Bucurestiul Cultural, nr. 15+16, 5-11 iulie 2005

In Bucuresti poti sa te simti uneori ca la Viena. Superbele case Jugendstil încep sa fie renovate, iar concertele de la Ateneu sunt la fel de bune ca la Konzerthaus. In Cismigiu, ca în Stadtpark, malul lacului pastreaza spiritul gradinilor englezesti la numai un pas de zumzetul strazii, amintind ca natura e mai presus de ordinea omului.
Alteori, poti sa te crezi la Atena. Sub soarele torid, alb, coplesit de muzici orientale, fara un Akropolis, dar nalucind de ortodocsi barbosi, îmbracati în negru si afurisind globalizarea. Nu degeaba vorbeau calatorii straini despre “cetatea celor trei sute de turle de biserici”. Cafenele, piete unde toata lumea discuta politica. (Dar comparatia Atenei cu Viena nu mai pare astazi o... ironie regional-balcanica: Atena a trecut, înainte de Olimpiada, printr-o vienizare: strazi pietonale, restaurari si iluminari decorative ale cladirilor si ale marilor piete, arii arheologice acoperite de sticla si, din nou în voga, planurile de readucere la suprafata ale fluviului care curgea prin oras, acum subteran).
Primele gravuri despre Bucuresti mi-au fixat în amintire o garla în care copiii se scalda împreuna cu animalele - poate în Dambovita, poate în mlastina Colentinei (devenita, de la Carol I, “salba de lacuri”), poate în apa Bucurestioaiei, azi îngropata si... locuita, loc neasezat definitiv, de vreme ce pe fostul ei traseu cutremurul din ’77 a facut cele mai mari dezastre. Norocul unui oras e totusi apa care îl spala, iar Bucurestii mai au si un centru unic, circulatia fiind organizata pe “centuri”: prima centura (de azi) uneste la apa Dambovitei, prin celebrul splai, Calea Victoriei cu Magheru, Balcescu, Piata Unirii. Pe undeva, cam între fostul Spital Brancovenesc si actualul Tribunal
s-ar fi aflat - spun cercetatorii - carciuma numita La Arnoteni, pe unde treceau “craii de curte veche”. Tot pe Splai, în spatele fostei Operete, mergeam sa descifrez, studenta fiind, singura inscriptie araba din Bucuresti, într-o scunda bisericuta “dusa” în pamant...
Dar as fi putut sa spun, de asemenea, ca în Bucurestii întinsi ca-n palma te poti simti, pe vreme ploioasa, la Copenhaga. Sau în alt oras nordic: asta, daca s-ar fi gandit edilii sa reconstruiasca Turnul Coltei, cazut în 1812 - turn zidit de ostasii suedezi ai regelui Carol al XII-lea, retrasi o vreme pe la noi dupa înfrangerea de la Poltava. Locul e înca liber - spatiul verde în unghiul dintre foarte reusitul palat al Ministerului Agriculturii si Biserica Coltei. Exista gravuri de mare fidelitate ale Turnului, inclusiv cu fresca halebardierilor ce strajuia intrarea. Ce bine i-ar sta Capitalei cu un muzeu - sa zicem, al artei feudale - în Turnul Coltei recladit! Ce istorie “la vedere” am constata, doar facand ochii roata peste Spitalul Coltei, Casa Sutu, peste Statui, Universitate, Teatrul National!
Dar Bucurestii n-au, în general, monumente. Tot spatiu verde a ramas în locul fostei case care a adapostit primul teatru bucurestean, al domnitei Ralu Caragea, numit La Cismeaua Rosie. Mi-as închipui acolo macar un monument simplu, daca nu o alegorie plastica. Poate chiar o... cismea rosie inscriptionata, de ce nu?
Despre casele memoriale nu mai vorbesc. Cine n-ar vrea sa vada o placa scrisa în locul unde s-a tinut Junimea bucuresteana, în locul “plopilor fara sot” de pe Caderea Bastiliei, sau pe terenul gol din spatele Agentiei Nationale pentru Turism, unde s-a aflat casa lui Titu Maiorescu (daramata din ordinul lui Dej, la sugestia unor “ideologi” de atunci): loc ce are astazi în centru o bara pentru batut covoare! Poate pentru ca se afla fata în fata cu sediul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.
Barele de batut covoare (amintindu-mi de un afis din holul blocului unde locuiam candva: “cantatul la pian e permis doar în orarul pentru batutul covoarelor”) au totusi merchezul lor. Le-am putea lua ca pe un... simbol al identitatii europene, al curateniei si scuturaturii periodice. Atat ca pe parchetul laminat si stratificat al zilelor noastre, nici la Viena, nici la Atena, nici la Bruxelles si nici macar la Bucuresti nu se aluneca... iar covoarele nu mai sunt la moda. Asa ca ar fi vremea sa reconstruim în locul lor monumente.

Proiectul Ruxandra Cesereanu

Simona Popescu: Atunci cand eram mai tanara, nu-mi placeau decat autorii care scriau putin, de aceea Salinger era unul dintre modelele mele. Apoi au început sa-mi placa Proust, Musil, Mircea Horia Simionescu, adica niste... prolifici. Exista o categorie de scriitori care, ca sa vorbeasca despre ei, au nevoie de spatiu larg. Mircea Horia Simionescu, Mircea Cartarescu, de exemplu, sau Ruxandra Cesereanu fac parte din aceasta categorie. Ruxandra Cesereanu este un scriitor interesant pentru ca ea încearca sa construiasca în foarte multe campuri stilistice, tematice, ideologice - nu doar ideologie literara, daca ne gandim ca nu a scris doar carti de poezie, ci si carti despre Gulagul romanesc, despre literatura detentiei sau despre infernul concentrationar. Nebulon este o carte de povestiri - ar spune un critic literar -, asa cum cartea ei anterioara, Tricephalos, era un roman. Eu însa ma feresc sa consider Tricephalos un roman, desi este roman!, sau Nebulon carte de povestiri, desi este o carte de povestiri! Mi-ar placea sa cred ca aceste doua volume de proza, împreuna cu cele de poezie, sunt parte dintr-un proiect. Ma intereseaza din ce în ce mai tare autorii care au un proiect, pe care îl dezvolta nu doar într-o singura directie: poezie doar, sau proza doar, sau eseu doar, sau critica literara doar, ci pe mai multe planuri, pe mai multe nivele aflate “în retea”. Proiectul ar putea purta numele de “Ruxandra Cesereanu”. Ea a creat, cred, o marca, o marca stilistica înregistrata: daca deschizi o carte de-a ei la orice pagina, stii ca este o carte semnata Ruxandra Cesereanu, fie ca e una de poezie sau de proza. Dar a creat o marca înregistrata si din punct de vedere tematic, pentru ca Tricephalos si Nebulon sunt carti ale calatoriei. Ruxandra a calatorit foarte mult, a avut norocul sa primeasca si niste burse de studii, este o bulimica - asa cum singura spune în Nebulon - a spatiilor mai mult sau mai putin îndepartate. Calatoriile sunt un pretext pentru întalnirea cu niste straini, cu niste locuri straine, cu niste obiecte straine - de fapt pentru a se întalni de fiecare data cu o altfel de Ruxandra. Miezul literaturii ei se afla în aceasta ultima carte, într-un text care se numeste I, me and myself. Ruxandra vorbeste aici despre avatarurile ei reale sau imaginare. A fost în copilarie Sanda, Rux, mai tarziu o rockerita nebunatica, purtatoare, în jurul gleznei de la picior, de bratari facute din furculite de aluminiu, a fost Mesmeea, Malcontenta, Venetiana, Curtezana, Femeia-Cruciat etc. etc... De cate avataruri inventate are nevoie ca sa poata sa vorbeasca despre ea însasi!
Matei Calinescu, care semneaza un text pe coperta a patra a cartii, spune despre literatura ei ca s-ar plasa undeva “între suprarealism si onirismul autohton”, dar si ca “proza ei se apropie si de miraculosul basmului sau al mitului”. Eu as da la o parte toate lucrurile astea si as spune ca Ruxandra Cesereanu scrie ceea ce francezii numesc, de vreo 15 ani încoace, “autofictiune”. Si în Romania în ultimii ani se scrie mai ales literatura de acest fel. Ruxandra Cesereanu construieste autofictiune cam în felul în care, dintre scriitorii romani, o mai fac Mircea Horia Simionescu sau Mircea Cartarescu. Povestile din aceasta carte pornesc de la lucruri adevarate: Ruxandra a fost în Rhodos, a stat cateva luni în casa în care a trait Van Gogh, a fost în America (acum ma refer la Tricephalos), a cunoscut niste vrajitoare de-adevaratelea, ea însasi este un fel de vrajitoare, are un club de vrajitoare la Cluj etc. Peste aceste lucruri reale se adauga - cum bine spune Matei Calinescu - niste nastrusnicii, niste bazaconii. De pilda, Clujul devine Clujshire (de la Ceshire, pisica din Ceshire!). Nu degeaba prima proza din Nebulon îl are ca personaj pe Salvador Dali, devenit un mit, aglomerand în jurul lui o gramada de fantastice nascociri.
Proiectul Ruxandrei Cesereanu s-ar putea numi “ruxandrism”, de la Ruxandra si “alexandrism” (pentru ca ea face o proza alexandrina), ea creeaza în literatura romana o nisa numai a ei - “ruxandrismul”. Ma intereseaza din ce în ce mai mult cartile de proza pe care le scriu poetii. Marturisesc ca nu întotdeauna îmi plac cartile de poezie ale prozatorilor (de fapt, aproape niciodata!). Nebulon e cartea unei poete, una care crede (ca mai toti poetii) în Graal. Pentru Dimov, de pilda, Graalul era un “ciucure portocaliu”... Ruxandra, tu cum îl vezi? Ce cauti tu?
Ruxandra Cesereanu: Graalul este o forma de a te cauta si de a nu ajunge nicaieri. Iar acest lucru înseamna a fi în impas. Graalul este, prin urmare, o forma de impas, pentru cei care cauta si nu gasesc. Dar este si o forma de a-i îmbia pe ceilalti sa caute alaturi de tine, chiar daca nu se ajunge niciunde. As zice ca lucrul central din Graal este acel “nicaieri”, acel “niciunde”, acel “nimeni”, acel “nimic”; aceste goluri mi se par foarte stimulative, pentru ca din nimic, de nicaieri, de niciunde poti crea fantasme consistente, jucause, tentante si chiar impetuoase.
S. Popescu: Matei Calinescu spune asa: “Proza ei, aceea pe care o scrie acum, este interesanta pentru ca este ludica si juvenil visatoare, pentru ca sunt proze pe care Ruxandra le-a scris înainte de 1989, cand ea era mult mai tanara”. Eu cred ca prozele astea sunt ludice, “juvenil visatoare”, pentru ca, de fapt, sunt scrise acum, la maturitate. Cu cat înaintezi în varsta, cu atat stii sa apreciezi mai mult ludicul si esti mai “juvenil visator”... Eu cred ca trei sferturi din carte sunt lucruri scrise acum. Nu?
R. Cesereanu: Lui Matei (Calinescu) i-a placut metafora cu sertarele care se deschid dupa ‘89 încoace si din care zburatacesc personaje nastrusnice si ghiduse si atunci a tinut sa pastreze metafora aceasta pentru prezentarea de pe coperta, desi i-am precizat ca doar textul despre Graal este început înainte de ‘89, toate celelalte sunt scrise dupa caderea comunismului.
Nebulon nu este o carte de povestiri, neaparat, chiar daca naratiunea este esentiala; poate ca este o carte care cuprinde pur si simplu texte: exista aici istorii faramicioase si istorii umede, istorii suculente si istorii acrisoare, istorii abracadabrante si altele tristofore. Ceea ce m-a interesat a fost sa pun în scena ceremonii narative, în interiorul carora sa poti sa te pierzi ca pe o spirala, nu mai conteaza ca te duci în sus sau în jos, importanta este spirala si toboganul pe care te poti rostogoli - la urma urmei, te poti rostogoli si în sus. Mi-a placut sa scriu aceasta carte, am scris-o cu un fel de voluptate epica, mustacind ghidus pe alocuri, nu în zadar prima parte (Bazaconii si nastrusnicii) este dedicata celor carora le place sa asculte si sa rosteasca povesti. As fi putut continua sa scriu la Nebulon înca o data pe atat, probabil, pentru ca izbutisem sa intru într-un fel de transa narativa în care povestile curgeau deja de la sine, ieseau din mine ca dintr-o amfora cu vin-marmelada.
S. Popescu: Ce înseamna Nebulon?
R. Cesereanu: Nebulon înseamna ceea ce înseamna Ruxandra Cesereanu (daca nu sunt prea narcisiaca spunand acest lucru). Nadajduiesc ca am deja un stil al meu, o marca, o amprenta specifica.

A consemnat Ioana Anghelescu

PAUL CERNAT Picaresc baroc sub semnul Fiarei

Nascut în 1956, timisoreanul Nicolae Strambeanu a migalit 20 de ani o fictiune istorica picaresca, exotica si “luxurianta ca o padure tropicala”. A încredintat-o editurii Humanitas care a publicat-o la finele anului trecut. Cartea s-a dovedit castigatoare, primind de curand un meritat premiu pentru debut al revistei Romania literara. “Roman filmic” (dupa cum putem citi pe pagina de garda) cu un titlu amintind de blasfemiatorul Evanghelia dupa Toma al lui José Saramago, Evanghelia dupa Araña ne invita la o calatorie în lumea secolului al XVI-lea, a lui Vasco da Gama si a Marelui Inchizitor, Secolul de Aur al marilor descoperiri geografice, al calatoriilor în Indii si în Extremul Orient.

“Lumea pe dos” în Secolul de Aur

Nu e prima data cand un autor trecut de prima tinerete, practic necunoscut, venit din afara lumii literare (Strambeanu a lucrat într-un domeniu tehnic) publica un roman insolit si spectaculos. Acum vreo 10 ani, tot la Humanitas aparea un roman meteoric - Casa lui David de Dumitru Nicodim. Exemplele pot continua cu fascinantul opus alchimic Bumgartes al II-lea al papusarului Jehan Calvus (Sebastian Chelu). Evanghelia dupa Araña îsi trage sevele din cartile populare, din memorialele de calatorie ale exploratorilor si din romanele de aventuri cu pirati si corsari, fiind “înnobilata” estetic oarecum în maniera prozei lui Saramago si Lobo Antunes. Povestea vietii ratacitorului Joaquin Araña (o “evanghelie” a unei lumi pe dos, aflate sub semnul malefic al Fiarei din Apocalipsa) este o confesiune “cruda si insolita”, o explorare a lumii pe dimensiunea ei vicioasa, amorala si violenta. In termeni de actualitate, am putea vedea în ea si o autofictiune apocaliptica din epoca Barocului. Epoca a instabilitatii si a destramarii generale, a colonizarilor, a “globalizarii” comertului, a coruperii credintei catolice (suntem în pragul Reformei si al Contrareformei), începutul evului modern este privit dinspre sfarsitul modernitatii fara distanta obisnuita a “postmodernilor”: prin intermediul lui Araña, are loc o identificare intima cu acel timp. Suntem departe de sofisticarea subtila a unui Umberto Eco (cel din Insula din ziua de ieri). Inca si mai departe suntem de eposul comercial gen James Clavell, caci aici totul e poetizat, trecut prin alambicurile limbajului vetust si deturnat, pe linie romantic-decadentista, catre un soi de metafictiune postmoderna, nostalgica si voluptoasa. Nicolae Strambeanu a frecventat masiv si empatic - probabil dintr-o nevoie evazionist-compensatorie - istoria si literatura de calatorie a vremii. Reconstituirea culorii de epoca are loc (si) printr-o abundenta de detalii istorico-geografice, nume, obiceiuri si locuri, de recuzita lexicala hispanica, dar mai ales prin pitorescul suculent al expresiei.
Numele Araña (paianjen) trimite atat la un semn malefic, “înveninat”, cat si la tesatura - o metafora textuala, desigur. Eroul care o deapana e un trisor mester la vorba, care foloseste la nevoie povestea ca unealta de aparare; analogia dintre poveste, corabie/calatorie si eros este de altfel axul acestui roman senzual în care de partitura eroului se agata ca niste gaze ametite istorisiri ale unor terti, vise, halucinatii, poeme si blesteme. Nascut cu un paianjen tatuat pe piept în urma unei vrajitorii, Joaquin Araña e alcatuit din acelasi aluat cu umanitatea colcaitoare si abjecta, dar pitoreasca a lumilor pe care le strabate; pretutindeni misuna hotii, talharii si asasinii, negustorii înselatori, tradatorii, spionii, betivii, pidosnicii, estropiatii, tarfele si calugarii viciosi, piratii si sperjurii, saltimbancii, farsorii, conducatorii corupti, vagabonzii si desperados. Stalp al tavernei lui jupan Aguarrado din Sevilla, tanarul îsi începe cariera de aventurier ucigandu-si fara de voie un prieten calugar (devenit menestrel de ocazie, cantecul sau preferat va fi “Din nebagare de seama, eu, nears pe rug”...). Doua iubiri ratate îl vor însoti cu umbra lor vreme de 20 de ani peste mari si tari. Scapat de osanda, se îmbarca spre Indii pe urmele armadelor lui Magalhaes, Vasco da Gama si ale altor negutatori aflati în slujba regilor Spaniei si Portugaliei, calatoreste dinspre Lisboa si Extramadura de-a lungul coastelor africane catre Capul Bunei Sperante, Marea Oceanica, Indiile Orientale si China, trece prin peripetii fara de numar, învata numeroase limbi strabatand, de pe un continent pe altul, medii ametitor de diverse (de la puscarii, caravele mizere, jungle si pustietati la palate de vis si iatacuri de printese), descopera - mereu manat de ispita moderna a noului - tinuturi necunoscute, iubeste cu patima femei de toate culorile si conditiile, însala si ucide cot la cot cu talharii, soldatii si conspiratorii, participa la orgii, chermeze si batalii, e arestat, haituit si batjocorit, dar - prin jocul sortii schimbatoare - ajunge înalt dregator la curtile principilor din Orientul Indepartat, are un fiu chinez pe care îl pierde, lupta de partea tuturor, cade în dizgratie si, uitat, decade pana la animalizare naufragiind în afara timpului pe o insula pustie din marile Chinei pentru ca dupa patru ani sa fie salvat de portughezi fara a fi recunoscut; se întoarce în Spania si îsi reia expeditiile maritime pe nave cu nume trimitand la Fecioara Maria, patroana corabierilor. Istoria sa este în cea mai mare parte a ei un “voiaj în Orient”. Viteza derularii întamplarilor e ametitoare, desele scurtcircuitari narative facandu-le uneori greu de urmarit. Nenumaratele personaje care populeaza naratiunea sunt cel mai adesea fantose pitoresti, lipsite de interioritate. Ele contribuie însa din plin la senzatia de diversitate caleidoscopica, spectaculara.

Barocul popular

Vagabond plebeu, abil si intrigant, “artist”, pacatos dar cu rezerve de puritate, curios, mereu deschis catre experiente inedite si mereu amagit de viata, nestatornicul Araña este robit poftelor trupului ca toti cei ce populeaza romanul. Numele prietenului calugar (Jesus) ucis din greseala în adolescenta si transformat postum în calauza fantasmatica indica o lume rasturnata, corupta, al carei ideal nu mai e, ca în Evul Mediu, sfintenia, ci omenescul si petrecerea. Golita de spiritualitate, credinta degenereaza în mascarada politica, în betie a Puterii, Inchizitie si ambitii coloniale, iar slujitorii Bisericii apar ca niste ticalosi amorali. Aflat sub semnul Bestiei, al “destramarii” reperelor stabile, al disparitiei lui “înauntru” si al domniei lui “în afara”, naratorul-erou rataceste în deriva pe marile agitate ale vietii. Spectrul calugarului Jesus, amintirea locurilor natale si imaginea Cayetanei, prima iubita pentru totdeauna pierduta, sunt “semnele si reperele” care i se arata în momentele de cumpana.
Reveria istorica a lui Strambeanu seduce prin farmecul poetic si prin intensitatea expresiva a reconstituirii. Memorabile raman aventurile de pe coastele Malabarului si din palatele vicioasei printese-copile Ama Tammaraya; povestea maririi si decaderii intrigantului Araña la curtile chineze; splendorile fastuoase din Orasul de Apa si Orasul de Pamant; dramatismul cvasi-oniric al celor patru ani de singuratate “robinsonica” pe insula; textul zapisului legat cu blestem al Marelui Inchizitor (adevarata bijuterie de stil!), tristetea evocarii ultimei calatorii (în care Araña e însotit si de un Don Quijote fara aura din textul lui Cervantes); moartea piticului Paparrucha; moartea lenta pe drum, în plina iarna, a lui don Sebastiao del Cano - seful echipajului - si revelatia apocaliptica din final. Exista si lungimi deranjante: dupa episoade extraordinare, naratiunea se labarteaza într-o aglomerare monotona de aventuri redundante. Diletant superior, povestitor de vocatie, poet al splendorilor exotice îmbibate de iuteala mirodeniilor orientale, autorul are carente la capitolul compozitie, nestiind întotdeauna unde sa se opreasca. Exista si unele scapari deranjante, cuvinte si sintagme inadecvate contextului religios al vremii (ex.: Sfantul Spirit al catolicilor confundat cu Sfantul Duh al ortodocsilor).
Oricat de estetizant, barocul lui Strambeanu ramane unul popular (N.B., manuscrisul lui Araña va fi amestecat de calugarii-copisti din Balcani cu Alixandriia). Zonele de maxima intensitate artistica sunt cele în care fantezia descriptiva se afla în largul ei si cele în care melancolia descompunerii, a sfarsiturilor de lume, imprima istorisirii o nota de gravitate. Nota specifica a scrierii este însa data de voluptatea expresiei mustoase în registru scabros (ca în Fric-ul lui Stefan Agopian) sau, dimpotriva, liric si feeric. Senzatia de autenticitate provine în buna masura din firescul stilului colocvial, oral, plin de aparté-uri, pasionat precum fado-ul, dar si veninos, împanat de lexicul scatologic al derbedeilor. Numeroasele pasaje licentioase, scenele sexuale dezlantuite (unele reusite, altele nu), picanteriile poetizate “arghezian” ce împestriteaza naratiunea au o functie contrapunctica si “excitanta”. Uneori ele devin însa fortate, inabil dozate, trimitand mai degraba la limbajul vulgar de azi. Suntem oricum departe de limba deocheata, de mare rafinament arhaizant a traducerii lui Haralambie Gramescu din 1001 de nopti, editia BpT...
Dupa 300 de pagini autorul va fi simtit nevoia sa mareasca miza si sa “actualizeze” istorisirea, plasand în final o postfata metafictionala semnata Radu Enache. Din pacate, respectivul truc “postmodern” arata limitele acestui foarte înzestrat povestitor. Discutia pretins erudita despre istoria si sensurile manuscrisului (“un experiment despre cunoasterea viitorului”), despre identitatea lui Araña si despre calatoria lui, pune în evidenta sensul “seherezadic” al povestii. Un dialog amoros purtat la spartul unui chef între Radu Enache si o enigmatica studenta medicinista care îi relateaza pana la capat istoria lui Joaquin A. încearca sa-i expliciteze talcurile: “E un fel de joc (...) în care o poveste creste în timp prin adaugiri succesive, în care valurile istoriei poarta în spuma lor si povestea asta plutitoare”. Jucand ei însisi un joc între text si viata, ca o anamneza pe firul cartilor vechi (“Mai ai ceva de învatat, senor Cervantes?”), cei doi amanti par niste avatari ai întamplarilor de demult la care ar dori sa se întoarca. Numai ca amestecul de registru cult si popular e stangaci, aglomerarea de aluzii culturale tradeaza emfaza diletanta, dialogurile sunt confuze si caznite, iar formula de încheiere “(ÎN)SFÂRSIT” suna de-a dreptul kitsch. Nicolae Strambeanu e un fermecator fictionar (di)vagant, incapabil deocamdata sa “joace” convingator pe mai multe registre. Dimensiunea intelectuala si constructia simbolica nu sunt punctul sau forte.
Nu stiu ce va mai scrie autorul de-aici înainte, dar pentru cititorii satui de inflatia mizerabilismului cool, de minimalisme fara relief, de microrealisme aptere si de “actualitati” ieftine, Evanghelia dupa Araña aduce o gura de aer proaspat din alta lume, facand diferenta: un “tratament fabulatoriu” de care proza noastra avea nevoie. Cu toate carentele semnalate, cartea de “calatorii pe marile de povesti” a lui Nicolae Strambeanu are meritul de a (re)deschide o cale regala a fictiunii capabile sa re-încante, sa desfete si sa cucereasca.

* Nicolae Strambeanu, Evanghelia dupa Araña, Humanitas, 2005

Tinerii din anii ‘30 dialog intre PERICLE MARTINESCU si JOAQUIN GARRIGOS

In luna noiembrie 2004, l-am insotit pe d-l Joaquin Garrigos intr-o vizita la d-l Pericle Martinescu. Discutia a fost foarte animata si la ea a participat si d-na Martinescu. Asa cum a aratat in interviul din Bucurestiul Cultural, nr. 4 (8.03.2005), d-l Garrigos apreciaza foarte mult jurnalul lui Pericle Martinescu. Din pacate, cum se va vedea din aceasta discutie, o mare parte a lui este inca inedita. (G.A.)

Joaquin Garrigos: L-ati cunoscut pe Mihail Sebastian?
Pericle Martinescu: Pe Sebastian il vedeam des pe la Revista Fundatiilor, pe la Vremea, pe la Rampa, unde el colabora in mod regulat.
Doamna Martinescu: Eu il cunosteam din presa, din revista Vremea. Si acolo mai erau doua nume - Pericle Martinescu si Cicerone Teodorescu. Iar eu faceam haz de numele astea asociate.
P.M.: L-ati tradus in spaniola pe Mihail Sebastian? Au aparut traducerile?
Joaquin Garrigos: A aparut. Si Accidentul, si Jurnalul
P.M. : Eu, de fapt, consider roman cu adevarat numai Accidentul. Femei, femei sunt amintiri...
J.G. : Aventuri erotice.
P.M. : Cand ne cunosteam atunci, nu stiam ca avem slabiciunile astea ale tineretii, cu erotismul... Si pe vremea aceea exista problema erotismului, dar nu se discuta atata, cum se discuta astazi; fiecare isi traia in mod individual, ca sa nu zic secret, viata sentimentala, sexualitatea, erotismul.
J. G. : Ati cunoscut-o si pe Leni Caler?
P.M. : Asa, numai in trecere. N-am avut relatii. Din teatru, din...
J.G. : Era iubita lui Sebastian.
D-na M. : Era sotia lui Scarlat Froda.
J.G. : Da, scrie si Sebastian in Jurnal. Si cu toate acestea traia cu Sebastian. Pe Mircea Eliade l-ati cunoscut personal?
P.M. : Pe Eliade da, am fost prieten cu el, fiindca Eliade era foarte atasat de tineri, de fapt erau doar 4 ani diferenta intre noi. Totusi, cand am debutat eu, Eliade deja era lansat: aparuse Maitreyi, era elogiat, era de-atunci declarat seful generatiei tinere.
D-na M. : El era si conferentiar de mistica indiana la Universitate. Alergam la conferintele lui.
J.G. : Si ati coincis cu Eliade la redactia revistelor? El era scria la Vremea, la Cuvantul, la Revista Fundatiilor Regale.
P.M. : Da, la Fundatiile Regale, la Cuvantul si mai ales la Vremea. Vremea era o revista saptamanala, un fel de Romania literara de azi, un magazin literar artistic, plastic, politic, aparea in 16 pagini si era foarte interesant, de nuanta liberala, pentru ca patronii lui erau liberali. Dar faceau o politica obiectiva. Era impotriva legionarismului, impotriva extremismelor si punea probleme de patriotism, de nationalitate, sociale. Eliade era in permanenta la Revista Fundatiilor, dar el nu lucra efectiv in nici o redactie ca salariat, era numai colaborator. Dar se bucura de foarte multa stima, trecere si audienta. Sebastian era mai activ. La Revista Fundatiilor, Sebastian era, la un moment dat, un fel de secretar de redactie. Scria regulat la Cuvantul, la Rampa si la Vremea. Acolo Sebastian avea foarte multe articole literare, si mai ales partea franceza. Avea o rubrica saptamanala, Cartea franceza, despre actualitatile din spatiul cultural francez. Si pe chestia asta el si-a creat foarte multi prieteni la Paris.

Privind impreuna cu Cioran o lovitura de stat

J. G. : Pe Emil Cioran l-ati intalnit vreodata?
P.M. : Cum sa nu! Cu Cioran iarasi eram in foarte bune relatii, desi Cioran facea parte dintr-o alta mentalitate, ca sa zic asa. Era mai expansiv, spunea lucruri senzationale, extravagante uneori. Si avea o evolutie politica. El incepuse cu miscarea de dreapta. Pe urma, dupa faimoasa rebeliune legionara din ‘41, cand au vrut sa-l rastoarne pe Antonescu si sa ia puterea, dar Antonescu avea sprijinul nemtilor, pana la urma i-a pus la punct, Cioran a trebuit sa plece din tara. A plecat in ‘41 si plecat a fost. Mi-amintesc ca ultima noastra intalnire cu Cioran a fost tocmai atunci, in timpul rebeliunii, era o miscare de strada foarte violenta, dar noi eram doar asistenti.
Gabriela Adamesteanu: Asistati deci din strada?
P.M. : Da! Prefectura Politiei era in mana legionarilor, ei aveau sediul langa Universitate. Si tot cartierul, centrul, Universitatea, politia, era in mana lor. Se bucurau atunci de foarte mare popularitate, toata mahalaua venise sa vada ce se intampla pe strada. Se intamplau lucruri oribile. Sediul lor oficial era unde-i astazi magazinul “Dunarea”, pe Calea Victoriei, si acolo eu cu Cioran ne-am intalnit intamplator. Cioran nu era imbracat ca legionar, dar venise ca si mine, din curiozitate, sa vada miscarea de strada. Si am stat vreo 3-4 ore pana cand s-a spart toata povestea si ne-am despartit, iar de-atunci nu ne-am mai vazut. Pe strada era foarte, foarte multa lume venita din curiozitate. Unii erau cu Antonescu, altii erau cu Horia Sima, cu legionarii. Voiau sa puna mana pe putere. Si strigau, era un fel de razboi civil. Antonescu a folosit si arme, de acolo, de la Palatul Victoria. Antonescu era la Palatul Victoria si Horia Sima era aici, in centru, la Prefectura Politiei. Si era un fel de razboi intre ei, care sa puna mana pe putere.
J.G. : Trageau cu arma?
P.M. : Aia n-aveau arme. Antonescu a tras fiindca era sustinut si de germani, de nazisti. Si atunci avea arme si era bine inconjurat de armata acolo, in Piata Victoriei. Ca legionarii voiau sa invadeze Palatul Victoria si sa puna mana pe putere. Si atunci el a folosit arme de foc. Au fost victime, se vedeau atunci ziduri, copaci plini de sange, cum se nimerea sa cada vreo victima.
G.A. : Dar legionarii au omorat atunci si evrei.
P.M. : Asa se zice, ca au omorat prin Vacaresti si i-ar fi dus la Morga pe multi. Legionarii nu numai ca i-au omorat, dar i-au si jefuit foarte mult. La sediile lor din centru aduceau tot ce gaseau. Devastau si aduceau la sediul lor.
G.A. : Dar Mihail Sebastian nu era speriat de atmosfera asta?
P.M. : Cum sa nu fie! Era foarte speriat, dar traia izolat. El se izolase. Dupa cum se vede in Jurnalul lui, statea acolo in garsoniera. Avea o garsoniera pe Calea Victoriei si privea de acolo, nu putea sa iasa in timpul rebeliunii. Mai inainte, era speriat in sensul ca trebuia sa indeplineasca anumite conditii. Evreii fusesera supusi la anumite obligatii materiale, trebuiau sa dea din abundenta haine, bani, alimente.
G.A. : Cui sa dea?
P.M.: Sa dea organelor guvernamentale. Erau organizatii antonesciene, romanizarea, care voia sa distruga toate intreprinderile evreiesti si sa le dea pe mana legionarilor. Si intr-adevar, in vreo doua-trei luni legionarii pusesera mana pe foarte multe intreprinderi foste evreiesti si le administrau ei, contra unor salarii fantastice pe vremea aia. Ei, ca toti politicienii, aveau interese materiale, sa castige si bani, si putere. Plus ca organizatia de romanizare avea si alte scopuri, alte avantaje: tot ce era evreiesc intra in patrimoniul, in beneficiul lor. Sebastian trebuia sa dea si el nu stiu cate...
G.A. : Si unde lucra atunci?
P.M. : In ultima perioada nu mai lucra. In ultimii ani ai deceniului 4, ‘38-’39, am trait momente foarte complicate. Pe urma au venit comunistii, care datorita invaziei si puterii sovietice ne-au facut sa cam uitam ce fusese mai inainte.

Destinul unor jurnale

J.G. : Dvs. ati tinut un jurnal in anii ‘30-’40, pe vremea rebeliunii legionarilor?
P.M. : Am tinut, da.
J.G. : Il pastrati inca?
P.M. : V-am spus ca e la Constanta. Toate materialele mele, manuscrise si tiparituri, sunt la Constanta, la editura Pontica..
J.G. : Dar va fi publicat jurnalul acestor ani?
P.M. : Anii ‘41, ‘42, care sunt foarte interesanti, n-au fost publicati.
J.G. : Dar vor fi publicate?
P.M. : Ei spun ca vor fi, dar nu stiu. Le-am dat lor fiindca eu sunt constantean. Si am avut o slabiciune sentimentala pentru Constanta si pentru miscarea culturala de acolo. M-am imprietenit cu directorul editurii Ex Ponto, care e profesor universitar la Universitatea Ovidius din Constanta. Mi-a tiparit cateva carti. Dupa discutiile cu el, a insistat sa-i dau toate jurnalele; cinci volume, din ‘36 pana in ‘45. A insistat atat de mult, ca i le-am dat. Faceti ce vreti cu ele, ca eu nu mai am pretentii. N-am facut nici un contract. Ei m-au mai ajutat din punct de vedere financiar: mi-au dat cate un premiu, cate un ajutor din partea filialei din Constanta a Uniunii Scriitorilor. Adevarul este, d-le Garrigos, ca pe mine personal, la varsta asta, nu ma mai intereseaza.
J.G. : Jurnalul dvs. este istorie. Ceea ce scrieti dvs. apartine tuturor romanilor.
P.M. : E adevarat. Sunt acolo cateva episoade istorice. Volumul contine materiale din anii 1948-1954, pana la moartea lui Stalin, 7 ani. Anii astia au fost cei mai dramatici din istoria Romaniei. De la caderea monarhiei pana la moartea lui Stalin, in Romania a fost nenorocire, dezastru, jale. Dar jurnalul a aparut mai tarziu.
J.G. : Credeti dvs. ca Eliade era legionar?
P.M. : Era simpatizant, dar nu era activ, ca sa zic asa. Nu era inregimentat, dar avea unele contacte spirituale, din punct de vedere national si social.
J.G. : Dar legionarii il socoteau ca unul de-al lor?
P.M. : Il socoteau. Era un intelectual, se bucura de foarte multa popularitate si stima prin activitatea lui.
J.G. : Nici macar dvs. nu stiati ca sotul tine jurnalul.
D-na M. : Ba da, stiam.
P.M. : Nu cunostea in amanunt. Stia ca tin un jurnal, dar nu il citea. Situatia era de asa natura ca te temeai pana si de umbra ta; de sotie, de frati, de prieteni, trebuia sa tii foarte secret. Chestia asta a fost foarta secreta, pana cand a venit Mircea Ciobanu.
J.G. : Pastrati jurnalul ascuns in sertarul de birou de la serviciu?
P.M. : Nu numai prin sertar, ci si prin alte ascunzisuri mai discrete. Prin pod, prin gradina. Daca ar fi aflat cineva de acest jurnal, eu nu mai existam de atunci. Imediat as fi fost lichidat.

N-am pus condeiul in serviciul comunistilor

J.G. : Si n-ati vrut sa puneti condeiul dvs. in serviciul comunistilor. Ati refuzat?
P.M. : Bineinteles. Am fost solicitat, ei au vrut sa ma angajeze, sa ma atraga, dar am ramas in rezerva.
D-na M. : Am zis: “mai bine sa rabd si curat”. Nici eu nu l-am impins, nu l-am lasat.
J.G. : Pana la urma, Camil Petrescu a scris, Tudor Arghezi, toti s-au alaturat invingatorului.
P.M. : Ei erau oameni realizati atunci, si Camil Petrescu, si Arghezi. Si au scris nu din convingeri, ci din interese materiale, financiare.
J.G. : Ce s-a intamplat cu Hortensia Papadat-Bengescu? Nici ea n-a vrut sa scrie pe vremea comunistilor. Ati cunoscut-o?
P.M. : Am cunoscut-o la cenaclul Lovinescu, la Sburatorul. Era o doamna foarte distinsa, foarte culta si de origine sociala foarte buna. Era o cucoana, o doamna si se bucura de multa stima in cercul Sburatorul. Altfel, relatii cu ea personal n-am avut, decat cand ne intalneam, ii sarutam mana, ii spuneam “buna ziua” si chestii de astea.
J.G. : Dar Hortensia a refuzat sa scrie dupa luarea puterii de catre comunisti. Si cum s-a purtat puterea cu ea? S-au razbunat, au pedepsit-o intr-un fel?
P.M. : N-au pedepsit-o. Nu stiu daca i-au redus pensia sau nu. Ea n-avea alt avantaj decat pensia de la comunisti. Avea o situatie materiala buna, sotul ei era magistrat, avea mijloace de trai suficiente.
G.A. : Dar in comunism probabil nu mai era angajat.
P.M. : Nu stiu daca sotul ei mai era in magistratura. Intelectualii comunisti aveau stima pentru ea si nu puteau sa traga cu condeiul peste numele ei. Toti sperau ca or s-o atraga de partea lor - vorbesc de criticii literari din vremea aia: Crohmalniceanu, Vitner, Vicu Mandra, toti criticii literari de atunci aveau stima pentru ea. Ca si pentru Arghezi. Pe Arghezi l-au tinut in mizerie, pana cand el a trebuit sa cedeze. Si a cedat. J.G. : Hortensia n-a cedat niciodata!
P.M. : In primul rand ca Hortensia nu s-a amestecat niciodata in politica. Ea a avut romane cu ereditati familiale, dar in politica nu s-a amestecat. Dar ei s-ar fi bucurat sa se fi amestecat, ca si Henriette Yvone Stahl. H.Y. Stahl a mai scris in timpul comunistilor, dar Hortensia Papadat n-a mai scris deloc.
J.G. : A fost cinstita si ea. Blaga, dvs., Hortensia Papadat Bengescu au fost cei care au refuzat sa colaboreze cu comunistii. Ceilalti, pana la urma, au scris si au colaborat. Mi s-a spus ca Hortensia a murit in mizerie.
P.M. : In mizerie si la o varsta inaintata.

Despre Cenaclul Sburatorul

G.A. : Mergeati la Cenaclul Sburatorul? Si Lovinescu cum era?
P.M. : Daca ma duceam la Sburatorul? Ma duceam. Cu Lovinescu eram in relatii foarte bune. El ma simpatiza, eu il admiram ca om si ca critic literar. N-am fost un cenaclist, ma duceam foarte rar, de cateva ori pe an, dar cu el ma intalneam mai des, pe cale particulara si, de multe ori, ma retinea la masa. El avea obiceiul ca dupa sedinta de cenaclu sa retina, din cei 20, cati erau participanti la cenaclu, trei-patru, la masa, sambata seara sau duminica. Ii retinea la masa, ii trata cu o friptura, cu un pahar de vin, cu o cafea, ca amfitrion. Si din astia putini am facut si eu parte de cateva ori. Ma simpatiza si ma retinea la masa. Asta era Lovinescu: ii placea sa aiba contacte cu tineretul si sa fie la curent cu toata miscarea literara. Mai chema oameni ca sa mai afle ce se mai intampla. El era cam izolat, nu circula, nu umbla prin redactii, pe strada si afla cate ceva de la cei care frecventau cenaclul, unde se discutau tot felul de probleme, si politice, si literare, si sociale, si personale, si cancanuri. Si-atuncea el isi imbogatea cunostintele sub forma asta.
D-na M. : Are o fotografie de la cenaclu, cu Jebeleanu, cu Monica. Era si Monica, nu?
P.M. : Am cunoscut toata generatia din perioada aia, tot felul de oameni, si de dreapta, si de...
J.G. : Pe Eugène Ionesco?
P.M. : Cum sa nu! Cu Eugen Ionescu am avut si polemici, conflicte.
D-na M. : Dar ati fost prieteni pana la urma!
P.M. : Prieteni, da.
G.A. : Cum era Eugen Ionescu?
P.M. : Asa, ca om, era foarte potolit, in relatiile personale, individuale, dar in scris era violent. Am avut un conflict cu el. La inceput, in tinerete, avea prieteni intre oamenii de stanga, la ziarul Facla, el avea cronica literara acolo. Si cand a aparut romanul meu Adolescentii de la Brasov, in ‘36, care s-a bucurat de mult succes atunci printre oamenii tineri, Eugen Ionescu a scris doua cronici consecutive: ca e cea mai proasta carte care s-a scris, ca nu stiu ce. Si atunci i-am raspuns eu, tot in doua foiletoane, in acelasi loc. Dar pe urma am devenit prieteni. Fiindca in ‘73, cred, cand am fost la Paris, i-am facut o vizita acasa, vrand sa-i vad spada de academician - devenise membru al Academiei Franceze si, cum stiti, fiecare academician are o spada, si pe manerul spadei sunt gravate diferite subiecte din opera lui. Pe spada lui Eugen erau gravate “Scaunele”, “Beranger”, “Regele Moare”. I-am facut o vizita mai ales ca sa-i vad spada. Ne-a primit foarte bine. Era si cu sotia lui, cu Rodica, Marie-France nu era acolo, si am discutat si despre relatiile noastre din tinerete. El, in concluzie, a spus despre conflictele noastre din tinerete: “une drôle de guerre”.
D-na M. : Razboaiele astea n-aveau consecinte, se linisteau, prieteniile nu se stricau.
J.G. : Cand ati fost dvs. la Paris l-ati intalnit si pe Cioran?
P.M. : Nu era in Paris atunci. L-am intalnit numai pe Eugen, datorita lui Ionel Jianu; mi-a dat adresa, telefonul. I-am telefonat si ne-a primit. In luna iulie toti intelectualii parizienii pleaca in vacanta. As fi vrut sa-l vad pe Malraux. Eu am avut o mare admiratie fata de André Malraux. Am scris foarte mult despre el si as fi vrut sa-l vad, dar nici el nu era in Paris atunci.
J.G. : Pe Monica Lovinescu ati vazut-o atunci?
P.M. : Atunci nici ea nu era in Paris. Pe Monica am vazut-o cand a venit la Bucuresti. Cu Monica ne cunosteam din copilarie, ca sa zic asa. Era cu vreo 12-13 ani mai mica decat mine. Stiu cand s-a nascut, stiu cum a crescut in casa lui Lovinescu, stiu tot. Si cu ea am avut relatii de simpatie. Monica a fost curtata de cativa poeti: Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Virgil Ierunca. Fiecare dintre cei care venisera din provincie voia sa intre in familia Lovinescu. Camil nu cred ca avea aspiratii sa aiba relatii de astea cu Monica, insa din punct de vedere profesional au lucrat impreuna, ca regizoare. Dar, va spun, Monica a fost curtata de astia trei: Geo Dumitrescu, Ion Caraion si Virgil Ierunca. Si Lovinescu l-a ales dintre cei trei pe Virgil Ierunca, fiindca era mai serios, mai cult, mai la locul lui.
G.A. : Relatia Monicai cu Virgil exista de cand erau in tara? Eu nu stiu acest lucru. Eu am inteles ca in tara nici macar nu se simpatizau.
P.M. : Au plecat prin Institutul Francez si unul, si altul, el plecase putin mai-nainte. Si la Paris au devenit ceea ce au devenit. Virgil Ierunca era un om serios, cult, un bun critic, un comentator serios, si Lovinescu l-a preferat pe el. Si bine a facut, fiindca stiti foarte bine ce contributii au avut amandoi.
J.G. : Pe vremea aceea Mihail Sebastian avea renume ca dramaturg? Adica Steaua fara nume s-a bucurat de succes? Jocul de-a vacanta, Ultima ora? P.M. : Sigur ca da. Ca dramaturg s-a bucurat de mult succes. Steaua fara nume s-a jucat in timpul lui Antonescu. El n-avea voie sa publice atunci, si Steaua fara nume a fost montata la teatru sub alt nume. Nu un pseudonim al lui, ci un prieten de-al lui a semnat.
D-na M. : Dar se stia ca el e autorul, toata lumea il aprecia.
J.G. : I-ati cunoscut si pe marii scriitori ai epocii, ca Anton Holban, Gib Mihaiescu, Max Blecher?
P.M. : Sigur. L-am cunoscut si pe Blecher, saracu’, care era izolat, bolnav si el. Nu circula, dar totusi l-am cunoscut o data, insa n-am avut asa relatii cu el, fiindca el nu circula, iar eu aveam alte preocupari, alte aspiratii pe vremea aia. Ma agitam in lumea publicistica, ca asta a fost mai ales activitatea mea - publicistica: afara de volume de poezii, de roman, am facut publicistica foarte multa. Am colaborat la foarte multe reviste de pe vremea aceea. La Revista Fundatiilor Regale si revista Vremea eram regulat, dar colaboram si la altele, ma solicitau.

Text inregistrat si editat de Gabriela Adamesteanu
Noiembrie 2004

ANCA HATIEGAN
Rasu’-plansu’ cu dictatori si artisti

Pam Gems: Marlene, Teatrul de Comedie

Doua spectacole care permit decupajul si montajul în oglinda, chiar daca sunt de calibru diferit: Marlene de Pam Gems, pus în scena de Catalina Buzoianu la Teatrul de Comedie, si O zi din viata lui Nicolae Ceausescu de Th. Denis Dinulescu, în regia lui Alexandru Tocilescu, de la Teatrul Mic. Amandoua pornesc de la biografii celebre, care precipita, mai mult (în spectacolul de la Teatrul Mic) sau mai putin (în cel de la Comedie), în arhetip. Personajul interpretat de Emilia Popescu, Marlene Dietrich, încarneaza figura Artistului - un artist capricios, cu reflexe dictatoriale, dar de o teribila luciditate, care s-a opus pe fata regimului nazist, alegand exilul în timpul celui de-al doilea razboi mondial. E o intentie de joc pe care mai degraba o poti banui, decat vizualiza concret în spectacolul de la Comedie, pentru ca actrita aluneca mereu, pe urmele textului lui Pam Gems, în registrul minor al confesiunii pe alocuri sentimental-lacrimoase, punctate de istericale, ce ilustreaza în mod nefericit angoasele creatiei. Facuta în orele premergatoare intrarii în scena, pentru urechile unei asistente al carei rol pur instrumental e sa provoace rememorarea, confesiunea se deruleaza într-un decor hollywoodian (semnat de Velica Panduru), cu doar o usoara tenta-”sic” pariziana, care aminteste, ca si accentul Aurorei Leonte, ca spatiul de desfasurare al piesei e Franta. Într-un interior reprezentand o cabina de vestimentatie si machiaj, scenografa a plasat într-o parte si alta cateva manechine ce sustin vestmintele sofisticate ale starului, iar în margini oglinzi încadrate de becuri a caror lumina intensa, mata-laptoasa, se rasfrange în mobilierul sumar si podeaua la fel de albe, lucioase. Decorul artificial, o ostentatie a luxului si voluptatii, se vrea în contrast cu trairile protagonistei, prizoniera a propriei imagini de consum. Emilia Popescu nu pare însa convinsa de drama personajului, simtind parca, de altfel în mod just, ca aceasta intra în reteta de fabricatie a “divei”. In mod miraculos si pervers, mitul femeii-vedeta se întretine tocmai din falia existenta între om si fictiunea destinata publicului: faptul ca Marlene e incomodata de statutul ei de glorie a ecranului si scenei, ravnit totusi si dobandit prin mari sacrificii, e în deplina concordanta cu aceasta pozitie. Abia schitat, conflictul între aparenta stralucitoare si esenta uman-prea-umana a Marlenei e absorbit în zona stereotipiilor care compun mitul pomenit, motiv pentru care el apare neconvingator, lipsit de caracter dramatic - spre deosebire de conflictul cu dictatorul nazist, care a costat-o pe artista, pana foarte tarziu, simpatia propriului popor. Observatiile anterioare sunt valabile mai cu seama pentru prima parte a spectacolului, pentru ca a doua, conceputa ca un recital în care figureaza cele mai cunoscute cantece ale vedetei, desfasurat într-un decor de cabaret, e mult mai vie. Actrita prinde aripi si glas (în prima parte vorbea stins si destul de monoton), ajungand sa ridice în final sala în picioare. Faptul confirma paradoxul femeii-vedeta: e mult mai credibila pe scena decat în afara ei.
In viziunea lui Th. Denis Dinulescu si a lui Alexandru Tocilescu, autorul, respectiv regizorul excelentului spectacol de la Teatrul Mic, personajul inspirat de fostul conducator al Romaniei din perioada 1965-1989, prim-secretar al PCR, apoi presedinte al R.S.R., din martie 1974, încarneaza o figura la antipodul lui Marlene, un fel de imagine în negativ a acesteia: Dictatorul cu aere de vedeta, victima - deloc inocenta - a automistificarii si a trucurilor iluzioniste puse la cale de “Baieti” (Securitatea omniprezenta), a caror eminenta cenusie vegheaza mereu în umbra, ca un dublu enigmatic al sefului suprem. Piesa pune în cauza mai putin biografia reala, cat cea inventata a cuplului Nicolae si Elena Ceausescu - procesul rescrierii trecutului lor în cheie idilica si eroica, ce a functionat pana în ’89 ca o mare înscenare, în care a fost angrenata toata tara.

IOANA ANGHELESCU
Cuvinte, idei, proiecte

MNAC: Spatiul artistic (Germania)

Pana pe 17 iulie a.c., la Muzeul National de Arta Contemporana poate fi vizitata expozitia colectiva Kunstraum Deutschland (Spatiul artistic - Germania), organizata în colaborare cu Goethe Institut, Bucuresti si Institutul pentru Relatii Externe (IFA), Stuttgart. Curator este Ursula Zeller, iar cei care semneaza lucrarile - Armando, Tony Cragg, Marianne Eigenheer, Ayse Erkmen, Christine Hill, Magdalena Jetelová, Per Kirkeby, Joseph Kosuth, Marie-Jo Lafontaine, Simone Mangos, Nam June Paik, Giuseppe Spagnulo, Wawrzyniec Tokarski si herman de vries - sunt 14 artisti de origini etnice diferite, dar care lucreaza în prezent în Germania. Proiectul lor aduce în prim-plan diverse modalitati si tehnici de creatie artistica specifice ultimilor 30 de ani în Germania, dar iradiind puternic si dincolo de ea.
Foarte interesante sunt de pilda retelele de semnificatii construite de Joseph Kosuth între obiect, copie, “imagine” a obiectului si concept - One and three pans, din ’65, aduce laolalta o... tigaie, fotografia acesteia si un print continand articolul de dictionar bilingv englez-francez ce trateaza notiunea de “tigaie” (pan); Art as idea as idea (‘67-’68) grupeaza 3 panouri mari jongland pe aceeasi obsesie: avem de-a face cu fotografiile a trei definitii de dictionar (pentru volume, purple, meaningless).
Exercitii similare de “limbaj”, de autoreferentialitate, dar cu un plus de ironie si meditatie, se regasesc si în seria de 10 fotografii apartinand Magdalenei Jetelová (Zidurile atlantice, ‘95), corpuri masive - stanci sau temple - strabatute de mesaje stranii, în care “The essential is no longer visible”, prefigurand productii artistice precum celebra fraza scrisa în neon de Martin Creed în 2000, pe fatada Tate Britain (“the whole world + the work = the whole world”).
Alte lucrari fac, dimpotriva, trimitere la universul obiectelor casnice: Tony Cragg apeleaza la instalatii pe perete - More & More & More (‘81), lemn colorat de dimensiuni variabile (în forma de furculita, farfurie, masina etc.) -, la desen în creion pe hartie sau la sculptura din materiale sintetice, vopsite si lacuite - extrem de elaboratul Flotsam (‘97). In toate se afla ideea de recipient, de obiect oarecare, utilizat pentru a compune imaginea altui obiect - idee care de altfel este o constanta a creatiei lui Cragg din anii ‘80 încoace.
Nu lipsesc nici picturile - uleiurile pe panza ale lui Armando (precum Waldig, ‘84, Stindard, ‘85) - sau colajele: Bucata de peluza (fragmente de vegetatie si tipuri de iarba pe carton si lemn, ‘89), Pamant din Provence (frotaj cu pamant pe carton si lemn, ‘91) sau 2 zile sub tufa de ciulini, octombrie ‘92 (flori presate pe carton si lemn) semnate herman de vries. Otelul este si el destul de utilizat - vezi sculptura intitulata Cercul spart (‘72) a lui Giuseppe Spagnulo - sau cele 16 forme lacuite, de dimensiuni variabile, ale lui Ayse Erkmen, raspandite Aici si acolo (‘89).
Si bineînteles cea mai atractiva - si singura interactiva - dintre lucrari: instalatia Volksboutique Official Template (‘99) a Christinei Hill. In ultimii 10 ani, artista a imaginat o întreaga serie de proiecte de acest tip (“organizational ventures”, cum le numeste ea), un fel de “servicii” si produse create “de oameni, pentru oameni”. Vizitatorul, ajuns în fata lucrarii Christinei Hill, este rugat sa îsi faca o fotografie Polaroid (aparatul îi este desigur la îndemana) si sa completeze un formular cu date biografice - nume, varsta, adresa, telefon, sex, înaltime si greutate, ocupatie, pasiuni -, pentru a încheia povestind, pe aceeasi pagina, cate ceva despre sine însusi. Formularul este apoi fixat pe perete, iar cel care a intrat în jocul artistei “are sansa de a fi selectat pentru un viitor proiect Volksboutique”. Probabil ca lupta pentru selectie va fi destul de stransa, judecand dupa numarul mare al fiselor...
Kunstraum Deutschland: un loc, asadar, în care sa afli ceva despre celalalt, dar si un loc în care sa spui ceva - poate esential - despre tine. Facand abstractie (ici-colo), de senzatia de usor amalgam de idei si stiluri expuse, ramane aceasta mare sansa...

IOANA DRAGAN
Blocuri si case

Cum traim la început de secol XXI în orasul care se pregateste sa devina, poate, o capitala culturala europeana? Care sunt atitudinile si sentimentele oamenilor fata de orasul în care îsi petrec zilele si noptile? Cum arata strada si ce-si doresc locuitorii? Acest colt de pagina îsi propune sa fie o oglinda mai mult sau mai putin fidela a Bucurestiului de azi, un punct de vedere, evident subiectiv, o radiografie a unor stari de spirit. O insertie afectiva în realitatea bucuresteana si în mentalul oamenilor care o populeaza.

Prietenul meu francez, Pierre, este arhitect. Nascut la Ocean, în La Rochelle, si stabilit la Paris, vine des în vacante cu sotia lui în Romania si mi-a marturisit ca Bucurestiul are, în opinia lui avizata, una dintre cele mai frumoase arhitecturi pe care le-a întalnit. Si nu vorbeste de cartierul de vile de la sosea... Lui cel mai mult îi plac arterele de blocuri de pe Stefan cel Mare, Bulevardul Constantin Brancoveanu, zona Titan, Militarii...
“Cum? - i-am spus, oripilata -, blocurile astea hidoase, murdare, chibrit, în care lenjeriile intime falfaie la vedere, expuse pe franghiile de rufe din balcoanele în care mai straluceste rugina cornierului? Cum frumoase «ghetourile» astea de beton din care urla saracia si în care se înghesuie promiscuu atatia nefericiti? Cum poti tu, arhitect parizian, locuitor pe Bulevardul Barbès colt cu La Chapelle, care te duci în fiecare zi la firma ta de arhitectura din eleganta Piata a Natiunii, langa Opera Bastiliei, sa admiri blocurile lui Vanghelie din Ferentari colt cu Rahova?”
“Opera Bastiliei nu e chiar un reper de frumusete - mi-a raspuns razand Pierre arhitectul -, iar voi, bucurestenii, va opriti la detalii oricand remediabile, la traume istorice. Orbiti de nostalgie, nu aveti o privire obiectiva, prospectiva, lucida asupra realitatii profunde si miscatoare a devenirii orasului vostru. Nu vedeti liniile de mare deschidere ale bulevardelor Bucurestiului, largimea strazilor, rezolvarile arhitectonice ale cvartalurilor de blocuri care se îmbina si se regasesc în centrul istoric. Aveti un oras foarte frumos, înca verde, cu blocuri si case atat de diverse stilistic, voi avea ce povesti colegilor mei...”
Ca orice bucurestean get-beget care iubeste si detesta, în egala masura, capitala, marturisesc ca, nu de putine ori, sunt cuprinsa de o furie demolatoare atunci cand ies cu masina din pasajele Muncii, Bucur sau Marasesti si chibriturile oribile par sa se prabuseasca peste tine. Din ‘89 încoace visez un Bucuresti cu blocuri moderne, din sticla, fara balcoane exterioare (îmbracate mai nou în termopane...!), cu casele splendide interbelice (atat de dezolant paraginite azi) în fine renovate si cu o unitate de culori a fatadelor. M-am obisnuit sa privesc cu un ochi rau stridenta priveliste arhitectonica înconjuratoare, agresata vizual de ceea ce ofera pe vertical imobilele ceausiste si olfactiv de ceea ce nu prea mai pot ascunde scarile blocurilor si curtile interioare. Conversatia cu prietenul meu francez m-a determinat sa fiu mai precauta în a spune ca Bucurestiul e un oras urat. Prost gestionat, lamentabil administrat de autoritati si de noi toti, dar nu lipsit de imaginatie, farmec si curaj arhitectonic.
O plimbare pe strada Aurel Vlaicu, fosta Taranilor, între Biserica Icoanei si Stadionul Dinamo, este doar un exemplu, din alte cateva mii aidoma, pentru realitatea arhitecturala cotidiana. De-o parte si de alta, se întalnesc case de mare lux, unele vechi de un secol si mai bine, altele construite recent, în stilul vilelor opulente din noul Cartier Francez, blocuri cochete din interbelic, cu apartamente de 150-200 mp, scari interioare de marmura neagra si curti splendide care dau în Parcul Ion Voicu, fost Ioanid, blocuri de firme, functionale, sobre, îmbracate în sticla fumurie si, la capatul dinspre Stefan cel Mare, blocuri-cutie de 10 etaje, cu vedere la nocturnele fotbalistice din Groapa. Printre ele, ramase neatinse înca de istorie si de demonul schimbarii, casute de mahala, vagon, în curti îngradite ca la tara de garduri de lemn, cu cismele de acum o suta de ani, langa care, întru rezolvarea problemelor de întretinere, sunt înfipte panouri uriase cu reclame la produse la care au acces vecinii...
Ici se darama, colo se cladeste. Impresia de puzzle în continua miscare e, fara îndoiala, dominanta acestor ani. Strazi, imobile si oameni într-un perpetuum mobile din care se reconfigureaza, demonizat si idealizat, Bucurestiul.

Francofonia la Bucuresti, in 2006
interviu cu HERVÉ BOLOT, ambasadorul Frantei la Bucuresti

Licentiat in geografie; secretar I al misiunii permanente franceze pe langa Natiunile Unite la New York; consul general adjunct al Ambasadei Frantei la New York (1989-’91); director adjunct in cadrul Ministerului Afacerilor Externe - insarcinat cu problemele de securitate si dezarmare (1993-’95); consilier in Cabinetul ministrului de Interne (1995-’97); ambasador al Republicii Franceze in Brazzaville - Congo (1997-2002); director al Cabinetului ministrului delegat pentru Cooperare si Francofonie (2002-2004)

Ca diplomat, ati lucrat in Africa, dar si in cadrul ONU. Cum situati Romania in acest context global larg?
Deseori spun ca, fiind nascut in Maroc, educat in mai multe locuri din lume, dupa ce am trait in circa 12 tari diferite, abordez fiecare tara noua ca pe o descoperire, ca pe o noutate. Profesiunea noastra ne obliga sa fim foarte curiosi. Curiosi fata de orice. Ieri, la Iasi, cercetam uzura liniilor ferate si colegii m-au intrebat: de ce faci asta? Ma intereseaza, inseamna ca, in cinci ani, ar trebui din nou lucrat la ea, asa ca de pe acum ne putem gandi, le-am raspuns. Tot ce ne inconjoara ar trebui sa devina obiectul nostru de interes. Unul dintre cele mai minunate lucruri din lume este curiozitatea copilului, el este uimit de orice lucru nou. Este un sentiment foarte frumos, pe care ar trebui sa il pastram, undeva, in noi. In fata unui avion, a oricarui obiect tehnic, eu cad totdeauna in admiratie fata de omul care a reusit sa le inventeze. Ma straduiesc totdeauna sa inteleg lucrurile, cum merg ele. In profesiunea noastra, fie ea culturala, diplomatica, politica, energia zilelor trebuie dirijata de curiozitatea fata de celalalt. Sa intelegi ce este in capul, in mintea, in traseul persoanelor pe care le intalnim: in aceasta consta frumusetea vietii. “Nu exista decat un lux pe lume - cel al relatiilor umane” spune Exupéry, la inceputul romanului Terres des hommes (am citat din memorie). Cu cat dezvoltam acest lucru, cu atat ne imbogatim prin ceilalti, asa cum isi creste performanta un sportiv.
Deci cum vedeti Romania Excelenta Voastra, care va asociati profesiunea cu aceasta curiozitate, cu aceasta aviditate fata de lume?
Eu ma vad ca o interfata, acesta este, in primul rand, rolul unui ambasador. Sa inteleaga, cat mai adanc posibil, aceasta relatie, cateodata putin ambigua, dintre romani si francezi, ca in cantecul lui Gainsbourg: “Je t’aime, moi, non plus”. Exista in ea o parte afectiva foarte puternica si, daca nu tii seama de ea, vei intelege mai greu. In mentalitatea romanilor ar trebui renuntat la multe, in numele acestui afect, si, ca urmare, in munca, in timp ce actionam impreuna, apar mici contradictii, pentru ca nu orice se poate regla doar prin afecte.
Deci relatia aceasta intre Romania si Franta este uneori prea emotionala, cu momente mai dificile, ca in familie.
Cateodata, dar este o relatie foarte calduroasa, simpatica si dureaza de mult in acesti termeni.
Recent ati facut o vizita la Iasi, a avut ea si un caracter cultural?
Am fost si in regiunea Suceava, care este o adevarata minune in aceasta perioada de inceput de vara. Aveti inca sansa rara a unui mediu partial neatins. In tarile noastre, cautand randamentul si productivitatea agricola, noi am pierdut florile de camp din fanete, care aduc atata culoare si frumusete. Mai sunt lucruri intacte care trebuie pastrate, luand ceea ce nu trebuie repetat din nereusitele noastre.
Romania va avea o problema, asa cum stiti, la admiterea in UE, fiind o tara cu o mare parte a populatiei angajata intr-o agricultura neperformanta.
Ca geograf, observ cu multa atentie acest lucru, pentru ca prima mea activitate, prin anii ‘65-’67, a fost intr-o comisie care a participat la transformarea peisajului rural francez ca efect al unei politici agricole comune. Ar trebui facut, intr-un anume sens, acelasi lucru in Romania. Obiectivul actualului ministru al Agriculturii este sa mearga spre exploatari de circa 50 de ha, ca sa dezvolte o economie agricola rentabila. Cred ca are dreptate sa aiba o tinta rezonabila, moderata, hiperconcentrarea agriculturii nu este neaparat un lucru bun si plecarea multor agricultori in acelasi timp risca sa distruga terenurile neintretinute. Aici, de pilda, putem vedea cum sunt intretinute manual terenurile de munte, ceea ce mecanizarea nu poate rezolva. Aceasta presupune multa lume la munte si ei trebuie pastrati, pastrand si patrimoniul, dezvoltand turismul, o mica industrie de extrema precizie, cum se face de pilda in Alpi, in Elvetia. Trebuie invatat din reusitele si din esecurile altora, si romanii au de unde sa aleaga.
Numai ca turismul romanesc nu sta nici el prea bine.
Exista un potential turistic, dar mai e mult de lucru. Sunt mai ales anumite lucruri de facut. Exista o logica a ofertei, de pilda poti spune: avem manastiri foarte frumoase in Bucovina, asadar, veniti sa le vedeti. Dar logica industriei turismului are o cerere specifica. Cu noile sisteme de vacanta, se iau perioade scurte, maximum o luna, cateodata doar un week-end lung. Vine deci clienta si spune: eu si sotul meu vrem sa plecam joi dupa-masa si sa ne intoarcem luni dupa-masa. Nu vrem sa cheltuim mai mult de 500 euro de persoana, ce ne puteti oferi? Agentul de voiaj spune: la pretul acesta va oferim un week-end lung la Amsterdam, cu vizite la muzee, Sicilia cu ascensiune pe Etna.
Sau manastirile din Moldova!
Ei, tocmai ca nu! Chiar oamenii care nu au probleme economice cumpara un package, un ansamblu in care este prevazuta masina inchiriata, sau taxiul, sau autobuzul care ii duce, hotelul rezervat: sa fii liber sa faci ce vrei, dar sa nu te ocupi de nimic. Si am impresia ca industria turistica romaneasca nu e prea integrata, desi exista pensiuni foarte dragute, locuinte rurale foarte bine facute, dar, ca sa ajungi la ele, ar trebui sa le cunosti, sa multiplici ghidurile, promotiile, sa ai grija de transportul aerian. Daca vrei sa vezi manastirile din Moldova, din patru zile, doua le faci pe drum, nu e un week-end de odihna, e un week-end de explorator. Exista aeroport international, dar numai cu avioane mici; or, un tour-operator aduce dintr-un foc 50 de turisti pentru un hotel, turistii se produc ca biscuitii. Sunt multe de facut, inclusiv drumurile, dar potentialul este foarte interesant, ansamblul manastirilor este de-a dreptul extraordinar. Grecii au dezvoltat un turism de masa, care de fapt aduce putin pe persoana, esti obligat atunci sa faci un turism foarte ieftin. Cand ai subiecte culturale, ca Bucovina, poti cauta o clientela mai rara, cultivata si mai scumpa. Optezi intre 10 clienti care aduc 10 euro sau una singura care aduce 100. De obicei, tarile care se deschid turismului, cum a facut si Turcia, incearca sa aiba mai multi turisti decat vecinii lor. Dar pe urma vad ca turismul mai inseamna si poluare, hoteluri ieftine etc. Deci trebuie facuta o alegere. Turismul de masa are anumite pericole, iar turismul in genere este un domeniu extrem de concurential.
Cultura isi are si ea locul in turism.
Bineinteles. Cand se intorc la Paris, la un dineu, oamenii pot vorbi despre frescele de la Sucevita, nimeni nu va spune: am fost pe plaja cutare si m-am bronzat, pentru ca asta opreste conversatia. Din ce in ce mai mult, oamenii cauta in turism un motiv, eu as spune chiar o scuza culturala. Stresul vietii moderne ii face pe multi oameni sa caute ceva care sa le schimbe ideile si sa ii destinda. E nevoie de adaptare la acest lucru.
Franta pune un accent deosebit pe cultura si lunile urmatoare par sa fie deosebit de interesante pentru publicul romanesc.
Sunt mai multe lucruri. Evenimentul major va fi inaugurarea expozitiei Umbre si lumini, reunind patru secole de pictura franceza, 120 de tablouri care traseaza marile momente ale picturii franceze: Poussin, Géricault, impresionistii, Matisse, care a fost legat de pictori romani, Picasso. Inaugurarea va fi la 14 iulie, ministrul Culturii va fi prezent, expozitia va fi deschisa timp de 3 luni. Este un proiect de cooperare; la inchiderea expozitiei, Muzeului National ii vor ramane instalatiile care ii vor permite in viitor sa primeasca si alte expozitii de acest tip: un rezultat excelent al schimburilor culturale. Sunt incantat ca am reusit sa facem sa coincida vernisajul expozitiei cu Ziua nationala a Frantei, 14 iulie, una dintre cele mai sarbatorite in lume, care are semnificatie si pentru romani. Evenimentele din 1848 au avut ecou asupra intelighentiei romanesti de atunci, asupra pasoptistilor, care au facut pe atunci sa miste lucrurile si in Romania. Exista deci, pe de o parte, aceasta mostenire si, pe de alta, un gest important de cooperare si schimb cultural. Pe anul intreg vrem sa pastram toate sarbatorile - La Fête du Livre, Le Printemps des Poètes, La fête de la Musique - incepe sa se si uite ca ultima a fost inventata in Franta. Desi putem spune ca nu a fost nimic inventat, de vreme ce ziua cea mai lunga a anului se sarbatoreste de mult la tara, cu rugurile de primavara, deci e vorba despre ceva in acelasi timp inovator si traditional. Si noi deja privim catre anul 2006, s-a inceput lucrul pe “programmes-nation”. Anul viitor va fi de asemenea foarte important in Romania, pe plan cultural, prin “Le Sommet de la Francophonie”, care va avea loc la Bucuresti, la sfarsitul lui septembrie 2006, data stabilita deocamdata. E prima oara cand Francofonia se reuneste in aceasta parte a Europei, pe care unii o numesc noua Europa si unde sunt cele mai multe state francofone. De aceea, vrem sa facem in 2006 un ansamblu de evenimente dirijate spre Francofonie, cu atat mai mult cu cat in 2006 va fi serbat centenarul unui mare poet de limba franceza, Léopold Sedar Senghor, inventatorul termenului si al miscarii francofone, care a lansat aceasta idee presedintelui Pompidou. Anul 2006 va fi ritmat in Franta, si sper ca si in Romania, de pregatirea acestei conferinte la inalt nivel. In Franta vor fi asa-numitele “Francophonies”, o serie de evenimente dirijate spre Francofonie. Salonul Cartii din 2006 isi va construi programul in jurul scriitorilor care scriu in limba franceza. Simbolic este faptul ca Academia, institutia, nu totdeauna de avangarda, care are in grija pastrarea limbii franceze, dupa ce l-a primit in randurile ei pe Cheng, scriitor de origine chineza, acum a primit-o pe Aissa Djebar, scriitoare de origine algeriana, musulmana. Un gest foarte frumos, meritat, care dovedeste un lucru asupra caruia insistam mereu: diversitatea si schimburile culturale.
Cum ati caracteriza relatiile culturale dintre tarile noastre?
Eu folosesc pentru relatiile culturale dintre Romania si Franta termenul de polenizare. Care este polenul pentru Eugène Ionesco sau Istrati? Partea sa romana sau partea franceza?
Pentru Ionesco este partea franceza, Ionesco este scriitor francez.
Dar Istrati? Este un autor pe care il iubesc foarte mult pentru prospetimea, candoarea sufleteasca a personajelor sale, chiar a celor care au avut cea mai dura existenta, ma gandesc de pilda la Mos Anghel, care isi pastreaza umanitatea chiar atunci cand este distrus de alcool. Dupa ce am citit Chira Chiralina, am fost interesat sa cunosc Romania.
Am observat ca Istrati este mult mai citit si apreciat ca scriitor in Franta decat in Romania.
Ciudat. Revin la intrebarea initiala, in cazuri cum este Panait Istrait, cine pe cine polenizeaza? Si, de fapt, putem sa nici nu ne punem aceasta intrebare, important este ca sa se produca aceasta reactie, atractia reciproca dintre culturile noastre. Putem vedea si fenomenul invers, numarul mare de arhitecti francezi care au lucrat, in perioada dintre cele doua razboaie, aici, la Bucuresti, sau in alte orase romanesti, o adevarata migratie franceza in Romania. Trebuie privite aceste schimburi ca o bogatie. Ambitia mea este sa largesc acest drum, abandonat cativa ani, dar care inca mai are copaci frumosi ce trebuie ingrijiti. Pe de alta parte, ganditi-va ca pe teritoriul Romaniei se afla 14.000 profesori de franceza, carora trebuie sa le dam sentimentul ca pot lucra impreuna. Cand vom face acest Forum, in fiecare luna putem intari actiunea culturala pe teme centrale, de pilda o luna a teatrului (sau numai doua saptamani, pentru ca spectacolele nu sunt usor de montat) cu productii fie franceze, fie romanesti, dar cat mai mixtate: un autor francez montat de o trupa romaneasca si invers. In luna mai a anului viitor va fi experimentata pentru prima oara aici, la Bucuresti, o actiune total noua, numita “Tandem”. Trebuie sa existe doi care pedaleaza pe un tandem si inca nu am stabilit cine va sta in fata si cine in spate, dar pastram ideea mixarii culturilor si a incurajarii lor intr-o saptamana, foarte concentrata pe experiente si productii comune. In iunie 2006 vor fi doua saptamani ale filmului francofon, pentru ca romanii sa descopere ca limba fraceza reprezinta o deschidere - spre Canada, spre Belgia, spre Elvetia, spre Vietnam, spre Africa.
Si asta face parte din globalizare, din mondializare.
Desigur. Franta si Romania si-au construit identitatea in jurul limbii lor, in jurul unui fenomen cultural. Au existat desigur evenimente militare, institutionale, politice, dar identitatea s-a pastrat prin limba. Regatul Frantei, la inceput, nu avea date fundamental diferite fata de altele, dar s-a construit prin intermediul fenomenului cultural, prin identitatea afirmarii limbii. Noi nu suntem contra altor limbi, dar nu dorim unicitatea lingvistica. Ma simt onorat sa ii citesc in limba lor pe Cervantes, Unamuno, Quevedo, Shakespeare, Rilke etc., este important sa avem maximum de acces la alte limbi.
La Cluj, in noiembrie, vom tine Reuniunea cooperarii descentralizate franco-romane. Avem aici un particularism franco-roman, un record mondial, numarul de parteneriate intre sate, orase si departamente, peste 800, dintre care 550 sunt foarte active. La inceput a fost o actiune umanitara...
“Opération villages roumains”, despre care vorbeste suplimentul din ultimul numar al revistei 22.
Dar, incet-incet, aceasta a evoluat catre o cooperare tot mai complexa la nivelul primariilor, in domeniul ajutoarelor sociale. Pentru ca nu exista traditia serviciilor sociale la nivelul primariilor in Romania, dar in Franta este foarte bine dezvoltata, au fost multe schimburi si acum ele se dezvolta prin instalarea si dezvoltarea serviciilor de infrastructura ale primariilor. Zilele trecute, la Suceava, intr-un magazin de sticlarie, aud vorbindu-se frantuzeste. Intreb: “Faceti turism aici?”. “Catusi de putin, mi se spune, suntem aici cu un proiect de dezvoltare a serviciilor sociale.” Erau 6-8 francezi, unii dintre ei de origine romana. Daca vorbim despre mixitate, mixare etc., trebuie spus ca numarul casatoriilor franco-romane este in crestere continua, ceea ce inseamna ca la generatia urmatoare vom avea pasarele intre cele doua culturi. La aceasta intrunire de la Cluj se va vorbi timp de doua zile despre intarirea acestor legaturi si metodele de lucru intre primarii. Noi vom fi acolo ca sa ajutam cooperarea, pe rol de agentie matrimoniala. In alta ordine de idei, sunt incantat ca 12 scriitori - stiu ca va numarati printre ei - sunt invitati in Franta sa participe, in noiembrie, la Belles Etrangères, care este un fel de targ de carte pentru o literatura straina. La inceput s-a spus “Belles Lettres Etrangères” si apoi s-a contras denumirea in Belles Etrangères, care este o intentie de seductie...
Da, un promo de seductie in favoarea unei Cenusarese, pentru ca de obicei sunt invitate literaturi mai putin cunoscute, mai putin interesante pentru publicul francez.
Da, dar Cenusareasa ajunge printesa! Este o foarte frumoasa imagine! Cititorul francez este mare consumator de literatura straina, de aici si colectiile de autori straini, Gallimard face acest lucru de mult timp, de asemenea Actes Sud, care a devenit cunoscuta lucrand cu Institutul Francez de la Atena, pentru publicarea autorilor greci. Putem ingloba si Belles Etrangères in actiunea de “polenizare”.

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

Bursa de valori literare V

VIRGIL PODOABA
Ne gasim intr-o faza de tulburare a apelor canonice

1. Chiar de-ar fi sa raman ultimul fundamentalist al diferentierii nete a valorii estetice de celelalte valori si al mentinerii diferentei estetice sau specificului estetic al operei literare si artistice, taman într-un moment al tuturor amestecurilor, confuziilor si indistinctiilor, tin sa precizez din start ca ma situez într-un dezacord de principiu cu orice tentativa de a introduce si gandi operele literare si de arta în logica economiei de piata, care duce, ata, la top sau la Bursa de valori literare, precum în exemplul anchetei de fata. Nu e cazul sa spun ca exista o incompatibilitate constitutionala, funciara, ontica si fenomenologica, iar, în consecinta, si axiologica, între operele literare si de arta si obiectele care se supun acestei logici: caci ele, fireste, atunci cand nu stau doar în rafturi ori atarnate pe pereti, ci cand sunt citite sau privite de cineva, tocmai ca nu sunt obiecte economice, ci devin fiinte vii sau fenomene dotate cu viata proprie, în care se întrupeaza, într-un limbaj oarecare, un subiect uman, avand caracteristicile unicitatii. Nu mai insist. Desi ar trebui sa ma derobez, raspund, totusi, provocarii lansate de Bucurestiul Cultural din respect pentru o persoana (probabil, initiatoarea chestionarului): din respectul incomensurabil, quasi-idolatru, pentru autoarea romanului Dimineata pierduta. Asadar, intru în joc, fara sa... intru (cu totul).
Ajungand, în fine, la prima întrebare, as raspunde ca, desi ar fi fost timpul sa se fi produs deja, nu mi se pare ca ar fi avut loc pana acum o schimbare majora a canonului literar de dinainte de revoltele citadine din decembrie 1989. Ceva miscari sunt sesizabile, totusi, si cred ca ne gasim doar într-o faza de tulburare a apelor canonice, care, probabil, se vor relimpezi nu peste multi ani. Din cate-mi dau seama, în momentul de fata e vorba mai cu seama de miscari interesate atat din partea Criticii literare, cat si a Universitatii, cele doua institutii canonizatoare care s-au implicat pana acum în astfel de “miscari” (caci de optiunile cititorilor avizati, alt agent canonizator important, nu a tinut seama, înca, nimeni). Ar fi multe de discutat si de distins aici, dar spre a nu lungi vorba inutil, trimit atat la disociatiile conceptuale si observatiile critice pertinente, cat si la punctul de vedere general propuse de Mircea Martin sub titlul Afirmare, impunere, canonizare, în Bucurestiul Cultural, nr. 10/2005.
Sa mai adaug ca, înainte de a-si da cu presupusul despre modificarile de canon, critica literara are sarcina imperativa de a purcede urgent la reexaminarea sau, cu un termen mai adecvat si precis (sustinut de Mircea Martin), revizitarea valorilor vechiului canon. Fara împlinirea ei, zarva... canonica nu e decat curata pierdere de vreme. Spre a nu consuma fara rost spatiul tipografic de aici, trimit la punctul de vedere pe care l-am schitat deja pe aceasta tema în revista Vatra, nr. 1-2, sub titlul O lista pe principiul acordeonului.
Propunere de re-examinare.
2. Poezie: Daca pe Ion Muresan, Aurel Pantea, Ioan Moldovan sau Nichita Danilov îi putem considera deja suficient de afirmati, unii poate chiar consacrati, atunci, aici, cele cinci nume de poeti ar fi, sub rezerva ca nu ne gasim într-o zona a listei, a topului, urmatoarele: Ioan Es. Pop, Andrei Bodiu, Claudiu Komartin, Dan Coman si Doina Ioanid.
Proza: Paul Goma, Gheorghe Craciun, Alexandru Vlad, Petre Cimpoesu si Simona Popescu.
Jurnale-Memorii: Jeni Acterian, Mircea Zaciu, N. Steinhardt, Matei Calinescu si I.D. Sîrbu.
Eseuri: Daca pe Luca Pitu, Sorin Antohi sau Andrei Cornea îi putem considera afirmati înainte de 1990, atunci, aici, numele esentiale ar fi: Gheorghe Craciun, Caius Dobrescu, Sorin Adam Matei, Traian Stef, Ciprian Siulea si (chiar daca depasesc numarul admis de ancheta) Adrian Lacatus (cu scurtisimul, dar exceptionalul sau eseu despre Urmuz).
Critica literara: Al. Cistelecan, Gheorghe Perian, Vasile Popovici, Sanda Cordos si Horia Poenar.
3. La aceasta întrebare nu se poate raspunde acum. Vom vedea mai încolo cine va intra si cine va iesi din canon. Cum, probabil, vom avea de-a face cu un alt gen de canon decat cel vechi, în clipa de fata n-am putea vorbi decat de intrari si iesiri presupozabile.

NICOLAE BÂRNA
Valorizarea literaturii (foarte) recente

1, 3. Inainte de raspunsurile propriu-zise, cateva observatii, poate ca prea ample, dar indispensabile. Canonul antedecembrist, cel real, singurul care conta de fapt, nu era unul impus de oficialitatea totalitarista, ci unul instituit de receptarea critica avizata si onesta, adevaratul for de autoritate în materie (for ale carui optiuni erau, de regula, ratificate de adeziunea majoritatii publicului avizat). Acel canon estetic, tolerat (din neputinta de a-l înabusi) de autoritati, era marcat de diferite lacune, de omisiuni, distorsiuni si compromisuri, dar, în ultima analiza, nu era lipsit de legitimitate si de adecvare. Schimbarile intervenite la nivelul canonului literar nu tin numai de chestiunile dictaturii, ale cenzurii si ale schimbarii regimului politic: sunt implicate evolutii de gusturi, de idei si mentalitati, inevitabile în timp, sensibile dupa un interval mai lung, cum e cel la care ne referim (15 ani, totusi!). Pe plan estetic si tematic, se observa în literatura ultimilor ani reactii la somatiile diferite decurgand din situatia generala (a tarii, a lumii...). In productia de ultima ora, literatura romana se redefineste si prin interactiune - evident ca inclusiv polemica - cu propriul ei patrimoniu (“izvor” ce poate parea, la o prima examinare, mai slab exploatat decat ar fi de asteptat “în principiu”), dar în primul rand prin raportare la viata actuala (se pare ca “ruptura” anilor ’90 atinge si alte literaturi, si nu numai din tari ex-comuniste).
“Canonul” s-a schimbat nu numai în ce priveste valorizarea literaturii actuale si (foarte) recente. Schimbarile vizeaza, bineînteles, si cotarea operelor sau autorilor “de patrimoniu”. Opere sau autori, ba chiar întregi “regiuni” ale literaturii noastre pana nu de mult socotite ca “marginale”, secundare, minore etc., muzeificate, neglijate sau ignorate, au fost (re)aduse în centrul tabloului de valori (de pilda Tiganiada lui Budai-Deleanu sau avangarda “istorica” si succesorii ei mai mult sau mai putin directi), în vreme ce alte “zone” ale patrimoniului literar (de pilda realismul prozastic inertial-”traditional”, modernismul poetic postbelic vaticinator si solemn-înfiorat al anilor saizeci-optzeci, dar si modernismul prozastic cu tenta etica, viziune existentialista si obiective abil antitotalitare, din aceeasi perioada) sunt privite cu mai putina încantare decat nu demult. Gellu Naum si Leonid Dimov se bucura acum de recunoasterea unanima si de cotarea superlativa care multe decenii le-au fost refuzate. A fost “redescoperit” si reconsiderat un curent literar precum onirismul estetic. Intr-un fel de top al romanului romanesc din toate timpurile, întocmit acum cativa ani prin consultarea a zeci de critici literari din toate generatiile, Craii de Curtea-Veche s-a clasat, daca-mi amintesc bine, pe unul din locurile fruntase, daca nu chiar pe primul loc. Nu putine întreprinderi literare din trecut, mentinute multa vreme într-un statut periferic datorita caracterului lor subversiv (esteticeste, bineînteles!), rebel ori “prea” experimentalist, au fost recuperate în cadrul canonului si instalate într-un loc de vaza, rapid clasicizate. Sunt, toate acestea, semne certe ale unei modificari de canon.
In privinta retrogradarilor sau a “excluderilor” din canon, se observa o staruitoare tendinta de a politiza excesiv procesul în chestiune. Alaturi de sanctionarea unor “perimari” estetice indiscutabile, se manifesta si pornirea de a pedepsi prin de-canonizare literara culpe biografice, de regula moral-politice, ale autorilor. In ce ma priveste, sunt, atunci cand e vorba de literatura si arta, alaturi de Mircea Martin, care opina raspicat, într-un important articol cu virtuti programatice, ca e nevoie de un fundamentalism estetic, care sa contracareze orice excese ale unor fundamentalisme politice ori religioase.
Oricum, perioada aceasta, a “ultimilor ani” (ani “ultimi”, dar nu “cativa”: sunt deja 15, dupa cum am mai amintit!), e una de efervescenta si de schimbari rapide. Context în care pana si schimbarea canonului e supusa unor ajustari succesive, mereu provizorie, mereu negociabila, înca neconsfintita de o “legiferare” consensuala. Daca, de pilda, în urma cu circa un deceniu începeau sa apara si sa se bucure de o buna primire “mari” romane postmoderniste apocaliptice, escatologic-milenariste, cladite prin recurs la motivele ori “miturile” enigmei, conspiratiei oculte, catastrofei etc., romane de tip “pynchonian”, cu obiective ambitioase, iata ca azi par sa fie mai degraba “în carti” scrierile prozastice fragmentare, minimaliste, intimist-”deprimiste” ori care flirteaza cu modalitatile prozei comerciale haut de gamme. O aparenta dominatie cvasi-institutionalizata a canonului optzecist, ce parea instalata solid si durabil, e deodata, iata, subrezita si chestionata polemic de emergenta unor optiuni post-postmoderniste destul de diverse, între care si aceea a unui “nou realism”.
De fapt, ceea ce mi se pare a fi caracteristic pentru etapa actuala, în materie de canon si canonizare, ar fi pluralismul, pluralitatea si interactiunea conflictuala a optiunilor. Nu mi se pare ca ar exista astazi un centru unic de autoritate (cum era, în epoca predecembrista, pleiada criticilor de elita onesti si responsabili): sunt mai multe, aflate în permanenta rivalitate, configurate, în oarecare masura, pe baze “generationiste”, dar si, în primul rand, pe temeiul unor afinitati de viziune estetica. Din “rafuiala” cordiala a acelor centre de prestigiu în materie de receptare si valorizare literara se va putea contura, la un moment dat, un canon obstesc, acceptat consensual. Ori poate ca nu, poate ca subiectul va ramane sub semnul pluralismului: e greu de anticipat.
2. Cateva cuvinte despre autorii care “s-au afirmat”-”s-au impus” ori pe care îi “selecteaza memoria”. Bineînteles ca selectia si mentionarea nu pot fi decat subiective. S-au “afirmat”, în acesti ultimi (15!) ani nu neaparat autori care au debutat ori au devenit scriitori în aceasta perioada. Unii, deja cunoscuti si eventual apreciati în perioada antedecembrista, s-au afirmat cu adevarat, spectaculos ori concludent, de-abia în “ultimii ani”. In unele cazuri, s-au “afirmat” cu opere scrise mai demult, iar unii s-au afirmat tardiv ori postum (e cazul unor diaristi ori memorialisti, al unor scriitori ostracizati, marginalizati ori exilati s.a.m.d.). Apoi, “afirmarea” unui autor sau a altuia e ceva greu de diagnosticat cu precizie matematica, în mod asa-zis “obiectiv”. La mentionarea unor nume, nu se poate face abstractie de preferinte. Am combinat asadar criteriul impactului, notorietatii, valvei starnite, succesului (de critica, de cititori), cu acela al preferintelor personale. Adica, mai clar spus: i-am mentionat, dintre cei care s-au “afirmat” public, pe cei a caror afirmare ma bucura. Exista riscul sa fi numit autori care sa nu fi fost (înca?) “selectati” si “recunoscuti” în gradul - dupa parerea mea - meritat.
a) In poezie, s-au afirmat în “ultimii ani” Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Daniel Banulescu. Desigur afirmati si în anii pre-decembristi, de-abia acum s-au afirmat pe deplin, demonstrandu-si importanta si excelenta, poeti precum Paul Daian, Marta Petreu, Mircea Cartarescu, Ion Muresan. Din randurile promotiilor mai tinere, deja afirmat, vizibil si inconturnabil, chiar daca “enerveaza”: Marius Ianus. Inca nu “afirmati” în toata puterea cuvantului, dar iminent “afirmabili”, cu un potential remarcabil: Ruxandra Novac, Elena Vladareanu, Teodor Duna, Claudiu Komartin si alti cativa poeti cam de aceeasi varsta.
Dintre cei afirmati în proza fictionala, “memoria (mea îi) selecteaza” pe Dumitru Tepeneag, Mircea Cartarescu, Gheorghe Craciun, Petru Cimpoesu, Gheorghe Iova, Alexandru Ecovoiu, Daniel Banulescu, Catalin Tîrlea, Ionut Chiva.
O mentiune speciala se cuvine facuta despre Livius Ciocarlie, autor care - afirmat, cunoscut si pretuit în mod superlativ si înainte de 1990 - de-abia în acesti “ultimi” (15) ani si-a dat masura si si-a dezvaluit identitatea literara esentiala, care este de prozator. Printr-un consistent sir - postdecembrist - de extraordinare carti aproape inclasabile, carti fragmentare si “hibride”, în principiu nefictionale (sunt, aparent, apartinatoare deopotriva diaristicii, memorialisticii si eseisticii), de fapt (si) fictionale (sunt toate, în fond, sofisticate autofictiuni), scriitorul s-a (re)”afirmat” ca mare, incomparabil prozator.
c) Mihail Sebastian, Ion D. Sarbu, Alice Voinescu.
d) Eseul e, probabil, “genul-vedeta” al acestor ani, “rasfatat” si bogat reprezentat (fiind, însa, rareori pur “literar”, de regula purtator al unor noime “de specialitate”, din diferite domenii ale cercetarii si gandirii: filozofie, teologie, politologie, sociologie, istorie literara, istorie a ideilor si mentalitatilor, istorie pur si simplu, cugetare moral-politica etc.). Optiunile mele: Marta Petreu, Ion Vartic, Ciprian Siulea.
In critica literara exceleaza Stefan Borbély, Al. Cistelecan, Octavian Soviany, Ion Simut, Mircea A. Diaconu. Din randul generatiilor mai tinere - dupa un fel de “pauza” de aproape zece ani, rastimp în care energiile creatoare reflexive si scripturale ale celor foarte tineri par sa fi fost atrase mai degraba de alte discipline (filozofie, patristica, istoriografie, politologie, eseistica de diferite nuante, alimentata de stiintele umane) decat critica literara - se afirma, din nou, critici remarcabili: s-a afirmat un Paul Cernat, s-a afirmat (stralucitor!) un Daniel Cristea-Enache, acestia fiind urmati de aproape de cativa emuli redutabili, înca si mai tineri, cu afirmare iminenta, ca Mihai Iovanel si Andrei Terian.

ELENA VLADAREANU “Granzii” literaturii de ieri si-au pierdut din prestigiu

1. Mai degraba decat o schimbare, s-a produs o repozitionare si o regandire a literaturii. Cea mai vizibila consecinta a acestui proces este disparitia canonului oficial, existent înainte de decembrie ‘89. O schimbare fireasca, naturala, petrecuta cu de la sine putere, fara interventia cuiva - a criticii literare, a dezbaterilor etc. Scriitorii care odinioara contau nu estetic, ci doar propagandistic, au disparut (si bine au facut!).
Totodata, “granzii” literaturii de ieri (Breban, Buzura, D.R. Popescu etc.) si-au pierdut din prestigiu. Chiar ar fi interesant de vazut ce se poate face pentru a-i aduce pe acestia în atentia cititorilor tineri de astazi. Ei sunt totusi prezenti în manuale, deci intra cumva la categoria obligatiilor de lectura. Insa dincolo de asta, cum ar trebui promovata literatura lor pentru a o face vandabila? Sau, punand altfel problema, literatura lor mai conteaza? Tocmai în asta consta, cred eu, repozitionarea cartilor în rafturile literaturii romane. S-a recuperat o zona a literaturii pana nu demult ignorata. Incepand cu Sebastian, Bonciu, Fîntîneru, Blecher, continuand cu Tepeneag, Leonid Dimov, Mazilescu, Mircea Ivanescu. Emil Brumaru si Serban Foarta au devenit foarte populari. Chiar si Mateiu Caragiale a înregistrat o revenire spectaculoasa dupa revolutie. Pentru a nu vorbi de Eliade, Cioran, Ionescu. Gellu Naum a devenit rapid un poet român important (printre cei mai importanti).
Optzecistii au urcat rapid în topuri, la fel targovistenii. Poetele au ajuns în primele randuri, iar vocea lor s-a facut mai auzita în ultimii ani: Angela Marinescu, Nora Iuga, Marta Petreu, Mariana Marin. Gabriela Adamesteanu si Sonia Larian în proza.
In acest context, critica literara a suferit o modificare formala. Daca pana nu demult, contau volumele de critica, acum conteaza prezenta cat mai activa în publicatiile de gen. Au ramas cativa critici literari importanti, care mai degraba îsi folosesc prestigiul (moral si estetic) capatat nu acum, ci înainte de ’89 sau în primii ani de dupa revolutie. Asa cum sunt, de exemplu, Nicolae Manolescu si Eugen Simion. S-au remarcat dupa revolutie, printre altii, Dan C. Mihailescu, Al. Cistelecan, Stefan Borbély.
2. Raspunsul la aceasta întrebare nu poate fi decat unul restrictiv si, mai mult ca sigur, nedrept. E aproape imposibil sa fi parcurs tot ce s-a scris în ultimii cinci ani, în proza, poezie, eseu. La poezie, cel putin, a alege doar cinci autori este o nedreptate facuta altora (pe putin tot atatia). Asta pentru ca s-a scris multa poezie si de buna calitate. Mai este o alta problema: un autor nu este obligatoriu sa se impuna la momentul debutului. Devine important abia în momentul în care e citit, descoperit de cititorii tineri. De exemplu, Cristian Popescu - cred ca în acesti ultimi ani a fost mai important ca niciodata. In alta ordine de idei, avand în vedere ca întrebarea nu se refera la o situatie generala, ci la una personala (la propria mea selectie), trebuie sa spun ca pe cei mai multi dintre scriitorii selectati i-am descoperit chiar în ultimii cinci ani. Prin urmare, lista mea arata în felul urmator:
Poezie: Cristian Popescu, Daniel Banulescu, Ioan Es. Pop, Stefan Bastovoi, Marius Ianus, Dumitru Crudu (primii cinci care sunt, de fapt, sase). Judith Meszaros, Mihail Galatanu, Ruxandra Novac, Dan Coman, Letitia Ilea, Ioana Nicolaie, Adela Greceanu, Iustin Panta, Adrian Urmanov, Domnica Drumea, Floarea Tutuianu.
Proza fictionala sau/si nonfictionala: Mircea Cartarescu, Ovidiu Verdes, Cecilia Stefanescu, Mitos Micleusanu, Felicia Mihali. Plus Dan Lungu, Florin Lazarescu, Dan Lucian Teodorovici, Alexandru Vakulovski.
Jurnale - memorii: Matei Calinescu, Livius Ciocîrlie, Ioana Em. Petrescu, Traian Chelariu.
Eseuri: Radu Pavel Gheo, Ruxandra Cesereanu, Simona Popescu, Ciprian Siulea, Ion Iovan (acesta din urma cu o carte excelenta despre Mateiu Caragiale), Adriana Babeti.
Critica literara: Nicoleta Salcudeanu, Nicoleta Clivet, Mihai Iovanel, Luminita Marcu, Daniel Cristea-Enache.
N.B. Ordinea autorilor este pur întamplatoare. I-am amintit asa cum mi i-a livrat memoria.
Ar trebui sa existe o sectiune aparte si pentru scriitorii cu un statut incert, asa cum sunt cei care au plecat din Romania si ale caror carti au ajuns aici prin traduceri: Gabriela Melinescu, Andrei Codrescu, Matei Visniec. Sau Ardian Kuciuk, albanez de origine, dar care scrie în limba româna o literatura dementiala. Cartile pe care e greu sa le fixezi într-o categorie anume, dar care nu pot fi ignorate: cartile Irinei Nicolau, monografia Bucurestiului de ieri si de azi a lui Adrian Majuru, volumele despre comunism semnate de Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Paul Cernat, Ioan Stanomir. Enciclopedia exilului literar romanesc a lui Florin Manolescu. O alta carte aparuta nu cu multa vreme în urma si care are un statut la fel de incert este volumul lui Eugen Istodor, Vietasii de pe Rahova. Un volum foarte important de publicistica, un gen putin exploatat la noi.
3. Lucrurile sunt, daca nu relative, cu siguranta foarte subiective, atata vreme cat le conditionam de o lista a memoriei literare. O lista proprie, presupun, pe care fiecare din noi opereaza schimbarile sale, în functie de gusturi, de literatura pe care o mai poate citi sau nu, de cartile pe care le citeste din obligatie sau din placere. Prin urmare, citesc greu si doar daca îmi propun cartile (mai ales de proza) aparute înainte de ’89. Cu exceptii notabile: Stefan Agopian, Stefan Banulescu, într-o oarecare masura Marin Preda. Cred ca Mircea Cartarescu a castigat foarte mult, dar nu prin poezie, asa cum a devenit cunoscut, ci prin proza, cu care chiar poate ocupa o pozitie aparte, si nu doar la noi.

Ancheta realizata de Cristina Spatarelu

CRISTINA SARBU Avanpremiera Festival International “George Enescu”, septembrie 2005

Mormantul compozitorului roman George Enescu se afla la Paris, în vestitul cimitir Père Lachaise, in vecinatatea lui Georges Bizet. Placa, inscriptionata simplu si frantuzit ENESCO, atrage atentia cunoscatorilor.
Au trecut 50 de ani de cand George Enescu (1881-1955) a trecut în lumea umbrelor, lasand însa în urma sa o lumina a carei intensitate creste, daca ar fi sa aduc în sprijinul afirmatiei mele numai ultimele montari ale operei Oedipe la Berlin, Viena si, cel mai recent, la Cagliari, în interpretari de exceptie. “Interpretari de exceptie” ale marilor opusuri enesciene ca si ale unor partituri de referinta pastrate si confirmate de catre istoria muzicii, prezenta în tara noastra a maestrilor vietii muzicale internationale de astazi, sunt si ambitiile celei de a XVII-ea editii a Festivalului International “George Enescu” ce se va desfasura între 4- 20 septembrie la Bucuresti, în acest an omagial, 2005. Arcul peste timp va fi sustinut de concertul inaugural (duminica, 4 septembrie), cand, în Sala Mare a Palatului, Horia Andreescu, la pupitrul Orchestrei Simfonice a Filarmonicii “George Enescu”, va ridica bagheta pentru primele acorduri ale Rapsodiei Romane nr. 1 în La major op. 11, urmata de Simfonia nr. 1 op. 9 în Mi bemol major si de concertul final (marti, 20 septembrie), cand, pe scena Ateneului Roman, Orchestre National de France dirijata de Kurt Masur va interpreta Uvertura de concert în caracter popular romanesc op. 32, în La major. Intre aceste repere extreme, interpreti romani si straini vor prezenta cateva dintre marile momente ale creatiei enesciene, opera Oedipe (ultima versiune a Operei Nationale din Bucuresti în regia lui Petrika Ionesco), Suita nr. 1 op. 9 în Do major (Kirov Symphony Orchestra, dirijor Valery Gergiev), poemul simfonic Vox Maris op. 31 (Israel Philharmonic Orchestra, Corul Academic Radio, dirijor Zubin Mehta), Suita nr. 2 op. 20 în Do major (London Philharmonic Orchestra, dirijor Cristian Mandeal), Sonata pentru pina op. 24 nr. 1 (Gerhard Opitz), Cvartetul de coarde nr. 2 op. 22 nr. 2 în Sol major (Wiener Philharmonic Quartet), Cvartetul cu pian nr. 2 op. 30 (Schubert Ensemble)...
Reputatia marelui organizator de viata muzicala internationala Ioan Holender, directorul emblematicei institutii de spectacole care este Opera de Stat din Viena, sta si de asta data garantie pentru o manifestare muzicala internationala de mare, foarte mare prestigiu, al carei presedinte de onoare a acceptat sa fie. In aceasta toamna vor veni - sau vor reveni - la Bucuresti, printre altii, si Bobby McFerrin, Teatrul de Balet “Eifman” din Sankt Petersburg, formatia King’s Consort, violonistul Nigel Kennedy, fantasticii Saint Martin in the Fields, solist si dirijor Muray Perahia, Capela de Stat din Dresda, dirijorii Vladimir Jurowski, Sir Neville Marriner si Sir Roger Norrington, Orchestra de Camera din Lausanne, dirijor si solist Christian Zacharia, Shlomo Mintz, Barbara Hendricks si Marjana Lipovsek, Elisabetha Leonskaya. Parte dintre acesti oaspeti vor concerta si în tara, la Timisoara, Cluj si Iasi. Sa nu uitam ca, în paralel cu aceasta fantastica desfasurare de valori muzicale consacrate în întreaga lume, la Bucuresti se va desfasura si Concursul International “George Enescu”, cu sectiunile pian, vioara, muzica de camera si compozitie. Cu informatii mai amanuntite despre acest concurs vom reveni în momentul în care organizatorii ne vor pune la dispozitie informatiile de ultima ora.