Pe aceeași temă
IOANA IERONIM
Pasii lui Rolf Bossert la Bucuresti
Venind la Bucuresti in 1960 din Ardealul multinational, gaseam aici, la Scoala Centrala, colegi de mai multe neamuri, printre care vorbirea mea cu accent german din acel moment nu era ceva singular: aveam colegi pentru care limba materna nu era romana sau care vorbeau o romana cu amintiri de departe - a fi diferit nu ni se parea un lucru exotic. Ceea ce vedeam, cu ochiul inca static al copilariei, era mostenirea unei diversitati care de fapt se mai subtiase si avea sa se subtieze drastic dupa aceea. Era o diversitate cat se poate de naturala, mai ales intr-un mare oras, cu atat mai mult o capitala. Prin anii 1990, am citit niste panouri la Colegiul National "Mihai Viteazul" si am comparat numele unei generatii din anii 1930 - unde aproximativ jumatate dintre nume erau germane sau evreiesti, italiene, rusesti, armenesti etc. - cu numele unei clase recente, unde practic toate numele erau romanesti. Dar lucrurile in acesti ani se schimba repede. Mi se intampla, ca si altora din generatia mea, sa ma plimb prin Bucuresti acum, dupa aproape 20 de ani de la schimbarea de regim, si sa fiu inca surprinsa in anumite momente de lumina, de culoarea, de vitalitatea orasului, in comparatie cu ceea ce ajunsese sa fie el mai ales in anii 1980 (chiar daca vitalitatea de acum capata nuante de isterie si dezordine: dar orice e mai bun decat moartea-in-viata a totalitarismului...). Si inca ma bucur, ca de o noutate, sa aud in oras vorbindu-se tot felul de limbi straine: iata atmosfera fireasca a unei capitale.
Deceniile de presiunea politica spre "unitatea de monolit" au facut ravagii. Am pierdut germanii si evreii din tara (vanduti, si unii, si ceilalti, ca sa li se permita emigrarea - si chiar impinsi spre emigrare), am pierdut traditii, am pierdut atat de mult din ceea ce am avut si mai mult decat am stiut ca avem.
Ne este dat uneori sa ne aducem, acut, aminte. Exista scriitori care au definit exemplar viata pe care noi am trait-o si care au masurat nu numai prin cuvintele lor, dar si prin adevarul tragic al propriului destin enormitatea celor intamplate. Rolf Bossert este unul dintre ei. In 2008 a aparut, la Editura Institutului Cultural Roman, o editie bilingva din versurile acestui poet german din Romania, in traducerea Norei Iuga, cu o prefata de Gerhardt Csejka si o postfata de Ernest Wichner. Este o carte exceptionala, profunda si profund dureroasa atat prin versurile poetului, cat si prin cutia de rezonanta intima pe care o alcatuiesc comentariile lui Csejka si Wichner. Este o carte de aducere aminte care nu poate lasa indiferent pe nimeni - o aparitie editoriala care ne este aproape prin mii de fire si care a trecut totusi neobservata.
Rolf Bossert, care cutreiera strazile Bucurestiului in anii 1970 si pe la inceputul anilor 1980, cu figura lui de viking sau de tanar roscat dintr-un portret flamand al Renasterii, s-a nascut la Resita in 1952. A studiat germanistica la facultatea din Pitar Mos, a fost profesor de germana la Busteni, apoi a lucrat la Bucuresti: Casa de Cultura "Friedrich Schiller", Editura Meridiane, Kriterion. A facut parte din faimosul grup al tinerilor scriitori de limba germana Aktionsgruppe din Banat, impreuna cu Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner, Gerhardt Csejka; dintre apropiatii lor, sa-i numim pe Herta Müller si Werner Söllner. Gruparea literara (bazata pe o estetica nonconformista, partial inspirata de Brecht, sau de muzica rock a vremii) a fost reprimata cu brutalitate de autoritati si dizolvata in 1975. Sicanarea si cenzurarea membrilor grupului a continuat, astfel ca acesti autori, ca si altii, care au format un remarcabil val literar de limba germana din Romania si reprezentau un varf de lance in tara din punct de vedere estetic, au parasit, pe rand, tara. Rolf Bossert debuta in volum in 1979. In 1981 a fost batut crunt, el si poetul Klaus Hensel, de trimisi ai Securitatii, in plina strada, dupa ce au iesit de la Uniunea Scriitorilor din Bucuresti. Un moment de oroare, care nu poate fi uitat. Sensul? Ei, acestia, sa nu se simta acasa in tara in care s-au nascut si - sa plece. In 1982 aparea volumul-eveniment Vant potrivit pana la tare. Zece tineri poeti germani din Romania, cu titlul luat chiar dintr-un poem de Rolf Bossert. Poetul devenise un nume proeminent al tinerei generatii. Bossert isi data multe dintre poeme si culegerea sa de acum are darul sa evoce in mare masura Bucurestiul concret, atmosfera din zona caminelor studentesti de la Grozavesti in vremea studiilor poetului, orasul ca victima a buldozerelor, a destructiei si urateniei. Versurile cantabile din primii ani, vocea ludica si sceptica, de eschiva in fata cenzurii, lasa tot mai mult loc in anii 1980 unui orizont liric intrunecat. Rolf Bossert ne vorbeste, in cuvinte putine si memorabile, despre o lume tarzie, damnata, careia ii presimte extinctia. De o dureroasa, calcinanta luciditate, versurile sale tarzii, ca Strigatul lui Munch uneori, sunt un lamento la sfarsitul unei lumi, al lumii sale germane din acest colt de lume - al vietii insesi. Cantecul care mai exista in gatlejul poetului il pune in primejdie. Agresivitatea letala a ambiantei de bitum este perceputa in relatie tulburator de directa cu fiinta vie, ranita, periclitata a poetului.
In 1984, familia lui Rolf Bossert depune cerere de plecare definitiva din tara, poetul este dat afara din serviciu, pierde mijloacele de subzistenta pentru el si familia sa cu doi copii, este perchezitionat, i se iau manuscrisele. In decembrie 1985 emigreaza, in sfarsit, iar in februarie 1986 se sinucide in lagarul de imigranti la Frankfurt am Main. Si in Germania, si aici, in patria sa pierduta, disparitia lui a fost un soc. Un semn. Un avertisment.
Volumul aparut acum, Stau pe treptele vantului, apare dupa editia publicata in Germania, sub ingrijirea lui Gerhardt Csejka, la 20 de ani de la moartea poetului. Readucerea in atentie a acestui poet de exceptie, pentru care cuvantul si viata au ars laolalta, este de natura sa ilumineze intrebari de profunzime despre noi si timpul nostru, despre radacini si dezradacinare, pe care inca nu am stiut sa ni le punem.
BOGDAN BURILEANU
A treia dimensiune
(fragment)
Proasta lui inspiratie de a-l fi introdus in mahalaua Zabrautilor, la margine de Bucuresti, si cele descoperite acolo au ajuns sa para o nimica toata prin comparatie cu episoadele care i-au urmat. E drept, pe acestea nu le-au cautat. Au dat peste ele...
Ca si peste bariera de cale ferata care le taie drumul acum. E de asteptat. Chiar daca aproape toate vehiculele ajunse aici opresc putin, se orienteaza si apoi se strecoara printre vergile sui - niste prajini vag vopsite in alb si rosu, oarecum lasate in jos, intr-un unghi de minimum de grade fata de orizontala. Romanul nu se mira de ceea ce vede. Inca unul dintre obiceiurile pamantului, oralizat intr-o snoava foarte raspandita potrivit careia orice obstacol exista pentru a fi sarit de cei puternici, smecherii se strecoara si numai prostii raman in fata lui. Asa, ca ei... Au oprit, s-au dat jos si asista la derularea traficului: aceleasi biciclete si carute, tractoare, autobuze sau automobile, acestea din urma invaluind locul intr-un nor gros si inecacios de fum, specific combustibilului prost si motoarelor vechi, uzate. Nici o grija dinspre lungul caii ferate, o linie marginasa, brazdata de vechile traverse din lemn si strajuita, la cateva zeci de metri distanta, de silueta unui semnal metalic, al carui brat sta intepenit intr-o pozitie la fel de incerta, de aproximativa, cu cea a barierei... batand totusi catre "deschis".
- Si trenul?!
Nedumerirea elvetianului este intru totul justificata. Se scursesera minute bune de cand stateau in loc, asteptand degeaba. Nu se vedea nimic. Cantonierul isi parasise locul de veghe, aflat langa manivela masiva si ruginita, al carei rost continua sa fie de a actiona batranul mecanism. Poti cel mult deduce ca a disparut si el pe cine stie unde. Revine, dupa un timp, tragand de franghie o capra recuperata, pesemne, din miristea invecinata. Cu miscari stereotipe, indelung exersate, dar la fel de lipsite de graba, omul - din a carui uniforma se mai pastra doar chipiul - a legat animalul chiar de lemnul barierei. Doctorului Eissler ii mai trecuse din mirare. Putea sa admire detasat intregul ceremonial. Doar cand patrupedul s-a indreptat, agale, catre spatiul dintre sine, apucandu-se sa ciuguleasca plictisit niste fire de buruieni rasarite printre traversele terasamentului, s-a aratat interesat de soarta lui in momentul trecerii trenului... si cum de accepta ciudatul pastor un sfarsit mai mult decat previzibil. De fapt, nonsalanta cantonierului le oferea cheia bizarei situatii - aparitia garniturii nu era ceva de actualitate. Chestionat, omul cu sapca a confirmat deductia. Atunci, de ce mai tine bariera oarecum inchisa?
- Pai... ca asa trebuie sa stea dansa aplecata cand dumnealui se gaseste la mai putin de trei kilometri si opt sute cinzeci de metri de trecerea de nivel. Asa ordona reglementul... nu e voie sa se puna nimenea cu el.
E nevoie de alte intrebari pentru a afla toata povestea, caci omul, plictisit si imbufnat, se arata mai preocupat de capra decat de tren. In cele din urma, au reusit cu greu sa smulga de la el informatii cat de cat coerente despre ceea ce se petrecuse dupa curba, nu departe de locul unde se aflau ei. O cursa mixta (avand in componenta si vagoane de calatori, si de marfuri) se oprise intre statii si ramasese acolo.
- S-a stricat... s-a intamplat ceva cu locomotiva?
- Aaa... nu. Doar cu mecanicul.
Acesta oprise trenul cand ajunsese in dreptul unei livezi aflata pe marginea caii ferate. I-a cerut unui copil, care pastea oile, sa-i culeaga cateva prune, caci prea i se facuse pofta de ele si urat de drum. Dar pustiul, al dracului, i-a cerut bani. Mecanicul l-a injurat, reprosandu-i plin de naduf si lacomia, si lipsa de respect pe care o datoreaza unui om mai batran si, pe deasupra, imbracat in uniforma de feroviar! Dupa care, spre a-i da peste nas, aratand ca se poate descurca si singur, a coborat de pe locomotiva si s-a catarat in pom. Sus de tot, aproape de varf, unde erau fructele mai coapte. Din graba sau numai din nebagare de seama, se sprijinise pe o craca nepotrivita pentru gabaritul sau, care nu l-a suportat si s-a rupt. A cazut brusc, ca un bolovan, trecand printre crengi si slobozind un urlet disperat, parca mai puternic decat suieratul locomotivei parasite. Cantonierul l-a auzit perfect, avea urechea formata... Impactul cu pamantul ii fusese fatal ghinionistului culegator - si-a frant gatul si a murit in cateva minute, inconjurat de toti calatorii care se agitau, fara a-i putea fi de nici un folos. Unul dintre ei a venit, pe jos, sa anunte evenimentul la cel mai apropiat punct fix. De aici, unul dintre soferii care auzisera istoria trebuia sa comunice nenorocirea cand va ajunge in primul sat. El, feroviarul de serviciu, nu putea sa rezolve nimic in acest sens, chiar daca intra in atributiile sale. Nu ca n-ar fi vrut, dar n-avea cum. Cablurile de comunicatii fusesera iarasi furate, cu cateva nopti in urma, de catre tiganii care ori le vindeau la centrele de metale vechi, ori le topeau, facand tingiri si cazane din cuprul astfel obtinut. Se intampla frecvent, nu doar in zona respectiva, ci cam prin toata tara.
- Ici-sa, in fundul asta de lume, merge mai incet cu reparatia... atata tot. Da’ ne-am obisnuit, nu-si mai face nimeni probleme...
Asta era evident. Si trenul? Si victima??
- Eee... stiti cum se zice: mortul de la groapa nu se mai intoarce. Sa-i fie tarana usoara, saracul, ca era baiat bun...
Altfel, trebuiau indeplinite formalitatile legale acolo, la locul nenorocirii. Pana venea procuratura sa constate cele intamplate... pana aparea alt feroviar sa preia trenul parasit si sa-l duca mai departe... Puteau s-o ia ca si ceilalti, de-a dreptul printre bete. El unul nu putea ridica bariera, caci in regulament nu scria nimic despre cum trebuie procedat cand cade mecanicul din prun.
Doctorul Eissler se aratase nu doar stupefiat, ci si disponibil sa se deplaseze la locul accidentului... poate era nevoie de competenta sa. Mai marele peste bariera l-a deconsiliat plictisit, asa cum capra lui, pascand printre sine, alunga alene mustele care o anturau. Nu mai era nimic de facut. Ajunsese vestea ca un veterinar, aflat intamplator in trenul blocat, constatase decesul. Restul era treaba popilor...
Dupa ce s-au pus din nou in miscare, domnul Paul a fost din nou solicitat pentru a comenta noutatile. Strainul nu putea pricepe cum poate fi acceptata o asemenea brambureala generalizata. Nu exista reglementari, sisteme de prevenire ori de sanctionare a infinitatii de ciudatenii si aberatii de care te lovesti la tot pasul? Si care dau peste cap un intreg sistem?!...
- Ba, de existat... exista. Doar ca nu se respecta. Nu m-ati crezut - sau, in orice caz, v-ati indoit - cand am afirmat ca regula acestei lumi este aceea de a nu respecta nici un fel de regula. Cei, putini, care incearca sa reziste si sa se opuna acestei tendinte in continua expansiune raman pacaliti, pagubiti. Chiar deconsiderati de catre cei ce constituie majoritatea. N-au nici o sansa de a-si impune principiile, atitudinile, comportamentul. Sunt considerati prosti si, fireste, ies mereu in pierdere. Ce vreti?... Regula de baza a democratiei - dreptate au intotdeauna cei care sunt mai multi. Priviti!...
Din sens opus, tocmai veneau doi biciclisti. Fiecare purta pe ghidon cate un colac mare din sarma groasa de cupru. Nu era greu de banuit nici provenienta pretiosului material, nici felul in care ajunsese in posesia lor. Aducandu-si aminte de comisionul Nonei, transmis la telefon, pe elvetian l-a fulgerat o stare de disconfort. Avea de preluat de la primar cateva vase de arama, pe care trebuia sa le duca la Geneva. Acum, dupa ce vazuse cum stau lucrurile si ce consecinte apar, il deranja teribil ipostaza de a deveni, si el, o veriga a unui asemenea lant. Ce avea de facut spre a nu ajunge - chiar si numai in ochii soferului - partas la asa ceva? Caci domnul Paul isi va da imediat seama - chiar daca nu va spune nimic - despre ce este vorba. Si, mai ales, despre raspunderea ce-i revine. Va triumfa astfel punctul sau de vedere, brutal si greu de combatut prin exemple concrete, potrivit caruia toti sfarsim prin a ne adapta, a servi si a perpetua deplorabilul sistem.
Eterna si fascinanta Romanie - fara nici un fel de iluzii
(fragment din prezentarea romanului A treia dimensiune de Bogdan Burileanu)
In A treia dimensiune, romanul lui Bogdan Burileanu, nu e de gasit nimic din violenta cathartica pe linia Pintilie-Daneliuc, nimic din ironia muscatoare a lui Nae Caranfil, ca sa folosim repere extraliterare, dar exemplare. E o performanta in sine sa spui o poveste romaneasca extirpand rasu-plansu ca specific national. Dar, Doamne, inca odata, cu atat mai convingator!
Una dintre rarele, dar emblematicele, exceptii: o secventa pur cinematografica ce i-ar face invidiosi pe Kafka, Bulgakov sau, pastrand absolut toate proportiile, Pierre Boulle: un tren personal local, de campie, opreste in plin camp, deoarece... dar veti vedea asta in fragmentul ce urmeaza acestei scurte introduceri. Trimiterea simultana la bancurile cu transsiberianul oprit in taiga, deoarece mecanicul a schimbat locomotiva... pe vodca, dar si la povestile autohtone cu Pacala echivaleaza cu o uitatura deodata crunta, din senin, in mijlocul povestii debitate molcom, "printre gene". Crunta precum nuvela Pe vreme de razboi a lui Caragiale. Dar Burileanu nu se opreste la efectul doar spectacular, ci merge mai departe si
in poveste regasim, pentru un scurt moment, ca reper optic, atmosfera din filmele lui Pintiliedaneliuc.
De n-ar fi decat pentru a cauta, cu ardoare si rabdare, contextul scenei acestea, si tot merita citita cartea. Dar ea merita citita dintr-un motiv mult mai important. Cu exceptia amatorilor de sex explicit, satisfacuti sub nivelul standard de pretentii, dar nu chiar frustrati, restul categoriilor de cititori gasesc in romanul lui Bogdan Burileanu "fiecaruia ce i se cuvine". Si cel mai mult profita, de fapt, cititorul standard, cititorul obisnuit, cel care are prilejul sa vada, la capatul unei lecturi, daca nu neaparat fascinante, oricum consistente si confortabile, ca asta este. (Radu-Ilarion Munteanu)
PAUL CERNAT
Cand "dragostea nu moare"...
Aparut in 2002 la Paralela 45 si reeditat in 2005 la Polirom, primul roman al Ceciliei Stefanescu a avut parte de o notorietate spectaculoasa: epuizat rapid din librarii, tradus in franceza, ecranizat de Tudor Giurgiu pe baza unui scenariu al autoarei, cu dialoguri salvate de Razvan Radulescu (cele din roman sunt naive), intampinat cu amabilitate de critica (minus desfiintarea din cronica lui Daniel Cristea-Enache) si apreciat pentru sfidarea "ipocriziei traditionale"... Ulterior, tematica sa "provocatoare" a devenit banala, iar cartea a fost luata de apele tulburi ale valului autofictional esuand, printre cochilii si alge, pe tarmul literaturii minore. Adevarul e ca Legaturi bolnavicioase nu merita ni cet exces d honneur al receptarii snoabe pe dos, ni cette indignité din articolul Intimitaturi al lui Daniel Cristea-Enache, altminteri percutant si cu multe observatii juste. Debil narativ, confuz pe alocuri si lipsit de valentele cinematografice ale scenariului, afectat, in plus, de o falsitate sclifosita, microromanul vadea pe alocuri reale calitati de poem in proza, iar scriitura trada prospetimea elaborata a unei autoare cultivate, atenta la "efectele de ecou controlat" ale povestii sale. Avand drept preview un fragment inclus in antologia "Les Belles Étrangéres", cel de-al doilea roman, Intrarea soarelui, pare sa fi mizat pe o strategie a surprizei si a amanarii prelungite. Constienta de epuizarea modei autofictionale, Cecilia Stefanescu si-a schimbat cu 180 de grade formula, pastrand "esenta" mizei. Efortul de schimbare la fata e notabil. In a doua editie Legaturile... abia ajungeau la 180 de pagini, cu corp de litera mare; in schimb, Intrarea... are circa 360. Primul roman avea un story la persoana intai, modular, cu tuse experimentaliste si inserturi poematice, "minimalist" si cumva biografist, fara structura de adancime. Prezentul este insa o fictiune "obiectivata" la persoana a treia, fara biografisme si trucuri experimentale, cu o compozitie etajata, populata de fantasme vizionare si proiectii virtuale (ca in unele proze ale lui Eliade), cu un scenariu "destinal" presarat de coincidente simbolice, resuscitand in decor actual povestea lui Tristan si a Isoldei. Fara sa dispara cu totul, lexicul matait si-a redus ponderea (cateva "bunataturi", un "burticale" etc.), iar tonul sagalnic si ironic, pentru care scriitoarea e structural inapta, a fost in general abandonat (cu exceptia unor formule folclorice de gust indoielnic). Predilectia pentru mirosuri si damfuri corporale, pentru voluptatile bucatariei, pentru gandaci ca metafore ale mortii, obsesia inelului sunt recuperate avenit din Legaturi..., iar povestea de dragoste devianta, imposibila si transgresiva (neconforma cu banalul existentei comune), asigura in continuare axul cartii, dar nu mai imbraca haina erosului postadolescentin, transgresiv si nauc, cu atractii lesbiene si incestuoase, ci pe aceea a erosului infantil, incipient, recuperat "dupa douazeci de ani" de cei doi principali protagonisti intr-o matura tragedie adulterina. Totul - sub semnul unui blestem difuz, marcat de repetate incalcari ale interzisului, si al unei acute nevoi de puritate afectiva. Puritatea de la capatul impuritatii...
Lectura da senzatii de dus scotian: cartea pare cand surprinzator de interesanta - amestec tulbure de salingerism si de fantastic morbid -, cand submediocra, scrisa caznit si minata de un melodramatism pueril. Numele personajelor-copii - cativa baieti de gasca si-o strengarita ce le strica jocurile - sunt de asemenea derutante: apelativele cosmopolite (Sal, Emi, Harry, Max) se dezvaluie treptat ca Emilia, Hariton... Despre Sal aflam in capitolul cinci ca se cheama Sorin Alexandru Lemnaru. Prepuberii - ale caror varste rareori depasesc 10 ani - traiesc intr-o lume complet dezideologizata. Doar cateva indicii: magazinele goale, tramvaiele care sunt "ale poporului", muzica usoara sau revistele cu benzi desenate trimit catre atmosfera anilor ’80. In rest, nu tu scoala, nu tu pionierat etc. Literatura cu copii, asadar, trimitand oarecum la Cartarescu sau - ca sa nu reiau si eu plicticoasa discutie despre "cartarescianism" - la Salinger, de la care e preluat si moto-ul cartii. Un moto despre "moartea artistului vizionar" - dar este oare Sal un artist? Somatiile somaticului si ale sexului sunt inregistrate cu acuitatea visceralizanta a generatiei 2000. Nota Bene, lumea comunista in care pustii traiesc nu favoriza deloc precocitatea sexuala...
Primul capitol incepe obscur, cu lungi descrieri poticnite, greu de urmarit, ale camerei protagonistului principal (Sal). Acesta va descoperi curand, in subsolul unui bloc, cadavrul unei femei goale si frumoase intins pe o masa; pustiul isi cauta de fapt un prieten, pe precocele Harry, care insa nu-i deschide (spre finalul cartii aflam ca, inauntru, acesta se opintea sa-i violeze prietena, dupa ce o legase in prealabil). Intr-un acces de teribilism, Sal ii taie cu un cutit moartei degetul cu inel si-l ascunde intr-o cutie tinuta in buzunar, dupa ce-i descoperise, vag necrofil, corpul gol, care-i da halucinatia iubirii si ii aduce in urechi bubuiala cuvintelor "Te iubesc"... De aici incepe secretul lui Sal, iar acest "baiat neobisnuit", care se exprima matur si vede lucruri inaccesibile altora, i-l va impartasi doar prietenei sale, orfana Emi, odata cu iubirea pe care - in traditie interbelica a romanelor lui Holban sau ale Ioanei Postelnicu - incercase, zadarnic, sa i-o transmita la telefon. Efectele nu intarzie sa se propage, prin tehnica "bumerangului". Dupa ce, lovind cu pumnul intr-un geam, e pe punctul sa-si piarda sangele si viata, Sal se descopera vecin, in spital, cu o femeie izbitor de asemanatoare moartei, iar contactul "matern" cu ea ("prima fantasma vie, prietena sa de cand lumea") il erotizeaza vag, pregatindu-l pentru noi ispravi. Imaginea femeii, spitalizata pentru tentativa de suicid si vizitata de sotul detestat, va fi reeditata peste timp de Emi, care-l salveaza deocamdata de doua ori de la moarte (ca-n poveste, lacrimile iubitoare ale fetei isi fac, miraculos, efectul). Impreuna cu ea, legati prin juramant de secretul lor, baiatul incearca, la iesirea din spital, sa reediteze scena de la subsol, dar intre timp moarta disparuse si cei doi se intind demonstrativ pe masa goala, prefigurand scena din finalul sumbru al cartii. Trecerea inelului magic al moartei - si al mortii - pe mana lui Emi ii va programa destinul in acelasi sens. E mult Eliade aici. Copiii isi intalnesc, in repetate randuri, viitorul (inclusiv moartea, "cuibarita in mintea lui Sal" inca de la inceputul psihanalitic al cartii). Pana atunci insa, dupa ce Sal ii spune fetei - cu o retorica profesorala - povestea de iubire adulterina a lui Tristan, a Isoldei si a regelui Marc, cei doi isi exploreaza furibund, dar fara finalitate, sexele. Scena e neverosimila, cu nepotriviri stilistice jenante, cu tirade emfatice si teatrale: "Sal o priveste lung si induiosat de felul in care Emi cedeaza sub ochii lui si de abnegatia cu care-l urmareste. Mintea ei e tulburata acum de indoieli, de dorinte si de senzatiile nou-incercate. S-a incovoiat parca incercand sa-si escamoteze sanii crescuti prin tricou si neadecvati cu imbracamintea ponosita, cu soldurile baietesti si cu picioarele ei lungi, slabe si drepte, lipsite de forme. Sexul inca mai falfaie inaripat printre ei si apropierea baiatului o face sa se retraga pas cu pas, incuindu-si lacatelele, in cea mai mica incapere interioara. - Lumea ta e oarba, ca dragostea, si e nestiutoare, a rostit el cu intonatie poetica". Intalnirea ulterioara a micilor indragostiti, pe o strada din cartier, cu doi iubiti ce par sa se certe nu este altceva decat intalnirea lui Sal cu propriul viitor de botanist casatorit cu "burgheza" Matilda si devenit tata a doua gemene. Similar, Emilia (devenita profesoara de franceza) se va casatori fara dragoste cu "banalul" matematician Matei, de la care nu va avea insa odrasle. Amintiri despre viitor... Ratand ipostaza de Tristan si Isolda, Sal si Emi se regasesc in aceea de amanti adulterini, programandu-si inabil clandestine intalniri estivale si facand sex, pe sponci, la un sordid "Hotel Banatul". Dupa destramarea patetica a ambelor casnicii (cronica melo a unei morti anuntate), Emilia il va chema pe Sorin la acelasi hotel, iar acesta, gasind-o moarta, se intinde simbolic in pat alaturi de ea, inconjurat de fantasmele prietenilor din copilarie. La Cecilia Stefanescu scenele "neverosimile", stranii, fantastice sau onirice sunt, adeseori, mai credibile, artistic vorbind - ca si cele de atmosfera evocatoare, desueta -, decat cele "verosimile", "realiste". Gesturile, comportamentele si situatiile sunt pueril motivate, trase de par, cu coincidente, lovituri de teatru, dialoguri lacrimogene etc. Conceptul realmente incitant al romanului e sabotat de naivitati flagrante si de realizari tehnice defectuoase. Autoarea nu gaseste, de multe ori, tonul potrivit, in conditiile in care persoana a III-a solicita de la un prozator control si maturitate stilistica. Minus viziunile onirice ale Matildei, primul capitol al "existentei mature" (care o va dubla, tot timpul, pe cea infantila de altadata) aluneca spre scene apoase, de love story ieftin. Episodul violarii lui Emi de catre Harry e de un prost gust strident: "S-au scurs numai cateva secunde pana cand baiatul s-a infuriat si a inceput sa scormone ca si cum ar fi sapat pamantul, mainile lui se adanceau in vagin si scoteau mici bucati rosii de piele". Pagini reusite alterneaza cu platitudini stilistice si exprimari inadecvate, totul osciland intre promitator si compromitator. Lamentabil e scurtul capitol care da titlul cartii si deconspira identitatea onomastica a lui Sal, dimpreuna cu misterul nasterii sale. Iata un fragment "genezic" pseudocartarescian: "Lumina, care impartea fractalii si cuarcii, imprastia un miros cornos si lenes (...) Pe masura ce se scurge, golul se reface si particulele se strang la un loc, distantele se contrag, iar viata devine egala in timp. Poti s-o masori, chiar si insuportabil, in minte. Masuratorile au un farmec nesfarsit. Iar sunetele devin un abur usor, care se inuizeaza. Si te cuprinde o plictiseala, pe care o numesti infinit, desi numele e doar o cochetarie de miop, pentru a imblanzi fiara care repeta, ca un copil tamp, "De ce? De ce? De ce?". Las la o parte faptul ca fractalii nu au nimic de impartit cu quarcii (cele mai mici particule elementare)...
Ingredientele senzationale, nu lipsite de un anume dinamism, nu lipsesc; culmea, abia ele arata disponibilitati reale de prozatoare. Cu adevarat izbutit este episodul agresarii baietilor de catre o haita de derbedei. Reactia lasa a lui Sal si Harry contrasteaza expresiv cu riposta curajoasa a fricosului Toma, desfigurat drept pedeapsa de agresori; depus pe pragul casei sale de catre jalnicii prieteni, micul erou va prilejui - fara voie... - prima ratare importanta a unei intalniri intre Sal si Emi (vor urma, la maturitate, altele). Scandalul de la mare petrecut intre familiile lor dupa darea pe fata a trecutului comun, in timpul unei cine amicale, este redat cu o buna gradatie a tensiunii psihice. Cele mai reusite sunt insa descrierile vechilor si linistitelor cartiere bucurestene, totul culminand cu lumea unei curti "paradisiace" de la capatul orasului. Este locul unde se ascund Emi si Sal, fugiti de-acasa dupa ce familia lui Sal se mutase din Intrarea Soarelui. Straniu, plin de farmecul si poezia unei aventuri copilaresti "in afara lumii", episodul ar fi fost remarcabil, daca n-ar fi, din nou, precar motivat in ordine "realista" (batranul proprietar, pe care copiii vor initial sa-l ucida, spre a nu-i da in vileag, le lasa mancare la usa magaziei care-i adaposteste si se ascunde timp de o luna de ei, inainte de a-i livra familiei panicate). Dintr-un asemenea material, un prozator format ar fi scos mult mai mult, numai ca la Cecilia Stefanescu bunele intentii transforma o naratiune virtualmente valoroasa intr-un esec patetic, doldora de stangacii si enormitati. Totusi, intrucat conceptul (scenariul) este net superior executiei (romanului), putem spera, si de data asta, intr-o ecranizare pe masura intentiilor.
Cecilia Stefanescu, Intrarea soarelui, Editura Polirom,
Colectia "Ego-Proza", 2008, 368 p.
DOINA PAPP
Teatrul Å’andarica si Festivalul International de Animatie
De cativa ani buni, Teatrul de Animatie Tandarica, sub conducerea serioasa a lui Calin Mocanu, si-a consolidat pozitia de leader pe piata teatrului pentru copii, in care s-a impus cu specific cu tot. O traditie de 63 de ani, creata de nume intrate in legenda ca acela al regizoarei Margareta Niculescu, al unor artisti manuitori ca Brandusa Zaita Silvestru si Dorina Tanasescu sau al regizorului, creator de scoala, Cristian Pepino, sta in spatele succesului prezent. Traditia obliga si e, uneori, cu adevarat o garantie. Nu e si suficienta, insa, cand e vorba de a duce mai departe prin vremuri atat de putin interesate de subiect o institutie, o trupa, un crez. Din fericire, datorita pasiunii si dragostei pentru munca lor, cei de la Tandarica au trecut peste obstacole si s-au mentinut in top, chiar daca evenimentele pe care le-au creat si le creeaza n-au avut intotdeauna ecoul meritat. Iata, nu mai departe acest Festival International al Teatrului de Animatie, pe care l-a gazduit de curand. Cei putini care l-au frecventat dintre jurnalisti si cronicari au putut vedea cat de impecabil a fost organizat, ce spectacole de calitate a etalat, care meritau o infinit mai larga mediatizare. Poate, pe viitor, si Primaria, care a finantat in mare masura manifestarea, ar trebui sa fie mai atenta la programarea in Capitala a evenimentelor pe care le sustine financiar, pentru a evita suprapuneri atat de neproductive, cum s-a intamplat spre finalul anului trecut.
Copiii, spectatorii obisnuiti de la Tandarica, nu s-au sinchisit insa de aceste inconveniente si au umplut zilnic sala, fericiti sa gaseasca aici o atmosfera de sarbatoare, surprize ambientale la tot pasul, cu scene din piesele indragite, ba chiar si bomboane oferite dragastos la intrare. Intregul personal al teatrului a fost mobilizat pentru aceasta, asa incat, travestiti in personaje de teatru si investiti cu sarcini de gazda, au participat cu totii la eveniment.
Festivalul a fost conceput nu doar ca o gala - are in subtitlu explicatia "spectacole de colectie" -, ci si ca o competitie a teatrelor de profil - a avut si juriu, si premii - si, in mod particular, ca un forum al specialistilor, in acest cadru fiind programate cateva ateliere de lucru ale artistilor, atat de utile ca schimb de experienta si ocazie de a se perfectiona sub indrumarea unor personalitati cu renume international.
La o simpla parcurgere a afisului, poate fi observata grija de a ilustra in acest festival reprezentativ pentru UNIMA (Uniunea Internationala a Teatrelor de Animatie, al carui presedinte e chiar romanul Cristian Pepino, secondat de directorul Teatrului Tandarica, Calin Mocanu) productia romaneasca a teatrelor de profil din tara, care, alaturi de Tandarica, au sugerat o imagine buna, diversa si dinamica a fenomenului. Chiar daca problema statutului de Cenusareasca a teatrului pentru copii, in raport cu alte institutii de spectacol, ramane.
Au jucat, asadar, in Capitala, pe parcursul Festivalului, teatre de papusi si animatie din Craiova, Galati, Cluj, Constanta, Iasi, Bacau, Targu Mures, Botosani, Arad. Au fost invitate si spectacole ale studentilor sectiei de profil de la UNATC, iar din strainatate au venit cu spectacole unul si unul papusari si marionetisti din Olanda, Spania, Bulgaria, Ungaria.
Teatrul Tandarica a profitat, cum era firesc, pentru a-si prezenta ultimele succese, printre care acel savuros Candid de Voltaire, spectacol de autor semnat Cristian Pepino, cu muzica de Dan Balan. Creata initial pentru adulti mai ales prin sarja pe care o practica in relatie cu opera literara de inspiratie, montarea scoate la rampa o echipa tanara, deosebit de dotata si pregatita, de interpreti care manuiesc la vedere - dupa un obicei consacrat in ultima vreme - marionetele caricaturale ale Cristinei Pepino. Cei cinci actori in frunte cu Mihai Dumitrescu - talent remarcabil, plurivalent - sunt inepuizabili, antrenandu-se intr-o joaca in care fantezia comica si harul improvizatiei sunt potentate de efectele tehnicilor digitale.
Invitatii la Festival au luat parte si la o premiera a Teatrului Tandarica: Punguta cu doi bani, in regia lui Decebal Marin, o reprezentatie antrenanta, cu o scenografie fabuloasa, vesela si colorata, care este ea insasi un spectacol, creata de Carmen Raszovski. Ca si alta data cand e vorba de povestile clasice, regizorul-scenarist a procedat la prelucrarea basmului, inventand, de pilda, un povestitor-sarpe care sasaie printre ulucile gardului mosului si babei din poveste, precum si alte poante mai mult sau mai putin potrivite. (N-am sa inteleg niciodata de ce trebuie sa aiba povestile pentru copii, pe care acestia le stiu de acasa, aceasta soarta cand ajung pe scena.) Altfel, e bine ca repertoriul se orienteaza aproape fara exceptie spre titlurile cunoscute si indragite ale literaturii pentru copii, precum Pinocchio, Hansel si Gretel, Ghiocelul si omul de zapada si Mica sirena de Hans Christian Andersen, Cenusareasa. Vom fi, pe de alta parte, cu atat mai atenti la numele noi care innoiesc peisajul, de la scriitori confirmati, ca Dan Lungu, si pana la autori multilaterali, ca scenograful Mc Ranin. Trebuie incurajata aceasta apropiere de vaduvitul teatru pentru cei mici si a altor autori tineri, unii dintre ei afirmati la concursurile de dramaturgie care i-au premiat. Sugerez aici numele Sanzianei Popescu-Mihu.
In spectacole cu marionete pentru adulti - gen care prinde la public si aduce in acelasi timp o imbogatire reciproca a mijloacelor de expresie - ca si in altele, pentru copii, semnate de regizori de teatru de importanta internationala, precum Silviu Purcarete si Victor Ioan Frunza, prezent in Festival cu un spectacol de o uimitoare originalitate - Mica sirena de H.C. Andersen al teatrului din Arad -, se poate vedea cat de generos este acest gen si ce resurse de creativitate poate pune in miscare. Asa incat, pe langa preocuparea de a forma directori de scena din randul tinerilor, teatrele pentru copii ar fi bine sa continue sa atraga nume din zona teatrului mare, interesate de aceasta modalitate teatrala.
Prin selectia judicioasa a directorului sau, Festivalul International al Teatrului de Animatie de la Bucuresti ne-a aratat ca gama procedeelor, a stilurilor si tehnicilor practicate la ora actuala de teatrele de papusi si marionete de pretutindeni e de o mare deschidere. Si ca diversitatea formelor de expresie, stimulata si de oferta noilor tehnologii audio-video, coabiteaza fericit cu stilurile traditionale. Asta si datorita contributiei unor artisti straluciti, precum catalanul Jordi Bertran, care a dus tehnica manuirii la un nivel uimitor de virtuozitate. Recitalul sau de la Bucuresti, intitulat Ofelia, conceput ca un omagiu adus figurii feminine, desi fara prea multa legatura cu aceasta, a culminat cu un numar... masculin, in care era imitata cu umor si multa dexteritate prestatia unui chitarist din zilele noastre. In alte secvente ale minunatului sau spectacol, in care a jucat si rolul de cantautor, a fost insotit de Carlos Conida Litus, care n-a fost deloc mai prejos de maestrul sau.
Evenimentul gazduit de Teatrul Tandarica a fost unul de exceptie nu doar prin specificul sau, ci si datorita unei impecabile organizari, facuta de echipa teatrului cu truda si cu mare discretie. Si, bineinteles, cu mare iubire pentru spectatorii sai fideli, carora le-a fost, de altfel, dedicat acest Festival, subintitulat "bucurii pentru copii".
Premiile Festivalului International al Teatrului de Animatie
Premii:
- Premiul pentru imagistica: Teatrul pentru Copii si Tineret, Constanta.
- Premiul pentru originalitatea si anvergura demersului artistic: Teatrul "Gulliver", Galati.
- Premiul pentru originalitatea si profesionalismul discursului artistic: Compania Jordi Bertran, Spania.
- Premiul pentru ingeniozitate si rafinament: Teatrul de Marionete Arad.
- Premiul pentru expresivitate si mister: Teatrul t’Magisch, Olanda.
- Premiul pentru relatia actor-papusa-muzica într-un spectacol de animatie: Teatrul "Puck", Cluj-Napoca.
- Premiul pentru savoarea dramatizarii, modernitate scenografica si vigoare interpretativa: Teatrul de Animatie "Tandarica".
- Premiul pentru critica teatrala în domeniul animatiei: Ion Parhon.
- Premiul pentru excelenta în animatia romaneasca: Rudolf Moca.
Diplome:
- Diploma pentru management cultural: Mona Chirila, pentru promovarea si sustinerea artei de animatie în peisajul teatral romanesc si international.
- Diploma pentru management cultural: Stelian Stancu, pentru promovarea si sustinerea artei de animatie în peisajul teatral romanesc si international.
- Diploma pentru naturaletea si complexitatea interpretarii lui Pinocchio: actritei Oana Stancu, Teatrul "Colibri" din Craiova.
- Diploma pentru armonia dintre muzica si animatie: Teatrul The Tale, Bulgaria.
- Diploma pentru citirea într-o cheie moderna a unei opere clasice: Sectia de animatie a Teatrului Municipal "Bacovia", Bacau.
- Diploma pentru încurajarea dramaturgiei autohtone de gen: Teatrul "Luceafarul", Iasi.
- Diploma pentru mesajul educativ: Teatrul "Ariel", Targu-Mures.
- Diploma pentru transparenta poetica a montarii: Teatrul pentru Copii si Tineret "Vasilache", Botosani.
- Diploma pentru virtutile creative ale decorului si papusilor: Teatrul Bobita, Ungaria.
BIANCA BURTA-CERNAT
Popea
"Vladimir Streinu mi-a deschis ochii, cum se zice, asupra unui aspect. Mi-a spus intr-o zi cu privire la Bezna si Bogdana: "Dumneavoastra nu duceti nici o eroina pana la capatul drumului sau...
Le aduceti pana la marginea prapastiei, apoi le retrageti. De ce? Va e teama? Lor sau dumneavoastra? Odata trebuie ca ele sa consume experienta pana la capat"."
Observatia lui Vladimir Streinu, justa si de finete, atinge un punct nevralgic al prozei scrise de Ioana Postelnicu in anii ’30-’40: proiectul interbelic al autoarei ramane cantonat in analiza obsesiva a unei feminitati de o pasivitate maladiva - feminitate "in stare pura", implicand aneantizarea vointei, retragerea cvasi-autista in sine, lipsa de reactie fata de ceea ce se intampla in afara spatiului casnic, acceptarea fara revolta a claustrarii in gineceu, subordonarea, indecizia, inactivitatea. Pentru cele mai multe dintre personajele feminine interbelice ale Ioanei Postelnicu lumea exterioara nu exista; exista numai spatiul intim, populat cu fantasme, parcurs ca intr-o stare de hipnoza. "Eroinele" acestea se tem sa-si ia viata in propriile maini, iar rarele lor initiative curajoase capata in ochii lor de halucinate dimensiunile unor mari gesturi subversive sau, in orice caz, dimensiunile unor aventuri clandestine, savurate cu o voluptate direct proportionala cu teama de consecintele subminarii autoritatii "stapanului" - tatal, sotul, familia dominatoare. Cu riscul unui "psihologism" inevitabil prozaic, incalcand "dreptul" de autonomie al fictiunii si "legea" nonrelevantei biografiei autorului empiric pentru interpretarea faptului literar, nu putem trece peste omologia evidenta dintre anumite date psihologice ale personajelor feminine din Bogdana si Bezna si un "complex al claustrarii" care se tradeaza in marturisirile autoarei insesi. "Se tradeaza" este cuvantul potrivit, pentru ca scriitoarea nu-si va recunoaste niciodata fatis frustrarile acumulate in copilarie si adolescenta, varste consumate intr-un climat familial patriarhal, rigorist.
In distinsa doamna frivola care atrage privirile admirative ale frecventatorilor cenaclului lovinescian sta ascunsa "fata cuminte" care a invatat trei ani la Manastirea Ursulinelor, care nu a mers niciodata la Opera pana la 18 ani si nu a iesit niciodata la plimbare altfel decat insotita de mama ei pana la varsta casatoriei. Ioana Postelnicu (pseudonimul Eugeniei Banu) s-a nascut inainte de primul razboi mondial, intr-o familie din mica burghezie transilvana. Mama este - cum altfel?! - casnica. Tatal, caracter puternic, fire energica, patriot ardelean prounionist, este staroste al breslei curelarilor din Cetatea Sibiului. "Tatalui meu ii datorez cel mai mult in ceea ce priveste placerea de a compune, de a scrie, de a pune in discutie probleme morale", afirma scriitoarea ajunsa nonagenara. Ea va povesti in numeroase randuri despre copilaria fericita traita intr-o familie mare, unita, organizata dupa principii morale ferme, despre vacantele petrecute alaturi de cei sase frati mai mici, alaturi de veri, matusi, bunici si alte rubedenii, la Ocna Sibiului, despre o educatie exemplara, in spiritul lumii ardelene asezate pe valori sigure. Si nu se va sfii sa incondeieze, prin contrast, spiritul "balcanic" - acomodant, relativist, "neserios" - cu care ar fi avut de luptat dupa stabilirea sa in Vechiul Regat. Bucurestiul, nevizitat de ea pana la 20 de ani, ii apare bizar, "ceva de pe alta lume": "Pestritimea din Gara de Nord m-a speriat... olteni cu cobilita... vorbarie multa... galceava... smecherie... braga... si iaurt... Balcanismul asta nu m-a atins fiindca m-am maritat repede, am facut un copil si apoi am calatorit prin toata Europa cu sotul meu".
Dupa ce absolva studiile secundare la Liceul de fete "Domnita Ileana" din Sibiu, Eugenia Banu/Ioana Postelnicu se inscrie la Facultatea de Litere din Cluj, unde, fireste, nu pleaca singura, ci impreuna cu mama - "Ea a fost umbra mea", va spune scriitoarea. Dupa doi ani, in 1930, se casatoreste cu inginerul Felix Pop, pe care il urmeaza la Bucuresti; se transfera la Literele din Capitala, fara a-si finaliza studiile. Diferenta fata de emancipata Anisoara Odeanu iese frapant in evidenta, desi cele doua au varste foarte apropiate si vin din aceeasi lume (banateana, respectiv ardeleneasca) patriarhala. Anisoara Odeanu este un spirit liber, fara prejudecati - estetice, sociale ori de alta natura -, e independenta si dinamica, de o franchete "barbateasca" in raporturile cu altii, de o sinceritate cruda in relatie cu sine insasi. Se intretine singura, din scris si din avocatura, calatoreste singura in strainatate, traieste aventuri intelectuale si sentimentale pe care si le asuma neipocrit, pe scurt, isi obtine dreptul la "o camera separata". La antipod, Ioana Postelnicu va ramane toata viata tributara educatiei sale de "fata de familie buna", de mic-burgheza cu nazuinte aristocratice, dispretuind plebea, boema, cafeneaua literara - fiinta de lux, inrobita aparentelor de inalta respectabilitate sociala. Prin casatorie intra in lumea buna a celor care iau masa zilnic la Athenée Palace... - detaliu asupra caruia ea insasi atrage atentia in diferite interviuri acordate dupa 1989. Intrebata, la 90 de ani, de Ovidiu Genaru ce rol a jucat cafeneaua literara bucuresteana in biografia sa de scriitoare, Ioana Postelnicu transeaza chestiunea cu superbie: "N-am frecventat-o deloc. Nici o legatura. Eu, Domnule Genaru, eram o femeie casatorita... cu un inginer expert... aveam un statut social inalt... noi luam masa la restaurant cu protipendada... Cafeneaua se afla undeva jos..." si, apropo de calatoriile in strainatate: "Spania, Franta, Italia, Austria si chiar in Egipt... eram primiti in cercurile cele mai inalte... unul regele Faruh, de-abia se insura, a dat un banchet, am fost invitati si prezentati Curtii...". Cu tot fastul declarat al unei asemenea conditii sociale, existenta acestei scriitoare se consuma in perimetrul stramt al familiei-colivie, al codurilor comportamentale si conventiilor din care evadeaza, de la un punct incolo, fie prin scris, fie - sub scutul pastrarii aparentelor - rezervandu-si emotia unor escapade sentimentale. Erotismul sau tumultuos de la varsta maturitatii, infiltrat si in paginile de literatura pe care le scrie, reprezinta, poate, o intoarcere a refulatului, o revansa inconstienta asupra frustrarilor acumulate inca din adolescenta.
Claustrarea anilor de adolescenta este, pentru Ioana Postelnicu, o experienta fondatoare. Experienta pe care o ascunde sistematic, cu teama, parca, de a nu lasa sa i se ghiceasca un punct vulnerabil. S-ar putea ca amplul sau jurnal, inceput la 16 ani si numarand, dupa propriile-i marturisiri de acum trei decenii, "sute, mii de pagini" - daca mai exista - sa dezvaluie mai mult, fie si pe cai intortocheate, in acest sens. Simptomatice pentru realitatea unei educatii coercitive pe care refuza sa o recunosca sunt, totusi, cateva amanunte dezvaluite de autoare malgré soi: e supravegheata tot timpul de familie, mama o conduce intotdeauna pana la scoala, nu i se permite sa mearga la spectacole si, ceea ce este inca mai socant, nu i se lasa la indemana reviste de nici un fel, nici macar reviste literare! Cu totul intamplator ii cade in mana - "nu stiu cum", adauga nu fara candoare scriitoarea - un numar din Viata romaneasca unde citeste fascinata un fragment din La Medeleni, text ce ii reveleaza discrepanta dintre copilaria sa scursa intre ziduri inalte, de netrecut, si copilaria idilica, pe deplin libera a personajelor lui Teodoreanu. Descoperirea universului medelenist ("imposibil de inchipuit ca ar exista aievea, cu borcane de dulceata ascunse in sobe, cu vacante zgomotoase si prietenii vesele") are un efect puternic asupra adolescentei, de vreme ce, peste decenii, scriitoarea isi va aminti surprinzator de clar momentul, al carui potential de soc il exprima prin intermediul unei imagini extrem de sugestive: "ce urias univers s-a deschis inaintea ochilor mei, care nu cunosteau decat curtea casei, inchisa intre ziduri inalte, cu o poarta grea de stejar mereu incuiata si strada care ducea la scoala". "Poarta grea de stejar mereu incuiata" - iata o amintire esentiala pentru intelegerea acestei autoare. O alta, la fel de importanta, vizeaza un gest de fronda al adolescentei si da cateva indicii cu privire la resorturile defensive ale duplicitatii sale de mai tarziu. La 16 ani, cumparand in secret revista Rampa, e atrasa de o ancheta cu titlul S-a schimbat amorul? si un soi de demon o impinge sa trimita un articol semnat cu pseudonimul Hildegard. Incurajata de a-si fi vazut textul publicat, dupa saptamani de asteptare infrigurata (interval in care, tot pe furis, isi achizitioneaza revista din micile-i economii), dar mai ales de raspunsul redactiei, adresat "Romantioasei Hildegard", simte incoltindu-i in suflet orgoliul si dorinta de a scrie.
Va mai trece un deceniu pana la recidiva. In acest interval e de presupus ca Eugenia Pop, virtuala Ioana Postelnicu, se exerseaza, capricios sau nu, in scrierea prozei; primele texte publicate prin 1937-1938 in Adevarul, precum si romanul Bogdana (1939) o demonstreaza cu prisosinta. Intrarea Ioanei Postelnicu pe scena literara se produce gratie intalnirii cu E. Lovinescu, intalnire care, daca dam crezare unei relatari a criticului dintr-un text destul de cunoscut, Siluete feminine, s-ar fi produs la initiativa scriitoarei: o voce feminina indrazneata si imperativa il avertizeaza intr-o zi la telefon pe amfitrionul cenaclului Sburatorul ca intentioneaza sa-l consulte in legatura cu un roman - "Nu te cred capabila nici de o scrisoare", ricaneaza Lovinescu, dar va afirma in curand contrariul: "La cinci, ma trezii (...) in birou cu o tanara doamna, frumoasa, cu linia zvelta a lujerului trupului, cu par ruginiu. Urechea nu-i mai simti asprimea guturala a glasului, iar familiaritatea volubila imi paru un dar pe care mi l-ar fi facut dintr-o atentie personala. (...) Fara emotie, imi citi apoi, bine, inteligent, vreo treizeci de pagini ale inceputului unui roman: notatii precise, ferme, fara sentimentalism; viziunea Bucurestilor de la inaltimea unei terase suspendate; (...) pregnanta materializare a unor stari de constiinta produse de o bucata de muzica; intr-un cuvant, siguranta unui scriitor de talent".
Din politete sau din alte motive, criticul pluseaza totusi, exagerand niste calitati - ale femeii si ale scriitoarei - in care nu crede pana la capat. Cine citeste in paralel aceasta schita de portret din Adevarul, publicata la 24 iunie 1937, si insemnarile din Agende (datand din aceeasi perioada) privitoare la Eugenia Pop (alintata Popea) constata o surprinzatoare discrepanta. In telegraficul "jurnal" lovinescian referirile la aceasta autoare sunt uneori prea putin flatante: "Dezastru - sub toate raporturile... mai ales fizic. Urata si vulgara"; "Citeste o bucata mediocra"; "Extrem de obositoare. Se impune ruptura"; "E.P. libera - se propune!! Situatie penibila. Scap razand"; "La masa, Popea: conversatie neroada. Deziluzie". Acest dispret, defulat violent in Agende, nu va stavili totusi cursul unei relatii - nu doar literare - eufemistic spus ambigue. Popea e cea din urma aventura sentimentala a criticului, bizara, tensionata, la limita scandalului. Contemporanii au recunoscut-o in personajul Mili din romanul eponim cvasi-autobiografic al lui Lovinescu (scris si publicat in 1937, in urma altor doua romane de aceeasi factura, Bizu si Firu-n patru), lucru de care criticul insusi nu intarzie sa se arate ingrijorat. Din toata aceasta poveste tulbure si, in fond, de notorietate in epoca si nu numai, scriitoarea va decupa in marturisirile de mai tarziu doar ceea ce i se va parea "convenabil" pentru imaginea sa de "mare doamna" interbelica; despre E. Lovinescu va vorbi intotdeauna in termeni conventionali, cu o veneratie supradimensionata din ratiuni strategice.
ANDREEA PASTARNAC
Cartea lui Ruth
Visul
In somn a visat valea raului cel mare plina de leandri infloriti, cu frunza lor cea cerata si verde intunecat, proaspat spalata de roua. Florile albe si trandafirii curgeau ciorchine. Si livezile de chitre erau din nou inflorite si incarcate de rod in acelasi timp si pe jos cazusera, de prea plin, curmalele aurii, iar smochinele incoltisera deja, globuri verzi, la increngatura ramurilor. Maslinii erau incarcati de boboci, florile lor ce raman deschise cateva ore raspandeau parfumul sublimat, amarui si negricios. Vita de vie se intindea incolacita pe stancile desertului trezite la viata. Sus, pe varfurile muntilor, inca ploua, iar apa se pravalea in cascade pe versanti, in uedurile uscate de multi ani. Venea in torent, zgomotoasa, dar limpede, si se domolea in vale, in canalele gradinilor si livezilor din oaze. Colinele erau pline de tufisuri inmiresmate si o ceata de uleiuri volatile invaluia urcusul pana spre marele oras inconjurat de ziduri. Pomi cu roade felurite umbreau cararile si holdele erau ca o mare, pana la marea cea mare.
Visul se termina si femeia se trezi parandu-i-se ca e inconjurata de un abur inmiresmat de efluviile florilor de leandru, desi stia prea bine ca nu-i e dat omului sa le simta si ca doar vulpitele si coiotii desertului le cunosteau aroma. Cu toate acestea, aburul nu se risipi. Inchise ochii si visul incepu din nou, pluti peste valea verde, plina de rod, merse pe sub pomii cei infloriti. Se forta sa se trezeasca din nou, sa nu mai vada in vis drumul spre micul ei orasel. Statu putin in capul oaselor. Cauta prin cutele hainelor niste boabe de rasina intarita. Le adulmeca, ca sa dispara aroma visului.
Incepu sa se roage in gand, dar visul nu pleca pe de-a intregul. Reusi insa sa puna imaginile in ordinea cea dreapta. Primul rod al tarii era graul. Treceai de valea cea verde si paseai in marea de spice. Si-aceasta era prima samanta care se aseza pe masa, cand sarbatoreau anotimpul renasterii. Dupa samanta de grau, se rostogolea maslina, ca o piatra a pamantului, ca o umbra intrupata si totusi abia se deslusea in frunzisul des. Urma stralucirea de aur a curmalelor proaspete. Daca le adunai boabele toate, faceai un ciorchine de strugure. Asa era ordinea rugaciunii. Gustai pe rand din fiecare rod si laudai binecuvantata lume. Urma smochina dulce si plina de samburi si-apoi rodia intr-atat de coapta ca pasarile ciuguleau din samburii rubinii. Si-apoi fructele misterioase ale placutilor pomi. Nu le mai rosti numele. Ramase doar cu imaginea lor plutind intre trezire si visare. Nici rugaciunea nu risipi plasmuirile somnului si ordinea insiruirii riguroase se pierdu din nou in suflul oniric. Visa cum trece raul si strabate valea cea inflorita. Se lasa in voia drumului si urca pe costisele abrupte pana cand intra din nou in micul ei oras, intr-un fel de cantec in care fiecare nota era o mireasma anume. Dar cel mai persistent era parfumul migdalilor. Acesta ramase in aer si cand se trezi. Atunci stiu ca seceta cea mare trecuse. Iar mirosul amarui ii aminti ca laudau prima floare a primaverii si ca, exact la trei saptamani dupa ce se ofilea, aparea fructul intreg, samanta lunguiata si striata, alba ca luna sub pielita amaruie.
Era hotarat, in trei saptamani avea sa fie acasa.
Sa-mi aduc aminte ce m-am chinuit sa uit intr-atat. Dar dimineata aceea revine mereu. Ma trezisem din vreme sa ma uit la ea. Un fel de veghe. Aburii somnului inca erau agatati de acoperamintele noastre. S-o privesc. Ultima legatura cu timpul trecut. In rasuflarea ei sacadata o vedeam cum se lupta cu aratarea din vis, cu hotararea, cum se intristeaza, cum parca se abate de la drum, cum trage de timp. Apoi confruntarea... Fata i-a radiat in somn. Cand s-a trezit, in aerul din jurul nostru plutea o boare de migdal.
Si-atunci ne-a chemat sa mergem cu ea.
Vine un moment cand numele pe care-l poarta fiecare trebuie sa se adevereasca. O zi si o ora in care sa-si dea adevarata masura. Asa ca m-au inconjurat toate lucrurile pe care le stiam de la inceput, pe care le port cu mine mereu. Fiecare venea in fata si imi vorbea intr-o limba moarta. Micile mele zeitati. Din piatra translucida. Nu mai inalta de-o palma, avea fixata in tresele de par o luna noua, mica, din aur. Ochii ii erau intunecati, din doua rubine negre si purta cercei din argint albastru. Fata ii era palida, transparenta. Sa suflu putin din caldura mea, sa se imbujoreze. Sa o privesc, pana clipeste, pana plange. A ramas mica si corpul i s-a subtiat, de mainile care au mangaiat-o inaintea mea. Stie sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta, dar stie sa-mi spuna pe nume. Sa o asez din nou in carpe, vopsite cu suc de rodie si sofran, ca un fel de scufa pe care o trag peste mica luna de aur.
Si vin si celelalte, de piatra usoara sau de os. Unora le-am facut cosite din par de capra, care creste undeva in munti. E mai moale si mai pufos decat parul nostru. Vorbesc si ele o limba cereasca, caci piatra din care sunt facute a cazut de peste nori, in desert. Mici bolovani arzand, si unde au atins nisipul au facut un mic rotocol de sticla. Sunt un fel de ursitoare. Sunt patru si o sa vars patru lacrimi si o sa am patru fii. Le tin aproape de tablitele de argila, cu desene si scrisuri vechi. Nu mai stiu sa le citesc. Din cand in cand, unele litere. Vin din orasul de dincolo de desert, cu zigurate si turnuri inalte. Tablitele scrijelite sunt inchise intr-un cofraj de argila, cu acelasi inscris. Mi-au spus ca asa stiu ca mesajul dinauntru nu a fost schimbat, dar nu m-a invatat nimeni sa citesc de pe tablite. Uneori incerc si consoanele fasaie, se ingramadesc, sa-mi cada toate de pe buze si apoi tac.
Ma mai uit la cartusele cu litere noi... sa ma pazeasca... o parte au fost facute pentru mine, din piatra roz, din uedurile din desert sau din fildes adus de negustori. Sunt ca niste coloane mici si, daca le rostogolesc pe nisip sau pe argila moale, apare numele meu, fiica tatalui meu, insotit cu mama mea. Fiecare, aparat de juramintele fara dezlegare, inconjurat de cei care l-au slujit, de scribi, de purtatori de evantaie, de pastori si gradinari. Ma joc cu ele, le rostogolesc pe nisip si pot sa vad din nou semnele magice, desenele care se intind in coloane egal oranduite, cu chenar din numele meu.
Si-apoi amuletele, cum sa le uit? Le ascund printre faldurile hainelor, unele intr-atat de fine, ca par sa fie doar o panza mai groasa, dar sunt foite de aur si cupru, batute din loc in loc cu pietre si intiparite cu litere amestecate, din toate scrisurile, cu litere vechi, aproape nestiute, asezate printre desenele din sud, adunari de litere, sume triplate si scazute, egale cu rugaciunile rasaritului si apusului, egale cu numarul literelor din numele meu. Mai tin cu mine si altele, din piatra intunecata, intrupand vietatile pamantului, turmele care ne insotesc. Striga fiecare, cate un sunet mai huruit, mai ascutit, poate la inceput mugete, dar acum, din ce in ce mai clar, striga numele meu.
Numele meu este intoarcerea.
Inca mai pot sa ascult toate aceste sunete, sa discern suieratul fiecaruia si din cand in cand sa inteleg cate un cuvant de pe stelele de piatra, cu legi inscrise si cu chipurile strabunilor. Micile statuete inca vin sa-mi vorbeasca, ca niste jivine binevoitoare. Le dau din ce este mai bun. Din fructe si din mierea din putinele flori din desert. Le insoresc, la primele raze, cand zicem rugaciunea de dimineata, si le las sa se scalde in lumina palida a lunii. Nu le-am parasit niciodata. Le tin mereu cu mine. Ele imi spun de cei de dinainte, care au pornit la drum pe cand slavitul Anum, preamaritul rege al tarii dintre cele doua rauri, si Enlil, stapanul cerurilor si al pamantului, care guverneaza destinele pamantenilor, i-au dat lui, marelui stapan, rege al regilor, inteleptului, gardian al oracolelor, aducatorului de viata, celui trezit din morti, primului nascut al lui Ea, neingradita putere, doar rostind numele dumnezeiesc al orasului de la rasarit, numit si poarta a cerului, poarta a zeilor... Trec doar buricele degetelor peste literele inscrise pe cartus si nu pot sa-mi dau seama daca citesc sau stiu deja incantatia pe de rost: pazeste litera legii. Asa incepe marele cod, cu toate legile care ne guvernau. Statea gravat pe o stela de piatra neagra, in mijlocul templului. Multe dintre legi le-am uitat...
Intr-un loc, micul cartus este spart si de fiecare data, cand ajung aici, exact pe linia care s-a intrerupt, ma cuprinde spaima - stiu cum s-a pogorat blestemul pe cel ce-a curmat astfel sirul cantecului divin; si ma infioara tristetea ca poate a fost un zidar fara stiinta de carte sau un pastor caruia i-a scapat cartusul printre degetele noduroase. E scris ca, daca rugaciunea e sparta sau numai codita unei singure litere e stearsa, inscrisul nu mai are nici un pret, dar eu il port cu mine, pentru ca ne-am tot departat de marele oras, poarta a cerului, poarta a zeilor, am plecat din tara dintre cele doua rauri si-n calea noastra nu am mai dat de nici un minunat oras.
Venim din orasul cu zigurate atat de inalte ca se vedeau din departarea desertului, ziduri care s-aduca aminte ca lui, marelui stapan, rege al regilor, gardian al... pe cand era copil la curtea parintilor lui, i-a fost dat in dar vantul, ca sa se joace cu el. Se alergau unul pe altul, starnind furtuni de nisip si stalpi de praf, tornade si coloane de pulbere, pereti ucigatori de pietre si bolovani ridicati in aer. De joaca copilului zeu trebuiau sa aduca aminte zidurile marelui oras... Din cand in cand, mai vad la rasarit cate o suveica de praf si ma rog sa se apropie. As lasa cateva din amulete sa se ridice la cer, pe coloana de aer, pana la marele stapan, regele regilor, inteleptul, primul nascut, sa-l linisteasca, inca-l mai slavim, desi aici ne-am amestecat cu multe triburi. A fost seceta inspre marea cea mare, dincolo de rau si oamenii au venit sa stea cu noi, pe platourile pline de grane. N-au auzit niciodata de orasul poarta a cerului, poarta a zeilor, ridicat pe un graunte de pamant, intre cele doua rauri, primul Apsu, cu apa dulce, de padure, scursa printre radacinile copacilor si celalalt, Tiamat, cu apa sarata, izvorata din haos si din valea de sub pamant. Grauntele de lut a tot crescut, luminat de deasupra de firmament, pana cand a devenit palatul ceresc. Si-aici, pe esplanada din fata altarelor locuitorilor divini, i-a fost dat Lui sa construiasca orasul - poarta a zeilor, numit mai tarziu, dupa ce marele turn ridicat pana la cer a fost naruit, oras al haosului, ca si cum apele raului Tiamat l-ar fi inundat si inglodat in malul inceputurilor. Si cand cerul nu avea nume si nici lutul nu era faurit, fara nume fiind, si cand neprihanita Apsu, cea de dinaintea lor, si babilonica Tiamat, mama a tuturor. Si cand raurile si-au amestecat apa involburata, bolborosind, galgaind, susurand, na-bu-u, soptind, sa-ma-mu, sap-lish, sopotind am-ma-tum su-ma la zak-rat... nu mai stiu cuvintele si nici sa le rastalmacesc, nu mai stiu legea litera de litera si trebuie sa-mi aduc aminte cu forta, pentru ca numele meu e intoarcerea, si-am sa vad intr-o zi minunatul oras, si-am sa stau chiar pe pragul portii zeilor, privind dincolo de altare spre minunatele gradini strajuite de lei si dragoni zburatori.
Numele meu este intoarcerea. Cea care se uita inspre trecut, scruteaza paclele de pulbere si caldura ridicate in desert, norii de ceata ridicati deasupra puturilor, fantanilor si oazelor pana ce ajung sa vad insula Dilmoun, gradina suspendata, unde nu exista durere si timpul nu trece peste vietatile ce alearga vrajite. Cea care poate sa-si treaca privirea dincolo de zile, noaptea, calauzita de Lilith si de bufnitele ei, pe sub palida lumina a lunii Nanna si ziua, sub lumina temutului Shamash, sagetand aerul spre trecut odata cu lancea vanatorului, tintindu-l pe vulturul Anzu. Eu, care pot sa repet epopeea inceputului. Eu, care mai stiu fragmente din primele silabe, care au stat pe buzele zeilor atunci cand a fost faurit desertul si au pornit izvoarele marilor fluvii. I-am insotit pe primii vanatori, condusi de eroul Ninhourta, zis uraganul, cand au cucerit cele patru colturi ale lumii, umpland de bucurie inima marelui stapan. Am vazut cum se ridica Palatul Zeilor, de chiar insusi Marduk si am simtit cum tresalta de bucurie inima zeitelor, cand au binecuvantat minunatul oras, si am vazut cum s-a naruit zidul care ne apara, cand dragonul din rau, slujitorul marelui stapan, a plesnit din coada. Am cunoscut deznadejdea plecarii si atractia necunoscutului. Mi-a fost foame si sete si am plans plansul sclavilor, desi ma coboram din stirpea primilor intemeietori. Deasupra mea s-a pogorat dumnezeiasca gratie si am ajuns in fata acestei femei venita de dincolo de rau, pe care am primit-o ca mama a sotului meu, pe care o veghez in somn. Eu, care simt din nou mireasma migdalului inflorit, eu sunt intoarcerea.
Ne-a spus ca pleaca. Nimic nu o mai tine pe acest pamant roditor, chiar si jalea dupa cei ce plecasera pe valea de sub pamant putea fi luata cu ea, ramanand imposibil de ciobit sau de spart, nepasatoare la holdele bogate sau la seceta si foamete. Ne elibera sa ne intoarcem la triburile noastre. Ne-am rugat sa ne ia cu ea, sa continuam drumul inceput cand am parasit minunatul oras, poarta a zeilor. La capatul drumului se va naste un rege mantuitor... Ne-a gonit din nou si ne-a adus aminte de vechea credinta. Am mers cu ea patruzeci de pasi. Ne-a zis din nou s-o lasam singura. M-am oprit, toate amuletele si micii idoli pe care-i purtam printre faldurile hainelor se ingreunasera foarte tare, se incalzisera si-mi ardeau pielea. M-am asezat pe pietrele de pe marginea drumului si mai ca nu mai eram in stare sa ma ridic. In urechi imi vajaia un vuiet, un murmur, sunete din nici o limba cunoscuta sau mai curand intr-una amestecata, incalcita, cu sunete suprapuse, parca toti idolii pe care-i purtam cu mine vorbeau deodata, sibilinic si trebuia sa descifrez toate oracolele intr-o singura clipa.
Si-atunci femeia imi talmaci numele meu, il deslusi clar, in noua limba, litera de litera. Ma imbratisa si ma saruta inlacrimata pe ceafa si un ochi al trecutului se deschise intre spete, vazand clar, inapoi, ruine si temple, grote si divine intrupari, animale si oameni, zei, altare si temple, gradini suspendate peste desert, cele doua rauri si-n mijlocul lor grauntele de pamant, invartindu-se si crescand in spirala, sfredelind temelia minunatului oras, al ziguratelor, poarta a cerului, poarta a zeilor... Am ramas asezata pe piatra si cele doua, femeia batrana si sora mea, si-au continuat drumul. Nu le-am mai vazut niciodata.
Numele meu este Orpha.
