Bucurestiul Cultural, nr. 15/2008 (II)

RADU ALDULESCU
Io te-am iubit cu disperare

La iesirea din Bucuresti, dupa halele supermarketurilor si depozitelor de tot felul, imediat pe dreapta lasasera in urma un cimitir privat, ortodox si al Sfintilor Mihai si Gavril, dupa cum scria pe firma de deasupra portii decupate in gardul inalt de beton, ca de fortareata in desert: un tarc dreptunghiular perfect, inscriptionat pe latura dinspre sosea cu litere negre cat un stat de om: http://www.cimitir.ro/. Cupola capelei, o jumatate de sfera, te-ar fi dus cu gandul la o moschee, si mai vazura din fuga microbuzului gazonul ingrijit, aleile cimentuite delimitand parcele dreptunghiulare identice, umplute cu monumente funerare identice, aliniate ca soldatii.
Robert parca s-ar fi straduit sa se minuneze:
- Cat de repede se ajunge cu microbuzul asta! Altadata faceai aproape opt ore schimband trenuri si rate si asteptand in gari si autogari.
- Cand se intampla chestia asta? intreba Andreea mimand la randu-i interesul si entuziasmul. N-avea decat sa-si inchipuie ca plecasera in excursie sau in vacanta, pai cum dracului, aveau ceva bani la buzunar, de plimbareala si cheltuiala, iar Robert pretinde ca ar cunoaste zona si i-ar avantaja... Cand ai mai fost pe acolo?
- Pai sa tot fie niste zeci de ani.
O poveste dupa care zadarnic ar tanji, desi ar fi un bun prilej sa se lase cotropit de nostalgie. Doinita il adusese incoace, in Frasineni, la ai ei si petrecusera un sejur de doua luni si ceva, dupa care s-a rupt filmul din pricini pe care nu s-ar mai osteni sa si le aminteasca. Pai sa tot fie, cat? Treizeci si patru de ani, da-bineinteles, de atunci n-a mai vazut Frasinenii si nici pe Doinita, care era mai tanara cu cativa ani decat Andreea, iar el inca si mai tanar, un baiat-barbat trecut prin multe si grele, prea multe si prea grele ca sa stea in loc sa se uite-n urma. Cele doua luni petrecute in Frasineni tineau de un trecut de care n-a simtit nevoia sa se sprijine in vreun fel si uite acum ceva il indeamna sa revina intr-un loc din care n-ar mai recunoaste nimic. Si el e un altul, si femeia care-l insoteste. Doinita si cei din neamul ei aveau ochii mijiti, asiatici, cu luciri iscoditoare, ca ai salbaticiunilor, ten argilos si pometi proeminenti. Incerca sa si-o aminteasca pe Doinita si pe sora-sa Lentica, comparandu-le cu Andreea cea blonda roscovana, cu pistrui pe umeri si pe ceafa si ochi mari de culoare deschisa, de un albastru apos si dus, de o senzualitate pervers generoasa, cum au curvele si cei predispusi la visare, deliruri, crize... Se vedea mangaind pubisuri de diverse conformatii, ca niste boturi de vitei cautand ugerul cu rasuflari de aburi calzi. Ce-l indemna sa revina? Poate ceva ca o pedeapsa, cu atat mai aspra cu cat si-o administra de unul singur. Andreea batea campii de o vreme:
- ... o casa frumoasa si ieftina, taticutule, ca pentru noi. Cat de departe, nu-mi pasa. In munti, in varful muntelui, dintotdeauna mi-am dorit cat mai departe de oameni... Ai adormit, taticutule? Vorbesc singura, ca proasta.
Intors pe jumatate cu ceafa spre ea, Robert scutura din cap iritat in semn ca nu. In pofida aparentelor, el nu e si nu va fi vreodata vreun mosulica pe care-l prinde somnul din senin la televizor sau citind ziarul sau uitandu-se pe geam. El nu doarme de altfel nici cand viseaza, ca acum, veghind cu ochii intredeschisi peisajul derulandu-se din fuga microbuzului.
- Iarta-ma, taticutule, am zis ca dormi, da’ vad ca citesti o carte.
Citeste o carte, da-bineinteles, bancul ei cretin si subtil, plin de aluzii inteligente. Da-bineinteles ca ea nu-i o femeie pe care s-o lase singura nici cand esti cu ea. E ca un copil sau o tarla de copii, care trebuie distrati si tinuti totodata sub supraveghere. Se plictiseste repede si atunci e gata sa faca nefacute.
- Andreea, te mananca-n cur?
- Hai sictir, taticutule, nu fi porc.
- Poti sa taci? Chiar n-am chef...
- Mi s-a parut c-ai adormit si-am zis sa te-nvelesc. Sa nu te traga la noada, taticutule.
- Iar esti obraznica, Andreea. Ma lasi?
- Oh, taticutule, esti plictisit.
Nu era nicidecum plictisit. Se concentra doar pentru a recunoaste locurile de pe traseu. Efortul concentrarii parca ar fi scurtat drumul.
Acum se calatoreste mai repede decat pe vremea tineretii lui, da-bineinteles, in primul rand pentru ca timpul are alta consistenta, care da si plictisului alta consistenta, potrivindu-se tot mai anevoie cu felul de a se plictisi al femeilor. Doinita era muncita de alt soi de draci decat ai Andreei, si nu doar pentru ca erau diferite ca infatisare, ci mai ales din pricina schimbarii consistentei timpului, despre care Robert e sigur ca l-a schimbat si pe el insusi mai mult decat au reusit sa-l schimbe cei treizeci si patru de ani scursi de atunci...
Timpul diluat, debilizat, fragilizat se contopea cu vederea lui ce devora lacoma peisajul din fuga microbuzului, curgand prin amiaza insorita de aprilie ca sa lase-n urma campuri de parloaga, ierburi uscate incalcite, tufe de ciulini, semanaturi, lacuri si cursuri de ape curgatoare traversate peste poduri de sosea, liziere de padure, tivind orizontul, case si sate razletite in zare, silozuri, ruine de grajduri dezafectate, balastiere inconjurate de gramezi de nisip si pietris, hale, depozite cu stive de cherestea si gramezi de busteni, spatii vaste de parcari cu tiruri, moteluri cu pensiuni, terase cu gratare si mese de plastic, drumuri de tara mistuindu-se in nori de praf, pasarele pentru sosele si cale ferata; fabricile si combinatele siderurgice, chimice sau petrochimice de la marginea oraselor erau si ele niste tarcuri, mult mai vaste decat cimitirul acela privat, si de forme sovaielnice, trasate de garduri din placi de beton inaltate uneori cu fasie de sarma ghimpata, ce inconjurau estacade si instalatii cu recipienti si tevaraie, ventile uriase si conducte groase izolate cu tabla, vagoane de marfa si vagoane cisterna incremenite pe liniile ferate de triaj uzinale, parcuri de rezervoare de solventi uriase, sferice si cilindrice, cosuri-furnale care fluturau spre cer ca pe niste drapele sfasiate flacarile gazelor arse... Peisajul ii era familiar si parca ar fi dat sa retrezeasca in el vremurile acelea de demult care curgand diluasera timpul. Ii suna in cap un cantec in voga in epoca discurilor Electrecord cu Maria Ciobanu si Ion Dolanescu si altii asemenea lor: sa am bani de cheltuiala as veni la primavara... vechea poveste a dorintei reintoarcerii din moarte in viata si-n tinerete, tanjirea, regretul, marea nedreptate si perversitate. Ti se face o porcarie incredibila: si ce draga mi-a fost viata si-uite pier cum piere ceata... O jalnica jelanie de inima albastra in definitiv, care devenea insa altceva cantata de glasul acela de femeie unduitor-invaluitor, de o limpezime neverosimila, divina. Robert diviniza pur si simplu glasul acela si tocmai ca-n ton cu vremurile si cu statutul ei de vedeta nationala, cantaretei i se spunea Privighetoarea Carpatilor. O asculta pe discuri, la radio, uneori o vedea la televizor, iar de cateva ori a vazut-o pe viu, de aproape, de pe primul rand de langa scena la niste spectacole de la Sala Polivalenta. Mai incoace s-a intamplat sa afle ca-i nascuta in zona, dintr-un sat vecin cu Frasinenii si fiind de-acum sarita binisor de saptezeci de ani, i s-ar potrivi mai bine decat pe vremuri vorbele cantecului. Primavara e iarasi in toi, hranind parca amintirile lui Robert, care au rezonanta glasului acela emanand un soi de tanjire descantata-leganata, insinuanta si fatisa totodata, scaldata intr-o lumina lichida, ca un fel de linistire de dincolo de linistirea mortii, si par sa-l puna in pielea celei ce se voia stapana pe curgerea timpului, cu bani de cheltuiala, sa se intoarca din moarte inapoi in viata si-n tinerete.
Se intorcea nu din moarte sau de la capatul lumii, desi el cu Andreea or fi fost prin partile astea la fel de straini ca in Bucurestiul de unde plecasera sa nu se mai intoarca, ca si goniti, pe un drum purtandu-i prin orase si asezari ce le deveneau pe loc familiare prin cartierele-ghetou, aceleasi blocuri cu fatade afumate sau zugravite in culori palide, coscovite, care n-apucasera sa cotropeasca si sa inlocuiasca definitiv cladirile oraselor vechi, interbelice, dar n-ar mai fi avut mult.
Asta fusese anul trecut in octombrie. Vremea se racise dintr-o data. De pe o zi pe alta ploaia se amesteca cu lapovita, iar intr-o noapte a fulguit si a pus-o de doua degete, doar cat sa invartoseze zloata pe strazi. Iarna dadea sa vina mai devremne, parca tot in ciuda lui Robert, care mergea pe a patra luna de cand facea pe paznicul unui grup de magazine de la parterul unui bloc lung de pe soseaua Mihai Bravu. Trei patroni puneau mana de la mana sa-l plateasca, ca sa patruleze de-a lungul a saptezeci de metri de trotuar, de la opt seara la sapte dimineata, la o adica un job de toata bafta pentru unul ca el, picat ca din cerul noptilor acelea diluat de o ceata purpurie, o mana cereasca amestecandu-se de-acum cu lapovita, insufletindu-l sa marsaluiasca prin lacarie ca si descult. Adidasii rupti, dezlipiti, parca l-ar fi motivat sa indure in credinta frigul si umezeala, cu un soi de jubilatie masochista. Dupa aproape o jumatate de an de cautari zadarnice, de patru luni isi rumega neabatut bucuria izbanzii invartindu-se pe bucata aia de trotuar ca un animal captiv. Optzeci si unu de pasi in sus, optzeci si unu in jos, un minut si inca unul si inca si inca, pe traseul acela in cerc al patimirii si mantuirii; inalt, slab, cocarjat, curbat ca un ac de undita, supt la fata si cenusiu, cu pletele cenusii, caltoase si infoiate, inghesuite sub gluga hanoracului, s-ar fi cuvenit poate sa-si aminteasca ce bine-i picase candva sa-si faca de lucru cu cazmaua printre cripte si monumente funerare, da-bineinteles, nu-i de ras si nici de plans, dintre toate muncile si meseriile care-i dadusera o paine de mancat, poate ca cel mai trainic se lipise de sufletul lui aceea de gropar. Dupa varsta de treizeci de ani o facuse niste ani buni, cu intermitente, cu pauze tot mai mari, pana i se aplecase si renuntase definitiv.
O meserie banoasa altminteri, pe langa ca sanatoasa. E un bun exercitiu adica s-o iei din pripa, sa incepi sa asuzi dimineata pe racoare scurmand pamantul cu cazmaua sau tarnacopul. Dupa pranz, cand vin cu mortul, de cateva ceasuri esti gata si nu-ti mai ia nici o jumatate de ora dupa slujba de la groapa ca sa-l cobori inauntru si sa-l acoperi cu pamant si uite-acuma se face seara. Vesnica lui pomenire, astfel treci prin zi ca si prin anotimpuri: transpiri si iarna pe ger cand izbesti cu tarnacopul in pamantul inghetat bocna, si tot asa treci prin vara si toamna si prin crapatul de cadura din miezul verii, cand curg de pe tine sapte randuri de ape si nu te gandi ca fara folos: mortii ii dadusera o paine buna de mancat mereu, macar ca ajunsese la o saturatie care nu-l mai lasa, si asta poate unde n-o luase chiar din pripa, vezi, nu se apucase de groparie la cincisprezece sau optsprezece ani, ci abia la treizeci. Crezuse, i se paruse ca o astfel de meserie i-ar simplifica viata cumva, netezindu-i calea spre pocainta, pentru toate pacatele tineretii lui grele ca pamantul, dar trebuie ca se inselase si oricum n-ar mai fi rezistat: cu timpul mortii devenira tot mai grei, mai grei si decat pacatele si decat pamantul pe care-l dadea afara din gropi, cand ii cara de la capela cu caruciorul sau targa, si la fel de greu era si mirosul lor de carne stricata. Oricat de bine or fi fost imbalsamati si oricat de frig era afara, mirosul de hoit parca ar fi tras dupa el pachetele cu pomana impartite la groapa, copanelele de pui, pilaful, coliva din celofan sau din paharelele de celofibra, placintelele, prajiturelele, sticlele de vin si tuica de turnat pe mormant si de dat pe gat sa spele gustul mortii, dar mai mult naclaindu-l si invartosindu-l.
Bine zis ca ajunsese la saturatie; cimitirele erau singurele locuri unde s-a stiut mereu satul si cu bani de ajuns in buzunar, impacat cu sine si cu lumea si oricum acolo avea cel mai mare credit, in noua cimitire din Bucuresti prin care s-a perindat aproape douazaeci de ani si-n care s-ar putea intoarce oricand la o adica, dar uite ca nu. Oriunde in alta parte, dar acolo nu. Unde atunci? Ca si cum ar mai avea de unde alege, la cei cincizeci si opt de ani ai lui. Pai nu ca s-ar fi subrezit prea tare de la frigul si umezeala din gropi, fiindca nu te gandi ca pamantul trage, trage al dracului, da’ cui i-ar mai da mana sa se incurce cu unul ca el? Patronii din ziua de azi, da-bineinteles, nu mai e ca pe vremuri si nici el nu mai e cum a fost. Toti se uita sa stoarca din tine cat de mult, daca ar mai avea ce... Varsta, deh, ca si o infirmitate, ca o mana moale, beteaga, care nu te mai ajuta nici sa duci lingura la gura... Ai aflat si inca ai sa mai afli cum e cand se uita stapanul stramb la tine, citindu-ti pe fata nu doar ca ai carat la groapa vreo mie de morti, ci si ca esti si tu pe picior de plecare, macar ca asta se poate citi pe toate fetele, moartea, dar nu te gandi ca pe unele se citeste mai limpede decat pe altele... Sotioara lui Andreea, la cei treizeci si sapte de ani ai ei, s-ar spune ca n-a aflat inca si nu stie. Ar fi corespuns ca varsta si ca prezenta intr-un butic sau magazin de confectii, ba chiar si-ntr-un birou de agentie imobiliara, si totusi prin atatea locuri pe unde incercase nu reusise sa fie pe placul patronilor decat pe termen extrem de scurt, cel mult o luna, dupa care i se taia. N-ar fi mare lucru sa crezi c-ar fi indreptatita sa ceara de la viata ceva mai mult decat un butic sau birou de agentie... Ba bine ca nu: tocmai pentru ca i-ar fi putut fi tata, taticutul ei Robert o simtea mai bine si decat taica-sau si ar fi cam stiut ce-i trebuie ca s-o ia din loc. De o buna bucata de vreme insa, nu mai avea rabdarea si nici tactul necesar ca s-o trezeasca la realitate, iar uneori ar fi fost gata sa accepte ca nici interesul. E cam dusa, ma rog, la un moment dat chiar s-a gandit ca o femeie cu mintea cat de cat adunata, care stie ce vrea si pe ce pamant calca, nu s-ar fi incurcat cu unul ca el. N-avea decat sa creada asta, c-ar fi mai castigat s-o lase in plata ei, chiar si chinuindu-se s-o hraneasca...
Nu doar la patroni, ci si la barbati in general n-ar avea priza decat pe termen scurt. Pret de cateva ejaculari, sa zicem, si oricum el cam profitase de chestia asta, constrans de imprejurari vitrege intrucatva. Adevarul e ca nici el nu prea stiuse ce vrea si pe ce pamant calca, daca ajunsese la cincizeci de ani fara nici o bruma de agoniseala, ca si pe drumuri; se pregatea sa moara intr-o camera de camin de nefamilisti dintr-un bloc aflat candva in custodia Intreprinderii de Masini-Unelte si Agregate, pe care o impartea cu un tovaras de-un leat cu el, dedicat trup si suflet patimii betiei, fara urme de mila ori regrete; purta omul si un nume cumva predestinat: Neghinita, Ion Neghinita... La o adica se potrivea cu Robert Diaconu, caruia i se mai spunea uneori si Robert Diavolul. Da-bineinteles ca ei se potriveau, de vreme ce soarta ii adunase impreuna de vreo doi ani, macar ca Robert avea unele retineri si remuscari in privinta bauturii si altor vicii. Daca nu cumva le-o fi fost scris sa moara impreuna acolo, unul in bratele celuilalt, si uite ca Robert a scapat la mustata, comutandu-i-se si amintindu-i-se pedeapsa printr-o hotarare de ultimul moment. La o jumatate de an dupa ce se mutase la Andreea, in garsoniera ei, trecu pe la Neghinita sa-l vada in ce ape se mai scalda. Pasamite i se facuse dor, batut cum era de ganduri sumbre si aproape izbavitoare: parca s-ar fi intors la vechea locatie si convietuire si deja ii dadea dreptate lui Neghinita, care-l avertizase si aproape ca-l blestemase ca si o nevasta parasita: te bucuri la pizda tanara, Diavole, da’ o sa-ti iasa pe nas.... Stia, stiuse, dar inca ar fi vrut sa afle pe propria-i piele. Peste tot pe unde umblase cazand din lac in put avusese parte de asa ceva, chiar si cu retinerile si remuscarile care mai mult puneau gaz pe focul tembelismelor, masochismelor, dezastrelor si tragediilor de toata mana: haos, spaime, maini tremurande, degete reci, albite si inclestate de haine sa se rupa, oriunde ar fi mers vedea oameni care-si bateau joc de viata lor in fel si chip, atmosfera suprasaturata de durere, esecuri, frustrari, calamitati, sinucideri si crime in lant, lume invartosata in balele diavolului. Ce i-ar mai fi ramas de facut decat sa se lase dus si dat, odata cu viata care merge inainte?
Ar fi putut s-o ia ca pe un semn atunci, faptul ca a gasit vechea locatie, camera in care se oplosise pe langa Neghinita, ocupata de un cuplu de tineri casatoriti. Viata mergea inainte prin ei, da-bineinteles, femeia era gravida in sapte-opt luni, la fel ca sotioara lui Andreea, asa incat ce a fost e nimic pe langa ce va fi... Da-bineinteles ca viata merge inainte. Tinerii insuratei ii povestira de Neghinita, rapus de una din comele alcoolice care-i dadeau tarcoale de ani buni, cu putin inainte de a i se perfecta actele de evacuare din caminul care nu mai era camin de nefamilisti si nu mai era nici al nimanui; concomitent tinerii insuratei isi bagasera pielea in saramura cu niste imprumuturi mari la rude si prieteni, ca sa cumpere camera de la un intreprinzator nepot de parlamentar, care achizitionase blocul en gros si-l reamenajase pentru a-l vinde en detail, cu camera, ma rog, mai ales pentru astia, care stiu ce vor si pe ce pamant calca, viata merge inainte...
Trecusera, uite, sapte ani de la despartirea definitiva de Neghinita. Robert n-ar fi putut spune daca-n folosul sau in paguba lui trecusera anii astia. Tot e bine ca ramasese-n viata, s-o taraie de azi pe maine, cu Andreea, care nu reusea cu nici un chip sa pice la invoiala cu nemernicii aia de patroni; se uita la tine doar sa profite, sa le muncesti pana cazi jos pe nimic si se mai uita sa te si futa, asta e, nu-l costa si nu-l durea burta s-o creada: toti erau cazuti in limba dupa ea, o hartuiau in draci, dar uite ca ea se tinea tare, credincioasa taticutului ei iubit care sa fi tras pe branci s-o merite, vorba cantecului: io te-am iubit cu disperare tu mi-ai facut zilele-amare.
A iubit-o in draci si a tras pe branci si uite ca pana la urma n-a fost chiar degeaba: in sfarsit a dat Dumnezeu si si-a gasit de lucru, tot acum patru luni, ca sa vezi potriveala dracului. Pana si programul i se potriveste cu al lui: de la opt dimineata la sapte seara, schimb invers cu el, incat sa nu ramana copilul prea mult singur inchis in casa, desi asta n-ar mai fi contat cine stie ce. Andreea vindea gogosi, langosi, polonezi, covrigi, pateuri si asa mai departe, la o patiserie din zona, din Dristor; framanta totodata aluat, baga si scotea tavi din cuptor, se specializase, era de nerecunoscut, iute si destoinica ca o masinarie eficienta, care invatase din mers si mergea ca unsa zece ore-n sir. Uite-o ca s-a trezit in sfarsit, silita, constransa, da-bineinteles, chiar i-o fi ajuns la os: datoriile, deh, niste zeci de milioane, Diavolul de Robert nu stie cate si nici nu-l intereseaza. Nu-i apartine, n-a avut de-a face cu asa ceva, el dintotdeauna s-a intins cat ii e plapuma: daca esti satul si cu bani de cheltuiala in buzunar, da-bineinteles ca-i un mare pacat sa-ti mai faci griji, iar lucrurile nu puteau merge decat spre mai bine daca dupa patru luni ea ramasese inca pe pozitie. Mai avea doar doua colege mai varstnice, mai experimentate in manevrele cu cocaraie, care lucrau in domeniu de niste ani, incat ar fi avut tot interesul si s-ar fi priceput s-o bage la mijloc, s-o munceasca pana s-ar lasa pagubasa, sporindu-si astfel creditul la patron, determinandu-l eventual s-o puna pe liber si sa le imparta salariul ei. Robert stie, e mancat de chestiile astea: in opt locuri din zece cam asa se lucreaza in echipa, cu mancatorii care lasa pe dinafara si oameni cu nervii de zece ori mai tari decat ai Andreei. De data asta insa, a iesit pe sufletul ei, poate unde trei inse muncesc cat pentru cinci-sase, patronul fiind cel dintai care profita din plin de pe urma lor, desi le-ar plati binisor, deh, vorba vine ca binisor: patru milioane in ziua de azi e o jale si-un chin. Tot patru milioane ia si Robert de la paznicia lui, de sa dai sa fugi si sa-ti iei campii... Medita invartindu-se pe bucata aia de trotuar, optzeci si unu de pasi in sus, optzeci si unu in jos, un minut si inca unul si inca, pe traseul in cerc al aducerii aminte.
Isi amintea mai cu seama frigul, ceata purpurie, ninsoarea flescaita prin care umbla si de buna seama ca o sa umble mereu, si dupa ce o sa intepeneasca definitiv, ploaia cu spic de zapada spulberata de vant si lovindu-l peste fata...

GEORGE IVASCU
Suntem contemporani cu nasterea unui teatru

N. 15 februarie 1968, Bucuresti - absolvent al Academiei de Teatru si Film din Bucuresti, Sectia Actorie; doctor in artele spectacolului - conferentiar la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti si la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu; din 2006, director al Teatrului Metropolis din Bucuresti - Activitate artistica: numeroase roluri in filme de lung metraj si pentru televiziune (recent: A tale of strife, SUA; Modigliani, USA); peste 40 de roluri in teatru (recent: O noapte furtunoasa, la Catedra UNESCO; Galy Gay la Teatrul de Comedie); peste 100 de roluri la teatrul radiofonic (selectiv: D ale carnavalului, Eduard II, Harap - Alb, Ioana pe rug); regie in tara si in strainatate - Activitate publicistica: numeroase articole in revista Atelier si volumul Logica absurdului
- Premii si distinctii (selectiv): Premiul "Toma Caragiu" pentru debut, Festivalul National "I.L. Caragiale"; Premiul "Jules Cazaban", Festivalul Comediei; Premiul criticii, UNITER; Premiul Fundatiei pentru Teatru si Film "Tofan"; Premiul Fundatiei "Henri Coanda"; Premiul Fundatiei "Alexandru Giugaru"; Marele Premiu pentru Regie la spectacolul Sase personaje in cautarea unui autor, Serbia; Premiul Criticii la Festivalul de Teatru de la Miskoltz, Ungaria; Ordinul Meritul Cultural in Grad de Cavaler, Arta Spectacolului

Pentru inceput, v-as ruga sa spuneti cum a aparut Teatrul Metropolis.
Data de 1 noiembrie 2007 va marca in istoria teatrului romanesc nasterea Metropolis. Va pot spune ca a aparut dintr-o necesitate. Suntem printre cele cateva capitale din lume care au atat de putine teatre. Si Sofia are vreo 52 in zona asta a Europei de Est. Pe piata romaneasca, se cerea sa existe un teatru de proiecte. Toata lumea ma intreaba ce inseamna asta, asa ca o sa va raspund: este o institutie platita, in general, de municipalitate, care a inteles necesitatea de a crea un nou spatiu de teatru, dedicat proiectelor, in special celor ale tinerilor artisti, oferind astfel posibilitatea crearii unor noi locuri de munca. Este un teatru care nu are actori angajati, dar care ofera prin proiectele finantabile ocazia ca actori care au sau nu au contracte sa joace, fiind retribuiti la contract. In plus, Metropolis functioneaza si ca un teatru gazda, oferind sala unor manifestari din alte zone artistice. As vrea sa mai adaug ceva: eu nu ma consider director de institutie, ci un actor care are grija de un teatru si cred ca e frumos sa am sansa unei asemenea provocari.
Ca directie generala, Metropolis urmeaza un concept de teatru hipermarket, pentru ca aici se pot vedea tot felul de produse artistice, din diverse genuri, dar de calitate, in primul rand. Deci, el nu se defineste ca un teatru numai clasic, numai modern, numai de dans sau numai de imagine. Subliniez ca aici nu au ce cauta spectacolele facile si vulgare.
Cladirea a avut si inainte o destinatie teatrala. Puteti prezenta un scurt istoric al acestui spatiu?
Aici, a functionat cativa ani, de prin 1991, Theatrum Mundi, un teatru cu cateva productii interesante, dar ramas aproape necunoscut pentru ca avea spectacole foarte rar, asa incat lumea nu prea stia de existenta lui.
Apoi, era o cladire care statea sa cada. Pentru mine, ca actor, era dureros sa vad ca o institutie de cultura era lasata in paragina. In mai 2006, am avut sansa de a fi numit director al acelui teatru. A doua zi, la prima ora, stateam aici, pe trepte, intrebandu-ma ce sa fac. Usor, usor, am inceput sa-mi conturez o viziune despre ce inseamna un teatru modern. Am vrut sa uit putin de Mundi, bazat exclusiv pe texte romanesti, si am schimbat strategia. Astfel ca, in primul sau an de existenta, Metropolis a accesat texte contemporane straine si romanesti deopotriva, iar anul acesta am apelat si la texte clasice in viziuni moderne: Visul unei nopti de vara, Hamlet (cu premiera in decembrie, intr-o distributie de exceptie), Sfarsit de partida.
Ca profesor, mi-am dorit ca acesta sa fie un spatiu unde un absolvent sa poata propune un proiect, pentru ca e usor dezarmant pentru tinerii care termina actoria sa stie ca nu prea au unde se duce sa fie vazuti. De regula, organizarea altor teatre pe trupe fixe nu poate include intr-un an decat unul, maximum doi absolventi. Si atunci m-am gandit ca ar fi frumos sa nu mai vorbim de o ruptura intre generatii, de o criza. Este bine sa le creezi oamenilor posibilitatea de a fi impreuna. In majoritatea spectacolelor noastre, veti vedea actori cu experienta, renumiti, alaturi de actori foarte tineri, unii chiar studenti. La noi, regizorul isi poate face distributia ideala cu actori alesi de unde vrea el, nu mai este obligat sa se descurce cu ce am eu prin ograda. Un merit al unui astfel de spectacol este ca pune impreuna actori care au bucuria de a juca doar daca simt asta, nu au si obligatia de a ramane in distributie daca ceva nu merge. Cei care raman pana la final si dau si premiera sunt oameni care chiar isi doresc sa spuna ceva. Apoi, faptul ca vine cineva cu sufletul deschis si iti arata un proiect este extraordinar. Nu mai este o comanda pe care o dau eu, ca director, dupa gustul meu: ceva vesel, ceva trist etc.
Dar trebuie sa existe si criterii de selectie a proiectelor, nu aveti cum sa le acceptati pe toate, nici artistic, nici fizic, nici financiar.
In principiu, cel mai des intreb de ce m-ar interesa pe mine proiectul respectiv. In functie de calitatea argumentarii, aleg. Desigur, functioneaza drept criterii valoarea textului si propunerea regizorala. Eu evit cu ostentatie ca spectacolul sa coboare in zona stradala, vulgara.
Revenind la spatiu, v-as ruga sa vorbiti putin despre stilul arhitectural si despre designul de interior, diferite de ale oricarui alt teatru romanesc.
Dupa cum ati remarcat, stilul este usor "iesit din comuna", vorba lui Sorescu. Noi, romanii, ne-am obisnuit ca la teatru si in institutiile publice, in general, sa existe o lipsa de imaginatie nu neaparat a arhitectului, cat a beneficiarului. Si de-asta am cautat un alt fel de stil decat cel monoton, propus in mai toate institutiile culturale. Am discutat cu arhitectul Cosmin Gurau despre Hundertwasser si i-am spus ca vreau un OZN aici, in buricul targului. M-am gandit la Hundertwasser pentru ca el are o filozofie fata de monotonia liniei drepte, combinata cu una de viata, bazata pe elemente naturale (dupa cum vedeti, aici totul e natural: lemnul, pielea canapelelor, florile). Chiar daca interiorul unui teatru este un spatiu captiv, el trebuie sa devina placut imaginatiei. Hundertwasser este si foarte aproape de felul meu de a fi: incerc sa privesc lucrurile cu seriozitate, dar si cu detasare, dupa cum ma obliga viata. Asa e si cladirea. Nu poti spune despre ea ca e doar sobra sau doar vesela.
Apoi, mi-am dorit foarte multa culoare. Lipsa de imaginatie vine si din faptul ca traim tot timpul intr-o zona gri sau intr-una in care, din nefericire, e pe cale sa devina gri. Eu am vrut ca energia de aici sa devina vitala. Mi-a fost frica de prea mult alb, dar si de materiale noi, pentru a nu da senzatia de cladire de birouri. Am incercat sa imbin zona clasicului cu a modernului. In curand, vom avea si lift pentru persoanele cu dizabilitati sau pentru cele varstnice. In doi ani, atat am putut face, pentru ca suntem in Romania si lucrurile treneaza in orice-ti propui. Eu sunt in teatru aproape non stop, iar daca lipsesc fizic, sunt tot la o intalnire in folosul teatrului. Ca artist, eu nu mai ajung nici sa joc si nici sa regizez. Nu stiu daca sa fiu fericit ca am construit un teatru sau trist ca am ucis doi ani din viata mea creativa. Nu stiu daca merita, pana la urma. Prezenta mea totala in mijlocul acestei constructii ma face sa ma intreb cine sunt eu, de fapt. Incerc sa ma comport cu mare grija, pentru ca publicul sa aiba posibilitatea de a evada pentru cateva ore din rutina zilnica intr-o lume a emotiei.
Credeti ca e mai bine ca un director de teatru sa vina dintr-o zona tehnica?
E riscant, pentru ca fiecare profesie isi are secretele ei si presupune un anumit talent si o anumita dedicatie. Nu cred ca un foarte bun manager si doar atat, care ar calcula perfect tot ce inseamna zona tehnica, ar putea fi director de teatru. E un tip de munca pe care doar un om din zona artei, care stie ce inseamna creativitatea, il poate cunoaste. Apoi, mai e ceva: o anumita corectitudine a artistului fata de public.
As vrea sa termin ce incepusem mai devreme. Am incercat sa gandim un spatiu mic in asa fel incat publicul sa aiba confortul unui foaier, care nu este foarte generos, dar este foarte placut. Apoi, exista si posibilitatea de a urca la cafenea. In toate teatrele civilizate din lume se face un lucru a carui obisnuinta la noi lipseste: de a veni la teatru mai inainte cu o ora, de a studia caietul program, de a-ti astepta partenerul de spectacol...
De ce credeti ca lipseste la noi acest exercitiu de socializare?
Oamenii vin cu putin timp inainte de spectacol, ajung haituiti de trafic, intra de-a valma, vad spectacolul si pleaca imediat, nu mai au rabdarea de a mai ramane o jumatate de ora la cafenea. Totusi, Metropolis a creat acest spatiu in speranta ca, usor, usor, va intra si romanul intr-o normalitate. Cafeneaua e foarte moderna, foarte placuta si are produse de calitate.
Ati inceput stagiunea in forta...
Inceputul de stagiune ne prinde cu trei premiere, pentru ca s-a lucrat foarte mult peste vara. Prima, Ajutorul, intra intr-o campanie a noastra impotriva violentei domestice. Cand am aflat ca in Romania mor 3 femei pe zi maltratate, mi s-a parut infiorator. Este o realitate dura, iar spectacolul se constituie intr-un manifest. Femeia din trecut aduce problemele de familie sub semnul unei constientizari. Visul unei nopti de vara este cunoscut de toata lumea, iar la noi are o montare moderna.
Pentru ca avem spectatori care s-au fidelizat la Metropolis, am inceput sa atacam si ziua de luni. Programam spectacole de multe ori la cererea publicului, avem liste de asteptare.
Asta pentru ca aveti si un PR foarte bun.
Avem o atitudine fireasca fata de relatia cu publicul. Exista o grija a noastra de a nu lasa nimic la voia intamplarii. Noi nu functionam dupa "merge si asa". PR-ul trebuie sa fie un foarte bun comunicator, e o profesie pe care trebuie sa stii s-o faci. Monica Iancu-Vladutu a lucrat in televiziune, vine cu un anumit fel de comunicare. Toate relatiile se strica in lipsa comunicarii, dar intre noi si publicul nostru nu se va intampla asta.
Am remarcat si prezenta Metropolis in festivalurile importante.
Da. Intr-un timp atat de scurt, am fost invitati sa jucam peste tot. Mentionez cele mai importante festivaluri din acest an: cel de la Cluj (in mai), cel de la Sibiu (mai-iunie), cel de la Braila (in septembrie), cel de la Galati (octombrie), cel de la Timisoara (tot octombrie), unde piesa Jocul de-a adevarul a primit doua premii, apoi cel de la Piatra Neamt, unde Florina Gleznea a fost nominalizata la categoria "cea mai buna actrita" pentru rolul jucat in spectacolul Opposites attract.
Ati mentionat mai sus ca Teatrul Metropolis gazduieste si altfel de evenimente. Va rog sa detaliati.
Da. Am avut evenimente diverse. As mentiona campania Luna femeii la Teatrul Metropolis, apoi Campionatul National de Improvizatie "Comedy Night Party" (in martie). Apoi, a fost o Prezentare de moda (in iunie 2008). Teatrul Metropolis sustine Campania de promovare a voluntariatului in Bucuresti (iulie) care are ca scop incurajarea dialogului intercultural, a tolerantei, solidaritatii si promovarea tinerilor cu capacitati deosebite prin gazduirea spectacolului Avioane, trenuri si oameni in viteza, concerte rock (Tepi Zepi, de exemplu), spectacole din Festivalul Explore Dance. Avem apoi Programul ICAR care are ca scop sustinerea si promovarea tinerilor artisti prin gazduirea proiectelor independente.
Ce urmeaza la Metropolis?
Un proiect foarte ambitios, de teatru religios. Am semnat un protocol cu Arhiepiscopia Bucurestiului prin care vom selecta texte pe teme crestine (de exemplu, Crima si pedeapsa). Traim intr-o teribila insingurare care nu poate fi combatuta decat punand oamenii impreuna in aceasta diversitate de paradoxuri. Rostul artei a fost de a pune omul intr-o alta realitate care ofera o anumita calitate a emotiei si care-l face sa nu se mai simta pierdut in spatiu.
Apoi, voi declansa o campanie - 150 de spectatori fondatori - care ne-au sprijinit. Avem sansa de a fi contemporani cu nasterea unui teatru si asta nu e putin lucru.

Interviu realizat de Alina Boboc

GABRIELA ADAMESTEANU
Semnul victoriei

Istoria sub semnul ludic

"Putini oameni sunt in stare sa se ocupe de trecutul apropiat. Fie viata din prezent ne captiveaza cu o mare forta, fie ne cufundam in trecut si ne straduim, pe cat posibil, sa-l evocam, sa restabilim tot ce a trecut definitiv. Pana si in familiile mari si bogate, care datoreaza mult stramosilor, s-a instaurat obiceiul ca mai degraba sa fie evocat bunicul decat tatal." Nu acesta a fost cazul si cu Péter Esterházy, cunoscut acum mai mult prin renumele de mare scriitor, tradus in douazeci si cinci de limbi si incununat cu prestigioase premii, decat prin faptul ca este vlastarul celei mai importante familii aristocratice din Ungaria, cu radacini in secolul XII, inrudita cu marile case nobiliare europene. Provocarea lui a fost sa includa atat trecutul apropiat, cat si pe cel indepartat in acest "impresionant poem epic dominat de figura Tatalui" - cum defineste Carmen Musat Harmonia Caelestis.
Motto-ul citat deschide Cartea intai. Propozitii numerotate din viata familiei Esterházy; o suita mozaicata de portrete din galeria stramosilor, care demonstreaza, odata in plus, pasiunea marturisita a autorului pentru ludic si prevaleaza, nu de putine ori, asupra tragicului istoriei. "Literatura europeana are o anumita traditie in a considera jocul ca fiind ceva foarte neserios. Impotriva acestui lucru eu am declansat o lunga si profunda lupta, pe care nu o voi castiga niciodata." Marele scriitor, pasionat jucator de fotbal, i-a facut aceasta sceptica declaratie Elenei Vladareanu in interviul publicat in Romania libera, in vara aceasta, cand a venit la Bookfest, la lansarea Harmoniei Caelestis. In mai toata Cartea intai regasim aceeasi tonalitate ca in pasajul care expliciteaza titlul Harmoniei Caelestis: neutra, lipsita de orice emfaza retorica, o precizie pseudo-stiintifica cu sugestiii multiple: "Tata fusese personajul cel mai complex al istoriei si culturii maghiare din secolul al XVII-lea, in apogeul carieri sale politice obtinand titlul de palatin si rangul de print al imperiului. A transformat castelul de la Kismarton intr-o resedinta de lux, a construit numeroase biserici, la curtea sa au lucrat pictori si sculptori cunoscuti... Tata a scris mai multe volume de poeme, la fel a editat opere cu caracter religios, culegeri de rugaciuni. In 1711, a aparut la Viena culegerea de cantece religioase intitulata Harmonia caelestis, istoria muzicii maghiare considerandu-l pana in prezent un compozitor eminent. In schimb, noile cercetari in domeniu au relevat ca acest calificativ poate fi folosit doar restrictiv. Nu numai pentru ca, fapt dovedit, mare parte din melodiile cuprinse in volum nu-i apartin se stie ca majoritatea compozitorilor contemporani lui au folosit si melodii straine), dar exista posibilitatea ca el sa nu fi realizat (sau nu singur) nici prelucrarea melodiilor, nici compozitiile... Dupa cum reiese din documentele ramase, care se refera la instructia sa fizica si spirituala, intre nivelul eruditiei tatei si Harmonia caelestis in ansamblu, dar mai ales intre straturile mai complicate ale acesteia, se casca un abis care nu poate fi trecut pe podul imaginatiei...".
O fertila ambiguitate se degaja din succintele relatari, multe anecdotice, despre antecesori; unele pastiseaza vechile cronici sau tratate, altele stilul dictionaristic. Un moment sau altul din viata corpurilor care au intrat in traditia unei atat de lungi si glorioase familii este plasat intr-un solemn decor istoric, cu coordonate totdeauna precise. Mai toate presupun familiarizarea cu istoria Ungariei, a Imperiului Austro-Ungar, a Europei, cu Almanahul Gotha, si sunt vazute din unghiul strict al traditiei de familie.
Coplesit, la inceput, de multitudinea ipostazelor parentale, a nenumaratilor tati (toti cei ale caror gene au ajuns, prin intermediul tatalui sau, la personajul narator), cititorul devine treptat familiar cu "lumea disparuta" a nobilei familii, intrate, printr-unul sau altul dintre membrii sai, in mai toate razboaiele si revolutiile epocilor (pana si in "afacerea Dreyfuss"). Numele ei este mitologizat in Ungaria, dar nu numai: "Numele acesta a simbolizat un vis unguresc despre risipitorul bogat, despre domnul care azvarle cu ambele maini banii pe fereastra, o figura numai buna pentru basmele populare... In imaginatia maghiara, numele tatei a insemnat posibilitatea raiului pe pamant... Un mic regat veritabil, dar nu ca micul regat din anecdote, care se termina la marginea satului, ci domnia adevarata, care-l succeda nemijlocit pe regele al batran... A insemnat domenii atat de vaste incat nici macar gastele salbatice nu-l pot survola intr-o noapte. A insemnat castele cu turnuri si creneluri ca-n povesti care, in marea lor plictiseala, se privesc melancolic in oglinda lacului, pentru ca stapanii nu au timp sa le viziteze. La sfarsitul sec. XIX, cand realmente au inceput sa se ruineze conacele unguresti, ...sunt rostite, la drept vorbind, doua nume. Unul este al tatei, celalalt al lui Rotschild".
Instantanee, asemenea fotografiilor, prind oamenii intr-un moment eternizat al vietii lor trecatoare, din care se coaguleaza fulgurant caractere, profiluri morale. Mini-epicul concentrat, pe care se altoieste impresia derutanta a naratorului, deseneaza portrete puternic individualizate intr-o ampla galerie de familie. Iata, de pilda, singuratatea naturala a bunicii: rangul pare, din buna crestere, dizolvat in comportamentul firesc, dar distanta fata de semeni s-a interiorizat in orgoliul nobiliar.   
"Dar in zadar o identific pe aceasta femeie tanara pe care o vad in aceste fotografii de familie, fie in compania surorilor ei, plasate artistic, unele dupa altele..., fie in compania sotului ei, pe scarile principale ale castelului, fie langa soacra ei, la umbra infricosatoarei printese Schwarzenberg, fie cu grebla in mana, cu manecile de la camasa suflecate, viguroasa ca un barbat, avand in jurul ei tarani cu fete confuze, speriate - in aceste fotografii vad mai degraba o ruda necunoscuta... Pe bunica nu mi-o pot imagina decat batrana... O batrana eterna si - cu toate ca-n fotografii niciodata nu-i singura, niciodata! - solitara... Nu i se potriveste nimeni, nici copil, nici adult, nici barbat, nici femeie. N-a fost nevoie sa fie cineva langa ea, iar daca totusi a fost, parea a fi intamplator... Daca bunica fusese intr-adevar o persoana care n-avea nevoie de nimeni, evident ca n-a avut nevoie nici de tata. Adica a avut foarte mare nevoie de el in calitate de intaiul nascut, o familie ca a noastra nu poate exista fara intaiul nascut, baiat, fireste."
Niciodata tonul alb, rezerva, si ea, aristocratica, nu degaja o singura semnificatie. Pasajul citat constata, fara melancolie, incapacitatea prezentului de a ajunge la palpitul vietii de altadata. Dar si datul unic al unei fapturi umane: a fi nascut pentru singuratatea absoluta, cea care nu atrage dupa ea nici tristete, nici frustrare, nici drama. O faptura care isi respira firesc solitudinea, asa cum altii traiesc firesc in turma.

Istoria sub semnul tragic

Harmonia Caelestis, romanul antiepic (caracterizare exacta dupa parerea mea, mai ales pentru Cartea intai) la care Péter Esterházy a lucrat 9 ani, poate fi, la limita, vazut si ca o cronica de familie (probabil) unica in lume, prin cuprinderea temporala si prin originalitatea formulei literare, bazata pe o bogata intertextualitate si facand cu dezinvoltura apel la fictiune si nonfictiune, la relatarea lapidara si la documentul comentat (de la cel medieval, cronicaresc pana la foaia de transport, din 16 iulie 1951, a camionului care a deportat familia contelui Esterházy intr-un sat indepartat).
Dar si o ampla meditatie asupra conditiei parentale - a tatalui -, model si antimodel, faptura atotputernica si fragila, mitologie si realitate - raportat la fiu.
Si nu in ultimul rand asupra modului in care istoria cea mai recenta, comunismul in speta, asa cum a functionat si la noi, a "terciuit" vietile oamenilor. "Asta-i dictatura: amenintare inevitabila si spaima inevitabila, a+s, amenintare plus spaima, dar nu ca si cand jumatate din tara o ameninta pe cealalta jumatate sau asa-numita putere ne ameninta pe toti, ci la toate astea se mai adauga o nesiguranta ingrozitoare, strigatoare la cer, ii este teama si celui care ameninta, si celui care-i amenintat, rolurile strict delimitate sunt nesigure pana la capatul capatului, toata lumea ameninta si tuturor le este teama: exista calau si exista victima, iar intre cei doi se poate face distinctie."
Am reprodus citatul pentru precizia sa nuantata si pentru ca la noi, dupa aproape doua decenii, suntem la fel de departe de similara noastra experienta istorica tratata in alb/negru, condamnata emfatic, manipulata, utilizata ca arma politica si abandonata inainte de a fi inteleasa, la fel ca si celelalte epoci istorice.
Privirea naratorului esentializeaza, surprinde simbolicul sub detaliul anodin, care ar putea fi uneori grotesc, dar mai niciodata nu e. Naratorul schimba cu eleganta, dintr-o o intensa sinceritate artistica, perspectiva, corecteaza ceea ce paruse stabil, imbogatind. Asa cum "va corecta" si Harmonia Caelestis prin Editie revazuta.
Vezi insa si ceea ce nu stii inca sa interpretezi.
Chipul tatei din fotografia veche (Harmonia Caelestis) vorbeste nu doar despre singuratatea aristocratului inocent azvarlit in iadul cotidian al absurdei ispasiri a falselor vini stramosesti, declansata de ghilotina comunismului, ci si despre singura lui solutie disperata de salvare: prin amoralitate, bautura, deriziune, joc. Oricat de socanta, ulterioara Editie revazuta nu va face decat sa detalieze cat de jos fusese impins, cu o incredibila violenta, prin suferinte si umilinte zilnice, sa coboare, urmasul celebrei familii:
"Mai tarziu acelasi lucru l-am crezut despre tata. Ca exista oameni care n-au nevoie de altcineva... Eroare. Desi aproape in toate fotografiile se vede aceasta instrainare lejera. Sta langa frati si surori de parca n-ar avea legatura cu nimic, nici cu propria-i copilarie, nici cu razboiul, apoi chiar cu nimic, o tara noua, straina; nu are nimic, doar pe noi: chiar ca nimic. Contele nimicului.
In fotografie fumeaza semet, chistocul atarna lejer in coltul gurii..., fata ii e toata un zambet, ochii, putin suspecti, e murdar, parca ar fi pilit, e posibil, e doar tanar, de o tinerete de nedefinit, in haine de munca uzate, ponosite, intr-un pulover patat, fundalul nu poate fi recunoscut, parca ar rezema un perete de chirpici, fudul, arata spre aparatul de fotografiat semnul victoriei gen Churchill. Deci, intampla-se orice - s-a si intamplat, de altfel -, suntem invincibili! Pe cap, asezata tantos, intr-o parte, asemeni unei casti militare de asalt, cu smalt alb: o oala de noapte. Un tucal."
Umorul elegant al lui Esterházy nu lasa niciodata loc tipatului, urletelor, vaietului, desi acesta ar fi registrul in care s-ar inscrie tragedia tanarului conte, (cel nascut, printr-o stranie predestinare, in zilele revolutiei lui Bela Kuhn), mostenitorul de drept al Numelui si al Averii pana la 20 de ani. Naratorul isi pastreaza, stilistic, rezerva aristocratica, distanta fata de trivialitatea mediilor in care personajele lui vor fi silite sa traiasca, fata de visceralitatea umanului. Ironia discreta nu acopera dramele, ea lasa scenele prezente in mintea cititorului si dupa ce a inchis cartea: arestarea tatalui (Papi), batut si umilit, meseriile dificile pe care, total nepregatit, trebuie sa le faca, alcoolismul in care cade, disperarea parintilor tineri la moartea uneia dintre gemene, in saracia de nedescris a deportarii.
Nobletea respira prin toti porii textului care nu uita partea joasa a vietii trupesti, dar deasupra lor exista mereu un sens mai inalt. Peste calatoria deportarii in camion, cu femei batrane, una oarba, cu sotia insarcinata si copilul derutat, autorul asterne panza stravezie a umorului, care lasa insa sa se vada povara pusa pe umerii barbatului tanar, intr-o famile care va tine si acolo la pastrarea regulilor ancestrale. Dar ce viata de chin ii asteapta!
"Papi pleaca in zori, iar cand vine acasa e sfarsit de oboseala, sta fara vlaga in cerdac, pe veranda, sta singur, in noaptea intunecoasa. E atat de singur, ca un rege coplesit de gravele probleme ale tarii sale... Apoi sare subit in picioare, gainile se dau la o parte hasaind, asemeni unor curteni speriati... iar cand ajunge la pat, deja doarme.
Parintii mei invatasera repede munca fizica. S-au dovedit capabili, dar au si vrut. Majoritatea celor din Pesta se simteau jigniti pentru ca fusesera jigniti, dispretuiau munca fizica. Tata n-a dispretuit nimic... Chiar a doua zi s-a prezentat ca muncitor necalificat... Apoi au inchiriat in parte pamant... Sapatul cartofilor. Parca erau beti, se clatinau spre casa de oboseala... Palmele batatorite, pielea zdrelita, din loc in loc pana la carne vie...
Mai intai fusese angajat ca sezonier la cooperativa agricola de productie Steaua Rosie din Békasmegyer, se ocupa de cultivarea pepenilor, fiind platit dupa randament. Dupa povestea cu pepenaria, Papi a fost angajat ca muncitor necalificat la Intreprinderea de Intretinere a Drumurilor din Budapesta. Racaitor de drumuri! Uneori, cand lucra prin apropiere, il pandeam cu frate-meu (fara aprobare). Eram tare mandri de el, in timp ce, despuiat pana la brau, nivela bitumul, ii alunecau pe trup niste dare negre de murdarie, cineva ii suiera trecand pe langa el, in curva de ma-ta, conte, iar nu fute drumu? Pe spate si la brau ii lucea transpiratia, la fel si pe frunte, se stergea cu antebratul, isi aranja ochelarii, un profesor despuiat pana la jumatate, se vedea pe el inteligenta, la fel ca si forta."
"Au fost perioade cand a trebuit sa incapem sapte persoane in spatioasa odaie curata de douazeci si cinci de metri patrati. Au despartit odaia in doua cu patura gri, iar imperiul din spate, dincolo de patura, peste mari si tari, i-a apartinut bunicului - totul, exclusiv lui - fapt considerat de toata lumea ca fiind normal. Inclusiv de el."
Epicul isi reintra, timid, si apoi tot mai firesc in drepturi in Cartea a doua. Confesiunile unei familii Esterházy. La sfarsit, ambitioasa constructie romanesca se vede proportionata, ordonata, ca un castel, ca o demonstratie matematica, inconjurata de un halou - ambiguitatea vietii.

"Personajele acestei carti sunt fictive"

"Personajele acestei biografii romantate sunt fictive: ele sunt autentice si au personalitate numai in paginile acestei carti, in realitate nu traiesc si nu au trait niciodata."
Motto-ul care deschide Cartea a doua. Confesiunile unei familii Esterházy s-a dovedit premonitoriu. Realitatea i-a trimis o dovada a atotputerniciei ei autorului care iubeste ludicul si a crezut ca in creuzetul sau literar a putut amesteca dupa bunul lui plac fictivul si nonfictivul. In momentul cand manuscrisul Harmoniei Caelestis era gata, bun de trimis la tipar, autorul descopera un altul, la fel de voluminos: dosarele politiei secrete comuniste maghiare care l-a racolat pe contele Mathias Esterházy, ca informator, probabil in momentul represiunii revolutiei din 1956, cand l-au arestat. O tripla lovitura; in joc se afla credibilitatea unui mare scriitor, coerenta unui personaj pe care s-a cladit o carte monumentala si numele unei mari familii.
Desi derutat si profund ranit, scriitorul, crescut in cultul eroic al familiei, a primit provocarea. Sangele lui va pata paginile Editiei revazute: supunandu-se legilor draconice ale literaturii, se va transforma in cobai, in voluntar pentru testarea medicamentului numit aflarea adevarului, prescris cetatenilor iesiti dintr-o dictatura. Va publica dosarele impreuna cu comentariile sale, intr-o editie bicolora. Tema a incalzit la rosu si atmosfera din Romania, pana s-a coflecit, ajungand doar o arma banala utilizata cand de unii, cand de altii in lupta politica.
Cele doua carti Harmonia Caelestis si proaspat aparuta Editie revazuta ne ofera doua imagini asupra contelui Mathias Esterházy: cea a fiului (cat isi aminteste) si cea a ofiterilor Securitatii maghiare, care l-au silit prin arestare si tortura si apoi l-au cumparat (la pretul ieftin al unei modeste vieti normale) pe descendentul marii familii aristocratice. Dar Editia revazuta nu corecteaza si nu revizuieste in fapt Harmonia Caelestis. Drama personajului, mereu la fel de fictiv, in ciuda multiplelor dezvaluiri, este la fel de dureroasa. In buna traditie postmodernista, romanul nu a incercat sa intre prin efractie inauntrul personajului fictiv. Nu vom auzi niciodata adevarul interior al contelui Mathias Esterházy, dilemele, argumentele, decizia cedarii, ci doar tacanitul asurzitor al masinii de scris Hermes Baby in timp ce loveste masina de scris din care ies cuvintele traducerilor, "cuvintele cu care el n-are nici o legatura, nici n-a avut, nici n-o sa aiba". Inchidem cartea, pastrand in noi imensa disperare din putinele vorbe pe care contele, cazut in ipostaza de clovn beat, le ingaima in fata celui de-al doilea fiu: "Ti-ar place sa fi conte, asta vad. Iti place sa comanzi... o sa vrei sa... Ce sila mi-e! Ehei, tatal meu stia sa comande. Fara sa scoata un cuvant, strafulgerand din priviri. A fost. Ce a fost, a fost... o bagatela. Iata, asta-i ce n-am sa inteleg niciodata... Au terciuit totul, pana la ultimul cui, totul, toata tara... Si cat de perfid! De parca insasi tara ar fi furat de la sine..."
Copilul nu ii va cunoaste niciodata pe adultii care ii sunt parinti; nu ii este dat sa intalneasca decat identitatea lor parentala.
Exista in carte si un pasaj care poate fi interpretat ca un "testament" al tatalui care il indreptateste pe narator sa il caute: "Tu ramai totdeuna copil - m-a intrerupt subit. Am remarcat in vocea lui mandria pe care am interpretat-o drept compliment viclean sau respect fata de pozitia mea filiala. Tu ramai intotdeauna copil, iar eu totdeauna tatal tau. Liniste, apoi, de parca ar fi spus poanta bancului, jubiland: - Pana mor".
Scriitorul care a marturisit ca a vrut sa clarifice, prin Harmonia Caelestis, relatia cu tatal sau stie ca aceasta cautare il conduce insa spre un personaj fictiv: "relatia dintre mine-cel-real si tatal meu-cel-real ar incapea cel mult intr-o nuvela de patru pagini... Tatii nostri sunt departe de noi inclusiv cand ne imbratiseaza, cand ii imbratisam. In acelasi timp, ei sunt langa noi si atunci cand nu ii vedem. Asta o spun in calitatea mea de tata". (interviul cu Elena Vladareanu)
Anamaria Pop, care ne-a daruit in versiune romaneasca inspirata multe dintre cartile lui Esterházy, dar si ale altor mari scriitori din Ungaria, a pus in traducerea acestei saga a familiei Esterházy un imens devotament, un talent de scriitor si o experienta a traducerii care o recomanda de pe acum premiilor literare ale anului 2008.