Pe aceeași temă
LUCIAN DAN TEODOROVICI
O noapte la hotel
Nascut la 17 iunie 1975, in Radauti, judetul Suceava - coordonator al colectiei "Ego. Proza" a Editurii Polirom; senior editor al saptamanalului Suplimentul de cultura, Iasi - redactor-sef al Editurii Polirom (2002 si 2006); a colaborat cu proza, teatru, articole la diverse publicatii din tara si strainatate; coscenarist al serialului TV Animat Planet Show, difuzat de Antena 1, scenarist al lungmetrajului cinematografic Circul nostru va prezinta:, adaptare dupa romanul cu acelasi titlu, al lungmetrajului cinematografic Sunt o baba comunista, dupa romanul omonim semnat de Dan Lungu, si al scurtmetrajelor Bomboane de ciocolata, O zi buna si Dupa gaste, toate premiate si finantate de Centrul National al Cinematografiei din Romania - volume publicate: Cu putin timp inaintea coborarii extraterestrilor printre noi, roman, OuTopos, Iasi, 1999 (editia
a II-a revazuta si adaugita, Polirom, 2005); Lumea vazuta printr-o gaura de marimea unei tigari marijuana, povestiri, Fundatia "Constantin Brancusi", 2000; Circul nostru va prezinta:, roman, Polirom, 2002; Atunci i-am ars doua palme, povestiri, Editura Polirom, 2004; coautor, impreuna cu Florin Lazarescu si Dan Lungu, al volumului de povestiri Pas question de Dracula, Editions Non Lieu, Paris, 2007 - romanul Circul nostru va prezinta: urmeaza a fi tradus si publicat in 2009 in SUA (Dalkey Archive, Illinois), Italia (Zonza Editori, Milano) si Ungaria (L’Harmattan Könyvkiadó, Budapesta), iar volumul de povestiri Atunci i-am ars doua palme va aparea in Germania (Pop Verlag, Ludwigsburg)
Celelalte povesti de dragoste contine unsprezece texte care pot functiona atat ca proze de sine statatoare, cat si ca niste secvente ale unui roman a carui tema centrala este ratarea dragostei. Iar ratarea se desfasoara pe mai multe planuri, fiecare dintre "povesti" aducand cu sine o nuanta in plus, o idee in plus pentru a contura
intregul. Doua personaje centrale trec dintr-o secventa in alta a cartii, anume personajul-narator, ziarist la un cotidian local, si sotia lui. Iar istoria lor e conturata atat cu ajutorul unor povestiri din diferite perioade ale vietii naratorului (copilarie, adolescenta sau prezent), cat si din povestirile unor personaje secunde, in care naratorul se implica intr-un fel sau altul. Toate secventele cartii prezinta rand pe rand, in moduri surprinzatoare, diferite unghiuri din care e privita dragostea, iar ratarea, idee care se insinueaza la finalul acestui volum, impune o reevaluare a fiecarei povesti in parte si a fiecarei alegeri pe care o face la un moment dat personajul central.
(...) Ea si-a dat jos haina si s-a asezat pe un scaun in fata patului. Eu m-am reasezat in pat, am impins scrumiera improvizata in fata ei si i-am oferit o tigara. La televizor era un reportaj care m-ar fi interesat vag. Nu pentru poveste in sine, ci intrucat imi amintisem ca despre el imi vorbise, in urma cu destul de multa vreme, in urma cu cativa ani chiar, sotia mea. Nu stiu de ce mi l-am amintit, dar mi se parea oarecum ciudat sa-l vad acum, la hotel, in prima seara a despartirii noastre. Ma rog, reportajul spunea cam asa: pe 18 aprilie 2002, ora 17.08, un tren auto al companiei Amtrack, mai exact un tren care transporta si pasageri, si masini, a deraiat de pe linie, undeva prin SUA, in timp ce mergea cu fix 92 de kilometri la ora. Din cei patru sute patruzeci de oameni care calatoreau cu acel tren, patru au murit, iar in jur de o suta cincizeci au fost raniti. Si erau diverse interviuri cu oameni care fusesera in acel tren.
Numai ca ea aparuse, iar eu nu mai puteam sa ma uit la televizor. Asa ca am cautat telecomanda si l-am inchis. Apoi m-am uitat catre ea. A dat din umeri.
- Ce naiba s-a intamplat?
Cat timp ma uitasem la reportaj, reusisem sa ma detasez putin de situatie. Acum, cu televizorul stins, ma apucasera iarasi emotiile, imi reprosam ca nu i-am putut spune la telefon ce-aveam de spus, mi se parea aiurea ca venise pana aici doar pentru a afla ca nu mai vreau sa continuam. Asa ca i-am spus:
- As vrea sa m-asculti, atat. Nu stiu daca ai rabdare. Dar e important. Atat vreau de la tine, sa m-asculti.
S-a foit in scaun, a sesizat tremurul din vocea mea.
- Ce vrei sa-mi spui de fapt? a intrebat. Ca ea a aflat despre noi si nu mai vrei sa continuam?
- Nu, am spus repede.
Apoi mi-am dat seama ca exact asta voiam sa-i spun, numai ca altfel.
- Adica, am continuat, intr-un fel asta e... Numai ca vreau sa ma asculti.
S-a enervat, s-a ridicat, si-a luat haina de pe spatarul scaunului.
- Stii ce? Chiar n-am nevoie de explicatii, e viata ta. Puteai sa-mi spui asta la telefon, ce naiba! Ma lasi sa vin pan-aici ca sa-mi dai papucii?
- Asaza-te, i-am spus.
S-a asezat imediat, aruncand haina pe masa.
- Nu te-nteleg. Atunci, daca vrei s-o termini si cu mine, de ce naiba ai mai plecat de-acasa?
- Nu-i asa usor, i-am spus. Adica nu-i simplu.
- Nu-i? Pai, eu vad ca lucrurile-s tare simple: naiba stie cum a aflat nevasta-ta de noi, te-a dat afara din casa, tu te-ai speriat si acum vrei sa repari lucrurile. Repara-le, dar puteai sa ma excluzi pe mine din toata chestia asta inca de la telefon.
Nu, nu era deloc asa simplu. Desi, intr-un rezumat cumva cinic si teribil de deranjant pentru mine, povestea putea sa sune exact asa. Doar ca nu ma daduse sotia mea afara, ci plecasem eu. Insa n-am simtit nevoia sa-i spun asta. De fapt, brusc, dupa rezumatul pe care-l facuse, nu mai simteam deloc nevoia sa-i vorbesc. Imi parea rau c-o oprisem mai inainte. Acum voiam sa fi plecat. Numai ca ea nu mai parea dispusa sa plece.
- Hai, mi-a zis, spune-ti povestea. Sunt gata s-o ascult, a strambat din coltul buzelor, dispretuitor. Sunt sigura ca ti-ai pregatit-o bine. La finalul ei o sa iesi nevinovat, curat ca lacrima. Tu n-ai fi vrut, stiu, dar s-a intamplat. De ce? Ea te-a neglijat cumva? Bineinteles, asta s-a intamplat. Ai incercat sa refaci legaturile, nu s-a putut. Si-atunci, am aparut eu. Tu n-ai fi vrut, erai fidel, erai barbatul perfect, dar aveai asa, un mare gol, si-atunci...
A izbucnit in plans, cumva pe neasteptate. A dat din cap, si-a dus palmele la fata.
- Si doar stiam c-asa va fi. Ce proasta sunt, a spus.
- Nu esti, i-am zis. Lucruri dintr-astea se-ntampla.
A zambit printre lacrimi.
- Hm, a zis.
Si-apoi a dat din umeri.
- Uite, i-am zis eu. Uite...
Dar n-am avut cum sa continui. Mi-am dat seama din nou ca n-aveam, in clipa aia, nimic de spus.
- N-auzi, a continuat ea, ca vreau sa-ti ascult povestea?
- Nu stiu, am spus. De la bun inceput ma faci sa nu pot vorbi. Vad ca stii mai bine decat mine ce s-a intamplat. Ce mai pot eu sa spun?
- Sa-mi spui, naibii, c-ai vrut sa mi-o tragi si-atat! a ridicat ea vocea. Sa-mi spui ca sunt o idioata! Sau sa-mi zici cum ti-am distrus eu casnicia! Sau sa-mi zici... Sa-mi zici ca te-a luat valul, ca te-ai indragostit de mine, dar ca-ti iubesti nevasta, iar eu te-am facut sa-ti dai seama de asta. Ce naiba!? Sunt atatea minciuni de zis! Tu esti acum in pozitia in care poti sa mi le spui. Sunt astea pe care ti le-am spus, dar mai sunt si altele. Unele chiar frumoase, stii? Vrei sa te-nvat eu ce sa-mi spui!?
- Nu, am dat eu din cap.
M-am uitat pe fereastra. Era deja intuneric bezna, iar eu am auzit ciorile croncanind. Erau, probabil, altele decat cele pe care le auzisem mai devreme. Numai ca mi-a venit asa, auzindu-le, sa merg catre fereastra, s-o privesc pe fata aceea cu sticlele de Coca-Cola, de Fanta, de Sprite. Doar ca mi s-a parut nepotrivit sa ma duc acum catre fereastra.
- Nu vrei sa vorbim? a intrebat. Am venit pana aici si nu vrei macar sa-mi vorbesti?
- Ba da. Sigur ca vreau. Dar nu mai stiu ce sa-ti spun.
- Uite, iti dau eu o idee. Zi-mi ca ai crezut toate tampeniile alea pe care mi le-ai spus.
- Nu ti-am spus nici o tampenie.
- Nu? a pufnit ea.
- Ti-am spus intotdeauna atat: ca mi-am dorit sa simt din nou cum e sa fii indragostit. Atat, nimic altceva. Ca-mi lipsea asta si ca...
- Si ca eu sunt exact ce ti-ai dorit, ca te fac sa simti... Ha, a ras ea fortat, ca te fac sa simti fluturi in stomac. Asa ai spus o data, stii?
- Eram bauti amandoi, m-am aparat eu.
Nu-mi placea deloc expresia asta, o consideram aproape idioata, mi-ar fi fost rusine s-o folosesc. Dar uneori, cand esti beat, nu vorbesti doar ceea ce-ti doresti sa vorbesti.
- Deci nu te-am facut nici o clipa sa simti asta?
- E-o tampenie, da, asta-i o tampenie. N-as folosi niciodata, treaz fiind, expresia asta cu fluturii.
- Si ca m-ai asteptat, asta ai zis. Ca ai asteptat sa apar. Asta nu-i tot o tampenie?
- Asa suna acum, am dat eu din cap. Dar n-a fost o tampenie. Exact despre asta era vorba, despre-o asteptare.
- Aha, a facut ea. Si despre mai ce? Despre dragoste a fost candva vorba?
Iarasi n-am raspuns. N-aveam cum sa raspund la intrebarea asta.
- Despre dragoste a fost vorba intotdeauna, mi-a zis ea. Dar abia acum imi dau seama: intr-adevar, n-ai mintit. N-ai vorbit nicicand despre dragostea fata de mine, ci despre dragoste in general. Despre cum nu crezi tu in ea. Despre intamplarile din copilaria ta. Mda, si eu, ca proasta, am fost atat de impresionata. Ce frumos vorbeai, cu cata tristete... Imi spuneam ca esti asa de... de profund. Si de trist. Si de altfel. Ti-am inteles tristetea, asa-mi spuneam, eu iti inteleg tristetea, pe cand sotia ta nu-i in stare de asa ceva. Si am crezut continuu ca vezi si tu asta, ca eu iti inteleg tristetea. Prin asta am crezut ca te-am cucerit, ca-ti inteleg tristetea.
- De ce-mi tot vorbesti de tristete? Suna patetic, complet aiurea. Nu pricep: crezi ca toate astea erau spuse doar ca sa te cuceresc pe tine?
- Ah, si-apoi logodnica ta, a continuat ea, fara sa ma bage in seama. Cat de mult ai mai iubit-o... Si-apoi te-ai casatorit cu altcineva, dar nu din dragoste, ci pentru ca ramasese insarcinata.
- Am spus eu asa ceva!?
- Nu, n-ai spus. Dar puteam eu sa cred altceva? Mi-ai spus vreodata ca nu-i asa?
- Iti spun acum ca nu-i asa. Imi pare rau c-ai inteles asta. E stupid, ce naiba! Niciodata n-am vrut sa-ntelegi asa ceva. M-am casatorit din dragoste, numai din dragoste.
- Si-atunci, ce ti-a trebuit? Ce ti-am trebuit?
Am dat din cap. Ea vorbea, eu nu puteam decat sa ma apar. Si-mi dadeam seama, pe masura ce vorbea, ca era imposibil sa-i spun altceva. Imposibil sa-ncerc s-o conving. De fapt, n-aveam de ce anume s-o conving. Pentru ca nu gresea in ceea ce spunea. Si suna rau, foarte rau s-o aud negresind.
- Ce nevoie ai avut de mine? a insistat ea.
- Nu stiu, i-am zis.
- De ce-ai mintit? a intrebat pe urma.
- Nu te-am mintit. Cu ce sa te fi mintit? Cand ti-am zis eu ceva neadevarat?
Si-a tuguiat buzele si m-a privit, ingustandu-si ochii. Parea amuzata, iar atitudinea asta nu era deloc potrivita momentului.
- Cu tine, a spus dupa ce a dat din cap, ca pentru a-si alunga zambetul. Prezentandu-te in felu-n care te-ai prezentat. M-ai mintit comunicand, mi-a zis. Comunicand mult cu mine. Si-ntr-un fel sincer.
Nu-ntelegeam si i-am spus ca nu-nteleg.
- Stii cand nu-l banuiesti pe-un om de nimic? Cand vorbeste despre moarte. Daca stii sa vorbesti despre moarte, n-ai cum sa pierzi. Te-ai scos. Obtii ce vrei de la oricine. Mai ales daca moartea e povestita pe un ton anume, cu o privire anume, cu o atitudine anume...
- Poftim! Tu te-auzi? M-am folosit de moarte! am pufnit eu.
- Eu stiu? Poate tu doar ai crezut ca-n felul asta comunici. Spunandu-mi lucrurile alea...
- Stai, i-am zis. Vorbesti de povestile din copilaria mea. Chiar crezi ca m-am folosit de ele!?
- Un om a fost batut pana la ultima suflare in fata ta, asa mi-ai zis. De ce? Ca n-a vrut s-o tradeze pe iubita lui. Adica din dragoste - a zambit ea. Altul s-a spanzurat pentru ca n-avea cum sa ramana cu aia pe care-o iubea. Pai, gandeste-te la mine: cum puteam eu sa reactionez la asemenea povesti? Logodnica ta din prima tinerete a murit intr-un accident de masina... Si stii ce-am vazut eu? Da, cred ca-s proasta, am vrut sa vad asta. Stii ce? Am vazut cat de mult stii sa iubesti. Tu-mi dadeai de-nteles ca ti-e frica de dragoste, eu intelegeam numai ca stii sa iubesti frumos. Si cred ca asta voiai sa-nteleg, de fapt.
- Toate erau adevarate, m-am aparat eu.
- Si-am spus eu ca nu? Erau adevarate, dar ai tinut sa mi le spui...
- Nu m-am folosit de povestile astea!
- Atunci m-am folosit eu de ele, a zambit ea. Asta si spuneam: poate tu ai simtit doar nevoia sa-mi comunici toate astea, poate era vorba de sinceritate si-atat. Dar eu m-am folosit de ele ca sa ma-ndragostesc. Moartea atrage foarte mult. Mai ales daca stii s-o povestesti. Mai ales daca-i vorba si de dragoste-n moartea aia. In mortile alea.
- Nu, i-am zis. N-ai dreptate.
Numai ca, intr-un fel, avea dreptate. Adica nu, nu ma banuiam pe mine de nici o ipocrizie, dar ceea ce spunea ea parea ca se leaga, ca devine o idee. Una la care as fi putut sa ma gandesc. La care voiam sa ma gandesc. Numai ca ea a facut asa:
- Eh!
Si-apoi a dat din mana, ca si cum ar fi vrut sa inlature toate alea spuse si nespuse intre noi. Si-atunci, mi-am dat seama ca nu e timpul sa ma gandesc la nimic, ca exista o vreme pentru gandire, la fel cum exista o vreme pentru plans sau pentru ras. Iar in momentul ala nu era o asemenea vreme.
S-a ridicat. A venit langa pat, in picioare, si m-a privit fix. Apoi si-a scos bluza. Am privit-o, fara sa pot sa reactionez in vreun fel, in timp ce si-a descheiat, apoi si-a dat jos blugii. M-am uitat dincolo de ea, in oglinda. Ii vedeam spatele, perfect curbat, incheietoarea de la sutien. Si-a dus mana dreapta la spate, si-a descheiat sutienul. Am privit in continuare in oglinda. As fi vrut sa nu privesc deloc, sa ma uit pe fereastra, s-o vad, poate, din nou pe fata aceea care aranjase sticlele de Coca-Cola, de Fanta si de Sprite in frigider, dar n-am reusit sa-mi mut privirea in alta parte. I-am privit fesele dezgolite, acolo, in oglinda, era frumoasa. Si-apoi, si-a dus o mana spre fata mea, mi-a prins obrajii intre degete si barbia in palma si m-a facut s-o privesc din fata.
- Asta ai vrut de la mine, mi-a zis. Asta vrei si-acum, nu?
Mi-a tras capul.
- Hai, mi-a spus. Sa facem sex, da-o naibii de dragoste. Ce naiba, doar stii ca asta am vrut si eu intotdeauna, nu? De-atat sunt eu capabila... Hm, s-a oprit ea, coborand privirea. Mda. Au fost de-ajuns cateva povesti, iar eu am crezut. M-am aruncat cu capul inainte.
Am oftat si m-am ridicat. M-am dus la fereastra. Am privit in jos, la strada destul de bine luminata in zona aceea. Chioscul era inchis, frigiderul plin cu sticle de suc lumina alb, in contrast cu galbuiul felinarelor. Fata plecase de mult acasa, probabil. M-am intors apoi, sprijinit de pervaz, spre ea. Se asezase-n pat, cu fata spre mine. Ma privea cumva sfidator, cu o expresie cautata de nepasare pe chip. Piciorul stang cobora in josul patului, pana pe podea, dreptul il ridicase pe pat, indoind genunchiul. Mana dreapta-i acoperea genunchiul, coborand pana spre glezna. Complet goala, in afara sosetelor pe care le pastrase pe picioare.
- Hai, a spus. Doar de-asta m-ai lasat sa vin pana aici. De-asta nu mi-ai spus la telefon ca s-a terminat... Cum e cu fluturii din stomac?
N-am raspuns. O priveam fara sa spun nimic. S-a ridicat, a venit langa mine, a dus mana spre incheietura blugilor si m-a atins. Apoi a zambit, pastrandu-si expresia aceea sfidatoare si atat de provocatoare.
- N-ai ce sa demonstrezi, am zis. N-am cum sa nu fiu...
Am oftat.
- Esti foarte atragatoare, stii asta. Normal ca-s atras si sexual de tine. Dar nu-nteleg ce demonstrezi...
- Nimic, mi-a zis. Crezi ca mai am chef de demonstratii acum? Hai in pat...
M-a luat de mana, iar eu am acceptat. Ne-am lungit amandoi in pat. Si, dupa ce ne-am lungit amandoi in pat, nu ne-am spus nici un cuvant, nimic. Am stat asa o vreme. Am stat si-am fumat in tacere. Si cat am fumat, m-am gandit, habar n-am cum de mi-a venit, la sinapse. Si la faptul ca sinapsele poarta in ele niste mesageri chimici, asa spun specialistii. Iar acesti mesageri chimici iti trimit senzatia de foame, atunci cand simt ei nevoia sa ti-o trimita. De asemenea, ei te fac sa-ti doresti sa tragi un fum de tigara. Sau mai multe fumuri. Iar cand au alt chef, te trimit la culcare. Ba chiar tot ei, se pare, sunt vinovati si de momentul in care iti vine sa faci dragoste. Sex. Ei sunt vinovati pentru tot ce ti se intampla. Iar atunci cand mori, sinapsele intra in colaps, se rup, si mesagerii chimici se-ncurca intre ei. Doctorul Moody are alta impresie, el crede ca toata viata iti trece prin fata ochilor in momentul mortii pentru ca Dumnezeu sau Ingerul Luminii vor sa te faca sa-ti constientizezi pacatele, pentru a te prezenta pe deplin constient de propriile greseli la Judecata de Apoi. Dar specialistii ne lamuresc ca doctorul Moody se insala. Sinapsele se rup, mesagerii chimici o iau brambura prin creier, iar valmasagul de imagini, de amintiri incurcate, de senzatii contopite poate crea senzatia aceea ca viata iti trece prin fata ochilor. Si eu prefer sa-i cred pe specialisti cand e vorba de moarte. Si nu numai cand e vorba de moarte. Uneori imi place sa-i cred pe specialisti si atunci cand e vorba de alte lucruri. De dragoste. De sex. De viata, in general.
Cateodata e bine sa tragi asa, detasat, cateva fumuri de tigara si sa te gandesti la sinapse si la mesageri chimici. Ai, astfel, ocazia sa realizezi ca, pana la urma, mesagerii astia chimici nu-s un lucru chiar atat de mare.
Cand m-am trezit, dimineata, ea fuma pe scaunul pe care statuse si-n seara precedenta. Era imbracata.
- Neata, mi-a zis.
- Neata.
- O sa plec, a mai spus, dupa ce a tras un fum din tigara. Am vrut sa-ti las un bilet, dar ar fi fost exact ca-n filmele alea proaste americane.
A ras. Am zambit si eu.
- Sa stii ca l-am scris totusi. Uite-l.
A luat o foaie de pe masa si mi-a intins-o. Isi cerea iertare, simplu, in doua cuvinte.
- De ce sa te iert? m-am mirat eu.
A dat din mana.
- Lasa, mi-a zis. N-are nici o importanta. Suna atat de... Hm, a pufnit. Am zis ca-i ca-n filmele proaste americane. Dar seamana a telenovela, nu?
- Nu stiu.
- Lucruri dintr-astea se intampla. Vrei sa rupi biletul ala? Acum suna ca naiba. Mai bine ti-l lasam si plecam.
M-am ridicat in sezut si am rupt biletul in bucatele. Ea a intins mana.
- Da-mi-l, te rog.
M-am ridicat si am aruncat bucatelele alea de hartie pe fereastra deschisa, apoi am revenit in pat.
- Asa, a facut ea si a dat din cap.
Apoi a stins tigara in pachetul acela pe care-l transformasem in scrumiera si s-a ridicat.
- Eu plec acum, mi-a zis.
- Ihim, am dat eu din cap.
S-a uitat la mine, mi-a zambit si a dat din mana, a salut. Apoi s-a intors spre usa si a iesit, fara sa mai spuna ceva.
Am privit in oglinda, aveam parul ciufulit, ochii incercanati. M-am ridicat. Camasa, sifonata, atarna aiurea peste blugi. Dar am zambit asa, privindu-ma. Ma simteam, oricum, mai bine. In general, dimineata oamenii se simt mai bine. M-am apropiat de fereastra. Am vazut-o iesind din hotel, trecand prin fata chioscului deschis pentru o noua zi de vanzari, apoi indepartandu-se.
M-am uitat apoi din nou catre chiosc. Fata care vindea acolo nu se vedea, doar umbra ei, inauntru. Iar apoi, un tip s-a apropiat de chiosc si a cerut ceva. Era dimineata, treceau tramvaie si masini, asa ca n-am auzit nimic din conversatia lor. Nici nu era prea important sa aud, de fapt. Tipul, evident, voia sa cumpere ceva, iar vanzatoarea i-a dat ceea ce a cerut. Dupa care tipul s-a indepartat. Desi nu ma interesa, pentru ca era dimineata si pentru ca nu aveam nimic altceva de facut, intrucat imi luasem liber de la serviciu pana la sfarsitul saptamanii, l-am urmarit pe tip cu privirea pana cand a urcat intr-un tramvai, undeva in departare.
(Fragment din volumul Celelalte povesti de dragoste de Lucian Dan Teodorovici, in curs de aparitie la Editura Polirom)
DAN LUNGU
Cum sa uiti o femeie
(fragment de roman)
N. 1969, Botosani - este unul dintre cei mai apreciati si mai tradusi scriitori din noua generatie - conferentiar la Catedra de Sociologie a Universitatii "Al. I. Cuza" din Iasi; studii postdoctorale la Sorbona; redactor al revistei Au Sud de l’Est" (Paris) - in 1996, a initiat la Iasi grupul literar Club 8; redactor-sef al revistei de cultura Timpul (2001-2002); face parte din grupul de scriitori romani invitati in 2005 la "Les Belles Etrangeres", Franta - romanul de debut, Raiul gainilor (2004; editia a II-a, 2007, Ed. Polirom), a fost patru luni in topul vanzarilor editurii franceze Jacqueline Chambon, iar editia germana a fost declarata, in decembrie 2007, "cartea lunii" in Germania - cel de-al doilea roman, Sunt o baba comunista (2007, Ed. Polirom), e in curs de adaptare cinematografica in regia lui Stere Gulea, iar versiunea franceza a cartii a fost dublu nominalizata la Premiile Jean Monnet (Franta, 2008) - Ed. Polirom i-a mai publicat doua volume de proza scurta, Baieti de gasca (2005) si Proza cu amanuntul (editia a II-a, 2008); a coordonat impreuna cu Radu Pavel Gheo volumul colectiv Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism (2008) - carti ale sale au aparut ori sunt in curs de publicare in limbile franceza, germana, italiana, spaniola, poloneza, slovena, maghiara, bulgara si greaca - este distins cu Premiul Societatii Junimea pentru activitatea literara (1993); Premiul Editurii Nemira pentru proza scurta (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut in proza (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalitatii, ca reprezentant al Club 8 (2001); Premiul USR, filiala Iasi, pentru proza (2005); Premiul "V. Pogor", al Primariei Municipiului Iasi, pentru activitate literara (2007) - membru al Uniunii Scriitorilor din Romania
Jumatate de dragoste, jumatate despre dragoste. Asa s-ar putea defini, pe scurt, acest nou roman al lui Dan Lungu. Andi si Marga s-au cunoscut
intr-o imprejurare ciudata si locuiesc
impreuna de un an si jumatate. Sunt tineri jurnalisti si lucreaza la acelasi ziar dintr-un oras de provincie, ea la pagina de mondenitati, iar el la investigatii. Desi intre ei lucrurile par in regula, intr-o buna zi Marga dispare, lasand un sibilinic bilet de adio. In lipsa unei explicatii rationale, Andi, bulversat si ros de intrebari, apeleaza la un intreg arsenal de strategii ale uitarii. Viata lui se complica si mai mult odata cu
intalnirea unui grup de neoprotestanti si cu sentimentul ca Dumnezeu e pe urmele sale. Tot raul e spre bine, iar finalul povestii nu e neaparat fericit, ci doar altfel. Desigur, nu lipsesc malitia, (auto)ironia si umorul. Tulburator si uneori amuzant, infiorat de nelinisti existentiale si cutreierat de psihologii accidentate, Cum sa uiti o femeie este, in acelasi timp, o carte despre dizolvarea mizantropiei si recucerirea inocentei, despre toleranta, despre cum se poate vorbi de Dumnezeu in ziua de azi. (Editura Polirom)
Cu Luana a fost altceva. Eram amandoi studenti si am agatat-o intr-un bar. Intre timp mai vazusem Parisul de cateva ori - sau America, cum vreti sa-i spuneti -, dar nu de asta era ea interesata in primul rand. Era o tipa barbatoasa si beam cot la cot. Eram fericiti in felul nostru. Doamne, cat am mai supt impreuna, mi se increteste pielea pe mine cand imi amintesc! Am baut in camere de camin, in carciumi rapanoase, pe banca in parc, pe malul lacului, in autobuz, in copac si chiar in cupa unui excavator. Dupa o vreme, si-a convins batranii ca nu mai poate sta la camin, unde nu are conditii de invatat, iar ei i-au platit chiria unei garsoniere, unde am baut ca dementii. Nu mai aveam nici o rusine unul fata de altul. Betivaneala crunta si mai ales mahmureala creeaza o intimitate speciala. La inceput m-am simtit cu ea ca si cum as fi fost cu baietii in liceu si beam un lichior pe sest, iar spre sfarsitul anului petrecut impreuna ne simteam ca doi veterani ramoliti, care au trecut printr-o gramada de grozavenii impreuna. Desigur, cel mai mult ne-a unit ultima perioada, cand practic am coabitat in trei: eu, ea si alcoolul. Sticla de bautura nu ne lipsea cu nici un chip. Era alimentul nostru de baza. O sticla de bere are echivalentul in calorii al unei paini, ne incurajam mereu in gluma. Sau a patru oua, daca imi mai amintesc bine. Am devorat cuptoare intregi de paine, am mancat oua cat pentru o viata de om. Ne-am ruinat umar la umar, dar ne-am simtit minunat. Doamne, cata grija aveam unul de altul! Ma trezeam noaptea, cu stomacul in pioneze, la primele ei icnete si ii tineam ligheanul. O bateam linistitor pe spate si ii dadeam o gura de bere sa-si clateasca gura. Nici ea nu ramanea restanta. Dimineata imi punea comprese cu apa rece pe frunte si facea cafeaua cu sare. Din cand in cand spala lenjeriile. Cumpara castraveti in otet. Desfacea conservele de carne de vita primite de acasa. Eu turnam vodca in pahare, in mod egal, la milimetru, iar ea rotea berile in congelator, ca nu incapeau toate deodata. Eu coboram dupa mustar, ea fierbea crenvursti. Aproape ca ne intelegeam din priviri. Sexul, desi nu a lipsit, nu era esential. De cele mai multe ori, nici nu ne mai aminteam cum am ajuns sa ne trezim dezbracati unul langa celalalt. "Ai fost bestiala asta-noapte" ii spuneam eu atunci, cu limba ca pasla. "Nici tu nu te-ai lasat mai prejos" imi raspundea dragastoasa, cautand din ochi vreo sticla in care sa mai fi ramas ceva pe fund. Nu insist asupra momentelor penibile prin care am trecut impreuna din pricina betiilor porcesti, nici asupra mirosurilor pe care ni le-am oferit reciproc. Inventarul ar fi prea scabros. Noroc ca dupa un an ne-am despartit. Sunt sigur ca am fi ajuns un cuplu obisnuit de alcoolici. In acel an, eu de-abia mi-am luat examenele. Ea nici macar nu s-a prezentat, iar taica-su a retras-o de la facultate. Se saturase sa arunce banii pe fereastra. Am mai corespondat o vreme pe mail. Dar fara caldura binefacatoare a alcoolului, relatia noastra nu mai avea nici un haz.
De aceea Marga, cu felul ei de a fi, m-a lasat cu gura cascata.
Cred ca la trei zile dupa ce ne-am intersectat, la un chef, am asistat la o scena ciudata pentru mine. Intrucatva asemanatoare, abia acum imi dau seama, cu consumarea autista si tacticoasa a inghetatei. Totul s-a petrecut in garsoniera in care locuiam pe atunci, alta decat cea in care bausem pe rupte cu Luana. Mai modesta si relativ periferica. Acolo am petrecut aproape un an si jumatate cu Marga, desi, in momentul in care ne-am lipit, eu eram pe picior de plecare. Nu mai tineam pasul cu cheltuielile, cu toate ca chiria era mult sub pretul pietei. Cred ca proprietarul nu o marea pentru simplul fapt ca aveam rabdarea sa-i ascult toate bazaconiile si sa-i suport micile manii. Am amanat plecarea numai si numai fiindca a aparut Marga. Pentru asta am fost nevoit sa fac imprumuturi de la prieteni. Nu puteam sa-mi duc proaspata meteorita, caci efectiv a cazut din senin, intr-o camera la un camin de nefamilisti, asa cum planuisem pentru mine. Din noaptea chefului de pomina, am inceput sa ne vedem zilnic, chiar sa petrecem cateva ore bune impreuna. S-a mutat la mine dupa o saptamana, fara a-si abandona insa apartamentul cu doua camere pe care il impartea cu o amica. Cam la trei zile, cum spuneam, a aparut pe la pranz cu o valijoara sic, in care mie mi-ar fi incaput toata garderoba. Am crezut ca vrea sa-mi faca o surpriza, aducandu-si hainele. Ca semn ca viitorul nostru devine comun. A pus-o grijulie pe masa si am inceput a trancani. Am discutat cate-n luna si-n stele, fara a pomeni numele lui Tudor. Pe neasteptate, a inceput sa se dezbrace. Fara a curma conversatia. Ca oricarui om normal, sangele a prins a zbarnai precum o masina de formula unu. Si aveam si de ce! Pana atunci nu o vazusem goala de la oarece distanta, ci ii amusinasem pielea pe portiuni, o dezmierdasem pe apucate, ne harjonisem in semiintuneric. Ii stiam gustul mentolat al salivei, ii adulmecasem lobul parfumat al urechii si ii descoperisem aroma stickului preferat, insa de o imagine de ansamblu a nudului nu apucasem sa ma bucur. Pe masura ce textilele se desprindeau una cate una, ca la jocurile electronice de poker pe dezbracatelea, mi se cam taia maioneza. Era trasnet! Un hoit adevarat, cum s-ar spune in redactie. Misto din cap pana-n picioare si din calcaie pana-n crestet. M-am si intrebat cum de aterizase asemenea exemplar in garsoniera mea prapadita, poate ca gresise cartierul. Era destul de inalta, aproape cat mine, si avea pielea cerata. Aceeasi culoare nisipie, distribuita uniform pe tot trupul. Avea sanii carni, cu sfarcurile ca doua dude. Cand se misca prin camera, oasele parca ii dansau pe sub piele, parca pluteau cumva muzical. Numai pe ecrane mai vazusem asa ceva. Luana, cu toate ca nu de putine ori mi se paruse apetisanta, era desen animat pe langa ce-mi era dat sa vad ochilor. Si asta nu pe sticla sau pe hartie de lux, ci fix pe patura mea roasa, numai sa intind mana si sa-i iau pulsul. Exagerand, pot spune ca nici nu stiusem cu cine m-am culcat. Mi se paruse mie ca-i frumoasa, dar nu ca-i periculos de frumoasa. Bineinteles, in timp m-am obisnuit cu nurii ei, dar atunci m-am benoclat ca idiotul. Ea continua sa vorbeasca linistita, punand cu grija bluzita pe spatarul scaunului sau asezand lenesa cupele sutienului una in alta. Dupa un moment de paralizie, cand mi-a mai venit inima la loc, m-am apropiat si i-am inlantuit mijlocul. "Inca nu e momentul, Andi" mi-a zis ea pe un ton degajat si s-a indreptat catre baie. Am auzit dusul pornind si m-am gandit cu groaza la cada mea liliputana si paradita, la dusul carpit care fasaie si scuipa in toate partile ca un mosneag fara dinti. Apoi mi-am rotit privirea prin camera si am avut un impuls sa ma apuc sa fac repede ordine. L-am abandonat, taxandu-l drept prostesc, de vreme ce Marga vazuse foarte clar ce dezastru e in cambuza mea. Daca ma gandesc bine, atat jena fata de situatia baii, cat si impulsul de dupa nu-mi stateau deloc in fire si nu aparusera decat pe fondul buimacelii pricinuite de prezenta ei. De fapt, erau un omagiu. Pe care eu nu-l constientizam, iar ea habar n-avea de el. M-am mai invartit prin casa fara rost, aducand o cana cu apa din bucatarie in camera si dupa aceea ducand-o inapoi. Asteptand sa taca naibii dusul ca sa pot tabari asupra ei. M-as fi dus dupa ea in baie, dar spatiul era atat de inghesuit, incat nu era loc de doi. Ar fi trebuit sa raman cu fundul afara. Pana una alta, plesneam de nerabdare. M-am cercetat in oglinda mare din hol. Mi-am indepartat buzele si mi-am privit dintii. Am clantanit de cateva ori in gol. M-am tras prosteste de urechi. Mi-am pipait alunita de pe umar. Totul era in regula. Cu exceptia pantalonilor de trening. Care nu numai ca inca mai erau pe mine, dar beneficiau de o umflatura indecenta in zona inghinala. M-a pufnit rasul si prin cateva manevre am incercat sa dreg lucrurile. Zadarnic. Tocmai eram cu spatele cand Marga a iesit din baie. Pana sa ma arunc asupra ei, a ajuns in camera, langa masa. Am prins-o din urma si i-am pus mainile pe umeri, dar ea deja inhatase valijoara. Mi-a spus: "Grabit mai esti, Andisor!".
Apoi s-a instalat pe pat, cu valijoara alaturi. A deschis-o radioasa, ca pe un cadou de Craciun. Nu, n-a scos o pereche de chilotei, asa cum ma asteptam, ci a dat la iveala o adevarata lume noua pentru mine: cutiute cochete de diferite culori; tuburi mici, mijlocii si mari; forfecute cu varful incovoiat sau cu bot de rata; borcanele si sticlute colorate; clame, elastice flausate si bilute; doua pieptene simple si unul cu stecher in coada; un set de pile de unghii de diferite marimi; bidonase; pensule si pensulite; o oglinda incastrata in rama de plastic mov, cu coada; o perie si cine stie cate alte lucrusoare pe care nu le mai tin minte. Altfel spus, o adevarata farmacie. A inceput prin a le inspecta minutios, sortandu-le. Unele in stanga, altele in dreapta. Apoi din capacul valijoarei a desprins un fund dublu, in care, pe partea cealalta, erau infipte zeci de rujuri ca intr-o cartusiera. In urma unor calcule complicate care i-au incretit fruntea, a extras de a acolo cinci bucati, pe care le-a depozitat in fata, dincolo de valijoara. Dupa care si-a tuguiat buzele, stand in cumpana. Avea o mutrisoara simpatica de veverita. Sfarcurile i se facusera mici si tari, ca doua dude crude. S-a hotarat relativ repede. A luat o bucata de vata pe care a imbibat-o cu un lichid dintr-un bidonas, acetona - cum aveam sa aflu mai tarziu -, si a inceput sa-si curete oja de pe unghii, spre nedumerirea mea: doar ii statea foarte bine si nu era defel deteriorata. "De ce le strici?" am intrebat eu soptit. "Ufff, m-am plictisit de culoarea asta... O sa le fac portocalii, cred" mi-a raspuns necajita. Am mai schimbat cateva cuvinte, dar pe masura ce inainta cu frecatul unghiilor - intai la maini, apoi la picioare - discutia a inceput sa lancezeasca, apoi s-a stins de-a binelea. Marga era confiscata de munca ei migaloasa, pe care o indeplinea cu vadita placere. Statea aplecata asupra ei insasi, atenta la fiecare detaliu, la fiecare tusa. Tinea limba intre dinti si din cand in cand scapa cate un "aaa-sa!" plin de satisfactie. Eu eram pentru ea, probabil, undeva dincolo de linia orizontului, poate chiar la cercul polar. Asa ca m-am asezat pe un scaun si am luat la rasfoit un ziar. Pantalonii de trening stateau cat se poate de bine. Doar un mic deranj a survenit ceva mai tarziu, dupa ce Marga a terminat de intins noua oja, spre surprinderea mea de culoare violeta, si a inceput sa dea din maini prin aer ca o pasare speriata. Deranjul se datora faptului ca eu crezusem ca Marga si-a sfarsit toata treaba. Dar am luat o teapa pe cinste. Dupa uscarea noii manichiuri, a urmat intinsul cremelor. Terminasem de parcurs articolele si trecusem la lectura paginilor cu utilitare, dar nici o clipa nu-mi trecuse prin cap ca voi ajunge si la rubrica de decese. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc ca intinsul cremelor presupune un ritual demn de toata atentia. Mare pacat ca nu i-am dat importanta cuvenita chiar din acea zi, dar intr-un an si jumatate am avut prilejul sa recuperez cu varf si indesat. Atunci am prins ritualul doar de la cap in jos, pierzand etapa dedicata ochilor - pentru care, dintr-un tubulet oranj, se stoarce cu delicatete un firicel de crema, cat o baliguta de vrabie, care se intinde printr-un masaj circular pe circumferinta orbitelor; e o crema absolut speciala, numita anticearcane -, precum si pe cele privitoare la frunte, pometi si barbie. Dar in acea zi i-am vazut degetele miscandu-se cu infinita dedicatie pe gatul gratios intins spre in fata, insistand pe fiecare celula in parte, mai ales in zonele in care riscul aparitiei ridurilor este major. Fireste, actiunea cremei e aproape nula, aveam sa aflu mai tarziu, daca nu dormi noaptea pe o perna micuta, cilindrica, tinuta mai mult sub gat decat sub cap, care sa-ti tina gatul usor cabrat. Apoi mainile i-au coborat pe corp, mangaind umerii, masand cu ravna sanii - si pe deasupra, si pe dedesubt -, distribuind uniform si cu aplicatie crema pe abdomen si pe fese. Era furata cu totul de aceasta indeletnicire, cu un zambet de multumire pe fata care trada o satisfactie adanca. Nu m-ar fi mirat, incordandu-mi auzul, sa percep gemete discrete de placere. Au urmat pulpele si gambele, carora le rezervase miscari lungi si rectilinii, iar ultimul sfert de ora l-a dedicat labelor picioarelor, cu atentia cuvenita fiecarui degetel in parte. Abia dupa aceea a catadicsit sa-mi arunce o privire catifelata. Eu renuntasem de mult la planuitul asalt. Nici ea nu se grabea, caci, stand nemiscata pentru ca pielea sa se patrunda in profunzime de binefacerile cremelor, mi-a expus insufletita propria teorie asupra frumusetii feminine.
Potrivit acesteia, femeia avea datoria suprema de a fi frumoasa. De aceea trebuia sa uzeze de toate mijloacele pe care progresul si mintea umana le descoperisera in acest sens. Nu, nu trebuia sa fie un act egoist. Ea trebuia arate cat mai bine pentru barbatul de alaturi, pentru iubitul ei. Ca dovada a dragostei. Nu era defel de acord cu cele care isi ingrijeau corpul doar pentru a si-l expune in reviste, pe ecran sau la bara. Singurul beneficiar trebuia sa fie propriul ei partener. Adica eu, imi spuneam, si pieptul mi se umfla ca sub povara dulce a unei decoratii. Asa am bagat la cap ca nu-i bine sa o deranjez in astfel de momente, caci e spre binele meu. Am mai sporovait ceva vreme, caci pielea i se hranea incet dar temeinic, si in cele din urma ne-am bagat in pat, caci se facuse tarziu. Am dormit fericiti amandoi.
* * *
Desigur, toate aceste intamplari aratau cu totul altfel in mintea mea atunci cand, la ceva timp dupa disparitia ei, am gasit botul de smoala care ii mai pastra urma dintilor. Botul de care am dat pe raftul cu cele cateva carti, chiar langa un manual de jurnalism tradus din engleza, care era de un umor nebun daca il citeai gandindu-te la cum se derulau lucrurile in realitate. Tocmai incercam sa fac nitica ordine in garsoniera care dupa plecarea Margai se transformase intr-o scrumiera de douazeci si sase de metri patrati, cu mucuri ascunse in cele mai neconventionale locuri, in abajurul veiozei sau - naiba stie cum o fi ajuns! - intre paginile unei carti, cand am dat cu nasul de bizarul suvenir. Voronet: dupa ce mancase inghetata, insotita de discretele mele inghitituri in sec, porniram haladuiala pe ulitele localitatii, nu prea multe, e drept. Merseseram o vreme palavragind, cand se repezi catre curtea unui gospodar, in fata careia fusesera descarcate mai multe materiale de constructie. Zarise o butie de smoala. Chinuind-si unghiile bine ingrijite, in cele din urma smulsese o aschie grosuta, cu care se intoarse triumfatoare. O bucurie intensa, copilareasca. O zvarlise in gura si incepuse sa o mestece zdravan, cu dintii ei albi, bine periati in fiecare dimineata si seara. "Cand eram mica ziceam ca-i guma de mestecat" ii spusese lui plina de exuberanta. "O mestecam pe ascuns, ca tata nu-mi dadea voie, spunea ca e toxica... Dar mie imi placea si ziceam ca are gust de portocale americane." Abia in tren, dupa cateva ceasuri bune de molfait, o scosese din gura si o strecurase in buzunar. O bucata de timp o pastrase chiar in caseta de bijuterii. Nici acum nu stiu cum a ajuns in raftul cu carti.
Am rememorat, fara nostalgie, originea falsei bijuterii care alta data m-ar fi umplut de duiosie. Dar atunci n-o vedeam decat ca pe opera unei fiinte nazuroase si egoiste. Nu-mi amintesc exact daca chiar in acel moment sau intr-una din zilele urmatoare am realizat ca de la Marga nu-mi ramasese in memorie nici un miros, unul care sa fie al ei. Fara indoiala, as fi putut recunoaste parfumurile pe care le folosea, aroma dulceaga a stickului antiperspirant sau odorul apei de gura, insa un miros al ei, unul personal, mi-era imposibil de reperat. Am incercat sa ma concentrez asupra transpiratiei. Nimic. Broboanele ei de sudoare aveau un gust chimic-amarui si miroseau, bineinteles, a jojoba. Mi-am imaginat-o incorsetata intr-un costum invizibil de crema, unul mulat, cum poarta femeile din filmele science-fiction. Ea, Marga, era una din acele fiinte voluptoase si pline de curaj, create artificial intr-un laborator. Nici maselele stricate nu-i miroseau. Dintre buzele impecabil rujate nu iesea decat o boare de pasta de dinti, de apa de gura sau de gumita mentolata. Era o fiinta sintetica. Picioarele ii miroseau a ceea ce erau programate sa miroase. Probabil a tamaie. Cu Andreea era mai simplu, pielea ii mirosea cel mai adesea a cozonac; unul cu multa umplutura de cacao cu nuca. De aceea, dupa ce se ridica din pat, aveam mereu tendinta sa matur firimiturile cu palma. Luana avea un puternic iz de tutun mucezit, iar eu, in acea perioada, sunt convins ca duhneam a cartofi stricati. Dar Marga? imi frematam narile in van poate-poate nasul meu isi va aminti ceva... Nimic! Si totusi, Marga?
Marga era o creatura extraterestra si venise de pe o planeta indepartata. Ea se hranea prin piele. Substantele nutritive erau ascunse in creme cosmetice. De aceea nu mirosea. Vitaminele si mineralele erau bagate in creme ca sa nu bata la ochi. Destepti sefi avea. Valijoara ei sic nu era decat un laborator secret cu maner. Era bucataria portabila, dar continea si aparate cu ajutorul carora primea si transmitea informatii. Dintre toate accesoriile, pieptenele cu stecher in coada era cel mai suspect. Ea, femeia artificiala, venise sa smulga un secret pamantenilor. Fiindca trebuia sa poarte un nume, i s-a spus Marga. Dar numele ei adevarat era altul. Probabil unul cu multi de W, de X, poate si un Q. Ce secret voia sa smulga nu se stie. Era secret secretul pe care ea voia sa-l afle. Pentru a-si indeplini misiunea avea nevoie de o sursa. De la care sa stoarca informatiile. Adica de-un fraier. Ca sa aiba succes la pamanteni, femela a fost croita dupa gusturile lor, consultandu-se pe Internet site-urile porno. La inceput, spioana l-a agatat pe Tudor. Dar Tudor era un gogoman care nu stia pe ce lume traieste. Habar n-avea de secrete. Asa ca a fost necesara schimbarea sursei. Sefii au aprobat, inciudati ca pierd atata timp pretios. Caci secretul era si urgent. Asa ea a gasit alt fraier, pe nume Andi. El era un ziarist parlit, cu acces limitat la informatii. De aceea spioana a facut o vraja si l-a infiltrat in departamentul de investigatii al ziarului unde lucra. Asa Andi a devenit mai putin parlit. Se imbiba le serviciu cu o groaza de informatii, pe care spioana i le storcea noaptea in asternut. Storsul datelor mergea greu, dar ea isi facea datoria. Cel mai dificil era cu mirosul, in rest era destul de placut. Pamanteanul nu mirosea a cosmeticale. El duhnea a om. Ceea ce pentru o fiinta sintetica e destul de naspa. A rezistat cat a rezistat si cand nu a mai putut a raportat mai sus. A explicat detaliat situatia. Atunci sefii, tinandu-se cu mainile de nas, i-au dat dreptate. Si i-au dat voie sa-si incheie sederea fara sa fi stors tot secretul. Dar i-au transmis urmatoarele: "Sa fii draguta cu puturosul acela si sa nu-l lasi cu ochii in soare. Scrie-i macar un bilet dobitocului. Terminat transmisia". Ea a raspuns: "Am fost foarte draguta, nu draguta, si i-am scris astfel: «Puti groaznic a om. M-am saturat de tine. Te urasc!» Terminat transmisia". "Nu e bine, fato! Se prinde tipul, ca nu-i prost. Fii mai subtila. Terminat transmisia." "Ufff... Am schimbat textul: «Draga Andi, candva o sa intelegi...» Terminat transmisia." "Stiam noi ca esti o fata desteapta. Te-ai descurcat de minune. Pentru asta primesti ca bonus doua vieti din partea noastra. Te asteptam cu drag! Terminat transmisia." Dupa acest dialog, spioana si-a deschis valijoara sic si s-a uns cu o crema speciala. N-au trecut douazeci de secunde si i-au crescut o pereche de aripi mari, de toata frumusetea. Apoi s-a urcat pe pervazul ferestrei cu atentie, ferindu-se de chistoacele strivite unul langa altul, si si-a luat zborul catre planeta sa indepartata. Bineinteles, si-a luat si valijoara cu ea. Si-o fi pus-o pe sub vreo aripa pe undeva.
Simteam nevoia sa rad. Sa-i strivesc amintirea. Sa o ridiculizez. Dar n-as fi facut asta cu voce tare, in fata altora. Era rafuiala mea personala cu ea. Cu fantoma ei, mai degraba.
Apoi, macar in gluma trebuia sa-mi explic aceasta disparitie stranie.
