Bucurestiul Cultural, nr 18/2006

VASILE ERNU

 

Compromisuri vechi si noi

 

 

 

Cand mi-am propus sa scriu cartea Nascut in URSS am pornit de la ideea ca, indiferent in ce sistem traiesti, indiferent cu ce forma de represiune te confrunti, economica sau politica, viata este cel mai de pret lucru: asa ca am incercat, astfel, sa inteleg viata din acea perioada. A doua idee importanta a cartii, care ma obseda de mult timp, e cea legata de problema compromisului. Cred ca varianta facila a celor mai tineri e sa-i condamne pe cei care au trait in comunism si au avut inconvenientul de a fi pusi in fata unor alegeri, situatii care aveau in spate un intreg aparat de represiune. Inainte de a-i condamna, eu sustin ca e bine sa incercam sa-i intelegem. Si, pentru a-i intelege mai bine, am incercat sa raspund la o intrebare simpla: ce as fi fost eu, cum m-as fi comportat eu, daca sistemul comunist ar fi continuat? Si raspunsul meu este la fel de simplu: cred ca, indiferent in ce sistem traiesti, esti pus in fata acelorasi probleme esentiale, iar compromisurile, la randul lor, sunt aceleasi. Fireste, unele sisteme sunt mai subtile, mai sofisticate, iar altele mai brutale. Ca sa ne dam seama cum ne-am fi comportat in vechiul regim, putem sa analizam faptele noastre din noul sistem. Compromisurile pe care le facem astazi sunt cel putin la fel de grave precum cele pe care le-am fi putut face in comunism.

 

Ca postfatator al cartii, mi-am ales un intelectual care este unul dintre cei mai autorizati intelectuali romani, la care tin mult, care este acceptat de majoritatea gruparilor de la noi si cu care, chiar daca nu esti de acord, poti construi o platforma de dialog. Pe atunci nici nu banuiam ca cel in cauza, respectabilul profesor de la CEU, Sorin Antohi, va deveni in doar cateva luni exemplul perfect al tezei la care tin atat de mult: indiferent de sistem, suntem pusi in fata acelorasi alegeri si facem aceleasi compromisuri. Cand am aflat de colaborarea dumnealui cu Securitatea, am acceptat ca, in conditii de santaj si presiune, oamenii cedeaza, mai ales la o varsta atat de tanara. Mi-a fost insa foarte greu sa-i inteleg lunga tacere si, mai ales, accesul la functii in comisii si comitete care implicau obligativitatea de a fi o persoana care nu are nici un acord de colaborare semnat cu aceasta institutie (cel putin). In ce priveste compromisul facut in lumea libera, pe langa faptul ca acesta complica mult situatia lui Sorin Antohi, il si scoate din circuitul academic in care parea destul de bine ancorat. Il scoate din acest circuit fara a-i lua meritele, fara a i se pune la indoiala calitatile si competenta. Este scos din sistemul academic, sistemul birocratic universitar, pentru ca el a intrat in acest sistem apeland la o minciuna fondatoare, iar acest lucru iese din regulile jocului. Daca, in primul caz, Sorin Antohi ne-a pus la dispozitie un text si ne-a promis o carte, in cazul al doilea nu am primit un minimum de explicatii (cu toate ca explicatiile trebuie sa le dea in primul rand institutiei care i-a acordat incredere), ci doar o promisiune ca va reveni.

 

Cazul lui Sorin Antohi este un exemplu important si semnificativ pentru noi, datorat anvergurii si nivelului la care a avut loc, insa nu este decat un caz particular. Ceea ce mi se pare mult mai grav si care trece dincolo de aceste forme si cazuri particulare, este tacerea care se asterne in jurul acestor dezvaluiri. Modul in care se raporteaza intelighentia romana (cu foarte mici exceptii, si acelea vin din zone periferice, de la cei implicati direct sau de la tineri cercetatori romani din afara tarii) nu face decat sa contribuie la un proces mai larg de delegitimare a sa. Procesul de delegitimare a intelectualitatii romane a inceput cu mult timp in urma. Ea s-a petrecut si prin felul in care s-a raportat intelectualitatea romana fata de perioada legionara si prin tacerea care s-a asternut in comunism, ca sa nu mai vorbim de colaborationism. Ea se petrece si in modul in care discursul anticomunist ni se prezinta ca un discurs critic, cand el este de fapt un discurs postfactum, care nu reprezinta astazi decat avantaje (fireste, asta nu inseamna ca perioada comunista nu trebuie analizata si criticata).

 

Acum, in acest caz ma intreb: cum se poate ca o astfel de minciuna sa fie ascunsa atata timp de catre cei care au stiut? Cum se face ca, dupa ce am aflat de acest lucru, tot establishment-ul cultural, care de obicei nu scapa nici un moment sa-i puna la punct pe "deviationistii morali", nu ia nici o atitudine in acest caz? Ba, din contra, exista mai degraba o tendinta de solidarizare. De ce pe "ai nostri" ii tratam preferential, iar pe "ai lor" nu-i iertam? "Lor" nu le-o iertam nici macar pe femeia de serviciu, cu toate ca "al nostru" a avut responsabilitati infinit mai mari.

 

Discut cu foarte multi prieteni si amici pe aceste teme si exista un raspuns pe care-l primesc destul de frecvent: da, ei au gresit, da, ei sunt vinovati, insa ei sunt de partea cea buna. Acest raspuns ma ingrozeste: de cand decidem noi cu atata seninatate si convingere care este partea buna si de cand putem noi accepta impostura doar pentru a salva "partea buna" a lucrurilor?

 

 

 

 

 

MARIA BERCEA

 

Ceai zen

 

 

 

Undeva in zona Gradina Icoanei s-a deschis o noua ceainarie. Am gasit-o destul de usor, desi nu are firma lumioasa, ci doar un carton pe care e desenat un Buddha burtos. Pe poteca de intrare sunt felinare cu lumanari, iar ca sa ajungi la usa trebuie sa treci peste un podet de lemn negru, care traverseaza 80 cm de asfalt. inca din hol te intampina clopotei si bambusi, iar in "saloanele" de ceai, decorul e facut cu paravane de lemn, tatami, pernute si mese foarte scunde, cu picioare groase de bambus. Lumina difuza vine din lampioane rotunde. Patroana amabila se plange ca "cel care face reclamele are foarte multe comenzi" si de aceea nu are firma luminoasa. O rugam sa ne recomande un ceai, si alege primul borcan de pe raft - ceva cu inimioare de jeleu si fructe. Chiar daca decorul e demn de un salon de ceai japonez, ceva lipseste.

 

 

 

*  *  *

 

Intr-o dupa-amiaza, la Muzeul Satului, o maestra a unei scoli japoneze a exemplificat ceremonialul ceaiului. Sub lumina cruda a neoanelor, femeia imbracata in kimono a inceput un fel de dans al obiectelor. A indoit cu grija un servet, a sters cutia cu ceai, bolul si betisorul de bambus pentru amestecat. Apoi, repetand niste gesturi ritualice, care arata "respect fata de oaspeti, dar si fata de obiecte", a preparat un ceai verde spumos, care nu semana deloc cu cel de la ceainarie. Pacat ca la ceremonie au participat cativa ambasadori, televiziunea, fotografi si jurnalisti, ca sunau telefoane si ca microfonul paraia, in vreme ce maestra povestea despre linistea sufleteasca.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Romania virtuala si metafictiunea paranoica

 

 

 

Unul dintre cele mai bune romane romanesti din acest an este, fara indoiala, Christina Domestica si Vanatorii de suflete al lui Petru Cimpoesu. Dupa Mircea Cartarescu si Gheorghe Craciun, autorul bacauan devine astfel cel de-al treilea prozator optzecist publicat la Humanitas (poate chiar al patrulea, daca o includem aici si pe inclasabila critifictionara Ioana Parvulescu, prozatoare la baza). Spre deosebire insa de cazul lui Cartarescu si Craciun, statutul lui Cimpoesu (al treilea C!) a fost, pana de curand, unul periferic, inclusiv in sanul generatiei sale. Desi pline de calitati, nici volumele sale antedecembriste (Amintiri din provincie, 1983, Firesc, 1985), nici cele postcomuniste (Erou fara voie, 1994, si chiar Povestea Marelui Brigand, 2000) nu au reusit sa-l impuna cu adevarat pe hatrul si abisalul povestas moldav "postmodern". Volumul-revelatie care l-a adus - spectaculos - in prima linie a prozei romanesti postdecembriste, de la "periferie" la "centru", a fost Simion liftnicul. Roman cu ingeri si moldoveni, editat in 2001 la Compania. Considerata cvasi-unanim de critica "asteptatul roman al tranzitiei", "imagine memorabila a vietii la bloc" s.a.m.d., de un realism fabulatoriu mustind de umor cu deschidere metafizica, cartea a acumulat maximum de puncte la categoria - prin traditie rentabila - a "fictiunii identitare", ca imagine expresiva in mic a Romaniei de dupa 1989. Cu noul volum, insa, autorul dovedeste ca e capabil sa se reinventeze trecand, de fiecare data, pe alt nivel. Fara a vorbi despre existenta unor filiatii, putem identifica la rigoare cativa tineri prozatori aflati in orbita lui Cimpoesu: ma gandesc in primul rand la Florin Lazarescu si la Bogdan Suceava.

 

Meditatie histrionica asupra infinitelor posibilitati ale manipularii mentale in lumea contemporana, cartea ofera un adevarat regal fabulatoriu, o impletitura de povesti senzationale si de speculatii ametitoare. O metafictiune paranoica experimentata - cu mijloace diferite - si de alti prozatori autohtoni, de la Mircea Cartarescu la Florina Ilis si Ion Manolescu. Aflata pe cu totul alt versant decat acela al vizionarismului poetic, Christina Domestica... ia, cum se spune, crema in materie de verva imaginativa si apetit epic. Este - pentru a relua listarile lui Dan C. Mihailescu de pe coperta a patra - o "tesatura de satira parabolica, political fiction si roman de spionaj cu agenti multipli (...) adunand CIA, extraterestri, Opus Dei, clone, OZN-uri, MISA, Marea Spirala, Swedenborg, Punctul lui Dumnezeu, privatizarea Oceanului Pacific, microfoane introduse in... supozitoare si «metaomul» incubat de ceausism". Am putea adauga, la fel de bine, Revista Fenomenelor Paranormale, teorema lui Godel, talk-show-urile moralizatoare in stil american, matematica haosului, revistele tabloid, pisica lui Schrodinger, misteriosul cod MSAMDR si fizica cuantica. Petru Cimpoesu stie sa povesteasca, sa epicizeze firesc si savuros (fara a cadea in facilitate) ceea ce altii preiau sub forma de teoretizare pretentioasa si demonstrativa. Amestecul de aventura meta-politista/senzationalism consumist à lamericaine si de speculatie filozofico-stiintifica e "fluidizat" de umor si ironie bonoma, intr-un stil precis si dinamic, de o dezinvoltura fara cusur. Autorul stie sa se mentina mereu - lucru deloc la indemana oricui! - pe muchia fina dintre deriziunea parodica si misterul nelinistitor, dintre farsa si halucinatie psihotica. Mai mult: el se dovedeste a fi si un acut psiholog/caracterolog: o adevarata galerie de "caractere" idealiste, bovarice, halucinate, frustrate sau obsedate, care mai de care mai pitoresti si mai pline de concretete, defileaza prin paginile acestui roman multistratificat si captivant. Relatarea apartine, de la inceput, unui narator paranoic, necreditabil, dar care se straduieste sa simuleze cu tot dinadinsul contrariul. Ideea ar fi ca, intr-o lume a zvonurilor, a reprogramarilor virtuale, a diversiunilor tehnologice, a relativismului generalizat si a haosului organizat, totul, pana si cele mai mari aberatii (sau mai ales ele!), poate fi argumentat coerent si asa-zicand stiintific, gaurile negre de informatie ale istoriei fiind umplute cu scenarii mentale care mai de care mai mirobolante. Caci, in definitiv (ne face cu ochiul auctorele), ceea ce conteaza nu este realitatea, ci reprezentarile si asteptarile noastre in legatura cu ea. Desi - ni se atrage, malitios, atentia -, cand ne privim in oglinda, mana dreapta se vede in partea stanga, dar capul nu apare in locul picioarelor!

 

Povestea insulei Roland din Oceanul Pacific - intrata in proprietatea Romaniei printr-un acord secret incheiat in 1969 intre presedintele american Nixon si Nicolae Ceausescu - se deschide catre o istorie secreta aflata in directa relatie cu Experimentul Philadelphia, cu interventiile ET si cu contraspionajul economic mondial. Tinta dictatorului roman este, fireste, formarea omului nou, dar... in varianta unui "metaom" cu aspect de pisica, fara sex, ultraproductiv si reproductibil prin clonare... Modificarea psihica a agentilor CIA (de la securistul roman Pablo Carlan la Vic, sotul inexpresiv al atasant-idealistei, "alesei" Christina Domestica) imbraca, in acest sens, aspecte aiuritoare: reprogramarea mentala a primului in nebun bantuit de spiritul lui Ceausescu, influentare telepatica, invizibilizare, copiere a gandurilor si asa mai departe. Cat despre aventurile in care spionii respectivi sunt antrenati, ele nu pot fi rezumate. Moderatoare a unei emisiuni radiofonice intitulate Cercul Ascultatorilor Fideli, beneficiara privilegiata a unei mari cantitati de energie cosmica, Domestica devine - alaturi de Pablo - cobaiul nr. 1 al experimentului metauman, in cadrul unei Mari Spirale colective organizate de Joanna-Jeni (un fel de Djuna grotesca, adepta a MISA). Obiectivul - deplasarea Polului Nord catre Polul Sud si viceversa... Rasturnarea normalului in paranoral si aberant este, de altfel, supratema cartii: luata prea in serios, fictiunea tinde sa devina Apocalipsa.

 

Onomastica romanului este de o transparenta, simpatica facilitate umoristica: insula Roland - proiectie in mic a Romaniei - este inconjurata "pacifist" de Oceanul Pacific, Baakho e anamorfoza Bacaului, un ofiter care sufera de hemoroizi se numeste Pruritanal, un capitan poarta numele de Jegg, iar un soldat care isi pierde capul intr-o explozie extraterestra - Khapseck, femeile au nume romanesti in versiune engleza, prietena Christinei Domestica - sotia bovarica si "gasca" obsedata sexual Naggie Waxx, unul dintre cele mai reusite personaje ale cartii - are numele "fericit" deformat, Primul Imparat al insulei se numeste Roland I, tot un Roland este tatal lui Pablo Carlan, spionul in misiune reprogramat mental de serviciile secrete si ajuns in posesia... memoriilor lui Nicolae Ceausescu (refugiat incognito in Cuba dupa evenimentele din decembrie 1989) si exemplele pot continua. In paranteza fie spus, capitolul in care sunt reproduse parodic respectivele "memorii" este de un haz nebun, iar sectiunea intitulata Vanatorii de suflete (cu trimitere la vampirismul specific agentilor secreti) ne reinvata lectia suspansului criminalistico-tehnologic in decor de utopie parodiata. Ultimul capitol ("postludiul" In drum spre happy end) muta, spectaculos, fabulatia din imaginarul Roland in "realitatea" cotidiana a Romaniei actuale: o mistificare de gradul doi, in fapt, bantuita de fantasmagoriile anterioare... Naratorul imprumuta aici vocea si parte din datele biografice ale autorului real, dar nimic nu trebuie crezut pe cuvant. Inginer petrolist dezabuzat, ex-navetist divortat si incurcat in aventuri cu profesoare, dispecerul fictional ia contact cu personajele rolande revenite, aparent, la normalitate. De la ex-agentul Pablo fura manuscrisul "memoriilor" ceausiste (ceea ce va duce la smintirea definitiva si, finalmente, la sinuciderea prietenului sau Bazil, scriitor veleitar local) si afla cateva din "misterele" Rolandei. In zona Casei Poporului cei doi o intalnesc pe Christina, imbatranita banal si totusi enigmatica. Il saluta in treacat pe editorul L., ridica apoi un val de pe misterul sinuciderii lui Bazil si speculeaza aluziv pe marginea numitorului comun dintre spion si scriitor (ambii - "vanatori de suflete"). Cartea se incheie ca road novel: cu Pablo la volan, conducandu-si "plictisit si fara chef" autorul spre happy end, legat cu centura de siguranta a ironiei. O unda discreta de poezie strabate, totusi, capilarele romanului.

 

Faptul ca la jumatate de an de la aparitia Christinei Domestica... volumul a ramas (cu una-doua exceptii) aproape necomentat mi se pare cel putin bizar. Sa fie oare vorba despre handicapul pe care fabulatia dezlantuita, sa-i spunem trans-realista, il are in mod traditional la noi fata de realismul sanatos, proiectat intr-o imagine identitara care sa ne mearga la suflet? Dar, in definitiv, la fel ca in Simion Liftnicul, si in Christina Domestica este vorba tot despre Romania: e drept, o Romanie virtuala, reflectata anamorfotic intr-o fictiune paranoica, abracadabranta, bref: neverosimila si deci destabilizanta prin gratuitatea ei comica pentru cititorul cu picioarele pe pamant... Sa fie, atunci, de "vina" deriziunea ambigua, sarja comediografico-satirica si umorul pince sans rire cu care sunt tratate, deopotriva, fantasmele cibernetice, tehnologico-distopice, post-umane etc. ale prozei de tip Thomas Pynchon, William Gibson sau Michel Houellebecq (din Particulele elementare) si imaginarul conspirationist din fanteziile best seller-urilor securistice ale unui Pavel Corut (doua tipuri de paranoia, globala si locala, in fond...)? N-as putea spune ca ne aflam in fata unui caz de déjà vu... In fine, sa zicem ca e vorba doar de mahmureala ulterioara intampinarii sarbatoresti a lui Simion Liftnicul. Altfel am fi nevoiti sa constatam, resemnati, pierderea gustului criticii noastre recente pentru fictiune, in favoarea "autofictiunilor" inflationare, a minimalismului si a exhibitionismului existential. Ceea ce ar fi destul de trist...

 

 

 

Petru Cimpoesu, Christina Domestica si Vanatorii de suflete, Editura Humanitas, Colectia "Proza", Bucuresti, 2006, 416 pp.

 

 

 

 

 

Bursa scriitorilor tineri (X)

 

 

 

1) Cand vorbim despre scriitorul tanar, ne referim la varsta lui biologica, la varsta literara, la experienta, la valoare? Pana la ce varsta/numar de carti mai esti "scriitor tanar"? Cum si cand se iese din categoria de "scriitor tanar"? Care este relevanta conceptului?

 

2) Este un avantaj sa fii scriitor tanar? Este un dezavantaj? Este semnul unei apartenente de grup, de ideologie literara etc.?

 

3) Sunt obstructionati scriitorii tineri? Daca da, de cine si in ce fel?

 

1 - publicare dificila; 2 - receptare critica si mediatica nedreapta; 3 - cariera literara, administrativa, didactica; 4 - altele (care)

 

4) Sunt sprijiniti scriitorii tineri? Daca da, de cine? (exemple)

 

1- publicatii culturale; 2 - edituri; 3 - televiziuni, radiouri; 4 - institutii culturale romanesti; 5 - fundatii culturale straine; 6 - persoane

 

5) Exista competitie/negare reciproca intre grupurile de tineri scriitori? Daca da, cum se manifesta si ce a nascut-o/o intretine?

 

6) Numiti 5 autori tineri pentru proza, poezie, eseu, critica/istorie literara, teatru/scenarii.

 

 

 

Au fost luate in calcul optiunile exprimate in primele 9 editii ale Bursei de: Cornel Ungureanu, Irina Petras, Dan C. Mihailescu, Liviu Antonesei, Simona Sora, Tudorel Urian,  Alexandru Cistelecan, Paul Cernat, Sanda Cordos, Marius Chivu, Nicoleta Salcudeanu, Daniel Cristea-Enache, Bianca Burta-Cernat, Andrei Terian, Laura Albulescu, Ruxandra Cesereanu, C. Rogozanu, Iulia Popovici si Bogdan Cretu.

 

La punctajul obtinut de Alexandru Matei la rubrica eseu am contabilizat inca o nominalizare, din partea Ruxandrei Cesereanu, pe care, dintr-o neglijenta regretabila, am omis sa o inregistram in momentul cand ne-a fost transmisa de autoare.

 

De asemenea, dupa cum am mai precizat in numerele trecute, s-au adaugat in tabelul general nominalizarile la poezie ale lui Cornel Ungureanu (debutantii Editurii Vinea din ultimii doi ani, pentru care multumim directorului editurii, d-lui Tone).

 

Optiunile lui Andrei Bodiu vor fi luate in calcul ulterior, in luna decembrie, cand vom publica in Bucurestiul Cultural rezultatele finale si concluziile anchetei noastre, "Bursa" inchizandu-se aici.

 

Tabelul inregistreaza minimum 3 nominalizari.

 

Nu am tinut deocamdata seama de criteriul de varsta (35 de ani), cel mai des invocat, ci de perceptia asupra "scriitorului tanar". Am inregistrat si nominalizarile care depaseau cifra de 5, ceruta de ancheta noastra. (G.A.)

 

 

 

ANDREI BODIU

 

O imagine autentica se construieste in timp

 

 

 

 1. Cred ca literatura noastra trece printr-un proces de "intinerire a scriitorului tanar". In vremea lui Ceausescu, mai ales in anii 80, scriitori tineri nu erau cei de 20-30 de ani, ci cei de varste mature. Constat ca, acum, scriitorii tineri sunt tineri cu adevarat si din punct de vedere biologic. Multi dintre tineri se comporta firesc: tin la colegii de varsta lor si se "lupta" cu cei mai in varsta, cu "batranii". Am incercat, si ca scriitor, si ca profesor de literatura, sa tin cat de cat pasul cu noua literatura si pot spune ca am citit si lucruri bune, si lucruri proaste. Negativ, observ ca exista, in multe situatii, o autentica lipsa de rabdare. Unii tineri, chiar talentati, au un periculos "dor" al notorietatii care-i duce la pacalirea literaturii. Multi publica la intervale foarte scurte carti dupa carti sau, poate mai putin penibil, dar tot pe acolo, se antologheaza si reantologheaza de la varste tinere. Or, literatura nu poate fi pacalita, decat pe termene foarte scurte si cu efecte catastrofale pentru cei care practica acest "sport". O autentica imagine publica se cladeste in timp si fara compromisuri. Ea nu tine seama de barierele de varsta, ci de ceea ce faci zi de zi, fara pauza, in viata de scriitor.

 

 2. Exista doar avantaje cand esti scriitor tanar. Depinde insa cum iti gestionezi tineretea. Ce vrei de la tine si de la ceilalti. Individual sau in grup, scriitorul tanar are toata libertatea din lume sa fie el insusi.

 

 3. Dupa parerea mea, scriitorii tineri nu sunt obstructionati de nimeni. Din contra, am constatat tactici de autopromovare si de promovare in interiorul "comunitatii" care acum 10-15 ani, ca sa nu ma gandesc la timpul lui Ceasca, erau imposibile. Nu vad nimic rau in asta, daca prezenta publica e dublata de exigenta fata de tine insuti si fata de prieteni. Faptul ca tinerii intre 20-30 de ani sunt, multi, prieteni, mi se pare foarte bun. Poate ca vom avea, desi ma indoiesc, o generatie la fel de solidara cum au fost optzecistii. In ce priveste integrarea sociala a tinerilor scriitori, stiu ca ei au optat sa faca munci dintre cele mai diverse, de la a lucra in strainatate pana la a lucra in mass-media sau la catedra. Ca si scriitorii maturi, si cei tineri au invatat repede ca nu se poate trai din scris si ca sinecuri nu mai exista. Poate ca unii sunt in continuare dezamagiti de asta, dar asta e lumea.

 

 4. Exista scriitori si editori care ii sprijina deschis pe tineri. Marin Mincu a mizat vreme indelungata pe tineri. Unii au confirmat, altii nu, dar criticul a fost mereu alaturi de ei. Angela Marinescu este un autentic "avocat" al tinerilor, pe care nu pierde prilejul sa-i aduca in fata. Editura Polirom si-a facut un autentic program din sprijinirea tinerilor. La fel, Paralela 45 a sustinut si sustine literatura tanara. La Editura Aula, Alexandru Musina a publicat, recent, sase carti de proza apartinand absolventilor singurului masterat din Romania centrat pe scriere creatoare si traducere literara, cel de la Facultatea de Litere a Universitatii "Transilvania" din Brasov. Nicolae Tone a facut foarte multe pentru literatura tinerilor, la Editura Vinea. in ultimii ani, dupa 2000, din diferite motive, literatura tinerilor nu mai este o Cenusareasa. Recent am aflat ca Uniunea Scriitorilor va finanta o revista a tinerilor pe care o va conduce Luminita Marcu, un critic percutant si exigent.

 

 5. Cel mai interesant poet tanar pe care-l cunosc este Constantin Acosmei. Tin sa-l aduc aici si acum in dezbatere pentru ca mi se pare ca n-a avut parte de atentia pe care o merita. Apoi imi plac Ruxandra Novac si Dan Sociu. Imi mai place Vasile Leac. Sunt si altii buni, dar acestia sunt mai apropiati de gustul meu.

 

Ca prozatori, ii notez aici pe cei pe care ii cunosc mai bine: Adriana Barbat, Dan Taranu, Stefania Mihalache, Katalin Szilagy.

 

 Ciprian Siulea e un eseist capabil sa zdruncine inertiile. Adrian Lacatus a scris o carte foarte buna despre Urmuz si are toate armele pentru a deveni un eseist de mare anvergura. Alexandru Matei scria/scrie excelent despre cartile frantuzesti. Alex. Cistelecan scrie inteligent si, desi sunt uneori in dezacord cu el, merita citit. Eseul de debut al Mihaelei Ursa este, si el, promitator.

 

 Luminta Marcu e un critic, spuneam, percutant si exigent. Paul Cernat, la fel, desi s-a intamplat sa fiu in dezacord cu ideile lui critice. Costi Rogozanu e un nonconformist veritabil. Nicoleta Clivet e un bun diagnostician. In fine, Andrei Terian scrie tonic, nervos, desi uneori nu citeste atent. Ca mentiune aici am sa notez ca, in ultimul timp, am observat o crestere in scrisul Biancai Burta-Cernat.

 

 

 

Ancheta realizata de Gabriela Adamesteanu si Cristina Spatarelu

 

 

 

ANDA CADARIU

 

Non-realismul extrem

 

 

 

In 1895, Max Sladanovski, un fabricant berlinez de articole fotografice, breveteaza bioscopul, aparat ce inregistreaza si proiecteaza imagini in miscare. Infiinteaza societatea Deutsche Bioskop si realizeaza cateva filme. In 1902, Oskar Messter infiinteaza Messter Film. Apoi apare Deutsche Mutoscop. Ajungem in 1920. In acele vremuri, filmul german (si nu numai) era o arta foarte tanara. Se folosea butaforia, decorurile erau surrealiste si absurdiste, subiectele erau noir, se vorbea despre nebunie, tradare, spaima. Erau vremurile in care s-au filmat Cabinetul doctorului Caligari, Metropolis, Golem sau Nosferatu.

 

Despre aceste vremuri vorbeste cartea lui Petre Rado, Labirintul umbrelor - Expresionismul in cinema, aparuta initial la Editura Minerva, in 1975, si reeditata anul acesta de Scrisul Romanesc. Este unul dintre volumele recomandate in bibliografiile studentilor la film si, in peisajul nu foarte luxuriant al literaturii de specialitate - fie ea de limba romana sau nu - care trateaza expresionismul in cinema, face un serviciu celor direct interesati de fenomen, dar si celor care doresc sa-si consolideze cunostintele de istoria cinematografului, mai ales a celui european.

 

Petre Rado isi asuma, intr-adevar, o sarcina dificila, expresionismul fiind, in sine, un curent ale carui teoretizari au suferit de la bun inceput. "Un manifest al expresionismului cinematografic nu exista, dupa cum lipseste unul - cu valoare programatica - pentru intreaga miscare", scrie autorul si, mai departe, ofera premisa de la care porneste in tratarea acestui curent al oglinzilor deformate, asa cum este el reflectat in toate artele, dar cu precadere in cinema: "Expresionism in stare pura nu exista. Uneori critica de specialitate substituie expresionismului un derivat al sau - caligarismul -, dar acest termen are o sfera redusa de cuprindere, integrand doar acele opere ce descind direct din Cabinetul doctorului Caligari".

 

Absenta manifestelor fiind compensata in expresionism de abundenta creatiilor, este cu atat mai greu pentru un cercetator sa elucideze limitele (dar nu si implicatiile) acestui curent. Dupa cum el insusi o subliniaza in repetate randuri, Petre Rado este constient de faptul ca "putine sunt in istoria culturii miscarile artistice care sa se refuze cu atata obstinata rezistenta unei definitii precise asemenea expresionismului". In incercarea de a ordona acest fenomen cultural protestatar fara drept de apel, care se revendica de la un filon gotic, autorul isi cauta drumul spre o perspectiva cat mai corecta. Analizeaza cu perseverenta, in capitole construite cu grija, toate ingredientele care trebuie luate in calcul cand vorbim despre acest curent, reusind sa combine tinuta academica a cercetarii cu un discurs lejer, dar inteligent si dedicat. De la consemnarea surselor, autorul trece la o prezentare detaliata a artelor din acea perioada (pictura, muzica, poezie, dramaturgie). Bine documentat (sunt mentionati toti reprezentantii notabili ai acestui curent, de la Worringer la Munch), demersul continua cu o privire asupra filmului german pana la expresionism, cu o trecere prin preludiile nord-europene ale miscarii, dupa care autorul se opreste, pentru a cladi o baza solida a studiului sau, asupra expresionismului "primitiv" german.

 

Abia dupa acest al cincilea capitol al cartii, Petre Rado se concentreaza exclusiv asupra miscarii expresioniste in cinematografia germana. Urmatoarele doua sectiuni sunt dedicate marilor filme expresioniste (Cabinetul doctorului Caligari, Golem, Moartea obosita, Cioburi, Metropolis, Nosferatu etc.), dar si operelor minore pe care le-a dat acest curent. Daca mai era nevoie de ceva ca sa certifice utilitatea cercetarii lui Petre Rado, aceasta confirmare o regasim in addenda, sectiune in care autorul ne ofera o selectie de texte teoretice relevante pentru miscarea expresionista in cinema. Alegerile sale sunt dovada acelui discernamant de care dispune numai un cercetator dedicat subiectului pe care si l-a ales. Studii de referinta aplicate la filmul expresionist german - semnate de nume ca Lotte H. Eisner, Rudolf Kurz sau Siegfried Kracauer - sunt dublate de articole care ofera o privire mai generala asupra cinematografului, cu referiri mai putin istorice si mai mult estetice: Pictura si cinematograf de Giulio Carlo Argan sau Estetica si psihologia cinematografului, de Jean Mitry. Venite sa completeze cercetarea, un mic dictionar de personalitati ale filmului expresionist si o filmografie selectiva a perioadei 1913-1933 ordoneaza informatia ce sta la baza acestei carti, care nu e altceva decat o poveste: ea consemneaza istoria unei scoli cinematografice greu de definit, controversata la vremea ei, cu atat mai mult cu cat actul nasterii sale, Cabinetul doctorului Caligari, este cel mai atipic film expresionist.

 

 Labirintul umbrelor prezinta o analiza detaliata a acestui fascinant non-realism extrem care a fost expresionismul cinematografic, fenomen pe care Petre Rado il raporteaza in permanenta la contextul social si economic din Germania inceputului de secol XX. Studiul se incheie intr-o maniera simpla, asertiva, cu un paragraf unde cercetatorul se ocupa foarte pe scurt de anii 30, care au marcat declinul miscarii. Murnau, Lang, Carl Mayer, regizori reprezentativi ai curentului, emigreaza in Statele Unite sau in Anglia. Lasa in urma o Germanie fascista in care proiectarea filmelor expresioniste este interzisa prin decret oficial. Non-realismul extrem, care se anuntase inca de pe vremea lui Deutsche Bioskop si Messner Film, este cenzurat politic in Germania anilor 33. Nu ii ramane decat sublimarea in inovatii si sugestii care supravietuiesc pana astazi, contribuind in evolutia artei filmului la cristalizarea unui nou mod de comunicare artistica.

 

 

 

Petre Rado, Labirintul umbrelor - Expresionismul in cinema, Editura Scrisul Romanesc, Craiova 2006

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Un autor de pagini bizare

 

 

 

Pe Calin Torsan il cunoastem din cvartetul de tineri cercetatori de la Muzeul Taranului Roman (alaturi de Cosmin Manolache, regretatul Sorin Stoica si Ciprian Voicila) care au publicat nu chiar demult, in 2004, un volum de proza scurta - Povestiri mici si mijlocii - unde exploreaza fictional cotidianul derizoriu, facand apel la privirea de mare acuitate a antropologului. Prezenta lui Calin Torsan in aceasta carte consoneaza perfect cu colaborarea sa la doua volume colective de anchete antropologice, destul de bine primite in presa culturala, intrucat ataca teme de actualitate, luate din imediata noastra apropiere: Anii 80 si bucurestenii (2003) si Cartea cu euri (2005). Despre autorul in cauza trebuie neaparat sa mai spunem ca se preocupa de muzica: a scos pana acum cateva albume impreuna cu cvartetul Domnisoara Pogany. Ca prozator, este o prezenta cu totul si cu totul discreta printre tinerii scriitori galagiosi (post-optzecisti, post-nouazecisti) ai acestor ani "postapocaliptici". Nu face prea mult zgomot, nu vrea sa arate cu orice chip ca e nonconformist sau ca e un scriitor de calibru greu (in vreme ce multi dintre congenerii sai nu ascund ca se cred geniali), nu-si face publice crizele de personalitate. Scrie pur si simplu. Volumul sau de debut, Scoala de mucenici, tiparit anul trecut la editura Curtea Veche, nu a avut parte de multe semnalari. Pacat, pentru ca volumul indica un condei suficient de bine individualizat, chiar daca inca nu indeajuns de constient de propriile-i posibilitati.

 

Calin Torsan face parte din familia scepticilor, a debusolatilor, gata sa demitizeze orice - si in primul rand alura de fiinta exceptionala a Scriitorului urcat pe piedestal. Sa nu ne facem iluzii: scriitorii nu sunt altceva decat "oameni care isi astern gandurile pe hartie", incearca sa ne convinga tanarul autor, care si-a insusit, ca pe o lectie de modestie, o marota foarte draga optzecistilor: necesitatea "coborarii scriitorului in strada". Important este ca aceasta marota e asumata cu adevarat si intr-un stil cat se poate de personal. Naratorul-alter-ego din textele minimaliste ale lui Calin Torsan "coboara in strada", avid de inregistrarea figurilor anonime si a gesturilor anodine, dar nu pentru a se confunda empatic cu ele, ci pentru a se otravi, masochist, cu certitudinea irelevantei si a absurdului pe care acestea i-o infatiseaza. Dincolo de realitate, ale carei detalii nesemnificative le inregistreaza prompt, neutru, cu un abia schitat zambet sceptic, in derularea lor mecanica, el sesizeaza de fapt substratul absurd si grotesc al vietii sociale/umane. De la consemnarea prozaismului unor scene in mod clar realiste (dialoguri cotidiene, amanunte de viata conjugala, intamplari derizorii la super-market, drumul spre casa ori spre serviciu, descrierea minutioasa a unor closete s.a.m.d.) se trece pe negandite la istorisirea unor fapte neverosimile, din sfera fantasticului absurdist. Un functionar e transformat pe nepusa masa intr-o scrumiera in care seful isi stinge nepasator tigara; un om oarecare se trezeste cu o sfecla rosie in loc de cap; o femeie pedepsita din cauza prostiei ia infatisarea unei capre; Irma Bagalin se indragosteste de "un sarmant tub de pasta de dinti"; in interiorul mingii unei fetite (singura minge de cauciuc fabricata din lemn!) se petrec in fiecare joi fenomene bizare; o bila mare si rosie, "atat de mare incat trecatorii nici nu au bagat-o in seama", cade ca din cer, intr-o zi, pe strada Slatineanu... Totul sta aici sub umbrela arbitrariului. Trebuie subliniat ca autorul face din arbitrar o metoda: una dintre tehnicile sale favorite consta in a pune in paralel sau chiar in a amesteca personaje si situatii din planuri diferite ce nu comunica prin nimic (de exemplu, un incident petrecut la Universitate in timpul unui curs si un altul, fara nici o legatura, intervenit intr-o bodega din apropiere). Paradoxal, banalul dobandeste in felul acesta o aura de insolit, nesemnificativul devine semnificativ, iar arbitrariul pare o strategie dintr-un proiect cosmic ocult.

 

Proza din Scoala de mucenici se situeaza la limita dintre experiment si naratiunea simpla, fara zorzoane, dintre absurdism si realismul minimalist. Realitatea e perceputa aici cu ochiul neiertator al mizantropului. Al unui mizantrop care nu se cruta nici macar pe sine. Cand banalitatea realului atinge cote insuportabile, naratorul (osciland intre omniscienta si asumarea unei perspective subiective) abandoneaza descrierea lumii umane - mult prea anoste - in favoarea unor povesti in care personajul central este o insecta (o musca, un gandac oarecare...). In toiul unei scene amoroase, de pilda, el nu mai urmareste atat contorsionarea trupurilor umane, cat destinul cumplit al unui gandac strivit intamplator pe cearsaf. De altfel, foarte adesea naratorul mizantrop al lui Calin Torsan examineaza lumea cu metoda si detasarea entomologului.

 

Samoil Brambura, Sorin Martog, Valia Pavoalainen, Nicodim Dambalau, Eugenia Bolidu, Pamfil Guturai si atatia alti antieroi cu nume, infatisare si gesturi caraghioase ies din imaginatia unui autor care ii agreeaza pe Daniil Harms, Bruno Schultz, Kafka ori Urmuz. Sunt oameni-obiect, papusi grosiere intr-un teatru unde toate sforile sunt la vedere. Biografia lor sta sub zodia banalitatii, a déjà-vu-ului. Nimic nu-i deturneaza de pe traiectoria lor previzibila. Asa se face ca, daca Smochina Costescu urineaza rumegus, fiul sau, Danila Costescu, "mare fotbalist", nu poate decat sa-l continue, urinand subansambluri de mobilier. Uneori, scenele absurde capata conotatia reflectiei morale, cum se intampla in Doua nunti de canibali: cu ocazia unei nunti de mahala unde, sub imperiul alcoolului, iese la iveala o veche complicitate nu tocmai onorabila intre mireasa, Erlina Polonic, vanzatoare de mezeluri, si nasul ei, nea Jurvale, care ii e si patron, se petrec niste lucruri incredibile - nea Jurvale "pe masura ce se transforma intr-un ratan imens, incepu sa rada galgaind. Pe rand, rasera dupa el toti mesenii. Si se transformara in mezeluri. Sorin, in pateu de ficat, usor de uns pe paine. Erlina, intr-o bucata de costita afumata. Nuntasii, care cum le era felul, in jumari si carnati. Spre dimineata, chelnerii au strans toate aceste mezeluri imprastiate pe scaune, la toaleta si pe ringul de dans. Le-au carat osteniti catre casele lor, in sacose". Deznodamant horror: preschimbat in porc (un porc "uns cu toate alifiile"...), nea Jurvale va fi taiat si gatit pentru masa de nunta a Olgutei Buimaceanu...

 

 Scoala de mucenici (titlu ostentativ arbitrar, fara legatura cu vreunul dintre textele acestui volum) este o colectie de povestiri crude si insolite despre comedia burlesca a vietii de zi cu zi. Cel care le mediaza e Kranke (in germana cuvantul inseamna "bolnav", iar personajul este, in felul lui, contaminat de boala lumii sale, absurdul), alter-ego auctorial, "arhivar" al istoriilor unui cotidian meschin pe care, excedat, ajunge sa-l perceapa drept scabros, grotesc, pestilential, repulsiv, simtind enorm si vazand monstruos. Dar ceea ce il inspaimanta mai mult si mai mult pe Kranke (si pe dublul sau, Arhivarul) este monotonia, mecanizarea existentului, "viata ca algoritm". Oamenii au aceleasi probleme pretutindeni, sunt "suprimati de algoritm". Si pe alt palier literatura este, la randul ei, tot algoritm: "scriitorii difera intre ei doar pentru ca metaforele sau comparatiile lor difera. Fondul operelor lor este insa mereu si mereu acelasi, bicicleta fara lant inaintand pe ulita nemuririi".

 

Un atare pesimism nu va sfarsi oare prin a submina vointa lui Calin Torsan de a scrie?...

 

 

 

Calin Torsan, Scoala de mucenici, editura Curtea Veche, Colectia "Povestasi romani", Bucuresti, 2006, 224 p.

 

 

 

 

 

SANDA CORDOS

 

Infatisari

 

 

 

Prezenta in doua volume colective (Ferestre 98, Bucuresti, Editura Aristarc, 1998, si 40238 Tescani, Bucuresti, Editura Image, 1999), Ioana Nicolaie debuteaza cu volumul de poezie Poza retusata (Bucuresti, Cartea Româneasca, 2000), in care cel mai intins ciclu se intituleaza Love story si este construit pe tema unei iubiri convulsive. Volumele urmatoare, Nordul si Credinta (aparute la Editura Paralela 45, Pitesti, 2002 si 2003) cresc amandoua dintr-un imperativ al memoriei, afirmat in Cariera, primul poem (si singurul care nu participa la scenariul erotic) din Poza retusata: "sa nu-mi mai sugrum memoria, sa n-o mai cos / ca pe-o umflatura din petice". In 2005, Ioana Nicolaie publica (la aceeasi editura) Cerul din burta (prefata de Gabriela Adamesteanu); subintitulata roman, cartea (continand poeme in proza) configureaza universul maternitatii in cele noua luni de asteptare (tensionata, ferice, tematoare) a pruncului.

 

Cartea de acum, Cenotaf, reia volumele gemene din 2002 si 2003, Nordul si Credinta. Prilejul ii ingaduie autoarei sa revina asupra textelor, dand nu doar o carte pe drept reintregita, ci si substantial reinnoita: schimba titluri, renunta la versuri, strofe sau chiar poeme intregi (dispar Asa s-a sfarsit prietenia si Adolescenta: variante din Credinta), rescrie mai multe poeme (printre care Se poate, Rand, Sa se vada, Pe indelete, Pe tavan, Calamar, In camera mica, Cosarca, Prietenia etc.). Aceasta exigenta e doar un aspect din creativitatea unei scriitoare care isi construieste cartile cu multa atentie. Organizata cronologic, pe un fir subtil (intermitent) al cresterii (se pleaca de la Alter, un poem al nasterii imaginate, si se ajunge la "Inca pubera, neadolescenta inca" din In camera mica), Nordul are mai multe corespondente si simetrii, pentru ca Samburii, penultimul poem, sa ofere o sinteza a traseului liric strabatut. Acesta continua, de altfel, in Credinta, ce restituie varsta ulterioara, a adolescentei; de aceasta data, este intrebuintata (pe langa alte tehnici ale corespondentelor) repetitia unui poem, Adaos, ceea ce subliniaza, in pofida numelui insignifiant, o tema esentiala.

 

 

 

"Portretul meu temator"

 

 

 

 Carte a rememorarii ("si amintirile au inceput / ca o fusta plisata / din ele insele sa se hraneasca"), Cenotaf se naste din intersectarea (ceea ce inseamna balansul, dar si tensiunea) mai multor voci. Este prezenta, in cea mai mare parte, vocea celui de altadata, cu temerea de-a ramane captiv intr-un loc si o varsta ("ca-ntr-un sifonier / incremeneam in singuratate, / stiind ca nu se va sfarsi, / stiind ca niciodata nu se va sfarsi" - Pandind) si, strans impletita, vocea celui care rememoreaza, resimtind teama contrara: "nicicand nu ma voi intoarce" (Acum), "nimic din urma nu pot sa ajung / prin var si panza de sac nu razbat /de acum stiu ca nu mai razbat" (Doar un popas). Aceasta imposibila revenire n-o impiedica pe poeta sa lucreze "la altarul / unor bolovani de aducere-aminte / pentru fruntile zdrobite de seceta / sau febra fiecarei intoarceri" (Acolo). In mod paradoxal, bolovanisul amintirilor (cariera desemneaza nu doar un loc din geografia natala, ci si un topos interior) se realizeaza dintr-o materie fluida si, uneori, fulguranta, din flash-uri, impresii, imagini sau mici scene. Din "mii de zile identice" (Medicamente) se desprind momente ale meselor, un drum "la bunicii aceia tineri" (Mere tiganesti), indemnul repetat al adultilor "stai pe locul acela, stai!", bolile copilariei (Guturai, Zgomote, Tarziu) si prima menstra (Pe tavan), un drum, alaturi de mama, la priveghi ("Era un barbat, cu pleoape din bani de un leu" - Lucerna), ca si "amurgul de ceara al luminatiilor" (Din ce in ce mai frumos), nasterea unei surori mai mici, un alt drum spre faneata, un accident al surorii, ore si recreatii scolare, nesfarsitele treburi ale casei ("treburile mele sunt ca o pata / pe un palton / si nu ajung sa le sfarsesc niciodata" - Jurnal: 1986), ca si vizitele umilitoare la biblioteca etc. Acestor momente li se adauga povestile (retinute inclusiv in limbaj dialectal, cu un auz fin, de prozatoare) fantastice si infricosatoare ale satului (Intoarcerea) sau ale propriului neam (Spita, Bunicul meu, Filimon).

 

 

 

O remarcabila imaginatie a temporalitatii

 

 

 

 Asa cum au observat cei doi critici care au insotit editiile prime ale volumelor reunite acum, Ioana Nicolaie depaseste biografismul pe care, pana la un punct, rememorarea il configureaza. Saga are - cu termenii lui Ion Bogdan Lefter, referitor la Nordul - o dimensiune "misterioasa, impresionanta" sau, in expresia lui Al. Cistelecan (privitor la Credinta): "Biografia nu serveste insa aici de suport pentru melancolii sau reverii. Poemele o prefac, de fapt, intr-o substanta tratata mai degraba vizionar decat celebrativ". Misterul, viziunea, ca si forta, de altfel, provin din faptul ca amintirile nu au simpla valoare ilustrativa, de poze intr-un album, ci ele mijlocesc interioritatii sa se limpezeasca, sa-si cristalizeze propriile obsesii. Acestea sunt, deopotriva, temele din Cenotaf. Este vorba de nevoia (alimentata mereu de "infatisarea mea de fata urata") de dragoste: "Am venit pe lume sa caut dragoste / si m-am zbatut pentru asta, / orbitele de nenumarate ori mi s-au invinetit / pentru asta, / si vrejurile uscate ale mai vechilor parasiri / au tencuit o coliba, / apoi o casa mai mare, / apoi cate-un orasel demolat / in fiecare garsoniera din care / tarziu am plecat // (...) am sapat adanc cu harletul, / am dezvelit gropile de var pentru noile incaperi, / am batut piroane in fiecare loc / unde ar fi putut fi cineva pentru mine, / unde s-ar fi gasit cineva pentru mine" (Migdale). Neindestularea cu dragoste se impleteste cu singuratatea (tema suverana in Printre copii buni si rai sau Atarnand): "cautand dragostea, / asfixiindu-ma de teama si singuratate" (Irizand) pentru ca "Am vazut singuratatea izvorand din ciment" (In camera mica). Aceste stari sunt traite mereu, la maturitate, ca si in copilarie, in mijlocul fratilor ("droaia asta de frati" - Jurnal: 1986), acesti "scaieti umblatori" cu care impartaseste "foamea fara tocmeala" (De mila), sporovaiala "despre nimic si scapare" (Fratii) si - probabil liantul cel mai tare al fratietatii - suferinta si spaimele. Comuna le este teama de tata (descoperit, in cateva locuri, el insusi fragil): "si fratii mei se dizolvau / in glasul tatei zdruncinand versete din Biblie" (Lut vopsit). Tot impreuna fratii traiesc si marginalitatea adusa laolalta cu inflexibila credinta paterna: "si-asa am ramas pocaiti. Aveam un bunic pastor, care murise inaintea nasterii mele. Aveam un tata trufas si tanar, care se razboia cu sine, cu credinta, cu noi, ceilalti. Eram nepoftitii strazii, eram susotiti in ascuns, pleava si praful aveau sa se-aleaga de noi!" (Poza). Figura cea mai puternica ce se desprinde din obsesia (si tema) familiei este, insa, cea materna, vertebrand poeme de mare forta precum Firimituri, Fata de masa, Adaos sau acest fragment din amplul poem Jurnal: 1986: "Mama e o polita afumata, / cu burice de degete si amintiri ferfenita, / cu galbene pagini in apusul de carte, / deoparte pus pentru noi, / pentru ea...// mama e o-ncetineala scapata / din anii ei sparti ca lumina / valurind intr-un beci, / ce pentru neascultatorii de noi / inca isi mai aduce aminte /de jocuri cu pleoapele smulse / si cantece naruind pe podea / ascunzisuri din sclipicioase/ cotloane // mama e o intamplare mai mare / peste aluatul atator case si uliti / de mainile ei framantate, / peste garduri din fire zimtuite de par / si paraiase inadindu-si matca / din calcai mai departe, / peste lacrimile-i crapand surd /sub sucitor// mama e o durere intortocheata / intre ramasagul portilor de lemn / si insailarile noastre straine: / tot ivindu-ne de jur-imprejur! // mama e scancetul nostru, / asteptand langa masa, / si bratele ei sunt de-acum draperii / de mult amortite, / si rochia ii e o zare innorata, / de mult robotind / la nesupunerile noastre // mama e istovirea ce incolo si-ncoace / inca ne poarta, / ca pe niste banuti rotunjiti din / oasele ei rarefiate, / ca pe un sir de semne-ndaratnice / intre orbitele ei / din ce in ce mai sarace / si mai putin vazatoare // mama ne e umbrita istorie, / ce pritoceste departarea / pentru unii si altii".

 

Forta neobisnuita a acestei carti vine, desigur, din prezenta acestor teme majore, din calitatea tehnica a constructiei si din rara inzestrare metaforica care insoteste si da adancime perceptiei realitatii cotidiene. Intre alte aspecte in care talentul acesta este vizibil, as semnala remarcabila imaginatie a temporalitatii: "o zi mirosind a vulpi", "zilele aveau consistenta de clopot", "coapsele acelui pranz / au crapat cu zgomot", amiaza "ca o conserva cu damburi de jeg si rugina / se inchidea", "sunt zile de stofa dungata", dupa cum "sunt amieze sleite", "tarinile ceasului", "ranceda zi" sau "plesnesc anii" etc. Dincolo de vecinatatile si inrudirile ce pot fi semnalate (cu Ileana Malancioiu prin tema ruralitatii originare, cu Simona Popescu prin interesul pentru copilarie si adolescenta, cu Marta Petreu prin motivul tatalui teribil si adorat, cu Ioan Es. Pop prin mitologia Nordului taranesc, fabulos si oprimant), Cenotaf este o carte puternica si unica. Odata cu ea, ajunge in teritoriul poeziei o lume a saraciei si marginalitatii neexplorata pana acum (atinsa doar aluziv); din lipsurile, durerea, dar si din vitalitatea ei extraordinara se incheaga "portretul meu temator de aici". A fi fiu, frate, scolar, singur, lovit, asupritor, iubit si neiubit, iata doar cateva infatisari (titlul, de altfel, al unui poem remarcabil) ale acestui portret acut personal, in care, insa, orice cititor s-ar putea regasi atunci cand se intreaba "cine eram eu acolo / cine atunci, cine acum?", descoperind, poate, ca "n-am sa ma pot talmaci / in totului tot niciodata".

 

 

 

(Subtitlurile apartin redactiei)

 

(Prefata la volumul Cenotaf de Ioana Nicolae, in curs de aparitie la Editura Paralela 45)

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Festivalul National de Teatru

 

 

 

O panorama nelinistitoare

 

 

 

Cred ca am inteles intr-un tarziu de ce Marina Constantinescu a conceput editia actuala a Festivalului National de Teatru la asemenea proportii. De ce, cu alte cuvinte, si-a depasit propriul criteriu privindu-i pe regizori - carora le e adresata declarat alegerea sa - prin inventarea atator alte module prin care sa incapa cam tot ce misca mai vizibil in teatrul romanesc de astazi, fie ca e vorba de consacrati, fie de tineri, fie de independenti, fie de teatrele subventionate. (Nu ma voi referi la Dans, inclus si el in Festivalul de Teatru, pentru ca-l vad in continuare mai bine in festivalul lui specific, care nu stiu de ce a disparut.) Directoarea festivalului a vrut, se pare, sa provoace un moment al adevarului, respectiv o constatare obiectiva privind realitatea teatrului nostru de toate serile, si nu numai de duminica, cand ii primim in frac pe musafiri. De aceea a inclus pe afis spectacole si bune si proaste, productii de referinta, dar si irelevante pentru unii regizori si actori, ca sa nu mai vorbim de Teatre, intr-un procent de reprezentativitate precar. Lipsesc cu desavarsire teatrele din Moldova, nu au fost selectate Aradul, Oradea, Constanta sau Braila, Targu Mures, Craiova si Baia Mare, institutii subventionate din greu, in care se duce banul public. Cum orice etalare festivaliera de anvergura nationala ofera in concentrat imaginea unui fenomen, decurge logic ca pe acolo nu se intampla nimic, ca, in fine, aceasta a fost oferta pietei si ca tocmai de aceea panorama rezultata e nelinistitoare.

 

E adevarat, mai pretutindeni in lume teatrul se lupta sa supravietuiasca intr-un timp neprielnic, creand adesea formule hibride neconvingatoare, reinventand miscari avangardiste de inspiratie retro. Putinele repere valorice existente apartin de acum istoriei, iar noii profeti intarzie sa apara. (O confirma si festivalul, care a invitat din strainatate spectacole celebre dar vechi, deja antologate.)

 

Pe noi ne intereseaza, fireste, ograda, proprie si avem a da seama pentru neputintele noastre, pentru tot mai rarele bucurii pe care spectacolul de teatru le naste, pentru faptul de a trece prea usor peste experiente gratuite, costisitoare si uneori nocive in raport cu asteptarile publicului, peste tot mai suparatoarea lipsa de profesionalism din teatrele romanesti, carente ale scolii in primul rand, dar si ale lipsei unui climat de creatie propice in institutiile de spectacol. (La ce vor fi folosit toate atelierele organizate in ultima vreme si reputatii profesori platiti sa le tina?) Multe dintre spectacolele prezentate la aceasta editie a festivalului au fost din aceasta categorie, inducand impresia unui peisaj confuz valoric, in care chiar si regizorii importanti isi permit experimente aberante, mici rasfaturi ale maestrilor in pauza de creatie. Acestea au facut, ce-i drept, "deliciul" breslei, dar ce vor fi gandit spectatorii pentru care s-au dus, se spune, batalii organizatorice? (De altminteri, sa nu ne amagim, cei care s-au inghesuit la intrarea in teatre lasand impresia unei afluente de public au fost studentii prea multelor facultati de teatru pe care le are Capitala si proaspetii absolventi care-si cauta un loc in teatre.)

 

Asadar, orbecaind inutil prin praful catacombelor din subsolul Nationalului pentru a vedea un spectacol de Mihai Maniutiu, "savurand" povesti cu miros de omleta, luati martori la sado-masochismul "purificator" din spectacolul clujean, cel mai mediatizat din festival, am fost rasplatiti si cu cateva momente de gratie pe care le evocam aici.

 

 

 

Acuratete si rigoare

 

 

 

Desi nu ne-a fermecat ca altadata, prezenta lui Tompa Gábor in festival a fost reconfortanta. Cu marca profesionalismului sau si a lucrului bine facut, cele doua productii prezentate reconfirma, pe de alta parte, o directie de program extrem de productiva a regizorului clujean dedicata cercetarii unor teme filosofice dificile. In Asteptandu-l pe Godot, Tompa revine la tema mortii, in termenii sarcasmului beckettian. Sustinut de trupa performanta a Teatrului "Tamási Aron" de la Sfantu Gheorghe, compusa din Pálffy Tibor, Váta Loránd, Nemes Levente si Péter Hilda - excelenti in postura de clovni tragici -, spectacolul e, fara-ndoiala, unul de referinta.

 

In Discipolii, de Visky Andras, prezentat de Teatrul Maghiar din Cluj, regizorul il urmeaza pe autor, colaboratorul sau apropiat, in incercarea dificila de a imbina sacrul cu profanul, situatii dramatice ale istoriei recente cu fabule biblice omonime. In ciuda ariditatii textului, spectacolul reuseste sa dea relief unui univers concentrationar terifiant, folosindu-se de povestile emotionante ale celor zece discipoli cu nume biblice. Iar trupa este, ca intotdeauna, admirabila.

 

 

 

Un drum viabil

 

 

 

Nu am revazut in festival Plastilina, spectacolul de la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti, pentru care Afrim a primit un binemeritat Premiu UNITER. Nu pot insa sa nu-l amintesc printre bucuriile din urma ale vietii mele de spectator si sa recunosc ca drumul acestui tanar regizor s-ar putea sa fie unul viabil. Afrim a gasit o cale proprie de a vorbi cu publicul in termenii unei sinceritati si simplitati care, in Plastilina, pornind de la remarcabilul text al fratilor Presniakov, dobandeste o valoare aproape ritualica. Pe tineri, dar si pe adulti regizorul i-a adus incet, incet alaturi in a accepta cat de urat traim in indiferenta noastra fata de drama aproapelui, pe care, daca nu o provocam, o toleram sau, si mai grav, o izolam. Subiectele lui privindu-i pe marginali, pe ingerii cazuti, pe toti aceia care nu pot evita conditia de victime sunt, e adevarat, la moda, dar isi gasesc atat de rar expresia convingatoare in teatru sau in film. Radu Afrim "simte" aceasta zona si o reda in forme originale, penetrante, atragandu-si admiratia tuturor celor cu care se intalneste, creatori si public. In ultima vreme mesajul sau a dobandit si mai mare greutate, tanarul artist scapand de tentatia gesturilor socante.

 

 

 

Institutia marelui actor

 

 

 

Cum e cand intra in scena un mare actor? Sala inmarmureste, se aude tacerea, vorba lui Blaga, iar spectacolul se nutreste din combustia de nestavilit a acestuia. Asa s-a intamplat deunazi la Neintelegerea, de Albert Camus, spectacol care si-a avut premiera in festival. Distribuita de Felix Alexa in rolul Mamei care-si ucide dintr-o neintelegere fiul, Mariana Mihut, al carei har de tragediana a fost atat de rar exploatat, tine sala in tensiune. Dar cata masura, cat echilibru si ce tinuta in aceasta compozitie, care aminteste de eroinele antice. Evolutia e gandita milimetric si sustinuta prin acumulare de stari, rostire impecabila, claritate si sens. Aparitia e intru totul una de zile mari si ne face sa ne gandim cu parere de rau la timpul pierdut de actrita in asteptarea rolurilor meritate. Scena de paroxism cand isi recunoaste in victima fiul, aratand pasaportul, se petrece in lumina cruda a salii, semn ca actrita nu are nimic de trucat, ca trairile ei sunt toate acolo, pe scena, halucinante, bulversante, cenzurate cu luciditate si tocmai de aceea coplesitoare. Dar dincolo si mai presus de talent sta seriozitatea si profesionalismul acestei actrite de mare clasa.

 

 

 

Ivanov, evenimentul surpriza

 

 

 

Spectacolul pentru care merita sa fii prezent la acest festival a fost insa Ivanov, in interpretarea vestitului Katona Joszef Szinhaz din Budapesta. Am vazut si alte montari Cehov ale acestui interesant regizor maghiar, nici una nu mi s-a parut insa atat de originala si tulburatoare. Si prin comparatie cu alti specialisti in Cehov, regizorul maghiar a dat, se pare, lovitura, descoperind secretul comediilor tragice ale marelui autor rus. Se rade mult la acest spectacol, care trateaza in derizoriu drama lui Ivanov si face din acest Hamlet de provincie eroul unei comedii macabre. Caci ce poate sa mai ramana din dizertatiile filosofice pe care le rosteste beat si in fundul gol Ivanov, acompaniindu-se cu muzica unui tranzistor harbuit, si ce, din petrecerea unde e asteptat de o fauna amintind de Balul pompierilor, cunoscutul film al lui Forman? Tablou grotesc cu fete nemaritate si pretendenti care se privesc tamp, cu flirturi de mahala, cartofori inraiti si un chelner plictisit, acesta ca si multe altele vorbesc despre viziunea cruda, neiertatoare a regizorului. Chiar si in memorabila secventa din final, cand Ivanov se pravaleste mort peste o usa care se deschide, drama e subminata de comedie, prin scena trecand indiferent, spre treburile lui minore, un personaj de contrast. De altfel, in decorul unic al spectacolului reprezentand un spatiu de trecere, un fel de hol dintr-o locuinta "la comun", personajele circula bezmetic, incalcandu-si intimitatea si dreptul la viata privata. Totul e degradat si de prisos, iubirea care moare, dar mai ales aceea care parea ca se naste, iar oamenii se gandesc din ce in ce mai putin sau deloc la ceea ce li se intampla. O fac doar in legatura cu lucrurile cele mai practice de care tine mica lor prosperitate, banii imprumutati sau zestrea miresei. Mor si cei care ar merita sa traiasca, sotia ftizica a lui Ivanov, dar si cei care nu au alta iesire, precum eroul piesei. Si atunci, la ce bun sa muncesti, sa iubesti, sa gandesti, sa traiesti, concluzie potrivita timpurilor la care ne trimite regizorul. Jucat intr-un ritm precipitat, debordand de frenezie disperata, spectacolul bagatelizeaza proverbiala plictiseala cehoviana, caci ce poate fi mai comic decat agitatia inutila a acestor oameni sublimi si ridicoli in acelasi timp? De la protagonist - Fekete Ernö - la cel din urma figurant, actorii trupei maghiare au facut la Bucuresti o demonstratie de neuitat prin daruire, finete si precizie a jocului, rar intalnita masura, binemeritand ropotele de aplauze. Un spectacol cu adevarat de festival.

 

 

 

Reintalnirea cu Lev Dodin

 

 

 

La mai bine de zece ani, publicul romanesc se reintalneste cu acest fenomenal regizor rus care a dat un impuls nou teatrului in ultimele decenii, producand capodopere si facand scoala. Cele mai multe din spectacolele sale au si un caracter manifest, ocupandu-se de un adevarat proces al comunismului. De la epopeicul Frati si surori, la Gaudeamus (vazut si la Bucuresti ) sau Claustrofobie si pana la acest Cevengur, datand din 1992, Lev Dodin si eminenta sa trupa de la Sankt Petersburg cauta raspunsuri unei dureroase istorii a tarii sale, unde s-a nascut si aceasta distrugatoare utopie. Toate titlurile citate au la baza scenarii dupa proze alese si prelucrate de regizor, iar spectacolele dobandesc forme de exprimare tot mai neasteptate. De la realism la teatru poetic sau suprarealist, de la structuri clasice la altele de-a dreptul avangardiste, abordarile sale sunt insa intotdeauna calauzite de adevar si forta a convingerii. Cevengur face parte din acest program, prelucrand scenic un material literar extrem de original, romanul lui Andrei Platonov. Se opereaza cu notiuni si elemente primordiale, pamantul, apa, focul, piatra preistorica. Sunt combinate scene statice discursive cu altele spectaculoase, printr-o fabuloasa scenotehnica, realismul cu viziunea fantastica prin care scriitorul mai intai si apoi regizorul vor sa dea sens mistic unei greu explicabile experiente istorice. Inteligenta si maiestria regizorului, interpretarea actorilor fac imposibilul posibil, spectacolul producand descoperiri verosimile in mentalitatea si modul de viata rusesc. Emotia din Frati si surori - cumva aceeasi tema - e mai cenzurata aici, artistul a castigat el insusi distanta de la care poate privi cu luciditate, ba chiar cu umor, un trecut inca viu. Cum era de asteptat, reintalnirea cu Lev Dodin a fost o sarbatoare.

 

Festivalul s-a incheiat cu recitalul extraordinar al lui Ion Carmitru in dialog cu stralucitul jazzman Johnny Raducanu, provocand multe nostalgii si dor de teatru bun.

 

 

 

 

 

ANCA HATIEGAN

 

Agnes, aleasa cenusareasa

 

 

 

Uneori, atunci cand devine o constanta si imbraca, in plus, haina firescului, performanta actoriceasca poate sa treaca, in mod nedrept, dar oarecum explicabil, neobservata. Cel putin cu astfel de argumente incerc sa imi lamuresc relativa indiferenta a criticilor de teatru fata de un spectacol ca Agnes, aleasa lui Dumnezeu, in regia lui Marius Oltean, dupa un text de John Pielmeier, care se joaca la Teatrul Odeon, din Bucuresti, de aproape doi ani. El nu a fost invitat insa, in timpul scurs de la premiera, la nici un festival important de gen, nu a figurat in nici o gala, nu a fost nominalizat la nici un premiu. Interpretele, Elvira Deatcu (Agnes), Carmen Tanase (doctorita Martha Livingstone) si Virginia Rogin (stareta Miriam Ruth), fac, totusi, niste roluri de referinta. Daca e sa caut un termen de comparatie, jocul lui Carmen Tanase nu mi s-a parut cu nimic mai prejos, calitativ, decat cel al Valeriei Seciu, de pilda, castigatoarea Premiului UNITER la categoria "cea mai buna actrita in rol principal" pe 2005, in ipostaza, memorabila, a lui Esme Allen, din Cum gandeste Amy, de David Hare (spectacol regizat de Catalina Buzoianu la Teatrul Mic). Protagonista din Agnes... intruchipeaza un psihiatru desemnat de curtea de justitie sa investigheze un posibil caz de pruncucidere intr-o manastire - sau un presupus miracol, avortat, repetitie, anulata in fasa, a imaculatei conceptiuni. Impreuna cu Elvira Deatcu, merita si ea macar o nominalizare.

 

Un fapt imbucurator este acela ca spectacolul a fost preluat si difuzat de cateva ori de TVR Cultural. Pentru cine l-a vazut (doar) in varianta televizata, trebuie facuta precizarea ca spectacolul pe viu este insa altceva. Realitatea intrece cu mult, in pozitiv, impresiile filtrate de ecran si eventualele asteptari starnite de ele. Am putut verifica lucrul acesta de curand, in vreme ce lumea se bulucea la reprezentatiile din cadrul Festivalului National de Teatru "I.L.Caragiale" - si bine facea! Dar nici cei care au fost la Agnes..., si te-ai fi asteptat sa fie in alta parte, nu au avut ce regreta.

 

Inscenata cu mare succes pe Broadway si transpusa, cu tot atata succes (trei nominalizari la Premiile Oscar), pe pelicula, in anii 80, Agnes, aleasa lui Dumnezeu (traducere dupa Agnes of God de Anca Florescu si Costin Manoliu) este o alegere riscanta pentru orice teatru. Pe de o parte pentru ca are aceasta istorie impovaratoare in spate, ce face confruntarea cu "modelul" inevitabila, pe de alta parte pentru ca se bazeaza exclusiv pe actor, solicitat sa faca un exercitiu de echilibristica extrem de complicat ca sa mentina tensiunea intre cele trei mari registre, concurente, ale piesei: intre trama detectivistica, cea psihanalitica si misterul - sau drama-liturgica. Actritele de la Odeon se achita de misiune cu brio, aratand cum toate acestea au corespondent in interiorul fiecarui personaj, rasfrangandu-se asupra relatiei dintre ele. Protagonistele traiesc, separat, o criza in raport cu propria vocatie, cu trecutul si familia, cu Dumnezeu, pe care intalnirea le-o amplifica si o scoate la lumina. Ancheta de "politie psihologica" intreprinsa de Martha Livingstone, incluzand secvente de hipnoza sau de psihodrama explicite, se transforma, asadar, intr-o psihodrama implicita, cu momente "hipnotice", in care relatia terapeut-pacient devine reversibila. Astfel, cele trei femei, reciproc fascinate de prezentele lor si deopotriva de fascinante, isi proiecteaza unele asupra celorlalte propriile obsesii: Agnes o cauta in Martha pe mama buna si blanda, exact contrariul celei tiranice din viata reala; Martha vede in Agnes copilul pe care nu l-a avut niciodata, regasindu-si, totodata, sub chipul ei, sora dedicata bisericii si rapusa in imprejurari ce pot sa ii evoce publicului autohton tragedia de la Tanacu; Miriam citeste in faptura lui Agnes semnele indumnezeirii, promisiunea unui dincolo, caci are nevoie sa isi confirme credinta prin dovezi palpabile, cu toate ca, in disputele sale cu Martha (adepta a ratiunii, cu o fervoare aproape... mistica), stareta face mereu apel la argumentele inimii, s.a.m.d.

 

Spectacolul se joaca cu publicul pe scena, intr-un decor minimalist (semnat de Constantin Ciubotariu), in forma de cruce, ale carei capete inchipuie un altar, chilia lui Agnes - plasata, semnificativ, in "varful crucii", unde ar fi fost mai firesc sa fie asezat altarul - si biroul maicii starete. La mijloc, intr-un cerc pietruit, se afla o banca, iar spatiile dintre bratele crucii sunt "semanate" cu iarba, sugestia fiind de curte din interiorul manastirii. Acompaniamentul muzical, discret, din fundal, a fost asigurat de Iosif Hertea. Mi s-a parut ca recunosc in el sonoritatile muzicii sacre, de secol XIII, din Codexul Montpellier (folosit ca sursa de inspiratie de catre compozitor). Discretia era necesara, pentru ca altfel s-ar fi ajuns la o situatie tautologica: starile personajelor, fluidul care se creeaza intre ele, sunt, prin sine, "muzicale", nu mai aveau nevoie sa fie "dublate". Harul lui Agnes chiar se exprima prin cant. Elvira Deatcu sustine acest rol parca atinsa, intr-adevar, de gratie, ca in transa - insa o transa ambigua, in care exista si abulie, halucinatie, si suavitate copilareasca, si disperare. Virginia Rogin contureaza un personaj contorsionat, aparent dominator, stapan pe el, dar macinat de nesiguranta si evitand sa infrunte adevarurile neplacute. In partitura sa domina notele joase, infundate, in timp ce in cea reprezentata de Agnes preeminente sunt notele inalte, firave, cu vagi derapaje stridente. Legatura dintre ele o face Martha, care, in interpretarea lui Carmen Tanase, da tonul si ritmul spectacolului. Actrita stapaneste la perfectie contrapunctul: stie cand sa intinda coarda sau sa destinda un moment, alterneaza registrele cu o usurinta si o rapiditate uluitoare, dar, mai ales, cu inteligenta. Cerebralitatea ii potenteaza emotivitatea, in loc sa o striveasca, asa cum se intampla de obicei. Inzestrarea cu o doza profilactica de umor o ajuta sa evite intotdeauna cu succes capcanele patetismului sau ale melodramaticului - nu putine presarate de-a lungul piesei lui Pielmeier. Ar mai fi multe de spus, de pilda despre expresivitatea mainilor actritelor in Agnes..., dar, ca sa nu cad in capcanele despre care tocmai vorbeam, las spectatorului placerea sa o descopere, alaturi de celelalte virtuti ale spectacolului, multe omise, desigur, aici, sau imposibil de redat in cuvinte.

 

 

 

 

 

BURSCHI GRUDER

 

Amintiri din alta lume

 

 

 

Motto: Omenirea se desparte cu voiosie de trecutul ei.

 

Karl Marx

 

(din Introducere la Contributii la critica filozofiei hegeliene a dreptului)

 

 

 

Trecusera cativa ani buni de cand ilustratiile mele apareau in publicatiile pentru copii si tineret din Bucuresti, dar nu primisem nici o propunere sa ilustrez o carte.

 

Intr-o buna zi minunea s-a intamplat. Am fost chemat la Editura Tineretului si mi s-a inmanat textul unei culegeri de povestiri despre intamplarile hazlii ale unor copii, comentate de un arici. Textul apartinea Soniei Larian, numele ariciului l-am uitat. Am fost rugat sa aduc, ca proba, desene cu ariciul comentator, asa cum il vedeam eu.

 

Dupa cateva zile m-am prezentat cu desenele la editura si le-am predat redactoarei de carte. Le-a analizat un timp si, dupa o lunga tacere, mi-a zis:

 

- Tovarase Burschi, ati umanizat ariciul prea mult. Seamana cu un porc!

 

Nu am mai primit lucrarea. Se spune ca orice minune nu tine decat trei zile. Minunea aceasta a tinut o saptamana.

 

Pana la urma mi-a fost dat totusi sa ilustrez o carte, prima din cariera mea. Era o poveste cu cartofi scrisa de Eduard Jurist. Fusese publicata cu ilustratiile mele in revista adresata celor mai mici cititori, se bucurase de succes si editura se hotarase s-o publice sub forma de carte.

 

Am machetat cartea, am refacut desenele, am facut copertile, am predat lucrarea editurii si, dupa un timp, mi s-a comunicat ca a intrat la tipar.

 

intr-o zi, pe cand lucram la planseta, sotia mea, care ne pregatea masa la bucatarie, mi-a adus un cartof ce semana cu unul dintre eroii mei, motiv pentru care ii fusese mila sa-l cojeasca. L-am primit cu recunostinta, i-am pictat doi ochi si o gura, i-am infipt un surub in crestet si l-am agatat de aplica ce ne servea ca lampa de noapte, deasupra patului.

 

Dupa un timp, am primit un telefon sa ma prezint urgent la editura. Unul dintre directori dorea sa vorbeasca neaparat cu mine. Plin de emotii, m-am imbracat "corespunzator", adica mi-am pus costum si cravata, si, inainte de a parasi camera noastra, in pragul usii stand, mi-am aruncat privirea inapoi si am vazut cartoful agatat in perete. M-am intors, l-am scos de pe aplica si l-am bagat in buzunar.

 

La editura am fost lasat sa astept multa vreme pana ce directorul care ma chemase m-a invitat in biroul sau. A inceput cu multe ocolosuri pana ce a ajuns acolo unde dorea sa ajunga:

 

- ... ca, "sa vedeti, tovarase Burschi, cartofii dumneavoastra nu seamana a cartofi! Ar trebui sa refaceti ilustratiile."

 

I-am raspuns ca, daca asa vede el lucrurile, nu am nimic de spus, ca o sa ma gandesc (de fapt nu-mi trecea prin cap nici un raspuns) si, intorcandu-ma sa plec, am simtit cartoful din buzunarul hainei si l-am scos, aratandu-l directorului.

 

A ramas nemiscat, cu gura deschisa si, dupa cateva clipe de stupoare, mi-a zis:

 

- Tovarase Burschi, va rog sa ma scuzati, nu stiam ca i-ati facut dupa natura.

 

Ce ti-era si cu realismul asta socialist!

 

Cartea a aparut, a avut succes, a fost tradusa si in engleza si chiar "trimisa la export".

 

 

 

Ilustrasem cateva carti ai caror eroi, Tica si Rica, isi castigasera simpatia publicului cititor si radioascultator, pentru ca autorul lor ii plimbase la inceput pe la radio. Terminasem de ilustrat ultima carte cu intamplarile lor, cartea era la tipar, cand am aflat ca autorul, plecat in strainatate cu sotia in vacanta, nu s-a mai intors in tara. Dupa o vreme, mama mea, aflandu-se in oras, a vazut cartea in vitrina Librariei "Eminescu" si, ca sa-mi faca o surpriza, mi-a cumparat doua exemplare si mi le-a adus, cu bonul de casa cu tot.

 

Bucuros de noutate, am telefonat la editura sa aflu cand se vor face formele de plata. Mi s-a raspuns sec:

 

- "Cartea nu a aparut!"

 

Am dat sfoara in tara catorva prieteni sa cumpere din exemplarele pe care le vor vedea in librarii. Unii au mai gasit cateva, cei mai multi nu. Pana dupa pranz cartea a fost retrasa din toate librariile.

 

A durat ceva vreme si am avut nenumarate discutii pana ce editura mi-a achitat drepturile.

 

Ce vina aveau Tica, Rica si cu mine ca autorul "alesese libertatea" nu stiu.

 

 

 

Am fost anuntat de la Editura "Ion Creanga" ca mi s-a repartizat la ilustrat o culegere de ghicitori ale maestrului Ion Vlasiu. Am primit manuscrisul, am facut doua pagini de proba, dupa cum era obiceiul, si le-am predat editurii care urma sa le expedieze autorului la Bistra pe Mures, unde sculptorul isi petrecea o parte din an pana ce frigul il gonea de acolo.

 

Emotiile mele erau imense. Era pentru prima data cand urma sa ilustrez scrierile unui plastician si, cum era de la sine inteles ca un plastician are o viziune proprie a ceea ce scrie, ma tot intrebam ce sanse am ca viziunea mea sa se apropie de cea a autorului.

 

Dupa un timp, am fost chemat la editura sa mi se comunice raspunsul maestrului. M-am prezentat la redactorul artistic care, cu scrisoarea autorului in maini, mi-a comunicat ca acesta nu e de acord cu ilustratiile mele.

 

Ar fi fost firesc sa fiu foarte necajit, dar n-a fost asa. Ceva ma facea sa cred ca nu mi se spune adevarul si, ca si atunci cand mi se comunicase ca dragii mei cartofi nu seamana a cartofi, am raspuns ca nu mai nimic de zis. In clipa aceea redactorul a fost chemat urgent la directoarea editurii si, dupa ce si-a cerut scuze, a parasit incaperea in care mai lucrau si alti colegi, lasandu-ma in tovarasia lor si a scrisorii ramase pe birou.

 

Am intins mana, am luat scrisoarea, am deschis-o si am citit-o urmarit de zambetele colegilor de camera. Maestrul scria ca e de acord cu ilustratiile mele, dar are o singura rugaminte: eu plasasem textul ghicitorilor si ilustratia pe aceeasi pagina, el dorea ca textul ghicitorii sa fie in centrul unei pagini si ilustratia mea, singura-singurica, pe pagina opusa. Asa m-a gasit redactorul, intors de la directoare. Vadit incurcat, mi-a spus ca a fost o neintelegere (a cui?, a lui?, a mea?) si mi-a dat manuscrisul la ilustrat.

 

Acum, pentru mine incepea alt chin. Chiar daca fusese de acord cu probele mele la doua din ghicitori, ele, ghicitorile, erau multe si nu doream sa mai trec prin emotiile de la inceput, asa incat am hotarat sa fac in asa fel incat autorul sa vada toate ilustratiile odata, cand lucrarea va fi gata. Alesesem o tehnica laborioasa, ilustratiile se nasteau incet, mai aveam o alta lucrare pentru Editura "Albatros", lucram si pentru reviste, si, asa, lunile au trecut si a venit iarna.

 

intors in Bucuresti, maestrul Vlasiu dorea sa vada ilustratiile la ghicitorile sale, editura imi telefona, eu inventam diferite pretexte ca sa trag de timp, pana ce, intr-o dimineata cenusie si geroasa, mama a aparut in atelierul meu, din aceeasi cladire in care locuiam, spunandu-mi: "Te cauta un batran".

 

Trebuie sa precizez ca nu il intalnisem niciodata pe maestru si nu stiam cum arata. M-am grabit spre intrare, unde un domn mai varstnic decat mine, in palton si cu o palarie sport din lana tricotata, ma astepta. "Sunt Ion Vlasiu", mi-a spus. Mi-am cerut mii de scuze ca il lasasem sa astepte ilustratiile, l-am invitat in atelier, unde lucrarea era aproape-aproape gata, l-am rugat sa se dezbrace si sa ia loc, i-am aratat bucata cu bucata ilustratiile si am ramas impreuna pana la pranz. A fost o dimineata pe care n-am uitat-o si n-am s-o uit.

 

L-am intrebat cum a ajuns la mine. Mi-a spus ca luase adresa de la editura si venise cu un taxi.

 

L-am condus la atelierul lui din Pangrati cu masina mea si acolo mi-a oferit o carte scrisa de el, pe care mi-a dat o dedicatie numindu-ma "prietenul" sau. De atunci mi-a fost foarte apropiat, pana ce ne-a parasit.

 

 

 

Am spus la inceputul acestor amintiri ca eram un colaborator al publicatiilor pentru copii si tineret din Bucuresti. De multe ori aveam rubrici permanente cu eroi creati de mine, care apareau fie lunar, fie saptamanal.

 

Cand eram plecat din Bucuresti trebuia sa gasesc un mijloc de a-mi trimite desenele la redactie si curierii mei au fost, la sfatul celor de la reviste, fie mecanicii de locomotiva, fie soferii de autobuz de la RATA, care circulau spre capitala.

 

in perioada studiilor, pe cand imi faceam stagiul de practica la Brasov (practica dura o luna, in timpul verii), chiuleam o zi pe saptamana de la practica, faceam desenele si le duceam in gara, unde le dadeam mecanicului de locomotica de la un tren anume, care era asteptat in Gara de Nord de cineva din redactie. Pe vremea aceea locomotivele erau cu aburi.

 

Mai tarziu, le dadeam soferilor de la RATA, care la intrarea in Bucuresti aveau statie in Piata Scanteii (azi Piata Presei Libere), unde isi aveau sediul majoritatea revistelor. Cum orarul autobuzelor era in general respectat, telefonam la redactie de la oficiul telefonic din localitate si cineva cobora la ora cuvenita in statie, sa ia materialul trimis de mine.

 

Unele dintre "serialele" mele de atunci erau insotite de versurile unor scriitori precum Eduard Jurist, Marin Sirbulescu, Ion Hobana si multi altii. Unii dintre ei nu mai sunt printre noi, altii au apucat pe alte carari ale literaturii si ma tem ca nu-si mai amintesc cu placere de modestele catrene care insoteau desenele mele. Eu mi le amintesc cu o neasemuita duiosie.

 

Intr-o vara, aflandu-ma in concediu la Busteni, urma sa desenez Aventurile lui Truta si Fanuta pentru numarul din octombrie. Daca numele eroilor mei nu va plac, va aduc la cunostinta ca nu eu i-am botezat, ci redactia, iar cititorii i-au adoptat cu drag, asa incat au ramas pe coperta a patra a revistei, multi, multi ani. Versurile urma sa le scrie Ion Hobana, care in acea perioada se afla la o casa a scriitorilor din Breaza, casa a carei adresa si denumire exacta nu o cunosteam si pe care el urma sa mi-o comunice prin posta. Cum nu am primit nici o veste, lucrurile au intarziat, pana ce, intr-o buna zi, ne-am pomenit la usa cu secretarul de redactie al revistei, venit de la Bucuresti sa lamureasca treburile. Cum nici el nu cunostea adresa buclucasa, am hotarat ca la intoarcerea spre Bucuresti sa faca o escala la Breaza, s-o afle si sa mi-o comunice telegrafic a doua zi. Atunci mi-am amintit ca mai avusesem dificultati cu primirea corespondentei si, coborand in oras (locuiam pe platoul din jurul cabanei "Caminul Alpin"), am trecut pe la dirigintele postei. Acesta imi spusese ca factorita care impartea corespondenta in zona unde locuiam era o batranica in pragul pensiei. Ca sa-si economiseasca urcusul pana pe platou, aceasta lasa corespondenta sa se adune mai multe zile la rand, dupa care facea un singur drum ca s-o distribuie.

 

"Nu-i nimic, ma descurc eu", mi-a raspuns secretarul de redactie si a plecat la gara.

 

in dimineata urmatoare, trezit devreme, am coborat in bucataria casei in care locuiam, unde l-am intalnit pe proprietar care, cu o figura trista, mi-a spus compatimitor: "Aveti pe cineva Truta in familie?". Cum, dupa o scurta ezitare, i-am raspuns afirmativ, mi-a intins o telegrama in care scria: "Truta mort. Stop..." si urma adresa lui Hobana. La asa un continut, postarita nu-si mai putuse permite sa intarzie cu distributia corespondentei.

 

Astazi, cand caut pe cineva din Bucuresti la telefonul mobil si imi raspunde ca se afla in Italia, intamplarile acestea din secolul trecut par niste povesti. Va asigur ca sunt adevarate.

 

 

 

Odata, am primit un telefon de la un membru al redactiei uneia dintre revistele la care colaboram. Acesta mi-a spus, in soapta, ca redactia primise o directiva de la sectia de presa a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, prin care i se indica sa nu mai colaboreze cu mine.

 

Timp de cateva zile am derulat in minte tot ce desenasem in ultima vreme pentru acea revista (daca nu-i pomenesc numele e numai din cauza ca si-a schimbat denumirea de mai multe ori si nu mai stiu ce titlu purta atunci) si nu am putut ajunge la nici o concluzie cu ce desen i-as fi putut supara pe cei de la sectia de presa. Atunci mi-a incoltit in minte un alt motiv. M-am imbracat frumos, am insfacat servieta mea diplomat (putin mai tarziu aveam sa constat ca era goala), m-am urcat in masina si am pornit urgent spre redactie, unde am cerut sa-l vad pe redactorul sef. Trebuie sa precizez ca, in acea perioada, postul era ocupat de Alecu Ivan Ghilia, om bun si bland, despre care nu cred ca ar fi putut face vreun rau cuiva si care, mai tarziu, s-a apucat si de pictura. Cu toate ca mi s-a spus ca e ocupat "cu doi tovarasi", am intrat in biroul sau, unde m-a primit surprins, dar binevoitor si, la intrebarea sa despre ce ma aduce la dansul, i-am raspuns ca am aflat despre interdictia care ma viza si ca, dupa o atenta analiza a activitatii mele pentru redactie, nu am putut ajunge la alta concluzie decat ca e o masura antisemita.

 

Pe chipul lui s-a asternut o mare surprindere si, inainte de a-mi putea raspunde, mi-am luat ramas bun si dus am fost.

 

Peste doua zile, aceeasi voce binevoitoare din redactie mi-a comunicat telefonic si tot in soapta ca sectia de presa imi ridicase interdictia.

 

Dupa cativa ani, aflandu-ma cu sotia intr-un intarziat concediu la Cumpatu, era in octombrie, am intalnit acolo pe un fost membru al sectiei de presa a CC al UTC, care acum era el redactor al revistei la care eu colaboram in continuare. Cu toate ca in concediu oamenii se apropie mai usor, si cu atat mai mult intr-un Cumpatu aproape pustiu, n-am putut afla de la el mecanismul acestei intamplari.

 

Dar intamplari ca aceasta si altele mult mai rele se petreceau frecvent in acea vreme.

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Therion revine la Bucuresti

 

 

 

Se ia o trupa de rock, cu riffurile agresive, solourile de chitara si ritmul solid al bassului si al tobelor, la care se adauga orchestratii clasice grandioase si coruri ample, ce duc cu gandul la Carmina Burana sau la operele lui Wagner. Rezultatul? Therion, formatia al carui nume se identifica, in ultimii 10 ani, cu eticheta de metal simfonic.

 

Trupa a fost infiintata in 1987 de suedezul Christofer Johnsson (voce, chitara), abordand un death metal care nu anunta schimbarea muzicala majora care avea sa se produca in cativa ani. Dupa mai multe demo-uri si trei albume, insotite de o activitate prolifica in undergound-ul scandinav, dar si dupa mai multe schimbari de componenta, Therion au primit o gura de oxigen prin semnarea unui contract cu casa de discuri Nuclear Blast, materializat prin albumul Lepaca Kliffoth (1995), care avea sa aduca primele semne ale viitoarei abordari muzicale, prin folosirea vocilor de soprana si de bariton. Odata cu albumul urmator, Theli (1996), trupa avea sa aprofundeze latura clasica, fara a renunta la energia si agresivitatea caracteristice trupelor de rock. Cu fiecare album, Therion a pendulat intre metal si simfonic, gasind un sound caracteristic. Cea mai recenta realizare discografica a trupei, DVD-ul Celebrators of Becoming, marcheaza intreaga activitate a formatiei, punand accentul pe turneul de promovare al dublului album Lemuria & Sirius B (2004). Cu ocazia acelui turneu, Therion a trecut si prin Romania, unde a concertat intr-o Sala a Palatului arhiplina. In prezent, trupa se pregateste pentru lansarea, la inceputul anului viitor, a celui de-al 12-lea album de studio, Gothic Kabbalah. Pana atunci insa, cei de la Therion au pregatit fanilor, mai ales celor din Romania, o surpriza deosebita.

 

 

 

Concert in scopuri umanitare

 

 

 

 Pe 9 decembrie, la Sala Palatului, suedezii revin in Bucuresti, de data aceasta ca protagonisti ai unui eveniment muzical grandios: Therion Goes Classic, un concert rock in care vor imparti scena, pentru prima oara in cariera, cu o orchestra simfonica si un cor de muzica clasica. Evenimentul este organizat de Fundatia Aquarius, cea care i-a adus in Romania pe Therion si in 2005, dar care a organizat si alte concerte rock importante in ultimii ani (Nightwish, Lacrimosa). Concertul are loc in cadrul proiectului Ars musicae, ars medicinae - muzica impotriva cancerului, desfasurat de Fundatia Aquarius la initiativa celor de la Therion, care vor participa pro-bono la concert. Fondurile rezultate in urma concertului vor fi utilizate pentru un proiect de tratament al copiilor cu cancer din Romania. Spectacolul este realizat cu sprijinul Ambasadei Regatului Suediei la Bucuresti si este recomandat de Ambasadele Austriei si a Germaniei in Romania ca eveniment de inalta tinuta culturala.

 

Desfasurarea de forte de pe scena Salii Palatului va fi una coplesitoare: Therion (Christofer Johnsson - chitara, Johan Niemann - bass, Kristian Niemann - chitara, Petter Karlsson - tobe, Mats Levén - voce) vor canta alaturi de Orchestra Nationala Radio si de Corul Academic Radio (dirijor Dan Mihai Goia). Orchestratia va fi sustinuta de 100 de instrumentisti, iar grupul de 4 coristi cu care Therion canta de obicei in turnee va fi inlocuit de un cor de 70 de persoane. In plus, prestigioase voci clasice care au concertat pe cele mai renumite scene de opera din lume (printre care soprana Ruxandra van der Plas-Voda si tenorul Harrie van der Plas) vor evolua alaturi de rockerii suedezi, intr-un spectacol ce deja se anunta grandios. Concertul il va avea la pupitru pe dirijorul si compozitorul german Markus Stollenwerk, care nu se afla la primul eveniment de acest fel: in 1996 a participat, alaturi de Orchestra Simfonica din Praga, la inregistrarea albumului Lingua Mortis al heavy-metalistilor de la Rage.

 

Cei de la Therion au anuntat ca spectacolul de la Bucuresti va fi alcatuit din trei parti: versiuni orchestrale ale unor melodii ale trupei (de exemplu, o varianta clasica a piesei Clavicula Nox); fragmente din lucrari celebre de Wagner, Mozart, Dvorak, Saint-Saens si Verdi, cantate de trupa, orchestra simfonica si cor; piese de pe albumele Therion, in interpretarea trupei, acompaniata de cei peste 100 de muzicieni romani (vor fi multe surprize pentru fani, printre care melodii cantate live in premiera, cum ar fi Via Nocturna si Eternal Return, dar si Siren of the Woods in varianta pentru opera).

 

Avand in vedere ineditul spectacolului, la concert si-au anuntat prezenta fani din toata lumea, in ciuda preturilor destul de ridicate ale biletelor: 89 RON (care s-au epuizat in cea mai mare parte in prima saptamana de la punerea in vanzare), 195 RON si 245 RON. Biletele se gasesc in reteaua Diverta, la Sala Palatului, la Magazinul Muzica si pot fi comandate online la www.concerte.fundatia-aquarius.ro.

 

Asadar, pe 9 decembrie, la Sala Palatului, metalul si clasicul isi dau mana pentru o cauza umanitara, intr-un show care incheie cum nu se putea mai bine cel mai prolific an pentru publicul romanesc, din punctul de vedere al prezentei artistilor straini pe scenele autohtone.

 

 

 

 

 

S. DAMIAN

 

Doua teste (I)

 

 

 

Am fost intrebat la o intalnire cu cititorii daca as putea concentra in doar scurte crampeie idei cuprinse intr-o carte recent aparuta. Era vorba de volumul Trepte in sus, trepte in jos - eseuri (Editura Cartea Romaneasca). Nu m-am prea simtit in apele mele, caci ma socoteam in genere predispus spre nuantare, spre taiatul firului in patru. Am acceptat insa exercitiul, adaugand, ca un avertisment, ca in abreviere se reteaza si meandre ale argumentarii, meandre totusi necesare. Am ales doua fragmente, care se refera la aspecte mai putin tratate in presa bucuresteana: despre cazul Heidegger (putea fi si Cioran, Eliade, Noica), adica despre un autor si o faza de deraiere, ce se cere dezvaluita si explicata, si despre ispita de a remonta vechi patimi inselatoare in cugetare, care nu se preteaza la discutii obiective, rationale, rabdatoare. Asadar, sa incep:

 

 

 

Calugarul fara credinta

 

 

 

Si Cioran a fost ispitit de o dilema inclusa in dorinta de revansa. Necedandu-se pornirii spre vendeta, cum se poate realiza un echilibru, o neutralizare a termenilor antagonici: "sa nu recurgi la razbunare, solutia te consoleaza doar pe jumatate, caci nu vei sti niciodata daca retinerea a decurs din noblete sufleteasca sau din lasitate". Concentrat asupra unui singur aspect, moralistul omite premeditat alte componente. Nu e suficient pentru aprecierea situatiei sa te identifici cu unghiul celui care planuieste replica. Ce se intampla daca in fata tribunalului convocat ad-hoc se afla un vinovat, un individ iesit din comun, caruia posteritatea ii va purta recunostinta? Circumstanta ca e doborat la pamant, batjocorit, calcat in picioare, ca maltratarea continua si mult dupa consumarea faptului e de natura sa tulbure linistea de spirit. Mai ales daca pentru pacatul comis impricinatul e pedepsit cu o furie a demolarii.

 

Ma preocupa printre altele cazul Heidegger (1889-1976), care e departe de a fi elucidat, mai persista prejudecati si resentimente nestinse. Nu ar fi lipsita de semnificatie dispunerea in paralel a unor figuri in cultura romana (Eliade, Noica sau chiar cel pomenit, Cioran), cu sansele lor de reabilitare.

 

De destinul postmortem al lui Martin Heidegger exegetii germani se apropie stanjeniti. In contrast, Sartre a evocat cu respect performanta filosofului, admirand "fuga fiintei in afara de sine", si l-a inscris in galeria monstrilor sacri ai gandirii, Kant, Hegel, Nietzsche. Volumul Sein und Zeit (Fiinta si timpul - 1927) a starnit un ecou urias in succesive valuri. Pe plan ontologic se puneau intrebari fundamentale legate de prezenta omului pe pamant, erau infatisate din perspectiva duratei si a spatiului stari obsedante ale contemporaneitatii: incertitudine, angoasa, ambiguitatea deciziei, vecinatatea mortii. Si investigatiile asupra lui Aristotel, Kant, Nietzsche, eseurile despre Hölderlin sau Celan, tratatele capitale Was ist Metaphysik? (Ce este metafizica?) sau Vom Wesen der Wahrheit (Despre structura adevarului) au imbogatit tezaurul cugetarii universale. Acelasi savant, recunoscut si venerat, a savarsit pe neasteptate o greseala de neiertat. In septembrie 1933, a acceptat sa preia rectoratul Universitatii din Freiburg si, in discursul de receptie, s-a complacut in rolul de apologet al doctrinei national-socialiste, a chemat tineretul la obedienta in fata omului providential, Führerul, cu retorica rudimentara si barbara. Dintr-o data prestigiul de ganditor integru s-a naruit, un mare carturar, cautator de sensuri, liber, nepartinitor, scufundat in aventura cunoasterii, s-a amestecat cu gloata dezlantuita, s-a manjit pe maini si a renegat un trecut onest.

 

Ratacirea nu s-a extins. Dupa cateva luni, Heidegger a abandonat postul de comanda in universitate, riscand mazilirea si ca sef de catedra si profesor. Demisia n-a fost inregistrata ca atare, presa, nici cea straina, n-a consemnat schimbarea. Heidegger a ezitat sa sfideze autoritatile naziste flagrant, nu s-a dezis de rau cu voce tare. S-a multumit sa se considere in rebeliune interna, clandestina, care avea prea putin rasunet in exterior, a fost confundat in continuare cu regimul odios (nici nu era lesne atunci sa se demarce raspicat). Nici ulterior, dupa rostogolirea in gol a nazismului, n-a simtit nevoia sa se explice, sa se spovedeasca. De cateva ori, rar, a pomenit de "ratacire" si de "rusine", cuvinte grele rostite de un orgolios, s-a prelungit insa o enigma a muteniei si a echivocului. Nu suporta Heidegger ideea ca se umileste? Nu voia sa se destainuie oricui, pandea sa apara un interlocutor de incredere caruia sa-i poata deschide ungherele tainice? (...) Cand abordam motivul culpei, suntem constransi sa tinem seama de situatia aparte a Germaniei, unde efortul de asumare a raspunderii cunoaste si azi noi clatinari. Nu se discuta inca firesc, fara sovaieli, meritul cultural al unor personalitati iesite din serie, care au venit in atingere si cu fascismul, fara sa fie contaminati (Ernst Jünger, Gottfried Benn, Carl Schmitt, Oswald Spengler). Nu e vorba doar de prezenta fizica, de felurite etape ale biografiei, dar si de portiuni ale operei umbrite pe alocuri de tentatii la moda: exaltare nationala, mitologie a militarizarii, propulsare a unei elite a fortei. Au mai ramas notiuni stigmatizate fiindca au fost luate in stapanire de ideologia rasei superioare, teorii despre glie, sange, rasa. Miscarea de regenerare, de neutralizare a cuvintelor, nu are inca peste tot un rezultat pozitiv.

 

Ca o frana in actiunea de dezmeticire intervine si ravna detractorilor. Fata de Heidegger s-a articulat un front al contestarii, carcotasi gasesc noi elemente de dezavuare, pun sub lupa cartile, corespondenta, marturiile colegilor, se vad necontenit in febra anchetei, nu renunta in contact cu evidenta la demolare.

 

Ciocnindu-se de o interdictie, o categorie de manuscrise nu sunt accesibile inca, abia in 2026 va expira o scadenta in mentinerea sub lacat, acesti negatori cer darea in judecata a fiului filosofului, Hermann, cel care isi exercita atributiile de legatar testamentar. Voind pasa-mi-te sa smulga un val, ei insinueaza ca s-au raspandit o serie de neadevaruri cu privire la deruta lui Heidegger. Surparea nu poate fi marginita la perioada 1933/34, maladia ignobila poate fi detectata mai inainte si chiar dupa parasirea rectoratului, din 1935 si pana la deces (1976). Verdictul dat fara tresarire: Heidegger s-a manifestat ca un national-socialist si ca un antisemit. Absenta caintei sale publice ar fi un indiciu in plus al pacatului.

 

 

 

Credea ca poate sa il influenteze pe Führer

 

 

 

Sunt construite fanteziste legaturi spre a se demonstra continuitatea unor opacitati. Obiect al persiflarii ajunge si opera Sein und Zeit, suspectata de idei subversive. Pretentia de a prezenta dimensiunea ontologica e doar o travestire a unui reactionarism indarjit. Sub pretentiile de sinteza in gandire sunt artificial expuse teze doctrinare politice, o prevestire a ideologiei naziste. E cultivat un paralelism, inaltarea spre metafizica fiintei ar simboliza o repliere in fata civilizatiei tehnice moderne, un elogiu al retragerii si al stagnarii. Se descopera o conexiune cu afirmarea primatului spitei ariene si al misionarismului rasial. Unui continut dubios i se confectioneaza si o platosa stilistica, sustin clevetitorii. Ar fi o combinare de termeni nascociti, ingramaditi la invalmaseala, o balbaiala teatrala. Banuielile urate nu rezista la cea mai simpla expertiza, cartea a trecut cu brio examenele exigente ale breslei. (...) Criteriul valorii are prioritate, de folosul pe care-l poate extrage colectivitatea din efortul celor dotati depinde si sentinta data de posteritate. Abia dupa atenuarea iritatiei s-a remarcat ca o serie de imputari au fost exagerate, miezul sanatos n-a fost infectat. Defaimarile nu s-au limitat insa la anularea contributiei de fond teoretice.

 

S-au vehiculat si alte caracterizari de ordin general, destinate sa-l coboare de pe piedestal. Ce nu s-a spus despre Heidegger? Ca e un ins plat, uscat afectiv, inapt sa tresara la tragic, ca are un orizont redus, mult prea terestru si stereotip. (...) Alta prejudecata era ca nu agrea independenta spiritului, ca el insusi se preparase pentru o postura de subordonare (aceasta sugestie era machiavelica). Astepta ivirea unui conducator pe care sa-l serveasca cu un devotament de vasal. E o extrapolare perfida, care se sprijina pe dezorientarea expusa in cuvantarea inaugurala din 1933, cu slavirea lui Hitler. Iluzia ca-l poate influenta, ca ar putea fi sfetnicul intelept, "der Führer von Führer", a fost o orbire, un punct de jos al prestatiei sale intelectuale. Nici inainte, nici dupa aceea nu se mai repeta astfel de dezertari ale mintii. Din tot ce a proiectat si a construit Heidegger se poate desprinde fervoarea unui ganditor care merge pe drumuri neumblate pana la el si care nu depinde de nimeni. El proclama singur trufia de explorator, fara credinta, fara religie, condus numai de revelatiile creierului. Pentru a schita portretul unui alt Heidegger, in antiteza cu pamfletele care-l desfigureaza, ma las calauzit de marturiile corespondentei. Folosesc din bibliografia vasta doua surse: 1. Martin Heidegger - Karl Jaspers: Briefwechsel (1920-1963) - Schimb epistolar, Editura Vittorio Klostermann, Frankfurt, 1990; 2. Martin Heidegger Briefe an seine Frau Elfriede (1915-1970) - Scrisori catre Elfriede, Editura DVA, reproduse pentru intaia oara in decembrie 2005. Precizez din start ca meseria mea nu e de filosof, nu ma hazardez in dezbateri care apartin specialistilor. Imi propun doar sa descriu un dramatism omenesc, cu o semnificatie majora.