Pe aceeași temă
DANIEL CRISTEA-ENACHE
Herr Doktor
Critica a remarcat cu usurinta si exactitate componenta eseistica a romanelor lui Nicolae Breban. Ingerul de gips nu face exceptie, cu toate ca aici teoriile expuse de personaje au o pondere mai mica decat faptele si gestica lor. Dar si cel mai marunt gest al doctorului Minda (masarea usoara a tamplelor, frecarea satisfacuta a mainilor) are in aceasta proza maximala o semnificatie "colaterala", un cadru anterior sau ulterior schitat, in care se asaza. Cadrul preponderent social si tipologic din romanul realist traditional devine la Nicolae Breban o Schema aproape pura.
Psihologia personajelor si dinamica lor, recuperarea din franturi a unor episoade biografice si deschiderile catre istoria imediat-postbelica, portretizarile pregnante ("straveziul domn Gherman" sau Medoia, amicul din tinerete al lui Minda) - toate acestea conteaza inca in spatiul fictional al romancierului "saizecist". Insa cartea sa, pe cat de ampla, pe atat de bine centrata, isi trage substanta din altceva: dintr-o idee-forta, careia i se subsumeaza, practic, toate elementele si aspectele prozastice.
Ingerul de gips e romanul unei teme date, al unui subiect ce se insinueaza in existenta atat de metodic organizata a lui Minda. N-a facut inca 40 de ani si este deja conferentiar universitar, internist cotat, unanim respectat; si logodnic "oficial" al frumoasei si distinsei Ludmila, cu care face o pereche ideala. Viata protagonistului se desfasoara dupa ceas, portionata in felii profesionale (facultate, clinica, studiu, lecturi de specialitate) si agrementata cu secvente mondene. La douazeci de ani de la inceputul urcusului, de pe bancile Facultatii de Medicina, eroul nostru este in primul rand eroul lor, al admiratorilor inmultiti progresiv, o figura de autoritate si de prim-plan intr-un cerc social tot mai larg.
Semnificativ, daca in romanul fresca personajul e si un reflector al mediilor prin care trece, descrise minutios de narator, in cazul de fata un mediu aproape abstract, lipsit de consistenta documentara ne conduce catre contemplarea si intelegerea protagonistului. Centrul de greutate epica se schimba: mai intai, de pe latura socio-istorica pe unghiul particular al unui ins; si, apoi, de pe exterioritatea manifestarior curente ale acestuia pe nucleul dur, interior al metamorfozei sale uimitoare.
Desigur, recitind in cateva randuri romanul, ii cunosteam deja desfasuratorul si finalul. Dar, inca de la prima lectura a Ingerului de gips, aceasta transformare a lui Minda se lasa ghicita destul de rapid, anticipata, daca nu in formele, in sensul ei. Pe cine uimeste, atunci, "caderea" Doctorului? Nu pe lectorul atent, caruia autorul ii furnizeaza de la bun inceput elementele situatiei si codul intelegerii ei. Din primele alineate ale capitolului intai, in care Mia Fabian intra in cabinetul lui Minda, ne devine tot mai limpede ca aceasta aparitie nu va fi una episodica si fara urmari. Femeiusca grasuta si vulgara, cu un ras strident, dar un timbru placut, cald-ragusit al vocii, ar putea fi o pacienta oarecare. Incomparabil mai importanta este deocamdata pentru Herr Doktor Ludmila Ogrin, logodnica splendida, cu care urmeaza, in fine, sa se casatoreasca; si mult mai apropiat ii este Laurentiu Ceea, prietenul logoreic, cu povestile si confesiunile lui fluviale. Cu si fara logodnica, alaturi sau departe de prietenul sau cel mai bun, esentiala este pentru Minda activitatea lui profesionala, munca tenace de luni, ani, decenii intregi pentru a-si construi o cariera si a deveni...
Ce anume? In autoprogramarea atat de exacta a specialistului internist, cu morga lui tot mai evidenta si cu autoritatea ce o sprijina, tot mai consolidata, s-a strecurat o variabila nescontata. Daca nu Mia Fabian, atunci altcineva sau altceva ar fi trebuit sa apara in cadru pentru a o exprima. Schema romanelor lui Nicolae Breban, despre care am vorbit, nu inseamna nicidecum schematismul acestora. Prozatorul de cursa lunga nu preia un tipar din literatura oficiala a epocii pentru a-l reduplica, in mod previzibil, in paginile cartilor sale. Ideea directoare, tema cu care aceasta ajunge sa se confunde, genereaza si structureaza materia epica, organizand-o meticulos, pe masura ce o produce. Inainte de a fi o individualitate, o femeie in carne si oase, Mia Fabian este o functie a romanului; si inca de la debutul Ingerului de gips, traiectoria si finalul cartii se proiecteaza.
S-a vorbit destul de mult despre labartarile, "burtile" romanelor lui Nicolae Breban. E adevarat: daca urmaresti exclusiv firul actiunii centrale, orice paranteza intrerupatoare si toate secventele eseistice multiplicate in interiorul dialogurilor echivaleaza cu digresiuni fara alt rol, in carte, decat acela de a injecta teorii dragi autorului. Lucrurile pot fi vazute insa si invers, cel putin in acest roman memorabil. Tema decaderii si caderii lui Minda, a aparentei lui degradari sociale prin care, in fapt, isi va salva eul profund: ea imi pare esentiala in Ingerul de gips. Si tot ce va face si va spune Herr Doktor, tot ce ii va susura Mia Fabian, tot ce nu va pricepe Ludmila, tot ce va comenta lumea intrigata, socata de noul comportament al conferentiarului, ilustreaza perfect numitorul comun al asa-ziselor digresiuni si intreruperi.
Cu o expresivitate rece, coplesitoare, romanul (la antipodul produselor schematice, de serie) creste dintr-o neintrerupta si abundenta explicitare. Iata o mostra. Venit parca din neantul provinciei, Medoia, fostul coleg, strica printr-o vizita neanuntata ziua trio-ului consacrat: Minda (personalitatea), Ludmila (iubita personalitatii) si Ceea (prietenul si confidentul personalitatii). Medoia se invita in locuinta doctorului si bea, bea intruna alcool, antrenandu-i pe toti intr-o "petrecere" caznita, gretoasa. Mai tarziu, musafirul va ajunge sa vorbeasca la telefon cu guraliva Mia Fabian, spre placuta rusine a gazdei. Ludmila si Ceea s-au retras. Din aproape in aproape si dintr-un gest nepotrivit in altul, Medoia si Minda se invita noaptea la Mia Fabian acasa. Ora vizitei si vizita insasi, in aceasta formula, constituie o bizarerie de prost gust, o farsa damboviteana facuta la betie. Comportamentul atat de corect, comme il faut, al conferentiarului, uzajul sau social se adapteaza, prin fisurare si declasare, la acest curent subteran de vulgaritate, cu efecte curioase, binefacatoare. Domnul Doctor nu mai este el, el insusi, cand lucreaza, consulta pacienti, straluceste in societate, ci tocmai in aceste clipe, tot mai dese, in care se poarta ridicol si straniu, ciudat de liber fata de orice conveniente. Umilintele la care-l supune Mia Fabian ("tanti Miuta"!), bataia administrata de perechea masculina a acesteia, pitorescul Geiger, insotit de un alt mardeias, barfele la care se expune, nimic nu conteaza in noul plan - al libertatii si al gratuitatii - in care se misca si respira protagonistul.
Din iubirea pentru Emilia Rachitaru, actrita mediocra fara alt talent decat cel al asternutului, Camil Petrescu facea, in Patul lui Procust, proba inadaptarii la realitate a intelectualului Ladima. La Nicolae Breban (admirator declarat al lui Thomas Mann si Dostoievski), situatia este rasturnata si mai subtil tratata. Personajele raman functii, dar functii mai complexe. Mia Fabian e tot o Emilie, insa mai atent si mai nuantat portretizata. Iar Minda, prin intermediul acestei relatii care socheaza, e lasat sa scape de intreaga lui increngatura socio-profesionala. Abandonand dresajul autoimpus din adolescenta, el coboara cu o adevarata jubilatie (de nimeni inteleasa) nu atat la nivelul Miei, cat la propria realitate launtrica, pana atunci cenzurata. Pe drumul celor doi silnici petrecareti spre locuinta Miei Fabian (o avenpremiera a drumului lung, halucinant din final), explicitarea simbolica apare deodata, inca o data, cu toata forta, cu acea impetuozitate caracteristica lui Nicolae Breban. Iata un pasaj edificator: "Minda se simtea bine cu acest ins fericit, dar numai pentru ca stia ca in curand se vor desparti, poate chiar peste un ceas sau peste o noapte, chiar si o noapte alba, dar nu mai mult decat atat... pentru ca acest Medoia era ambasadorul celuilalt, pe care il inviase deodata si, odata cu el, stafia de puber a lui insusi, a lui Minda, acea «inviere a lui Lazar», acest concret si zgomotos Medoia avusese puterea sa strige spre acel tunel al celor douazeci de ani: «Lazare, vino afara!» si, spre emotia si spaima profunda a sa, a severului si rationalului Minda, din tenebrele acelui tunel iesise tremurator, impleticindu-se in bandajele acelea mortuare de care aminteste evanghelistul, propria sa stafie, uitata, poate chiar renegata, pe care el ar fi putut-o respinge, renega, daca nu ar fi fost atat de uimitoare, de neasteptata, de concreta!... Medoia il impingea si il tara cu brutalitate spre locuinta nedorita a acelei femei pe jumatate necunoscuta si triviala, dar jumatate din fiinta lui Minda era acum de vis si transparenta si extrem de docila tocmai pentru ca acel ins o isca mereu din sine insusi, o secreta asa cum secreta paianjenul firul sau misterios si elastic pe care aluneca in gol, si Minda se arunca surazand si amuzat in golul acelei nopti si al acelor oameni, al celor doi oameni aparuti atat de neasteptat in viata sa ordonata, previzibila si rationala. (...) propria sa fiinta barbateasca si structurata definitiv se muia, se incetosa, bratul sau se facea de apa, parul sau flutura, tot mai nevazut, lasand loc acelui puber uitat, care reinvata sa mearga pentru cateva ore, doar, pentru o noapte alba, impiedicandu-se in bandajele sale mortuare..." (pp. 158-159).
Pana la finalul "linistitor", acest mare roman, modern si rusesc, care este Ingerul de gips continua senzational si respira profund tot prin asemenea digresiuni.
Nicolae Breban, Ingerul de gips, roman, editia a III-a, cu un Cuvant
inainte al autorului, colectia "Fiction Ltd", Ed. Polirom, Iasi, 2008, 560 p.
RADU CALIN CRISTEA
"Muzeul m-a intampinat ca pe o naluca"
N. 30 aprilie 1955, in orasul Ineu, judetul Arad - absolvent al Facultatii de Limba si Literatura Romana a Universitatii din Bucuresti (1979); burse si stagii de specializare in Germania, Franta si Italia - profesor, scriitor si jurnalist; membru al Uniunii Scriitorilor (din 1990); director general al Muzeului National al Literaturii Romane (din 2008) - debut in Familia si Orizont (1973); debut editorial cu volumul Emil Botta. Despre frontierele inocentei (1984, Editura Albatros); a semnat numeroase prefete (ex: Foamea de unu de Stefan Aug. Doinas) si postfete (ex: Goana dupa fericire de Ovidiu Genaru) la volume de versuri; a publicat eseuri si interviuri in volumele colective Revenirea in Europa (1996, Editura Aius), Politetea ca arma (2000, interviuri cu Al. Paleologu, Editura Dacia), Dumitru Tepeneag - Razboiul literaturii inca nu s-a terminat (2000, Editura All) - initiatorul Cenaclului de Luni, fondat in 1977, alaturi de Nicolae Manolescu impreuna cu "sectiunea" bucuresteana a generatiei ’80 (Mircea Cartarescu, Mariana Marin, Ioan Stratan, Alexandru Musina, Florin Iaru, Elena Stefoi s.a.) - activitate publicistica: poezii si numeroase articole de critica literara in principalele reviste culturale din Romania, etapa de formare jurnalistica fiind la Viata studenteasca si Amfiteatru (redactor-sef din 1990); dupa ’89, publica in revista 22, Cuvantul (cofondator si editorialist), Romania libera, Sfera Politicii, Ziua (editorialist), Averea (senior editor), Cotidianul (senior editor), Adevarul (comentator), Dilema s.a. si in strainatate (La Croix, L’Évènement, The Wall Street Journal sau in publicatii ale diasporei romanesti) - la postul de radio Europa Libera (1990-2004) parcurge mai multe etape, de la colaborator extern la editor de programe; realizator si moderator al emisiunii Actualitatea Romaneasca si seria de dezbateri Firul Ariadnei. Marturii din labirintul tranzitiei - referinte despre Radu Calin Cristea au fost semnate de Stefan Augustin Doinas, Nicolae Manolescu, N. Steinhardt, Gheorghe Grigurcu, Vasile Dan, Al. Cistelecan, Laurentiu Ulici, Radu G. Teposu, Mircea Mihaies, Vladimir Tismaneanu, Dorin Tudoran etc. - laureat cu Marele Premiu al "Zilelor Culturii Calinesciene" (1985); Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor (1984)
Muzeul National al Literaturii Romane (MNLR) isi desfasoara activitatea intr-o cladire clasificata ca monument de patrimoniu: Casa Scarlat Kretzulescu, ce dateaza din 1839 si care a suportat, in timp, mai multe renovari. Este un spatiu adecvat necesitatilor actuale si atat de diverse ale institutiei?
Ar putea fi. Din pacate, imobilul a fost pierdut in instanta printr-o hotarare definitiva si irevocabila. Mai multi avocati, carora le-am aratat dosarul procesului, s-au aratat extrem de intrigati de anumite episoade din desfasurarea lui. Ar putea fi vorba de o retrocedare petrecuta in conditii suspecte. Ne straduim sa functionam ca si cum pericolul aruncarii in strada n-ar exista. In rest, e aproape OK.
Infiintat in 1957 de Perpessicius, muzeul a ajuns sa aiba astazi opt departamente. Cum functioneaza din interior "masinaria" muzeului?
Nu e nimic spectaculos. Sunt sectii (arhivare, cercetare, restaurare etc.) ce se gasesc in orice muzeu similar din lume. Nici n-as dori sa va vorbesc prea mult despre ele, pentru ca de luni de zile asteptam aprobarea de catre Primarie a noii organigrame, a statului de functiuni si a Regulamentului de Organizare si Functionare. Aprobarea acestor noi reglementari va duce la revizuirea structurii actuale a muzeului, ingaduindu-mi sa aplic pe un teren mai solid, fara capcane si cu mai putine "mine" antipersoane, cele cateva principii de care m-am tinut pana acum.
Cu ce sentimente ati venit catre MNLR?
Extrem de neclare. Nu mi-am dorit in mod expres acest post. Persoane la al caror sfat sunt sensibil m-au indemnat sa particip la concurs. Mi-au descris MNLR ca pe o institutie cumva decadenta, cufundata in mediocritate si plutind in deriva, mai ales dupa moartea lui Alexandru Condeescu, fostul director general al MNLR. Mi s-a mai spus ca eu, ardelean calm, gospodar si cu deprinderea ducerii unui lucru la bun sfarsit, as fi indicat pentru a scoate la liman o institutie despre care se puteau spune mai multe lucruri rele decat bune...
Si cum ati gasit muzeul? Semana cu acele descrieri?
In mare masura. Inainte de aterizarea mea la muzeu, avusese loc un raid al Curtii de Conturi, al carei raport indica socante incalcari ale legii. Se gasise, mai degraba, un concubinaj relaxat cu situatii ce nici macar nu tineau cont de vreo lege. Se huzurea in paradisul intamplarii si al umorilor sefului. Am descoperit in raportul amintit multe acuzatii de natura penala. Era jale mare. Bisericute, barfe, intrigi, pare. Am mostenit, probabil, cea mai zeloasa trupa de reclamagii din Romania, colegul meu, Sande Varjoghe fiind, distantat, campion in materie. Nu stiu prin ce controale a trecut institutia aceasta. Au fost in orice caz putine, neserioase si, desigur, fara efecte. Am gasit, din fericire, si o mana de oameni cinstiti, cu frica lui Dumnezeu si lucrand pe rupte pentru niste salarii mizerabile. Fara aceste persoane, devotate meseriei lor, nu m-as fi descurcat intr-un sistem construit pe relatii interpersonale, de familie si clan, cu abuzuri peste abuzuri, cu practica unui sinecurism strigator la cer. Imaginea muzeului era la pamant, iar performantele sale culturale nu le depaseau, asa cum am spus si cu alte prilejuri, pe acelea ale unei case de cultura mai rasarite. MNLR fusese exilat intr-o provincie culturala.
Puteti fi mai explicit?
De pilda, mi s-a spus ca mandria muzeului e un cenaclu condus de d-l Pusca. Nimeni din muzeu n-a fost in masura sa-mi dea o relatie despre acest cenaclu ce se desfasura vinerea sau sambata seara, cand in institutie lucrau doar portarii. Am mai aflat ca MNLR editeaza o publicatie trimestriala: Euromuseum. Am rasfoit cateva numere si mi-am dat repede seama ca este o susanea editata in conditiile altor complicitati obscure. Pe cand ma pregateam sa dau o noua forma revistei, am fost amenintat de niste avocati sa nu care cumva sa ma ating de ea. Inca o briganderie: Euromuseum era, dar, de fapt, nu era o publicatie a MNLR! M-a descumpanit apoi industria cartilor tiparite pe banii autorilor. Trocul era simplu: autori fara nicio valoare erau acceptati de catre MNLR si se foloseau de sigla si de toate insemnele acestuia, in schimbul unor sume consistente. Am anulat toate aceste experimente dubioase. As mai putea mentiona Cenaclul "Euridice", condus de Marin Mincu, oplosit si el la muzeu, dupa ce fusese evacuat din mai multe locuri, inclusiv din Uniunea Scriitorilor. Am renuntat si la acest cenaclu, insa in alte conditii decat cele evocate intr-o gazeta de imaginarul coproraliu al domnului Mincu.
Cum ati reactionat? Inteleg ca ati fost primit cu adversitate de un sistem care avea cu totul alte asteptari de la noul lui sef...
E cert ca am adus neliniste. Nimeni nu mai stersese praful de ani si ani de pe muzeu. Supravietuiau fel de fel de privilegii acordate anumitor indivizi, personalul era neprimenit, se inchegase acolo o traditie a locului ce se crispa la orice inovatie. O sperietura grozava a provocat, de pilda, introducerea comunicarii prin e-mail, asa cum ma obisnuisem in anii petrecuti in Occident. Muzeul m-a intampinat ca pe o naluca. Am starnit panica atunci cand, cu strangere de inima, am decis ca in muzeu sa nu mai fie depuse corpurile neinsufletite ale unor scriitori. Nu am mai vrut ca MNLR sa devina o capela cvasi-oficiala a scriitorimii romane. Am fost chiar blestemat pentru asta, inclusiv in presa. Mai cu prudenta, unii dintre angajati mi-au soptit la ureche: "Domnu’ director, macar asa eram dati si noi la televizor...". Mi-am dat seama inca o data spre ce mize se aspira in MNLR.
Suna ca o poveste ce-mi spuneti. Banuiesc ca ati combatut in continuare la schimbarea la fata a muzeului...
Muzeul s-a schimbat enorm. Nu mi s-a dat, din pacate, posibilitatea de a-mi construi o echipa, asa ca am apucat taurul de coarne, bizuindu-ma mai mult pe sprijinul moral al unor angajati satui si ei de proastele naravuri din muzeu. Am stat de vorba cu toata lumea si am precizat trei lucruri: 1) nu sunt nici coruptibil si nici santajabil; 2) legea e sfanta; 3) imi voi socoti incheiata misiunea imediat dupa ce MNLR va intra in deplina legalitate, va functiona normal si va avea o imagine respectata. Fusesem prevenit asupra existentei unor grupuri radicale, recalcitrante si care, cum se mai spune, faceau legea in muzeu. Obraznicaturile au iesit imediat la iveala, m-au contrat cu brutalitate si mi-au dat de inteles ca nu abdica de la apucaturile deprinse in timp. Rezultatul? Persoanele respective fie au disparut din muzeu, fie s-au cumintit, fie au fost izolate, dar continua sa trudeasca in speranta revenirii la vechile stari de lucruri.
Inteleg ca ati fost angajat in operatiuni de defrisari masive, ca ati eliberat unele terenuri. Ce ati pus la loc?
Primul pas a fost indepartarea lesturilor. Pasul doi: refacerea imaginii in mare masura compromise a muzeului. In consecinta, directorul revistei Manuscriptum este Livius Ciocarlie, iar Ioana Vasiloiu (recent angajata si cu o excelenta teza de doctorat tiparita de Editura MNLR) va fi redactor-sef peste o noua echipa redactionala. Consilierul editorial al MNLR este Mircea Martin. Editura MNLR va publica (a si inceput s-o faca!) in special volume de critica literara, eseuri critice, jurnale, scrieri carcerale, editii critice si, doar in situatii exceptionale, literatura contemporana. Cel mai neasteptat si spectaculos succes il reprezinta Cenaclul de la muzeu, a carui expertiza este asigurata, la fiecare sedinta, de tinerii critici literari Daniel Cristea-Enache si Tudorel Urian. "Cinemateca literara", cu vizionarea, uneori in premiera, si apoi comentarea unor filme de arta, este coordonata de Ioan Grosan. Am selectat riguros lansarile de carte si intre autorii care au trecut pragul muzeului s-au numarat Norman Manea, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu si altii. Am reinventat spiritul Rotondei 13, mai intai impreuna cu Dan C. Mihailescu si, in continuare, cu Alexandru George. Am fost avansati in colaborarea cu Sorin Antohi, dar caracterul sau imprevizibil a inhibat prelungirea acestei relatii. In locul unor manifestari culturale pitoresti, dar cu bataie scurta, am optat pentru proiecte mari, foarte vizibile si cu impact national sau international. Din aceasta categorie au facut parte proiectele Modernism si Antimodernism si Pluralism in diversitate: literaturile Romaniei Mari. La aceste conferinte au participat, pe langa specialistii autohtoni, si zeci de experti de top din toata lumea.
N-ati mentionat intre proiecte si Gala Premiilor "Manuscriptum" din decembrie. Care a fost scopul organizarii acestui eveniment?
A fost o demonstratie de forta pozitiva. Am stors muzeul de toata vlaga sa si cred ca am atins un punct foarte onorabil in recunoasterea valorii acestuia ca institutie culturala. Daca ar fi sa contabilizez doar postarile sale pe Internet, Gala a fost excelent primita de presa si de mediul cultural. Aici, la acest nivel de performanta, visez sa mentin MNLR.
Sa trecem la cea de a doua "identitate" a dvs. Pana la Revolutie, ati fost atras in principal de critica literara. Apoi, v-ati orientat spre jurnalism. De ce aceasta glisare?
Mi s-a parut ca am fost prea rezervat in perioada comunista, ca m-am complacut doar sa nu fac greseli, sa nu scriu despre Ceausescu si regimul lui, sa nu accept posturi rusinoase etc. Or, dupa decembrie ’89, te imbia un orizont caruia nu i te puteai sustrage: erai provocat sa lupti pentru tara ta, s-o recuperezi, s-o reinventezi. Eram cu mainile pline de acest aluat proaspat. Asa ca am ajuns destul de repede pe baricada Europei Libere de la München. O vreme, pana in ’91, eram si la Amfiteatru (intr-o excelenta echipa din care faceau parte, intre altii, Aurelian Craiutu si Razvan Petrescu) si la Europa Libera. Apoi a trebuit sa ma decid, timpul se scurtase, ritmurile erau diferite. M-am lasat fermecat de jurnalism, mai ales dupa ce descoperisem universul extraordinar de la Europa Libera. In anii si mai ales lunile din urma insa, jurnalismul practicat in Romania mi-a produs amaraciune, asa incat reflectez foarte serios la revenirea mea la literatura.
In 1990, ati devenit primul corespondent permanent al Europei Libere la Bucuresti, iar relatia cu acest post avea sa continue mult timp. Cum si de ce s-a modificat dupa Revolutie impactul acestui post asupra romanilor?
Razboiul Rece nu s-a terminat brusc, asa, intr-o dimineata cand Gorbaciov a batut din palme si "Perestroika" si "Glasnost" s-au pogorat peste tarile ex-comuniste. In timp ce in Romania se instalase o stare de gratie ce alimenta enorme naivitati, Europa Libera avertiza asupra gandurilor ascunse ale noii puteri. Europa Libera a continuat sa ramana extrem de severa cu fiecare abatere antidemocratica din Romania si asta a creat permanente frustrari la Bucuresti: Europa Libera era acuzata, mai in soapta, mai cu voce tare, ca doar critica in loc sa laude infiriparile democratiei romanesti. Sunt in masura sa spun ca absolut toate puterile care s-au perindat la conducerea Romaniei au fost ostile Europei Libere. Pe masura ce presa din Romania s-a dezvoltat, marea problema a Europei Libere a fost aceea de a se face auzita. Nu-i mai puteai cere ascultatorului sa stea cu urechea lipita de radio, ca pe vremuri. Am fost eu insumi mandatat sa transmit mesaje in care Europa Libera le cerea unor presedinti ai Romaniei unde medii, lungi sau in reteaua FM-urilor. Nu i s-a dat nimic. Steaua Europei Libere a inceput sa paleasca, asadar, din motive tehnice, de receptie in Romania. Cat priveste decizia desfiintarii departamentului romanesc al Europei Libere - avem a face cu o grava greseala de strategie a americanilor, una ce transgreseaza planul mediatic.
Ati apucat sa cunoasteti profilul jurnalistului din presa actuala. Prin ce se deosebeste de acela de la Europa Libera, mai ales ca ati lucrat alaturi de cateva nume celebre - N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, Serban Orescu, Raluca Petrulian s. a.?
Nu vreau sa generalizez. In presa romaneasca de astazi scriu multi jurnalisti de valoare. Mi-e imposibil insa sa fac comparatia pe care mi-o cereti, nu doar pentru ca diferentele sunt ireductibile, dar pentru ca ar trebui sa asez fata in fata doua scoli diferite de gandire - in primul rand de gandire institutionala. Un jurnalist de la Europa Libera se angajeaza sa respecte un set de reguli si norme jurnalistice si institutionale. La prima abatere zboara din institutie. Are apoi un acces, practic nelimitat, la orice informatie de pe glob. Eu am cerut, spre exemplu, in primele zile ale aventurii mele pragheze ce avea sa dureze aproape 8 ani, o documentare despre legile lustratiei. Intr-un ceas, mi-au fost puse la dispozitie peste 15.000 de titluri de ziare.
Erau facute apoi disocieri clare intre genurile jurnalistice. De pilda, eu, ca realizator si moderator de program, nu aveam voie sa editorializez, adica sa am pareri personale. Punctul de vedere al postului despre un anumit subiect poate fi exprimat doar de directorul departamentului, uneori dupa consultarea conducerii editoriale a postului. Spre deosebire de presa de la Bucuresti, acolo se face o distinctie foarte stricta, de exemplu, intre analiza, comentariu si editorial. Nu am exagerat vorbind despre alte scoli de gandire. Rolul pe care-l aveam la Europa Libera si pe care am incercat sa-l interpretez, cu un succes indoielnic, si in Romania era acela de a-l informa pe ascultator, de a-i prezenta alternative echilibrate, de a-l plasa cu obiectivitate in peisajul subiectului tratat. In Romania, primeaza emotia, informatia vine ulterior sau nu mai apare deloc: conteaza ca receptorul de mesaj jurnalistic sa fie impresionat, tulburat, entuziasmat sau scos din tatani de o anume tema. O asemenea abordare la Europa Libera insemna ca ti-ai pierdut mintile.
Ce proiecte are MNLR pentru 2009?
Proiectele depind de bugetul alocat si de reactia sponsorilor in contextul crizei economico-financiare. M-as multumi ca muzeul sa-si pastreze cadenta din ultima parte a lui 2008.
Proiecte personale?
Trec prin incercari complicate de vreo cativa ani. Dupa ce m-am intors de la Praga, multe mi-au mers de-a-ndoaselea. Ma zbat pe prea multe fronturi si nu stiu ce m-as fi facut fara ocrotirea venita din partea fetitei mele, Anastasia. Tare i-as multumi lui Dumnezeu daca mi-ar acorda macar un time out. Mai mult nu-mi doresc.
Interviu realizat de Alina Boboc
DARIA GHIU
Intre doua lumi: de la tranzitie la migratie
Overcoming Dictatorship 22 decembrie 2008-18 ianuarie 2009
Close to Home
Expozitie de fotografie
9-22 ianuarie 2009
Galeria Etaj ¾, TNB
"Partie en revolution..."
Atunci cand, in decembrie 1989, Alison Mutler a plecat spre Romania, alaturi de o echipa de televiziune, in calitate de bun cunoscator al limbii romane, pe care o studiase la Londra, ea a lasat - pe usa buticului pe care il avea in capitala Marii Britanii - un bilet: "Plecata la revolutie...". Pe atunci nu stia ca acestei experiente ii vor urma altele la Bucuresti, iar acestei plecari temporare "la revolutie" la 23 ani ii va urma viata permanent traita in acest loc, al "revolutiei". In 1993, a devenit responsabila biroului de presa din Romania al Associated Press si presedinta Asociatiei Presei Straine in Romania.
Alison Mutler nu are o legatura directa cu expozitiile despre care vorbim in acest articol; intervievata in cel mai recent numar (38) al revistei francofone Regard, jurnalista povesteste despre experienta sa in Romania inainte si dupa 89, despre integrarea sa aici, despre schimbarile care s-au produs de-a lungul celor 20 de ani de la caderea comunismului.
"Partie en révolution", acest mesaj lasat pe usa magazinului de catre Alison, respira insa aerul acelor vremuri de schimbare din Europa si se situeaza exact la granita dintre Overcoming Dictatorship si Close to Home. Cele doua expozitii de la Galeria Etaj ¾ (TNB) vorbesc despre doua simptome ale caderii Cortinei de Fier. Overcoming... incearca sa surprinda, cu ajutorul unui grup de artisti, exact spiritul post-’89, efortul de a invinge trecutul printr-o plasare critica in prezent, si dificila repozitionare in societatea actuala. Close to Home, parte dintr-un proiect mai amplu al British Council, intitulat Living Together, este o expozitie de fotografie cuprinzand lucrarile a opt artisti din Europa de Sud-Est, explorare a migratiei fortate, a dislocarii, a acelui "aproape de casa" (sau "aproape ca acasa"?), dar niciodata totusi "acasa" al celor obligati sa-si paraseasca locul in care s-au nascut, pastrandu-si mereu in minte ideea reintoarcerii.
Overcoming Dictatorship
Pe 22 decembrie, s-a vernisat la Galeria Etaj ¾ expozitia colectiva Overcoming Dictatorship: expozitie nascuta in urma unor discutii si workshop-uri preliminare, ca parte a unui proiect finantat de Uniunea Europeana intre 2006 si 2009. Arta produsa ca raspuns la caderea blocului sovietic in 1989, cu implicarea a zece artisti, alesi atat din Est, cat si din Vest. De altfel, expozitia va circula in fiecare dintre tarile celor participanti (Polonia, Romania, Ungaria, Italia, Cehia, Germania).
Depasirea comunismului, asumarea si criticarea societatii actuale, a globalizarii si a noilor "uniuni". O expozitie cu o miza foarte mare, care pe hartie ia amploare, dar care in realitate, in spatiul expozitional, se pulverizeaza. O expozitie, din pacate, mai degraba compusa pe loc, in fuga, decat nascuta in urma intalnirilor si discutiilor premergatoare. Daca o parte dintre "piesele" sale sunt deja cliseu (inevitabil atunci cand vorbesti de o dictatura si de caderea acesteia?), cateva lucrari din expozitie atrag atentia tocmai prin reducerea lor la icon, prin simplificarea maxima. Vlad Nanca participa in expozitie cu doua lucrari din 2003. I Do Not Know What Union I want to Belong Anymore e simpla, previzibila, inevitabila intr-o expozitie de gen. Secera si ciocanul se muta pe albastrul steagului Uniunii Europene. Cele douasprezece stele ale UE sunt imprimate pe rosul drapelului comunist. Cel mai rapid raspuns posibil adus societatii actuale, ce recheama un altul, acesta in schimb sublimat la maximum: steagul Uniunii Europene Made in China, desen al lui Dan Perjovschi, cu markerul pe geamurile muzeului MART din Rovereto, Italia, in cadrul expozitiei din 2008, Eurasia.
Individuality Versus Dictatorship a artistului german Ulf Göpfert, tancul in miniatura care inlocuieste desenul de camuflaj cu diferite alte modele intens colorate, tocmai pentru a anihila imaginea puterii, a armatei, a dictaturii, este imaginea artei eliberate, a Vestului liber. Culorile vii folosite de catre artist pentru a imbraca tancul sunt ale graffiti-ului, ale libertatii de exprimare intr-un loc al cenzurii, ale Berlinului eliberat. Artistul american Keith Haring a desenat in 1986, la cererea muzeului Checkpoint Charlie, 300 de metri de Zid al Berlinului vestic, folosind culorile steagului german. Thierry Noir si Christophe Bouchet sunt alte doua nume importante in istoria Zidului Berlinului si din istoria artei contemporane, nume pe care lucrarea artistului german te determina sa le amintesti.
Modelele folosite de catre Ulf Göpfert pentru tancul sau (bulinele, patratele, dreptunghiurile, liniile pur si simplu) pierd, dizolva urma oricarui insemn al puterii. In acest context, discutia despre alte reprezentari ale tancului in arta contemporana, ca simbol al puterii anihilate, devine inevitabila. Artistul rus Anatoli Osmolovsky expunea la Documenta 12 din 2007 Hardware, tancurile-bijuterie, perfect lustruite, fara turela, total inutile. Apoi, Daniel Knorr, prin Agenti (2004), lucrare "expusa" in paginile revistei Idea (arta+societate), nr.18, da nastere unui numar de 192 de figuri identice, avand forma unor tancuri, imbracate in cate un drapel national. Fiecare tanc are un numar, iar legenda din final descopera, in ordine alfabetica, statele lumii. Aliniati unii langa altii, "agentii" sunt uniformizati, egalizati, sunt puteri nivelate. Iar tancul lui Göpfert devine obiectul artistic care sfideaza puterea.
Un alt "tanc" celebru in arta contemporana este cel al cehului David Cerný, în aceste zile unul dintre cei mai discutati artisti contemporani, pentru proiectul sau fictiv Entropa (cu aceasta ocazie, va invit sa cititi cu atentie catalogul acestei expozitii: http://bruxelles.blogs.liberation.fr/entropa.pdf, la care voi reveni in numerele viitoare). In noaptea de 27 spre 28 aprilie 1991, "copilul teribil" al artei vizuale cehesti vopsea în roz faimosul tanc-emblema, monument sovietic, simbol al eliberarii Cehoslovaciei în 45 si amintire vie a ocupatiei sovietice din 68. "Tancul roz", pictat în verde la loc de catre armata, apoi repictat in roz printr-o decizie a parlamentului, se afla astazi la Muzeul Aviatiei din Kbely, Praga.
Almost 30 Years: cele doua panouri serigrafice ale artistului ungur Sándor Pinczehelyi sunt datate 1973 si 2002. Cu secera si ciocanul in maini in 73, cu mainile goale 29 de ani mai tarziu, dar avand aceeasi pozitie inclestata a acestora: pumnii stransi, bratele incrucisate la piept. "Poate intr-o zi palmele se vor deschide...", se spune in textul de prezentare a lucrarii. Stare tranzitorie asadar, critica fata de lumea actuala, moment indecis, care intuieste si spera un altul in viitor. Panourile lui Pinczehelyi amintesc de cunoscuta Sickle and Hammer a lui Warhol, din 1977, prezenta in colectia noului Muzeu National al Artelor Secolui XXI, din Roma, MAXXI.
Aceeasi "secera si ciocan" in sculptura din bronz, nascuta la scurt timp de la schimbare, in 1991, a artistului polonez Aleksander Zyskow. Sickle and Hammer apar pentru prima oara despartite in doua. Create fiecare din doua bucati separate, este interesant cum "ciocanul" are la baza sa si se sprijina pe o cruce, nu intamplator. De asemenea, desi aceasta sculptura proclama tocmai ruptura in doua a acestui icon comunist, miscarea privitorului, rotirea acestuia in jurul ei da nastere, la un moment dat, unui cadru ce recreeaza intregul, originalul.
Close to Home
Versiunea integrala a expozitiei Close to Home a fost lansata la Belfast in mai 2008. Apoi, au urmat Salonic, Sofia, Tbilisi, Erevan, Bucuresti si - vor urma - Sarajevo si Cracovia. Fiecare artist fotograf din expozitie spune, prin obiectivul sau, povestea unor oameni legati fiecare de una dintre tarile in care Close to Home este itinerata. Marile evenimente raman fundalul, camera fotografica mareste detaliile. Povestile unor case abandonate in fuga, lasate cu toate semnele locuirii lor, case in care multi spera sa se intoarca, dar in care cei mai multi nu ajung sa o mai faca, cum e cazul celor din fotografiile lui David Creedon: intre 1949 si 1989, peste 800.000 de oameni au parasit Irlanda, din cauza saraciei si a lipsei locurilor de munca. Fiecare colt fotografiat are, printre lucrurile distruse de timp, o icoana.
Dana Popa, romanca stabilita la Londra, spune povestile unor fete ce au supravietuit traficului de carne vie de dupa 1989, din Republica Moldova. Victimele din seria Nu sunt Natasa sunt fete care incearca sa-si reia viata. Ele au reusit sa se intoarca acasa, dupa luni sau ani de prostitutie fortata.
Bagajele memoriei sunt imaginile caselor abandonate "imprimate" pe bagaje de catre artistul Yuval Yairi, ce au apartinut candva palestinienilor, refugiati sau evacuati in timpul razboaielor din 1948 si 1967. Povestea unor oameni ce mai pastreaza cheile caselor lor parasite, ca o ultima amintire de "acasa" sau intr-o speranta continua a reintoarcerii.
Ivor Prickett surprinde vietile mai multor familii de sarbi (parte din cei peste 300.000), nevoite sa fuga din Croatia intre 1991 si 1995, in timpul razboiului croat de independenta. Aceasta a fost considerata cea mai mare dislocare de populatie din Europa dupa cel de-al doilea razboi mondial. 12 ani mai tarziu, aproape jumatate dintre ei continua sa se intoarca si isi refac viata in tara natala, isi reconstruiesc incet-incet identitatea.
Migratii temporare, intreruperi ale cursului vietii, speranta reluarii lui din punctul in care a fost parasit, iluzia odiseica a reintoarcerii: viata, de fapt, continua altfel, nu mai revine niciodata de unde s-a intrerupt. Ceea ce, istoric, s-a numit, in Estul postcomunist, "tranzitie" se dovedeste a fi, de fapt, conditia de baza a umanitatii contemporane, pe care, pana una-alta, doar arta a reusit sa si-o asume constient, sa traiasca in ea: migratia permanenta intr-o lume tot mai vasta si mai omogena, nomadismul tot mai pe loc, in speranta schimbarii...
RAZVAN BRAILEANU
Recviem pentru presedinte
Frost / Nixon
SUA, 2008
Regia: Ron Howard
Cu: Frank Langella, Michael Sheen,
Kevin Bacon
Pe ecranele romanesti din 23 ianuarie
Interviurile care au ingropat un fost presedinte american au trecut din ecranul televizorului pe scena teatrului, iar acum vin in cinematografe.
Sa faci un film dupa un fapt real din istoria recenta nu e usor: avand in vedere ca unii dintre protagonisti sunt persoane publice influente inca in viata, dificultatea ecranizarii creste. Dupa ce a regizat, in aceleasi conditii, Apollo 13 si A Beautiful Mind, putem spune ca Ron Howard a stiut in ce se baga atunci cand a acceptat sa ecranizeze Frost / Nixon. Si a facut o treaba foarte buna.
In 1977, la cinci ani dupa scandalul Watergate si la trei ani dupa demisia din functia de presedinte al Statelor Unite, Richard Nixon (Frank Langella) primeste o oferta mediatica de nerefuzat: o serie de interviuri televizate si generos remunerate, in care sa-si justifice actiunile si deciziile care l-au facut sa piarda cea mai inalta functie in stat. Cel care ii face oferta e David Frost (Michael Sheen), un om de televiziune britanic foarte la moda, care, din postura de realizator de divertisment, vede in interviurile cu Nixon sansa atingerii unor audiente largi (cu castigurile financiare aferente) si intrarea sa in "lumea buna" jurnalistica. Cum interviurile de acest gen nu erau specialitatea lui, Frost isi ia ca ajutoare pe experimentatul jurnalist Bob Zelnick (Oliver Platt) si pe un cercetator din mediul academic, James Reston Jr. (Sam Rockwell), critic pana la obsesie fata de regimul si persoana lui Nixon. Nici Nixon nu e singur: la dreapta lui sta, loial, dar ferm, colonelul Jack Brennan (Kevin Bacon), care supravegheaza cu o mana de fier tot ce se intampla in jurul fostului presedinte.
David Frost alearga sa vanda dreptul de difuzare al interviurilor si nu ia in serios documentarea si pregatirea discutiilor. Urmarea e ca, in primele interviuri, Nixon il domina clar pe Frost, desi acesta a inceput cu o intrebare foarte buna: "De ce nu ati distrus inregistrarile de la Watergate?". Fostul presedinte este extrem de versat, duce discutia unde-i este lui mai bine, se lanseaza in explicatii vaste si pline de balast jurnalistic, pe scurt, sterge pe jos cu Frost. Punctul de ruptura il constituie un telefon pe care Frost il primeste intr-o noapte de la un Nixon halucinant, care il face pe jurnalist sa-si revizuiasca tactica si sa abordeze diferit interviurile. Astfel, la ultimul dintre ele, Frost prinde din zbor o explicatie alambicata a lui Nixon si ii pune intrebarea directa: "Poate presedintele sa faca un lucru ilegal?". Nixon raspunde, fara sa clipeasca: "Daca-l face presedintele, nu e ilegal!" si parca auzim bubuitul placii funerare care cade peste cariera sa publica... Interviurile se bucura de un succes enorm si fac istorie a jurnalismului, Frost isi continua cariera cu succes (e "pe baricade" si astazi), iar Nixon iese din istorie, inca o data, pe usa din dos.
Ron Howard a ecranizat fidel o piesa de teatru de succes, care s-a jucat pe scenele londoneze si pe Broadway. Mai mult, i-a luat pe cei doi actori principali din piesa si i-a folosit in ecranizarea sa pentru a da viata pe ecran lui Nixon si Frost. Faptul ca Frank Langella si Michael Sheen au experienta in aceste roluri se vede: avem de a face cu doua dintre cele mai bune performante actoricesti ale anului trecut. Mai ales Frank Langella - cu siguranta unul dintre favoritii la Oscarul pentru rol principal masculin - portretizeaza fantastic un Nixon batran, marcat de importanta sa ca om de stat (nerecunoscuta de populatie si de media, crede el), dar lacom, patruns de interese meschine (il invidiaza fatis pe Frost pentru pantofii scumpi pe care acesta ii poarta). Scena in care Nixon, beat si incoerent pana la un punct, il suna pe Frost in toiul noptii, este una antologica, la fel cea in care fostul presedinte este fortat de intervievator sa-si recunoasca greselile in fata camerelor de luat vederi si sa iasa cu capul plecat din confruntarea mediatica.
Prin interpretarea remarcabila a lui Frank Langella, Nixon se pozitioneaza in centrul filmului, desi personajul principal este Frost: pe el il urmarim cum, impreuna cu echipa sa, pregateste interviul, cauta disperat distribuitori, participa la evenimente mondene, intra in panica si se motiveaza cand simte ca interviul ii scapa de sub control. Ron Howard pune reflectorul pe actul jurnalistic, oferindu-ne imaginea fidela a culiselor televiziunii anilor ’70, cu detalii tehnice (folosirea pretextului schimbarii rolei de film pentru a opri logoreea celui intervievat), cu exuberanta succesului, dar si cu frictiunile pe care le presupune munca in echipa. De altfel, regizorul se foloseste de mijloace jurnalistice atunci cand introduce in film, din cand in cand, mici interviuri cu personajele secundare ale filmului, pentru a da o mai mare credibilitate "making of"-ului scufundarii lui Nixon, in urma convorbirilor televizate cu David Frost. Intr-unul dintre acestea, cercetatorul James Reston Jr. declara ca fata congestionata a lui Nixon, simbolizand singuratatea si infrangerea in fata lui Frost si a milioane de telespectatori, a avut un efect pe care nu-l obtinusera nici jurnalistii de investigatie, nici procurorii, nici dusmanii politici ai fostului presedinte. La fel, filmul lui Ron Howard, cu toate fictionarile inerente unei productii cinematografice, face mai mult decat biografiile oficiale: omul Nixon e scos din armura politicianului redutabil si ingropat fara funeralii nationale, dar cu respectul cuvenit unui mare sef de stat.
CATALIN SAVA
La inceput de an - Despre vise si muzica
Pentru romani, in special pentru bucuresteni, anul in care tocmai am intrat nu va fi cu siguranta doar anul amenintatoarei crize. Pentru melomanii romani, 2009 inseamna mult asteptatul Festival "Enescu", ajuns la editia cu numarul 19. Dar, pana la gongul inaugural din 30 august - un concert de gala cu un Oedipe franco-roman pus in scena de Nicolas Joël, directorul Teatrului Capitol din Toulouse si regizor de reputatie mondiala care s-a incumetat sa monteze anul trecut, in octombrie, capodopera enesciana - va mai curge ceva timp. Enescu enfin, vor exclama cu siguranta si cei privati (nici acum n-am aflat de ce!) in editia 2007 de visul liric enescian.
La o fugara trecere in revista, putin vizibil in cacofonia mondeno-politica romaneasca, anul muzical a inceput totusi bine(!) cu transmisia de la Musikverein Viena, in 40 de tari, a Concertului de Anul Nou dirijat de argentinianul Daniel Barenboim, oferit noua ca de obicei de TVR si comentat de zana buna a so wunderbar deliciilor noastre, Adriana Rogovschi. Acasa, anul a inceput practic in 9 ianuarie, pe scena Ateneului, cu un simfonic de vis al Filarmonicii "George Enescu", sub bagheta lui Cristian Mandeal, care ne-a amintit prin a 23-a simfonie a componistului purtator de peruci si "parinte" al simfoniei si al cvartetului ca 2009 e Anul International comemorativ Joseph Haydn. In aceeasi seara, alaturi de primenitorul Te Deum brucknerian, un memorabil Liszt 1 ne-a facut sa visam frumos cu Mihaela Ursuleasa solista. Ramanand la institutia care in decembrie anul trecut a aniversat 140 de ani de la infiintarea orchestrei filarmonice si 120 de ani de la inaugurare, un sfat: nu pierdeti in 27 ianuarie, la Ateneul Roman, un recital cameral extraordinar Valentin Gheorghiu & friends: Gabriel Croitoru, Marin Cazacu si Roxana Gheorghiu.
Un alt vis frumos de inceput de an s-a consumat sambata, 10 ianuarie, cand am asistat alaturi de impatimiti ai operei din 30 de tari la o premiera lirico-tehnica: La Rondine de Giacomo Puccini, cu Angela Gheorghiu si Roberto Alagna in rolurile principale (dar si tenorul Marius Brenciu, in rolul Prunier, omagiat la scena deschisa de cronicile new-yorkeze), transmis live via satelit in cadrul seriei "The Met: Live in HD" la cinematograful bucurestean The Light. Oniricul spectacol puccinian ramane in repertoriul de la New York pana pe 26 februarie si este o alta montare a francezului ratacitor Nicolas Joël, al carui Oedipe il vom vedea la Bucuresti in 31 august la Opera Nationala, in cadrul galei inaugurale a editiei a 19-a a Festivalului International "George Enescu".
Cu siguranta, septembrie va fi momentul de apogeu al marilor evenimente muzicale, dar si al bucuriei melomanilor din Bucuresti, Iasi, Cluj si Timisoara. Pe scurt, un adevarat regal muzical, din care fac parte nume de vis precum Les Arts Florissants si William Christie, Charles Dutoit, Martha Argerich si Royal Philarmonic Orchestra, Christian Zacharias si Joshua Bell, Del Maggio Musicale Fiorentino, Academy of Saint Martin in the Fields si Muray Perahia, Philarmonia Orchestra, HéÂlène Grimaud. Les Musiciens du Louvre si Mark Minkowski, Misha Maisky, Sankt Petersburg Orchestra, Royal Concertgebow Amsterdam si Mariss Jansons, dar si Opera si Baletul Monte Carlo, Madrigal si Marin Constantin, Sandrine Piau, Valentin Gheorghiu si cvartetul Voces, Dan Grigore, The Swingle Singers si Jacques Loussier Trio. Si, bineinteles, Ioan Holender!
Despre lipsa unei sali de concert autentice, neajunsurile Concursului International "George Enescu", bugetul si locatiile de concert, promovarea internationala a festivalului predat "la cheie" de fostul ministru al Culturii, absenta muzicii lui Wagner de pe afis, intentiile noului ministru (un declarat fan Parsifal!), dar si alte maruntisuri vorbim data viitoare. Cu gandul la capitala europeana a muzicii, Bucuresti, va doresc un an bun cu vise frumoase.
