. Nu prea se poate. Nu ati picat tocmai bine... E si campania asta electorala, mosule... Zau, nici nu-mi vad capul de treaba! Maine am si slujba si cate si mai cate...
- Nici vorba! intari preoteasa, clipind repede.
Apoi, dupa ce statu pe ganduri o clipa si prin minte i se derulara cateva scenarii - cel cu gura satului macinand povestea cu batranii alungati de la casa preotului nefiind decat unul din ele -, femeia zise:
- Poate daca s-ar duce la tata Lisaveta, Lutule... Ce zici? Sa le spuna ca i-ai trimis tu.
- Da, la Lisaveta ar fi bine, murmura preotul. Mergeti si-i spuneti ca v-am trimis eu. Dar tovarasul matale de ce nu vine si el aici? E mut? E rusinos?
- Ei, el e mai scump la vorba, parinte. Iarta si matale, ca un bun crestin ce esti. Si, daca nu ti-o fi cu suparare, macar ceva de-ale gurii sa ne dai si noua.
- Da-le mai bine niste bani, ii sopti Elena sotului ei.
- Da, aproba cu voce tare parintele. Las’ ca-i mai bine sa va dau niste bani. Mergeti de va cumparati ce vreti cu ei. E un butic chiar in drum spre tata Lisaveta. Da’ sa nu-i dati pe bautura! preciza el sfatos.
- Ia stai, ia stai! sari Mitruc, care atata astepta. Am eu o idee! Ce-ar fi sa bagam si asta in clip?
- Ce clip? tresari batranul.
- Ei, clip! Ce-ti pasa matale, mosule? Te filmam un pic. Cum ti se pare? Te-a mai filmat vreodata cineva?
- Ba.
- Pun pariu ca nici n-ai mai vazut din astea! batu Mitruc cu palma in camera video. Erau din astea pe vremea matale?
- Ba nu. De unde sa fie? raspunse batranul.
- Pun pariu ca nici radio nu era! ranji Mitruc (si, fie vorba intre noi, nu se insela deloc). Ei, ce zici, te filmam?
- Cum ziceti voi, inalta bland din umeri batranul.
Mitruc puse camera pe umar si incepu sa-i dirijeze:
- Mata, vere, stai unde esti. Stai drept! Asa. Mata, mosule, vii acum incet spre parinte, cu mana intinsa. Nu cu aia, ca nu se vede bine in camera. Aialalta. Parinte, cand ajunge mosu’ langa tine, ii intinzi niste bani, iar mata, mosule, te apleci in genunchi si ii pupi mana. Si gata!
- Cum? tresari batranul.
- Ei, gata, filmam! Mosule, treci mai in spate!
Batranul se departa. Mitruc se uita la cei doi, apoi zise:
- Acum!
Mos Petre ramase pe loc.
- Ce faci? sari Mitruc. Hai... Acum!
Din poarta, celalalt batran zambea usor.
- N-ar fi bine sa scoti capacul ala de pe obiectiv? intreba dintr-o data mos Petre.
Mitruc isi fixa ochiul in obiectiv si pufni furios. Ii arunca o privire banuitoare mosului, scoase capacul de plastic de pe obiectiv si relua:
- Acum!
De undeva, din spate, se auzi chicotitul Irinei.
Batranul o porni spre preot cu mana intinsa. Ajunse langa el si se opri. Parintele se scotoci indelung pe sub anteriu si pana la urma gasi niste bancnote verzi, de zece mii de lei, pe care i le intinse repede. Drumetul le apuca fara graba.
- Acum pupa-i mana! il indemna Mitruc din spatele masivei camere video.
Acesta sovai.
- Hai, pune-te in genunchi si pupa-i mana! il indemna si preoteasa. Nu strica filmul.
Batranul ingenunche incet. Preotul ii urmari uimit miscarile, venite parca din alta lume: drumetul cel varstnic luase o fata foarte solemna, isi plecase cu eleganta un genunchi, se rezemase pe el si apucase mana intinsa a preotului cu ambele maini. Cand buzele acestuia ii atinsera pielea palmei, parintele Saveliuc simti un fior ciudat, un val de caldura si un altul de rusine. Isi trase repede mana.
- Si... cut! tipa Mitruc.
Parintele se scutura. Batranul se ridica in picioare si ii facu iar vesel cu ochiul fetitei ce privise uimita toata scena.
- Si unde ziceati ca sta femeia aceea, tata Lisaveta? intreba drumetul.
* * *
Clipul electoral montat de Mitruc a iesit destul de bine. Doar ultima bucata, cea cu cersetorul, n-a putut fi folosita deloc. Pe imagine, in locul unde ar fi trebuit sa fie batranul, se vedea doar o pata aurie, lucitoare, cu o bordura rosie. Probabil ca imaginea se supraexpusese. Cu soarele ala orbitor, care batuse direct in camera, nici nu era de mirare. Dar partea cu biserica si cu intoarcerea acasa iesisera perfect.
Luni dimineata, pe la opt, Elena Saveliuc ajunse cu Volkswagenul la Iasi si il parca in fata blocului lui Mitruc, ca de obicei. Lua de la el banda cu clipul gata montat si se duse la TVR Iasi, sa plateasca, sa lase banda si sa faca programarea pentru difuzare. Si, tot ca de obicei, ramase peste noapte la varul Mitruc, ca sa nu circule singura pe drumuri noaptea, fiindca dupa-amiaza mai trebuia sa faca si niste cumparaturi, iar varul Mitruc statea singur si avea un apartament incapator, cu doua camere, asa ca putea sa-si ajute si el neamurile atunci cand se ivea vreo nevoie. Sigur ca gurile rele din Iacobeni mai spuneau una-alta si despre drumurile facute de preoteasa singura la Iasi, dar, cum am mai zis, pe ele doar pamantul le astupa. Si asta e treaba parintelui Saveliuc, nu a noastra.
(fragment din ceva)
MATEI CALINESCU
Fragment de jurnal
18 ianuarie 2008. Cartile si varstele lor. Bibliotecile mele. La Bucuresti, in 1973, am lasat in urma vreo doua mii de volume, adunate cu grija, unele, cele romanesti de dinainte de razboi, pe atunci interzise si scoase din circulatie, cumparate de la anticarul clandestin Sterescu (ce figura remarcabila, atasanta, respirand energie si inconformism, si inainte si dupa anii petrecuti in detentie politica!); altele, cele englezesti si frantuzesti, procurate in fel si chip; cerute unor straini cunoscuti cu diferite prilejuri (bunaoara la congresul international de literatura comparata de la Belgrad, din 1966) sau aduse de mine dupa bursa UNESCO din 1968 (trei luni la Paris, trei la Londra), sau cumparate oarecum pe sub mana de la d-na Lupescu, directoarea librariei Mihail Sadoveanu, pe vremea "mini-liberalizarii", volume din colectia Pléiade sau din clasicii Garnier. Cateva dintre acele Pléiade (doua volume Paul Valéry, romanele lui Flaubert, unul din cele doua volume de Romantiques allemands etc.) le mai am si acuma, aduse aici de Ken Johnston dupa anul 1976, petrecut la Bucuresti ca lector de engleza, in cadrul programului de schimburi universitare Fulbright. (Acolo avea sa se indragosteasca de Ilinca Zarifopol, cu care s-a casatorit peste un an. Pe Ken l-am vazut din intamplare ieri, am evocat amintiri, am evocat-o mai ales pe Ilinca, de la a carei moarte se implinesc azi trei ani.) Ciudat, n-am regretat prea mult pierderea acelor carti, ba chiar m-am bucurat cand am aflat ca Sabin, cumnatul meu, inainte de plecarea sa in America, a pus in vanzare biblioteca mea, invitand la inceput prieteni si colegi (Mircea Martin, N. Manolescu etc.) sa-si aleaga ce-i interesa. In tara din ce in ce mai inchisa, mai claustrofobica, din anii 1980, cele mai bune volume ale mele n-au cazut deci pe maini rele.
Cartile de care ma despartisem aveau, pe atunci, intr-un fel, varsta mea: 40 de ani. Nu mai erau nici ele chiar in floarea varstei, desi in timpul inghetat de acolo aveau o anumita vigoare intelectuala si, ca relative raritati greu de procurat, puteau fi dorite. Dragostea mea pentru carti ca obiecte n-a fost niciodata "fetisista", n-am fost ceea ce se numeste un bibliofil, mi-a lipsit patima achizitiva-destructiva a colectionarului. Imi placea chiar, uneori, sa daruiesc carti la care tineam foarte mult, cate o editie cu adevarat rara, intr-o legatura magnifica de piele, obtinuta cu mari dificultati (acum doi ani, in vizita la Bucuresti, am descoperit in biblioteca lui B. un splendid Rimbaud: "Tu mi l-ai daruit, cu multi ani in urma, mai tii minte? Am fost uimit de generozitatea ta, dar sa stii ca pastrez cu sfintenie acest exemplar". Eu unul nu-mi mai amintesc deloc cand i l-am dat, poate dupa o lectura inflacarata cu glas tare, la care el a reactionat entuziast, sau poate invers, dupa o neintelegere, ca sa-l impac.). Oricum, cartile acelea aveau varsta mea: erau serioase, mature, citite si recitite, uneori cu semne sau mici inscriptii pe margine; le pretuiam nu pentru ca eram proprietarul lor, ci pentru ca imi erau la indemana si ma puteam intoarce la ele. Cand un amic imi cerea vreuna cu imprumut, i-o dadeam si adeseori uitam. In fond, imi ziceam, nu fara sa regret ratacirea cate unei carti, pe care o cautam cu enervare crescanda, apoi cu renuntare, in fond am o biblioteca vie, iar pierderile sunt fapte de viata, ca si neasteptatele regasiri.
Memento mori. Din perspectiva lui memento mori, ceea ce s-ar putea numi vanitas libri devine atat de evidenta incat se transforma in imagine picturala, cu o iconografie bine stabilita in naturile moarte olandeze din secolele XVI-XVII, a caror tema profunda ramane, in pofida aparentelor (mese de bucatarie incarcate cu prada de vanat, pesti, scoici, fructe, branzeturi; mese festive cu o supraabundenta de feluri de mancare si clondire de pamant ars si zmaltuit, de portelan sau de sticla transparenta cu vin de cele mai diverse culori; vase cu flori taiate, bogate, delicate, imbucurand privirea), efemeritatea si sensul universal al lui vanitas vanitatum. Care nu se opune placerilor vietii ci, dimpotriva si paradoxal, le accentueaza importanta. Eclesiastul (9, 7-9): "Du-te si mananca cu bucurie painea ta si bea cu inima buna vinul tau (...). Bucura-te de viata cu femeia pe care o iubesti in toate zilele desartei tale vieti pe care ti-a harazit-o Dumnezeu sub soare".
In picturile olandeze de tip vanitas asocierea dintre carti si moarte e clara: in imagine se afla un cap de mort sprijinit pe o carte sau doua, incadrat adeseori de obiecte simbolice (o clepsidra - alegoria timpului, un sul de pergament si altele asemenea). Am in fata albumul cumparat la Amsterdam de la o mare expozitie de naturi moarte de la Rijksmuseum (1999), pe care am vazut-o impreuna cu tanarul matematician Alexandru Baltag, fiul regretatului meu prieten Cezar. Chiar la inceputul catalogului e o reproducere a unui detaliu din Autoportret cu natura moarta alegorica de David Bailly. O parte importanta a detaliului, reprezentand treimea din dreapta a tabloului, e formata din craniul pictat cu desavarsit realism, sprijinit de doua carti, una din ele sustinand o foaie de hartie care atarna in jos, peste marginea mesei, cu inscriptia in majuscule, VANITAS VANITsATtUM OMNIA VANITAS, urmata de semnatura (David Baillij pinxit) si de data compozitiei (1651). De ce vor fi lipsind literele AT din VANITATUM? O greseala? O simpla scapare? Sau o eliminare intentionala, care ar da initialelor AT un sens misterios, criptic? Sau doar sugestia unui secret? Pornind de la citatul biblic cred ca intreaga pictura, reprodusa in corpul catalogului, poate fi interpretata ca un comentariu vizual al cartii Eclesiastului.
Privit de la stanga spre dreapta, tabloul se desfasoara liniar-temporal, ca naratiunea implicita a unei vieti de artist. In stanga, in prim plan, mare, acoperind singur prima treime a tabloului, este autoportretul artistului tanar, asezat la o masa. In spatele lui, pe peretele studioului, atarna un portret de barbat ciupind coardele unei alaute (o copie dupa Frans Hals) si dedesubt o paleta de pictor, curata, noua, nefolosita inca. (Sugestia lui "nu inca" e un accent in plus asupra tineretii si asupra timpuriului.) Imaginea complexa a mesei alcatuieste treimea din mijloc. Pe masa se gasesc, intr-o dezordine minutios calculata, tot felul de obiecte: cateva monede de aur, un pahar rasturnat, un pahar inalt cu vin, un sul de hartie peste care a fost aruncat un lung sirag de perle si altele, toate cu functii simbolice. Mana stanga a artistului tanar sustine pe masa - pictura in pictura e un procedeu baroc - autoportretul sau ca om in varsta, cu argint in par si-n mustata, langa care, situat chiar in centrul tabloului, se afla portretul oval al unei femei tinere. Aceasta ar putea fi sotia decedata a artistului. Dar n-ar putea fi ea identificata si cu "femeia pe care o iubesti in toate zilele desartei tale vieti pe care ti-a harazit-o Dumnezeu sub soare"? In treimea din dreapta a tabloului, despre care a mai fost vorba, s-a trecut de la viata la moarte: craniul sprijinit pe doua carti (dimensiunile lui sugereaza ca ar fi vorba chiar de capul din autoportretul artistului tanar, post-mortem, dupa ce si-a incheiat calatoria prin timp), dominat de doua statuete, bustul unui Eros si trupul unui martir legat de un stalp. In extrema dreapta figureaza un vas cu flori vestede si alegorica clepsidra. Pe fondul tabloului plutesc trei baloane sclipitoare de sapun de dimensiuni diferite, in rotunjimea transparenta a carora se reflecta, mici dar perfect distincte, ferestrele studioului si lumina alba a zilei de afara. (Aluzia e la notiunea medievala de "Homo bulla", "Omul nu-i decat un balon de sapun".) Tabloul e plin de jocuri optice si de ecouri vizuale, de rasfrangeri in rasfrangeri intre trecut, prezent si viitor, o autobiografie picturala de o mare virtuozitate care, in mod spectaculos, prin bogatie si diversitate, confirma ideea de vanitas. Abundenta si zadarnicia sunt surori. Sa nu uitam ca Eclesiastul e scris de un rege - Solomon. Iar tabloul lui Bailly e opera unui maestru constient de sine, a unui rege al picturii.
