Bucurestiul Cultural, nr. 23+24/2005

CRISTIAN TEODORESCU
In cautarea adevaratilor Arnoteni

Bucurestiul cultural de azi e Bucurestiul uzual de ieri, alaltaieri. Vedeam, in copilarie, cetateni batraiori care purtau pantofi cu ghetre si costume cu vesta, cu figuri sfioase de extraterestri bine crescuti. Aveau aerul ca experimenteaza caldaramul strazilor Popa Soare, Mantuleasa, Plantelor si altele din jur. Asta se intampla prin anii 60. Ma tineam dupa ei, ca dupa mirosul celor catorva motociclete din cartier. Erau domnul avocat Ibanescu, domnul doctor Brandusoiu, domnul colonel Chiriac - se intorsesera. Nu ma ducea mintea atunci sa intreb de unde. As fi aflat mult mai tarziu, daca nu m-as fi intalnit intr-o zi, pe Popa Soare, cu o femeie superba, cu par argintiu, tuns scurt, imbracata intr-un trening cu iz de magazie, care m-a intrebat unde e numarul 1 al strazii. Am condus-o pana acolo, fericit ca ma bagase in seama. I-am aratat drumul pana la etajul 2 al blocului, la usa apartamentului alor mei, apoi am fugit jos. Era Clementa, mama matusii mele de imprumut, care se intorsese si ea dupa aproape 20 de ani de munca silnica. Nevasta ministrului din guvernul Radescu, boieroaica, venise pe jos tocmai de pe Rahova, plutind in extazul libertatii de miscare.
Prietenii mei de atunci proveneau dintr-o cu totul alta lume decat cea cu puscariasi in care crescusem. Unul dintre ei era fiul unui maior de militie, care nu umbla niciodata in uniforma, iar celalalt, al unui inspector de inchisori. Al treilea era baiatul nascut tarziu al unui doctor cu vederi de stanga, al carui frate cu vederi de dreapta fugise in America. Noi patru aveam propriile noastre vederi in formare. Exploram cartierul si cartile sale dupa ce Eugen, baiatul inspectorului, gasise intr-o pivnita teaca unei sabii, smaltuita intr-un verde inocent. Nu mai stiu care dintre noi a descoperit mai tarziu Craii de Curte Veche. Pe urmele ei ne duceam pe inserat pe Covaci si cautam casa improbabila a adevaratilor Arnoteni. Ne incercam norocul si pe la, atunci, gaurile subterane cu miros de mucegai ale Curtii Domnesti, amestecand vagabondajul nocturn cu un inceput de curiozitate arheologica. Cautam impreuna cu ei urmele unui Bucuresti de demult, in timp ce Bucurestiul apropiat disparea incet, incet, odata cu d-l Ibanescu, infarct, d-l Brandusoiu, gripa rebela si colonelul Chiriac, comotie cerebrala, toti trei la mai putin de un an de cand se intorsesera. De pe urma lor au ramas casele cu chiriasi bagati cu de-a sila si monumentele de familie de la Bellu si Sf. Vineri. Clementa, boieroaica olteanca, a preferat sa plece din tara si a sfarsit intr-o garsoniera dintr-un bloc din Manhattan, saraca intr-o tara libera in care a corespondat cu toti presedintii Statelor Unite, niste domni politicosi, nu importa din ce partid proveneau.
Ateneul, teatrele, cu Lucia Sturdza Bulandra cazand din patul in care isi juca rolul din Menajeria de sticla si intrebarea unui copil de langa mine, tot de vreo 5-6 ani: “N-o doare pe tanti?”, in linistea ingrijorata din sala. Vraca, George, in Richard al III-lea, cu vocea lui afectata si cu moartea lui in culise, mai spectaculoasa decat decesul de pe scena al personajului interpretat de el. Sala Palatului cu marele spectacol Mielul turbat de Baranga. Aveam vreo 13 ani si eram la o distanta atat de mare de scena, incat mi se parea ca vad o piesa cu pitici. In rolul Mielului era Stefan Ciobotarasu. Nu-mi mai amintesc nimic din ce spunea. In schimb, aud si acum vocea lui Caragiu salvand o replica idioata printr-o glasuire insidioasa: “Din punct de vedere politic, economic, (virgula de respiratie) si administrativ!”. Se prapadea lumea de ras, dar fara sa aiba curajul sa si aplaude. Cu rasul te mai descurai la o adica, batutul din palme era deja o atitudine! Mai erau bibliotecile, mici si mari. Pana sa ajung la Stat, la Academie si la Universitate, am trait intre bibliotecile de cartier. Cea mai frumoasa dintre ele, doar de lectura, s-a inchis pe cand aveam vreo 12 ani. A inhatat-o Securitatea. A cui o fi fost casa aceea primitoare, cu o curte cu iarba si cu incaperi mari, in care azi e sediul UDMR?
In adolescenta, pe cand incepusem sa ma cred scriitor, am intepenit de emotie vazand sediul din Kiseleff al Uniunii, al carei membru ma gandeam sa devin. Mi se parea ca trebuia sa ajung clasic inainte sa debutez ca sa ma primeasca institutia in nevisatele ei incaperi. Apoi scriitorimii i se ia sediul de pe Kiseleff, care deine ambasada a unei tari arabe. Azi, palatul temerilor mele de aspirant al scrisului e sediul PSD. In locul lui Zaharia Stancu si al pe atunci tanarului Preda, in impozanta cladire de patrimoniu, se furlandisesc scriitori ca Ion Iliescu, Adrian Nastase si, agitat, romancierul Constitutiei, Iorgovan.

PAUL CERNAT
Les enfants de la patrie...

Naturalismul apocaliptic

Daca lumea tranzitiei noastre postcomuniste din romanele lui Petre Barbu sta sub semnul cinismului si al indiferentismului moral (“Care-i problema?”), cea din romanele mai varstnicului Radu Aldulescu este dominata de un demonism sexual apocaliptic, itit de sub carapacea unui realism dur: o lume a declasatilor si a abjectiei fara limite, in care naturalismul capata amplitudine vizionara. Cu o biografie de picaro american, venit nu doar din afara lumii literare, ci chiar din bolgiile lumpen-proletariatului ceausist, autorul s-a impus prin cele cateva romane ale sale (Amantul colivaresei, Ingerul incalecat, Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare) drept unul dintre cei mai puternici prozatori din Romania anilor 90.
Unii au vazut in Radu Aldulescu un “precursor” al mizerabilismului cool practicat de unii tineri prozatori amatori de Burroughs: diferenta este totusi una de calibru, chiar daca scriitorul are multe in comun cu romanele de vagabondaj sordid ale beatnicilor americani (si cu primul Celine, cel din Calatorie la capatul noptii si Moarte pe credit). Situarea autorului in traditia “prozei periferiei” din literatura romana, de la G.M. Zamfirescu si Carol Ardeleanu trecand prin Groapa lui Eugen Barbu, trebuie, iarasi, privita cu precautie: la Aldulescu, lirismul este redus la minimum, iar sarcasmul negru - ridicat la cote paroxistice. Forta epica de romancier pur sange, coerenta universului sau fictional, aspru si frust, radiografierea brutala a unei lumi damnate il individualizeaza pregnant inclusiv intre ceilalti autori asa-zicand “apocaliptici” de dupa 1989 (bulgakovianul Daniel Banulescu, spiritualistul eseistic-baroc Dan Stanca).

Pedofilia & Romania

Ultimul sau roman, Proorocii Ierusalimului (Uniunea Scriitorilor din Romania, Redactia Publicatiilor pentru Strainatate, 2004), exploreaza cu o forta si o intensitate putin obisnuite - mergand pana la radacinile raului existential - una dintre cele mai teribile boli sociale care au desfigurat imaginea externa a Romaniei postdecembriste: pedofilia, cersetoria, viata copiilor strazii proveniti din medii rural-urbane declasate, prinsi in retele de traficanti si porniti sa “cucereasca” Occidentul. Abjectia autohtona, produs al ceausismului tarziu si al mizeriei tranzitiei, “se integreaza”, pervers, intr-un abominabil mariaj al viciilor, in cea occidentala, urmand regula cererii si ofertei interlope...
Textul este de la inceput pana la sfarsit perfect lizibil, chiar daca planurile narative se amesteca pe nesimtite; vocea auctoriala face loc oralitatii stilului indirect liber al personajelor, pastisand sardonic stilul biblic, arhaizant (“Ravna Casei Tale, Ierusalime”...), iar din pliurile sordidului social emana aromele (sau miasmele) unei poezii negre, de atmosfera decadenta. La Aldulescu, descriptia sordidului si a obscenului are firesc si naturalete: nimic cautat, deranjant sau voit epatant, totul respira autenticitate, iar tonul relatarii este cel adecvat. Controlul stilistic lasa de dorit doar atunci cand autorul incearca, emfatic, sa expliciteze simbolic talcurile si mizele naratiunii (ex: “O toamna tarzie invaluia inima Occidentului in ceturi trandafirii, de esenta luciferica. Sangele ingrosandu-se, silea sufletul sa se incline si sa se chirceasca sub apasarea fortelor nevazute ale intunericului”). Stridente sunt si explicitarile teziste ale “coruptiei identitare” (ex.: “Puritatea latina, ma rog, rasa, asta in vreme ce rusii ne luau pe la spate prin Moldova, ha-ha-ha... Ce carcalete a mai iesit si de aici, frate, ce nenorocire belita”). Asemenea derapaje ar fi putut lipsi. Din fericire, acest autor fundamental neintelectualist nu recurge la trucuri experimentale pentru care nu are nici formatia, nici vocatia necesare. Inteligenta sa artistica sta in fidelitatea fata de propria formula si fata de propriul univers fictional (inconfundabil), in evitarea ostentatiei formale si a polifoniei stilistice exhibitioniste care strica uneori proza unor Mircea Daneliuc sau Caius Dobrescu (din Balamuc sau pionierii spatiului). Proorocii Ierusalimului este un roman de un epic pur, senzatia de “viata” e coplesitoare. Naratiunea - deloc lipsita de complexitate - are ceva din ampla respiratie a prozei ruse (de la Gorki citire) si din caracterul cinematografic al prozei americane.
Titlul romanului trebuie citit in antifraza, ca si cartea insasi, developare a subteranelor conditiei umane. Produs al unei lumi pe dos - si, in acelasi timp, pidosnice - Ierusalim este un copil vicios al strazii, fiu al unui cioban bigot, cvasi-dement si alcoolic (Nojita) si al unei rudarese. Fratii sai poarta la randul lor nume biblice: Pilat si Golgota, iar exemplele onomastice in acest sens pot continua... Nimic mai putin inocent decat acest puber stricat pana-n maduva oaselor. Biografia lui sexuala pare neverosimila; ea este comuna totusi multor copii ai strazii: la sapte-opt ani, Ierusalim este pus de micutii tovarasi de banda sa violeze o mia; la 9-10 ani e posedat cu forta de o fata de 15; intrat intr-o retea internationala de carne vie, va fi “educat” de Marta (o ingrijitoare perversa, deraiata psihic) in toate arcanele amoralitatii, masturbat si batut de ea, fortat sa o agreseze, sub corul de incurajari al copiilor. Versat intru sodomie de catre liota de pedofili ai Bucurestiului, copilul strazii - precoce dezvoltat - se afirma ca sef de gasca. Ajuns la Paris cu reteaua lui Burhusi - alaturi de micii destrabalati Robert si Claudiu - cerseste, sparge si fura masini. Dar mai ales provoaca si santajeaza pedofili jucand - pentru fortele de ordine - comedia “inocentei” agresate. Marea sa “pasiune” va fi marchizul Frederic, nepot degenerat al pictorului Toulouse Lautrec. Batranul, devenit ulterior “tata” de substitutie (un fouteur foutu, ca toti occidentalii ademeniti de fragezii monstri ai viciului) este aproape un pitic, diform si bolnav, dar inzestrat in compensatie cu o virilitate hipertrofiata. Inainte de a fi ales de el, ingerasul va fi cel care-l alege, manipulandu-i in mod cinic viciul. Episodul intalnirii lor e de un grotesc delirant: “Ierusalim il avertiza, marchize, noi suntem romani, si Robert semetindu-se, romani cu jar in gaoaza. Pentru un fleac de doua mii cinci sute de franci or sa-l faca fericit, marchize, o sa dai in turbare, o sa mergi dand din cur pe strada cand o sa-ti aduci aminte de noi.
Lacrima pofticios, sovaitor, se simtea constrans, dar ii placeau prea mult copiii”. In aceasta “vale a plangerii”, a Sodomei si Gomorei, oroarea devine aproape o banalitate. Mai mult: o lege, legea instinctuala a junglei, iar “intalnirea” Occidentului cu Romania are loc in cele mai abjecte ipostaze. Vesticii - batrani stricati obositi, degenerati, atrasi carnal de fragezimea “inocentei” infantile (alt mit ridiculizat). Romanii - cersetori escroci, hoti cinici, pauperi avizi de confort, exploatatori exploatati... Autorul-blasfemiator ar putea fi denuntat deopotriva de nationalistii francezi (vezi semnificatiile atribuite Marseillezei, “Allons enfants de la patrie, le jour de gloire est arrivee”), de nationalistii romani si de adeptii corectitudinii politice. Perspectiva ramane, de la inceput pana la sfarsit, una cruda, in general fara tuse eticiste. Atunci cand, rareori, acestea isi fac simtita prezenta, ele deranjeaza prin naivitatea eseistica si, inca o data, prin excesul de explicitare: “Calea lor va fi luminoasa si glorioasa! Copiii, da, copilasii barbari si parintii lor unsi cu tot felul de alifii, se duceau sa fure, sa ceara, sa cerseasca, sa dea cu japca, sa-si vanda pe bani grei prospetimea farmecelor. Calare pe foamea lor vitala navaleau plini de tupeu in inima batranului Occident zaharisit, imbuibat de delicatesele civilizatiei si democratiei, buimac de propria-i bunastare de care tinea totusi cu dintii, si de aceea zgarcit intrucatva, suspicios si mai curand cu fata intoarsa de la imemorialul indemn cresteti si va inmultiti. Edi, Maria, Burhusi, Ierusalim, Robert, Claudiu... O familie poate cam numeroasa pentru standardele lumii pe care pornisera sa o cucereasca si sa o supuna”... In final, marchizul Frederic de Toulouse Lautrec - ajuns aproape muribund, decazut si saracit - va fi ucis cu sange rece de “fiul” si amantul sau Ierusalim (“ingerul sau blond”).

Demonii tranzitiei

Pe langa aceasta intriga principala (a “aventurii pedofile” intru cucerirea Apusului) exista numeroase intrigi secundare care - laolalta - alcatuiesc un dens, poros, tentacular roman-fresca al Romaniei imediat postcomuniste: biografia sordida a lui Doru Meleaca, fiu nelegitim al unui viitor om politic postrevolutionar, “monografia” satului Ciopleni, impletitura promiscua a mai multor destine bucurestene de mahala, anii post-decembristi cu violenta politica si mizeria lor, explozia libertatii interlope si a retelelor internationale de carne vie, colcaiala alcoolica si sexuala a unei sub-umanitati amarate, frustrate, subdezvoltate si resentimentare. Spovedania lui Ierusalim - matur - in fata amintitului Doru asigura, intr-un fel, osatura cartii de fata, o carte, inca o data, apocaliptica a umanitatii subumane, a bolgiilor tranzitiei, a infra-Romaniei interlope, vicioase si asa-zicand blestemate.... Puternic si hipnotic, mai putin aluvionar decat precedentele, de o intensitate maligna (pe alocuri insuportabila) Proorocii Ierusalimului este in felul sau un roman-upercut. In pofida minusurilor semnalate, Radu Aldulescu reuseste - cel dintai la noi - sa colonizeze cu succes o zona literara plina de riscuri. Tradusa in Franta sau in Germania (de pilda) cartea sa ar avea probabil mari sanse sa faca valuri. Si ce film teribil s-ar putea face dupa ea - dar cum sa filmezi asemenea orori?
P.S.: Pe pagina de garda sta scris “Aceasta carte s-a tiparit cu sprijinul financiar al Primului Ministru al Romaniei, domnul Adrian Nastase”. Dincolo de acest mecenat dubios, intre timp depasit, poate n-ar fi fost rau ca ajutorul financiar al fostului premier sa fi avut in vedere si plata unui redactor de carte care sa pliveasca nenumaratele greseli de culegere a textului...

Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului, Uniunea Scriitorilor din Romania, Redactia Publicatiilor pentru Strainatate, 2004

Festivalul international “Zile si nopti de literatura”

MIRCEA MARTIN
Laudatio

Doamnelor si domnilor, iubiti colegi,
Fabulosul este un apanaj al artei si mai ales al literaturii, al continutului ei imaginar. Prin urmare, daca vorbim de o literatura fabuloasa, riscam sa cadem in pleonasm. Dar eu am acum in vedere o literatura fabuloasa ca literatura. Si cred ca nu exista in lumea contemporana o ilustrare mai puternica, mai convingatoare, mai saturata a acestui concept de literatura fabuloasa decat literatura sud-americana. Ea va fi fost inspirata de realitatile sociale turbulente si tulburatoare ale continentului, realitati a caror stranietate si spectaculozitate concurau si provocau imaginatia literara, dar e sigur ca fara autori precum Borges, Augusto Roa Bastos, Adolfo Bioy Casares, Alejo Carpentier, Julio Cortazar, Gabriel Garcia Marquez, Carlos Fuentes, bineinteles, Ernesto Sabato, aceste realitati n-ar fi fost puse in valoare, n-ar fi atins o semnificatie universala. Numai o tematica fabuloasa nu face o literatura fabuloasa, o literatura mare.
Dintr-o asemenea traditie, dintr-o asemenea stralucitoare constelatie narativa, dintr-o asemenea familie de spirite vine laureatul nostru, Mario Vargas Llosa, care, in ciuda culturii sale europene profunde, sper ca nu se va dezice de aceasta apartenenta. Vad opera lui Vargas Llosa situata undeva la mijloc, intre profunzimile imaginative si excesul de viata din saga lui Marquez si rigoarea, in acelasi timp savanta si ironica, a lui Borges, manifestata intr-o proza care esentializeaza viata tinzand s-o absoarba aproape fara rest in semnificant.
A vorbi despre Llosa este o intreprindere simpla si riscanta in egala masura. Simpla pentru ca bibliografia critica referitoare la opera sa este imensa si scriitorul el insusi a contribuit indirect si direct la ea scriind mult despre alti autori si despre sine. Dar, spre deosebire de comentariile si confesiunile altor scriitori, textele critice si autocritice ale lui Llosa sunt departe de a fi doar excrescente ale literaturii sale - pe a carei experienta se fundamenteaza, desigur, dar careia ii adauga o meditatie competenta asupra literaturii in genere, asupra posibilitatilor si limitelor ei, asupra raporturilor ei cu natura si cu societatea, meditatie sustinuta de lecturi intinse si de o dubla vocatie: analitica si teoretica.
Astfel incat, este extrem de greu sa nu repeti propriile sale caracterizari, sa nu ajungi la incheierile sale, cu atat mai mult cu cat ele sunt intotdeauna extrem de nuantate, evitand atat paradoxurile facile, cat si radicalismele spectaculoase, in care, sa recunoastem, artistii se complac adeseori sa exceleze. Ca sa nu mai vorbim de vastitatea operei (18 volume de proza, din care 14 romane, 23 de volume de eseuri si 6 piese de teatru) si de complexitatea ei extraordinara, in legatura cu care orice abordare nu poate fi decat reductiva.
Romancier, dramaturg, jurnalist, eseist si critic literar (dar, in orele sale, si poet sau critic de arta), Mario Vargas Llosa adopta variate modalitati de expresie cu siguranta instinctiva ca le va adapta nu la propriul mesaj, cat la propria-i voce, la viziunea lui proprie. Nu intamplator insista el asupra importantei perspectivei in roman. Aici trebuie cautata originalitatea romancierului, ca si in “adaosurile subtile ori brutale in care se materializeaza obsesiile sale secrete”. Llosa recomanda precautia in privinta raporturilor dintre adevar si falsitate in teritoriul fictiunii artistice. El tematizeaza chiar “adevarul minciunilor” si asaza sub aceasta sintagma provocatoare o suita de analize ale unor capodopere narative occidentale. Mai mult, dand la o parte precautiile, nu ezita sa afirme ca “orice roman bun spune adevarul si orice roman prost minte”, precum si ca “romanul este un gen amoral”.
Putem deduce, oare, de aici ca literatura nu e interesata de adevar si ca problematica morala ii este indiferenta? Raspunsul scriitorului nu este simplu si nici direct: “Fictiunea, spune el, nu este o fabulatie gratuita, o prestidigitatie fara transcendenta”. Prin urmare, problema adevarului nu se rezolva numai in imanenta textului literar. In intreaga opera a lui Mario Vargas Llosa, in eseuri, dar si in romane, se perpetueaza o critica a adevarului: o critica a adevarului social si istoric din perspectiva adevarului literar si o critica a adevarului literar din perspectiva unei virtualitati imaginare si imaginate, a aptitudinii sau inaptitudinii de a fi a individului in functie de propriile-i dorinte si frustrari, de pulsiuni si obsesii, de iluzii si nostalgii, de lacune si de sperante nemarturisite.
De aici complexitatea neobisnuita a prozei sale, ca si dramatismul extrem spre care e purtata adesea viata de zi cu zi a personajelor sale, fie ele principale ori secundare. Llosa scrie parca impreuna cu aceste personaje, care il inspira, ii sugereaza de fiecare data replici si solutii, nu sunt deloc simple marionete la dispozitia capriciilor sale de autor. Din experienta sa corporala si spirituala, din experienta lor sociala, care contine momente de rezonanta generala si de unicitate ireductibila, rezulta si posibilitatile de convergenta, de asamblare si de constructie a romanelor insesi. O asemenea conceptie cere un edificiu epic sofisticat, o intricatie densa a planurilor si a destinelor, o orchestratie savanta a vocilor, o frazare complexa si totusi limpede. Autorul introduce, nu o data, miscari deviante si chiar contrariante in conduita fireasca si previzibila a unui personaj, propunandu-si parca sa corecteze si sa nuanteze conceptul nostru de verosimilitate. Personajul ramane credibil, viabil, dar adevarul lui este astfel mereu amanat, partializat, complicat, adeseori minat de echivocuri si paradoxuri, niciodata simplu, clar si definitiv, dar intotdeauna edificator. Nu vom putea, prin urmare, desprinde o morala sau o invatatura din romanele lui. Morala, adevarul, concluzia raman implicite, dar virtualmente infinit rezonatoare. Raspunsul este trecut cititorilor, e lasat pe seama constiintei lor, pe seama capacitatii fiecaruia de identificare si discriminare. Atat ca autor al propriilor romane, cat si ca un fel de metanarator al romanelor altora - fie acestia Flaubert, Marquez, Camus ori Hemingway - sau ca teoretician care descopera latura diegenica a teoriei si a gandirii in genere, Vargas Llosa sfideaza mereu categoriile estetice: adevarul si falsitatea, banalul si exoticul, tragicul si comicul - si inca, vorbind astfel, ramanem prizonierii unei reprezentari binare ea insasi simplificatoare. Distinctiile romancierului sunt mult mai subtile, el isi plaseaza ancheta in zone putin batute, de pilda, acolo unde gravitatea se intalneste cu deriziunea ori ciudatenia e domesticita, chiar bagatelizata. La el, comicul e deseori strabatut, informat si deformat, de un fior al tragicului, tragicul, la randul lui, este infuzat si atenuat, umanizat si autentificat de intermitente comice.
Doamnelor si domnilor,
Fiecare roman al lui Mario Vargas Llosa ne ofera nu numai o lectura antrenanta, absorbanta, dar si un prilej de meditatie, de dubitatie, de incertitudine fecunda. Ma voi opri o clipa la Elogiul mamei vitrege - in opinia mea, o proba de maiestrie artistica absoluta. O carte prodigioasa despre un obiect ce pare ca se descopera, se inventeaza chiar pe parcursul scrierii ei; o carte flaubertiana “despre nimic”, a carei splendoare stilistica si estetica e menita parca sa se confrunte cu amoralitatea continutului, sa o atenueze ori, dimpotriva, sa o intensifice. Ambivalenta apartine aici vietii insesi, pasiunilor care o traverseaza, dar si pasiunii scriitorului insusi, pulsiunilor lui umane si artistice, propriei sale “neresemnari”. Elogiul mamei vitrege este o carte de un erotism straniu, imposibil - dar imaginatia lui Vargas Llosa bate si aici mai departe decat verosimilitatea, o verosimilitate care, sa ne intelegem, nu e altceva decat punctul la care s-a oprit imaginatia altor scriitori. “Acolo unde nu putem vorbi trebuie sa tacem”, scrie, cu dezaprobare, in recenzia sa la carte un scriitor englez, tradus si in Romania, Anthony Burgess. Or, cred ca miza laureatului nostru tocmai asta a fost: sa treaca peste, sa nu taca, sa prezinte ceea ce parea imprezentabil si sa o faca fara sa cada in pornografie sau - si mai grav - in lipsa de gust. Elogiul mamei vitrege este o carte de o stranie frumusete si de o singulara splendoare. Lectura ei ar fi dat - nu cred sa ma insel - frisoane admirative atat lui Gide, cat si lui Thomas Mann.
Doamnelor si domnilor,
Noi, intelectualii romani si, in genere, intelectualii si artistii din Europa de Est avem motive suplimentare de pretuire si de respect pentru scriitorul si intelectualul Mario Vargas Llosa. Nascut si crescut intr-o tara si pe un continent in care dictaturile militare s-au succedat cu o regularitate aproape predictibila, el a nutrit de tanar sentimente revolutionare, chiar simpatii socialiste, a crezut un timp in revolutia cubaneza, dar nu altfel decat ca om de stanga independent. A avut apoi luciditatea si curajul sa se dezica de Fidel Castro si de sustinatorii sai neconditionati, printre care si Garcia Marquez, despre care publicase in 1970 faimosul sau eseu intitulat Istoria unui deicid.
Experienta istorica, experienta personala si experienta artistica, aceea de creator de lumi, l-au convins pe Mario Vargas Llosa ca nu exista decat o singura revolutie in care merita sa crezi: aceea care vrea sa scape omenirea de rau, de teama si de suferinta. Restul nu e decat ideologie totalitara sau populista si patologie a istoriei.
Stanga comunizanta americana si franceza ii reproseaza lui Vargas Llosa asa-numita “vulgata liberala” pe care o profeseaza. Dar chiar si contestatarii vehementi ai conceptiei sale politice nu indraznesc sa-i conteste creatia literara, cei mai inteligenti dintre ei considerand ca aceasta conceptie si arta lui narativa se afla intr-o dualitate radicala enigmatica. In fapt, Mario Vargas Llosa si opera sa se bucura de multa vreme de o recunoastere universala. Nu voi insira aici zecile de premii nationale si internationale cu care a fost incununat: e destul sa amintesc Premiul Romulo Gallegos, Premiul Ritz Paris Hemingway, Premiul Grizante-Cavour, Premiul Orasului Ierusalim, Frieden Preis al librarilor din Germania, Premiul Cervantes, cum stim, Nobelul hispanic.

Mario Vargas Llosa este Doctor Honoris Causa a zeci de universitati americane, europene si chiar australiene, este membru al Academiei Regale Spaniole, a fost presedintele PEN-Clubului international.
Ce va fi insemnand pentru el Premiul Ovidius ne va spune, probabil, chiar laureatul. Noi i-l acordam cu toata dragostea si convingerea, ca unuia dintre cei mai mari scriitori care au pasit vreodata pe pamant romanesc.

GABRIELA ADAMESTEANU
Remedii provizorii

As vrea sa amintesc faptul ca acest festival, criticat, laudat, urmarit, si care sper ca va fi continuat, a fost initiat de colegul nostru Eugen Uricaru. Sugerez organizatorilor ca in anul viitor, alaturi de scriitori, traducatori si media, sa ia in calcul si o posibila invitare a editorilor (fireste, pe costul lor).
“Ce fericiti sunteti voi, prozatorii!, mi-a spus o colega a mea, o excelenta comentatoare de literatura, care isi intarzia cartile dintr-un scrupul de perfectionist. Voi va scrieti cartile pentru mii, zeci de mii de cititori! Un critic literar scrie doar pentru doi-trei oameni. Cand isi lucreaza cartea, doar la ei se gandeste!”
Trebuia sa fi fost prin 78, la vreo doi ani dupa ce debutasem.
La un tiraj banal de 15.000 de exemplare te simteai discriminat. Insemna ca nu intrasesi in canonul criticilor la care de fapt si noi ne gandeam cand scriam si nu intrasesi nici pe lista celor sprijiniti de autoritati, pe care orice scriitor serios ii dispretuia. Cand ochiul criticilor te trecea intr-un raft mai sus ori cand deveneai scriitor oficial, 30.000 era un tiraj nesatisfacator. Vizai 50.000 sau 70.000, tirajele pe care azi le mai au doar ziarele care se bat pe locurile prime din listele de auditare, cu fete goale pe coperte si titluri pe cat de senzationaliste, pe atat de stupide.
Pentru 100.000 sau 200.000 de exemplare trebuia sa fi urcat in canon, dar publicul sa sesizeze printre randuri contestarea.
Cartile cautate pretuiau cat un sapun Fa sau Rexona sau un pachet de Kent la doctorii amatori de arta. Le asezam in bibliotecile de lemn prefabricat din apartamentele tip si toti le citeam odata sau macar le tineam acolo, pentru ca dadeau bine si conversam despre ele si despre autorii lor. Cartile faceau parte din conversatia noastra cotidiana, in acelasi timp cu vestile proaste soptite despre ce ne mai pregateste EL, cu vesti bune despre boala recenta a LUI, care il va termina inainte ca sa se termine vietile noastre si cu informatii practice (adica relatii): cum se obtine un pasaport, o intrare la doctori, crenvursti, carne sau hartie igienica.
Inaintasem intre timp in intunericul anilor 80 si piperul cartilor era tot mai mult contestatia, iar contestatie devenea orice: si utopia, si cotidianul, si tema dictatorului mutata in antichitate sau evul mediu, sau in America Latina, sau in nazism, pentru ca aveam codurile noastre, vorbeam muteste, ridicam ochii in tavan, ne loveam peste umar. Imi amintesc ca ultima noastra carte de suflet in care ne-am citit viata a fost Conversatie la Catedrala a lui Mario Vargas Llosa.
Acum, pentru prozatorul roman e o reusita daca vinde 2.000 de exemplare si editorul ii propune un alt tiraj, dar cati sunt editorii care fac contract, numara pe computer cartile vandute, platesc autorul pentru ele? Exagerez daca spun ca aceste edituri se numara pe degetele de la o mana? Editorii nu difuzeaza bine, dar nici nu isi primesc banii la timp, cititorii nu cumpara si, daca totusi cumpara, nu se stie de ce, nu citesc: nu sunt cu adevarat cititi nici autorii care se vand foarte bine pentru ca sunt personaje carismatice. Nu da bine in uriasele livinguri de azi care au inghitit clasica sufragerie si chiar un pic din dormitoare sa pui o biblioteca incarcata de carti.
Case fara biblioteci am vazut cu uluire prima oara in Statele Unite, in 1990, intr-un orasel universitar unde ajunsesem cu o bursa care a fericit pe multi colegi ai mei prin anii 70. Si tot atunci, cand tocmai descoperisem libertatea, dar nu o intelegeam bine, am auzit despre moartea literaturii. Mi se confirma astfel modul in care vedeam viata, ca o balanta care incearca sa echilibreze continuu raul si binele.
Si, desi au trecut 15 ani si caut zilnic mici argumente pentru a nega, in sinea mea, moartea literaturii, de fapt m-am obisnuit intr-un fel cu gandul. Am invatat atunci, in 1990, in SUA, ca literatura, ca sa nu moara, se refugiase in orasele si campusurile universitare, asa cum cultura romana veche se facea in manastirile medievale, unde calugarii invatati scriau si desenau cartile in slavona veche, cu o ilustratie maiastra, in mijlocul unei lumi de analfabeti, preocupata doar de razboaie si biruri.
Acolo si atunci am vazut ca profesorii predau scrisul literaturii asa cum colegii lor predau chimia si isi alcatuiesc reteaua lor de vizibilitate intr-o lume de retele, majoritatea mult mai vizibile. Profesorii de creative writing sunt mari scriitori, si ei si-au gasit o solutie de viata, intarziind astfel si moartea literaturii. Asa cel putin mi s-a parut mie atunci, in timp ce vedeam cartile politiste citite in trenurile din periferii, care duceau oameni dimineata spre birouri, si care erau lasate, teancuri, pentru navetistii ulteriori.
Nu stiu daca literatura ar fi si la noi ajutata de invatarea ei cu un set de reguli si exercitii, dar stiu ca generatia care devine acum matura, generatia copiilor nostri, a primit in scoala tot ajutorul ca sa urasca literatura. La toate examenele intermediare, de la liceu pana la bac, literatura insemna o compilatie de locuri comune spuse pretentios, care treceau din mana in mana si erau invatate pe dinafara. Papagaliceste. Sa urasti literatura dupa ce mintea ta a fost supusa acestei torturi mi se pare reactia sanatoasa a unei minti agresate. Am trecut si eu prin asta. Hranita din copilarie cu poezii despre Stalin, partid si contra Occidentului “putred”, am avut ani de zile o alergie si o neincredere fata de literatura colegilor mei de varsta din generatia 60, a durat pana cand publicitatea unei mari schimbari literare a ajuns si la mine.
Sa apropii scriitorul, o faptura umana in carne si oase, de un posibil cititor mi se pare o solutie, chiar daca inseamna sa-l tarasti pe cel care jinduieste turnul de fildes prin scoli, amfiteatre, cluburi, librarii si supermarketuri. Sa faci filme documentare despre vietile scriitorilor, la fel de fascinante ca romanele politiste, in loc sa ii inmormantezi sub fraze standard, sa lupti pentru emisiuni culturale care sa strabata stratul de prost-gust comercial, sa convingi editorii sa lucreze cu contract si librarii sa pregateasca intalnirile inseamna doar sa inveti cutuma lumilor deschise, in care inca nu am intrat total.
Pentru ca suntem, cred, la o margine de epoca, pentru ca uraganele si atentatele ne lovesc fictiunea la fel de fara mila ca si trupurile de carne ale oamenilor si temeliile caselor. O lupta pe cat de provizorie, pe atat de tenace contra acestei boli mortale de care s-a imbolnavit literatura, trezindu-se intr-o dimineata sub sfera divertismentului, a placerii si a amenintarii apocaliptice.
Dar in solutiile de a ademeni cititorul nepasator spre literatura am uitat una, destul de importanta. Sa le oferim, daca nu cartea pe care o asteapta el, macar cartea pe care criticii la care ne gandim cand scriem au renuntat sa o mai astepte.

HORIA GÂRBEA
Literatura? O halucinatie colectiva

Pe vremea cand nu stiam prea multe despre literatura, am auzit o anecdota. “Este adevarat ca fiarele salbatice nu ataca un om care poarta o torta aprinsa?” Raspuns: “Da. Este foarte adevarat. Cu conditia sa duca torta cu o viteza destul de mare”.
Mi-a trebuit destul timp ca sa fac legatura intre aceasta gluma si rostul literaturii. Acum apropierea dintre ele mi se pare evidenta.
Legatura dintre mine, care scriu, si cei care ma citesc este aceasta: noi credem ca vorbele scrise, asemeni tortei, ne apara de urat, de rau, de agresiune, de gloante chiar. Este una dintre iluziile consolatoare pe care le construiesc oamenii. In realitate, poezia te fereste de gloante, dar numai cu conditia sa stai mereu de partea armei unde se afla tragaciul. Daca stai inaintea tevii, te apara la fel de eficient ca pe Maiakovski, Garcia Lorca si ca pe atatia altii.
Eu scriu cu iluzia ca poate, totusi, intr-un fel, o parte a raului din lume poate fi alungata astfel. Cine ma citeste? Cineva care, cu aceeasi naivitate, crede ca va gasi in scrisul meu un antidot magic impotriva agresiunilor din jur, macar compensatia ca, in lumea mea de hartie, cei buni triumfa cateodata asupra celor rai. De aceea, ii dau dreptate poetului cand isi numeste cititorul semenul lui si chiar frate!
Statistica arata ca omul contemporan dintr-o comunitate civilizata citeste literatura, in medie, 7 minute pe zi! Desigur, media e rezultatul impartirii orelor de lectura ale celor care citesc la numarul total care ii include pe necititori. A fost oare altfel vreodata? In alta epoca? Nici vorba!
Intre genurile pe care le practic, este unul privilegiat, in care autorul viu isi poate vedea “cititorul”. Ma refer, fireste, la teatru. Se strang intr-o sala cateva sute de oameni si toti, dintr-o data, iau act de acleasi text rostit de actori sau pus in imagini de regizor. Daca am scris: “O lumina albastra inunda toate chipurile”, sute de oameni vad cum o lumina albastra coloreaza nefiresc fetele personajelor. Asta, sigur, numai daca omul de la lumini nu pune din greseala un filtru verde.
Cand publicul rade si aplauda, cel care a scris traieste o mare bucurie si o imensa iluzie: ca el este cel care a faptuit binele, a dat multimii o clipa de fericire, ca un zeu!
“De acum, isi spune, m-am convins. Cuvantul scris de mine aduce bucurie, libertate, fericire!” In realitate, e un moment efemer de emotie transmis unei parti infime din omenire. Spectatorul va uita peste o ora, in fata unei cesti de ceai, si ce a vazut si cu atat mai mult cine era autorul. Singurii care isi vor aminti numele autorului vor fi criticii, care sunt si ei niste autori, niste oameni care scriu cu iluzia ca, aratand cu talent slabiciunile piesei, aduc umanitatii un nepretuit serviciu.
Relatia dintre cei care scriu si scrisul lor ca intre scrisul lor si cei ce il citesc este, asadar, una intemeiata pe o halucinatie colectiva.
Cu cativa ani in urma am tradus o piesa minunata a lui Corneille - Iluzia comica
(LIllusion comique).
Un vrajitor se ofera sa arate unui tata viata fiului sau alungat de acasa. Il duce sa vada un spectacol de teatru in care juca fiul plecat si omul, care nu mai fusese la teatru, ia totul drept realitate. Mai ales insusirile magice ale calauzei sale.
Vrajitorul care poate orice si spectatorul naiv ai lui Corneille sunt reprezentarea cea mai fireasca, scrisa cu naturaletea si intuitia geniului, a relatiei dintre artist si public. Iluzia comica nu va disparea niciodata si vom avea mereu magicieni dispusi sa creeze trucul si spectatori care vor sa-i creada. Iluzia literaturii ca o torta, ce te apara de toate fiarele iesite din Cutia Pandorei, este una colectiva si eterna. Semenul si fratele meu cititorul imi crede toate fantasmele si chiar mi le cere. Cum spune si Corneille:
“Da, la sfarsit dau mana, cand se termina rolul,
Cel viu cu cel ce moare, tradatul - tradatorul.
Unul ucide, altul, din contra, e ucis…
Dar totul se petrece pe scena, ca in vis!”

MARTIN PAGE
Eu scriu. Cine ma citeste?

Este o intrebare foarte jenanta. Cititorii mei au dreptul sa ramana anonimi. E datoria mea sa le protejez identitatea. Trebuie sa invatam sa nu raspundem la intrebari, ca sa nu riscam sa dam raspunsuri satisfacatoare. Sau mai rau: oamenii ar putea fi de acord si ar putea sa ne aplaude.
Nu e treaba mea sa raspund la intrebari, ci a filosofilor si a participantilor la emisiuni televizate. Ma straduiesc sa n-o fac niciodata. Este de mirare ca nimeni nu pune problema acestei supuneri fata de un chestionar. Dupa parerea mea, cea mai buna metoda de a raspunde la o intrebare este sa pui o alta intrebare: de ce mereu singurii profesionisti intrebati astfel sunt scriitorii?
Nu ii spunem brutarului: Voi faceti cornuri. Cine le mananca?
De cand scriu romane, sunt intrebat daca e vreo problema, daca e ceva anormal in aceasta activitate. Cred ca doar criminalii au dreptul la atatea intrebari. Chiar daca, de cele mai multe ori, cei care vor sa ne faca sa vorbim au suflet de judecatori sau de politisti, foarte putini dintre scriitori sunt criminali.
Si e pacat.

SIMONA HODOS
Bucharest Jazz Festival a implinit cei sapte ani!

Prin ce se deosebeste aceasta editie a Bucharest Jazz Festival de precedentele?
Acest festival de jazz s-a “nascut” intr-un club, in urma cu opt ani, fiind sustinut de ArCuB, Centrul de Proiecte Culturale al Primariei Municipiului Bucuresti. Am avut si am in minte crearea unei identitati a festivalului, care sa-l faca sa devina mai mult decat o intamplare oarecare in peisajul cultural autohton. Concret, anul trecut am urmarit in special “recuperarea” unei importante personalitati a jazz-lui romanesc, Aura Urziceanu, in sensul de a-i oferi un recital autentic de jazz pe scena unui festival din Romania, dupa multi ani in care a lipsit cu totul, in aceeasi situatie aflandu-se si Decebal Badila. Am adus nume mari ale jazz-ului, precum George Cables, intr-o formula care tine mai putin de latura pur comerciala si de faima mondena, impreuna cu inca tanarul Ravi Coltrane si Rick Margitza, al carui nume a ramas foarte bine inscris in memoria celor care l-au ascultat la Bucuresti, in octombrie 2004. Am vorbit despre “matca” si “cursul” acestui festival, tocmai pentru a nu lasa nici o secunda impresia ca ne-am inventat acum. Bucharest Jazz Festival 2005 are istorie, a implinit cei 7 ani proverbiali, iar acum intra, cu siguranta, intr-o noua etapa, aceea a maturizarii.
Ce trupe romanesti vor participa in acest an?
Editia prezenta aduce in program “culori” nationale: vest-europene (Franta, Germania, Belgia, Olanda, Finlanda), est-europene (Republica Moldova, Ungaria, Polonia, Cehia), balcanice (Grecia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Macedonia), Statele Unite ale Americii, Israel, pana la cele “exotice” (Brazilia, Venezuela); foarte multe jamsession-uri, pentru ca jazz-ul s-a nascut in club si acolo se desfasoara in cea mai deplina libertate. Bucharest Jazz Festival 2005 aduce pe scena regrupari interesante de muzicieni, in formule rare, precum duo de pian Johnny Raducanu-Harry Tavitian sau Jancsi Korrossy-Ramona Horvath; Big-band-ul Radio dirijat de Christian Anker Goen, avand solisti precum reputatul trompetist iugoslav Stjepko Gut sau saxofonistul Craig Bailey, intr-o seara, si Nicolas Simion, solist, in alta seara; solo-uri de pian, intre care o propunere indrazneata, Back to Bach, apartinand mai tanarului Florin Raducanu; dar si nume foarte sonore ale jazz-ului, ca “legenda vie”, cum e numit Benny Golson, nu mai putin celebra Tania Maria, extraordinarii saxofonisti Christof Lauer, Alex Harding, Jaroslaw Smietana, Anca Parghel, care pentru publicul romanesc nu mai are nevoie de nici o prezentare. Fara a putea enumera intreaga lista de muzicieni romani care merita sa fie nominalizati, sunt sigura ca iubitorii jazz-ului isi vor regasi cu totii artistii preferati, de la Marius Popp, Mircea Tiberian, Ion Baciu jr., Lucian Ban, Teodora Enache, Garbis Dedeian, Liviu Butoi, Marius Vernescu, Cristian Soleanu, Vlaicu Golcea, Vlad Popescu, Sorin Romanescu, Marta Hristea, dar si nume noi sau nume din tara care nu canta decat foarte rar in Bucuresti. O noutate-surpriza: in prima zi de festival va canta A.G. Weinberger, numit Mr. Blues. Sa nu uitam ca jazz-ul a inceput cu blues-ul, iar cateodata nu se pot desparti!
Deschiderea festivalului va coincide cu Anul Francofoniei. Vor fi evenimente speciale in acest sens?
Anul Francofoniei a fost anuntat oficial in 20 septembrie, la inchiderea Festivalului International “George Enescu”. Ambasada Frantei si Institutul Francez din Bucuresti, prin d-na Irina Boulin-Ghica si d-l Patrice Peteuil, personal, s-au implicat precis, direct si evident, fiind invitati in festival aproximativ 15 artisti francezi. Bucharest Jazz Festival 2005 a pornit deja sub auspiciile Anului Francofoniei, iar in acest sens vor avea loc concerte, jamsession-uri, workshop-uri sustinute de muzicieni francezi impreuna cu muzicieni romani, lansari de CD-uri (Paris-Transylvania Express), conferinte de presa, iar caietul-program al festivalului va aparea si in limba franceza.
Care vor fi principalele locatii ale festivalului ?
Sala ArCuB, in cele mai multe seri, adica opt, din cele unsprezece zile si nopti de festival. Sala Radio, de asemenea, Sala “Elvira Popescu” a Institutului Francez vor gazdui concerte din festival, precum si Green Hours, EVENT Club, ART JAZZ CLUB, Monaco Lounge Cafe unde vor putea fi auzite cele 33 de formatii prezente pe afisul Bucharest Jazz Festival 2005.
Ce ne puteti spune despre publicul unui astfel de festival?
Unora le place jazz-ul! Dincolo de aceasta parafrazare-citare, indraznesc sa spun ca, in Bucuresti, tot mai multora le place jazz-ul. Adevarat, nu este un public cat sa umple un stadion, dar s-a intamplat nu mai departe de anul trecut ca in cateva seri sa fie aproape o mie de oameni in sala. Iar sala avea 900 de scaune. Publicul de jazz este avizat, fidel si foarte civilizat. De aceea, ne impune respect, ca organizatori, dar si muzicienilor. Ceea ce ne motiveaza sa organizam acest festival in fiecare an, intre 15 si 25 octombrie.

Interviu realizat de Gabriela Zafiu

LUCA NICULESCU
Un “Jaf” bine regizat

Scenariul si regia: Alexandru Solomn
Imaginea: Constantin Chelba
Producatori: Les Films dICI/Serge Lalou, Virgine Vallat - Libra Film/Tudor Giurgiu Cu sprijinul: Eurimages, CNC France, CNC Romania, Discovery Campus, Jan Vrijman Fund
Distribuitor: Independenta Film
Pe ecrane din 30 septembrie 2005.

“In oglinda inselatoare a unui film de propaganda, vom descoperi imaginea unei lumi inecate in minciuna si manipulare” - aceasta e promisiunea pe care o face regizorul Alexandru Solomon. Promisiune tinuta: Marele jaf comunist este un documentar tulburator despre un fapt divers intr-o tara in care “nu era voie” sa existe fapte diverse. Este insa si un film in film, o pelicula despre minciuna, manipulare si propaganda, intr-o perioada in care in Romania se construia “omul nou”.

Filmul

Intr-o zi de iulie din 1959, sase persoane ataca o masina a Bancii de Stat care transporta salariile “oamenilor muncii”. Sunt furate 1 milion sase sute de mii de lei, echivalentul a aproximativ un milion de dolari, la acea vreme. Militia si Securitatea incep o ancheta fara precedent, mii de persoane sunt interogate, arestate si cel putin un om nevinovat moare in urma torturilor. Dupa ce esueaza cercetarile printre “banditi” si “elementele ostile poporului”, unul din anchetatori are ideea de a merge mai departe: continua cautarile printre persoane apropiate regimului comunist. Si aici, surpriza: ii descopera pe cei sase. E vorba de sase intelectuali, cinci barbati si o femeie, toti evrei. Fosti ilegalisti, fosti membri importanti ai Partidului Comunist (unul dintre ei era cumnatul ministrului de Interne de atunci, Alexandru Draghici, un altul fusese decan al Facultatii de Ziaristica - functie extrem de politizata). Cei sase sunt arestati, judecati, condamnati la moarte si executati (cu exceptia femeii, condamnata la munca silnica pe viata si eliberata cinci ani mai tarziu in urma unei amnistii politice).
Un jaf ca in Vestul Salbatic petrecut intr-o tara comunista “sigura”, cu niste “banditi” din inalta societate a vremii, de origine evreiasca, care reusesc sa fure echivalentul a 2.500 de salarii - numai pentru aceste detalii si povestea ar fi meritat filmul pe care i-l dedica Alexandru Solomon. Demersul tanarului regizor e cu atat mai interesant cu cat porneste si de la un alt element, uluitor prin cinismul sau. La cateva luni de la de prinderea “banditilor”, autoritatile comuniste au realizat un film de 60 de minute, in care erau reconstituite jaful si ancheta care i-a urmat. Elementul inedit este ca fiecare isi interpreteaza propriul rol: militienii joaca rolul militienilor, securistii pe cel al securistilor, iar “banditii” sunt persoanele reale care jefuisera Banca de Stat. Ii vedem punandu-si cagulele, luand armele in maini, amenintandu-l pe soferul furgonetei. Ii urmarim apoi in scenele capturarii si in cea a procesului. Probabil ca au fost convinsi sa isi joace propriile roluri, promitandu-li-se o pedeapsa mai mica. Evident, a fost o minciuna.
Filmul Reconstituirea a fost prezentat in anii 60 in cercul inchis al organizatiilor de partid drept un exemplu al reusitei unei anchete a autoritatilor comuniste.

Intrebari fara raspuns

Marele jaf comunist este, in egala masura, un film despre atacul asupra masinii BNR si despre pelicula care i-a urmat, Reconstituirea. Regizorul s-a aplecat asupra subiectului cu perseverenta unui istoric si curiozitatea unui jurnalist. A lucrat timp de patru ani. A stat sute de ore in arhive. A intervievat peste o suta de persoane. A cautat cu tenacitate supravietuitori ai epocii. Munca i-a fost rasplatita: desi au trecut 45 de ani de la “marele jaf”, calitatea marturiilor e impresionanta. Prin fata camerei lui Alexandru Solomon se perinda fosti anchetatori (militieni sau lucratori ai aparatului de Securitate), fosti judecatori, directori de penitenciare, prieteni ai celor condamnati, ba chiar si fiul unuia dintre ei, venit in Romania sa afle adevarul despre cele intamplate atunci. Pentru ca acesta e marele paradox: desi a fost unul din cele mai importante “fapte diverse” din perioada dictaturii, desi a fost facut un film, Reconstituirea, pe marginea “marelui jaf”, adevarul e mascat de propaganda si de retorica vremii. Reconstituirea din 1960 nu explica de ce un grup de intelectuali si demnitari ar ataca o banca. De ce oameni care se bucurasera de privilegiile regimului comunist se intorc impotriva lui? De ce persoane inteligente fura o suma atat de mare de bani, bani pe care nu ii pot cheltui nici in Romania (unde ar da de banuit), dar nici in strainatate (unde leul nu era convertibil). Filmul lui Alexandru Solomon nu raspunde nici el la aceste intrebari. Dar nici nu cauta asta. Regizorul nu judeca, nu e un “cineast-procuror”. In fata camerei sale, tortionarii se bucura de acelasi tratament ca si prietenii condamnatilor. Solomon nu e inchizitorial, nu are textul scris in prealabil, nu ii inocenteaza pe cei sase. El nu face decat sa atinteasca aparatul de filmat pe un episod dintr-o perioada neagra a Romaniei, lasand spectatorul sa judece. Textul documentarului, citit de Victor Rebengiuc, e aproape “alb”. Adjectivele lipsesc, autorul nu doreste sa traga singur concluziile. Acestea vin de la sine, iar ceea ce surprinde inca o data este “banalitatea raului”, dupa cum spunea Hannah Arendt. Anchetatorii de atunci, acum in varsta de peste 70 de ani, sunt oameni de o cutremuratoare “normalitate”. “Poate i-om mai fi batut pe inculpati din cand in cand”, marturiseste unul dintre fostii militieni, simuland un gol de memorie. In secventa urmatoare, fiica unei “victime colaterale”, fochistul bancii, arestat “din greseala” si omorat in bataie, isi aminteste despre cum a fost torturat pana la moarte tatal sau. Fara comentarii.

Defrisarea memoriei

Filmul lui Alexandru Solomon vine in Romania dupa un solid parcurs international. Difuzat de BBC, de Arte, in Franta si Germania, de alte televiziuni din Suedia, Olanda sau Finlanda, pelicula a luat mai multe premii, printre care Prix du Film dHistorie, la Pessac, in Franta. In Romania, filmul e distribuit de Independenta Film si atat casa de distributie, cat si Alexandru Solomon fac un pariu interesant: in ce masura publicul va plati pentru a vedea un documentar romanesc? Vor fi spectatori la proiectiile de la cele doua Mall-uri (mai ales), cinema Europa sau sala Elvira Popescu? Dincolo de reusita sau esecul acestui pariu, e insa important ca filmul sa fie difuzat cat mai repede de un post de televiziune. Valoarea documentarului e incontestabila - marturie stand si premiile obtinute. E interesant de urmarit daca pelicula va starni o dezbatere in societatea romaneasca, societate in care rareori temele de interes public sunt si dezbatute public. Filmul lui Alexandru Solomon invita la o discutie despre decriptarea manipularii si a minciunii, la o reflectie asupra destinului comunitatii evreiesti din Romania inainte si dupa “marele jaf” si, mai presus de toate, este un apel la memorie.
Din acest punct de vedere, ultima secventa a Marelui jaf are valoare de simbol: intr-un teatru de vara napadit de buruieni, “supravietuitorii” de atunci - anchetatori, martori, urmasi ai victimelor - privesc, umar la umar, imagini din Reconstituirea - semn al necesitatii defrisarii memoriei.

BOGDAN ALEXANDRU STANESCU
Mr. Nobel-to-be Eugenides

Jeffrey Eugenides, proiectat în randul creatorilor de capodopere de corul admiratorilor galagiosi - în special pentru romanul tradus la Polirom, Middlesex -, strange în jurul numelui sau destule auspicii favorabile unui eventual Nobel. Nu o spun cu (totala) ironie, ci, pur si simplu, contabilizez date ce, în istoria contemporana a premiului, au înclinat decisiv balanta Fortunei, de multe ori în dauna factorului axiologic. Asadar: în primul rand, Eugenides este un minoritar, asa cum o arata numele - cetatenia sa americana acopera un substrat grecesc pregnant. Urmas al unor pasageri de Ellis Island, el are toate motivele sa-si asume “genetic” experientele traumatizante ale unor stramosi trecuti prin masacrele înfaptuite de turci în Smirna si prin Odiseea ce i-a condus în America tuturor posibilitatilor (recursul la Odisee se regaseste si în tema romanului - tanarul narator hermafrodit parcurge lungul drum al gasirii identitatii si al acceptarii de catre Ceilalti, pentru a se întoarce în Ithaca ultimei re-cunoasteri)...
In al doilea rand, Eugenides adopta tonul epopeic-elegiac-ironic-critic la adresa patriei de adoptie, ceea ce, prietenii cunosc foarte bine, prinde extraordinar în randul intelectualilor “stangisti” de peste ocean. A critica sistemul si istoria Statelor Unite este de ceva timp o cale spre succes “pe piata interna”. Ca sa nu mai vorbim de cea externa.
Este, poate, paradoxul ce ofera reversul patriotismului republican-fanfaronard al oraselului american unde fiece casa arboreaza drapelul national (alaturi de nelipsitul pitic de gradina).
Trei: personajul lui Eugenides este de doua ori minoritar. O data ca descendent al lui Ahile în patria Unchiului Sam, iar apoi prin maladia ce-l transforma, la pubertate, dintr-o fetita gingasa (cu putin nasuc grecesc) într-un mascul timid si plin de dorinta unei relatii “normale”. Tema romanului, cat si naratorul sau, îl arunca pe Eugenides în randul “resentimentarilor”, ca sa utilizam tonul si conceptele polemice ale lui Harold Bloom. Afilierea îmi pare, însa, în cazul sau, o simpla speculare a circumstantelor de lectura, un tertip ieftin, pentru ca nu face decat sa se muleze pe forma vasului-orizont de asteptare, adevarata reteta a succesului - un non-W.A.S.P. luptand împotriva sistemului, lupta, în cazul lui Eugenides, neautentica.
Patru: metafictiunea istorica. Eugenides foloseste lectia învatata de la Rusdie, Swift & cie, îmbinand istoria mica - povestea bunicului si a bunicii incestuosi ce vor provoca mutatia genetica raspunzatoare de prezentul naratiunii - cu istoria mare - fuga în State -, ce le permite sa oculteze trecutul rusinos si sa duca la împlinire iubirea interzisa încalcatoare de Tabu.
Toate acestea ma fac sa cred în viitorul abilului (si talentatului) domn Eugenides. Pulitzer-ul castigat în 2003 e doar un pas spre marile succese ce va sa vina. Feriti-va de greci, mai ales cand scriu bine! Pana la a va feri, însa, cetiti-i...

P.S.: Cat despre deja celebra coperta a patra, spatiul encomiastic al oricarei edituri respectabile, cand Jonathan Franzen scrie ca avem de-a face cu “un roman nebunesc, minunat - vi se taie picioarele citindu-l!”, i-as replica acestuia ca mie mi s-au taiat picioarele citind romanul sau, Corectii, mai curand decat la lectura Middlesex-ului.

CRISTINA BOHACIU SÂRBU
S-a sfarsit sarbatoarea Enescu. Începe sarbatoarea Enescu

Cea de a XVII-ea editie a Festivalului si Concursului International “George Enescu” s-a sfîrsit de cateva saptamani. La Ateneul Roman si la Sala Radio a început stagiunea de toamna. Sala Palatului s-a cufundat în liniste. La Teatrul National se joaca, din nou, numai teatru! Piata a redevenit spatiu de parcare. Orasul a reintrat în normal. Amintirea Festivalului, ca si asteptarea editiei viitoare, în septembrie 2007, au devenit, si ele, parte a acestei normalitati. Pentru ca, da, nimic anormal în prezenta unor mari orchestre ale lumii la Bucuresti, sub semnul unui muzician recunoscut printre marii maestri ai muzicii secolului XX; nimic anormal în evolutiile unor artisti extraordinari, în fata unui public alcatuit, în egala masura, din melomani, din ce în ce mai avizati si mai tineri, din ce în ce mai atrasi spre salile de concert si spre muzica clasica. Numarul de bilete vandute la aceasta editie 2005 - aproape dublu fata de cel al biletelor vandute în urma cu doi ani. Timp de 17 zile, multa, foarte multa lume în fata Salii Palatului si a Ateneului Roman, la fel si în Piata definitiv impusa în peisajul unui festival de renume international. Pe scenele mari, artistii de astazi; pe scena în aer liber, artistii de maine. Gandul ma poarta catre Centrul Karajan din Viena, unde copiilor li se ofera sansa de a cunoaste, canta si chiar juca personajele capodoperelor teatrului liric, sau la Bayreuth, unde Intalnirile Internationale ofera tinerilor din întreaga lume, muzicieni sau nu, sansa de a vedea de sus, de la balcon, spectacolele de la Festspielhaus si de a se impregna, pentru toata viata, de microbul muzicii lui Richard Wagner.
In perioada de festival - martore cele 17 editii ale Jurnalului de festival! - la Bucuresti au avut loc trei-patru concerte pe zi, lansari de carte, vernisaje de expozitie, conferinte de presa, proiectii de filme, discutii interminabile despre ieri, astazi si maine între cei care alergau neobositi de la Sala Palatului, de la Teatrul National prin Piata, spre Ateneul Roman.
A început festivalul, Andreescu a dirijat concertul de deschidere. Ti-a placut Julia Migenes? Asa si asa! Oedipe-ul lui Petrika Ionesco rezista! Si romanul Ignat nu e mai prejos decat finlandezul Ruutunnen! Ai lipsit la cvartetul Emerson! Ce sa aleg, baletul rus sau orchestra rusa, de ce le-or fi suprapus oare, vor fi doua evenimente unice! Opitz si-a început recitalul cu Variatiunile Diabelli de Beethoven! Peste o ora de muzica, ce curaj! Da, dar a fost minunat. Tomescu în Prokofiev... e poate cel mai bun violonist al nostru acum. Sa nu îl uitam pe Azoitei! I-a tinut piept lui Nigel Kennedy în “dublul” de Bach! Cvartetul Stradivari! Nu am cuvinte. Cum nu am cuvinte nici pentru recitalul de lieduri Jose Van Dam-Maciej Pikulski. Ce pacat ca Uto Ughi nu mai este ce a fost. Ati vazut cartile semnate Viorel Cosma, Clemansa Firca, Laura Manolache, Mihai Cosma...? Trebuie neaparat sa cumparati CD-urile “Enescu” lansate în festival. Nu cumva sa pierdeti Integrala Concertelor Brandemburgice de Bach în interpretarea formatiei Kings Consort! Nu cumva sa pierdeti Integrala Concertelor pentru pian de Beethoven cu Orchestra de Camera din Lausanne si Christian Zacharias, solist si dirijor! Programul Capelei de Stat din Dresda s-a inversat! Violonistul Augustin Dumay s-a îmbolnavit si recitalul sau s-a anulat. Pianistul Murray Perahia s-a îmbolnavit - Doamne, ce pierdere! -, locul (dirijor si solist) va fi luat de catre acelasi Christian Zacharias - Doamne ce sansa! Ioan Holender, directorul Operei de Stat din Viena, presedintele de onoare al festivalului, si-a lansat cartea si a dat autografe. N-am sa uit niciodata “a IX”-a de Beethoven cu Filarmonica din Israel si Zubin Mehta la pupitru. Nu mi-am putut lua ochii - si desigur, nici urechile -, de la vioara prima a Cvartetului Wiener Philharmoniker! Cvartetul Schubert si-a schimbat complet programul, unul dintre ei s-a îmbolnavit. Ce tanar e Jurowski în fata Filarmonicii din Londra, care suna exceptional! Ce bun - ce mandrii suntem! - e Cristian Mandeal în programul frumos, dar foarte greu, prezentat la pupitrul aceleiasi orchestre! Si ce mandri suntem si de Cvartetul Voces si invitatii lor, Aurelian Octav Popa si Marin Cazacu! Nu mi-a prea placut HelEne Grimaud în concertul de Brahms (imi amintesc, nici la editia trecuta a festivalului nu am fost prea încantata!). Un Maestru, Sir Neville Marriner colaborand cu orchestra simfonica a Filarmonicii “George Enescu”, mai ales în Enescu si Respighi! Barbara Hendricks ne-a dezamagit, Magnus Quartet Jazz însa este o formatie de exceptie! De ce s-a schimbat programul Orchestrei Nationale a Frantei, vrem Cesar Franck, nu Prokofiev! Uluitor Concertul nr. 2 de Brahms în interpretarea pianistei Elisabetha Leonskaja! Un esec recitalul Marjanei Lipovsek! In sfarsit, Franck în interpretarea Orchestrei Nationale a Frantei sub bagheta lui Kurt Mazur...
Nu s-a prea vorbit despre muzica româneasca din cauza izolarii ei la Sala Radio în concerte de duminica, în matineu. O solutie de compromis cu totul ineficienta, daca ar fi sa ma gîndesc doar la concertul Filarmonicii “Banatul” din Timisoara, în care Remus Georgescu a interpretat lucrari cu adevarat de referinta din repertoriul românesc. Christian Zacharias a declarat ca doreste sa revina si la viitoarea editie a festivalului cu un program Scarlatti. Zubin Mehta a plecat de la Bucuresti luand cu el partitura operei Oedipe. Valery Gergiev a facut acelasi lucru, promitand însa ceva în plus, si anume, o montare la Teatrul din Sankt Petersburg, al carui director este, si turnee cu capodopera enesciana. Un final cu adevarat triumfal pentru un festival de mare reputatie internationala. In 2005 s-au împlinit 50 de ani de la moartea lui George Enescu. In 2006 vom sarbatori 125 de ani de la nasterea sa.

DUMITRU AVAKIAN
Gala laureatilor între sperante si asteptari

Concertul de gala al laureatilor recentei editii a Concursului International “George Enescu” ne-a demonstrat ca aceasta manifestare competitionala - ma refer la nivelul competitiei tinerilor performeri - se mentine în zone de modesta reprezentare, ca nu se ridica la nivelul primelor sale editii, ca nu se ridica la nivelul competitiilor similare, actuale, observate în plan european. Competitia nu este suficient de bine promovata, nu este suficient cunoscuta în multe dintre centrele importante ale muzicii, în mediile muzicale universitare din Europa, din Statele Unite ale Americii. Competitia în cadrul sectiei de muzica de camera, spre exemplu, nu a mai avut loc; participarea tinerilor cvartetisti fiind cu totul modesta, concursul s-a autoanulat. Sectia de canto a fost desfiintata la sugestia presedintelui editiei actuale a Festivalului. Explicatiile în acest sens ale domnului Holender au fost jenante si s-au referit la faptul ca în lume ar exista actualmente multe concursuri adresate tinerilor cantareti. Acceptand aceasta logica, ne putem astepta la desfiintarea, si nu la promovarea concursului de pian, spre exemplu... Or, un bun castigat, o competitie nationala de mare succes în anii 60-70, competitie sustinuta din bani publici, nu se anuleaza, ci se promoveaza; sectia de canto a Concursului International “Enescu” aducea prin probele acesteia exigente ce tin de cultura stilistica, de discernamant în domeniul culturii vocale, avea o individualitate, un profil bine definit. In adevar, competitii ale vocilor exista multe în lume. Probelor concursului de cultura vocala - cum era Concursul “Enescu” - le fac fata, însa, putini cantareti. Este nevoie nu numai de voce, ci si de cultura. Personal cred ca numarul mare al competitiilor poate fi un criteriu de încurajare, de promovare a tinerilor, si nu un motiv de anulare a competitiei. In tara exista importante disponibilitati în acest sens, exista importante voci care asteapta a fi etalate. Concursurile reprezinta un asemenea cadru. I-am audiat pe cei doi tineri muzicieni performeri declarati a fi laureati cu premiul cel mare la sectiile vioara si pian ale Concursului. I-am audiat la Ateneul Roman, în compania Orchestrei Filarmonice “Moldova” din Iasi - ansamblu condus de dirijorul Alexandru Lascae, din Olanda, muzician originar din Bucuresti. Membrii celor doua jurii au fost, în mod evident, generosi, încercand a salva nivelul de reprezentare a competitiei. Cei doi concurenti declarati a fi laureati ai primului premiu s-ar fi plasat, în mod normal, în competitii cu pretentii similare, la nivele mult mai modeste. Nu am avut prilejul a asista la probele etapelor concursului; dar evolutia acestora în cadrul concertului de gala, în compania orchestrei, a fost elocventa pentru a observa ca ne aflam în fata unor tinere sperante ce prezinta rezultate partiale si mai putin în fata unor certitudini ce urmeaza a fi revelate vietii muzicale internationale; asa cum s-a petrecut acest lucru cu prilejul primelor cinci sau sase editii ale concursului; mult mai recent, nu trebuie uitat, la competitiile ultimelor editii ale Concursului de vioara, premiile cele mari s-au numit Alexandru Tomescu si Nemanya Radulovic, cel de al doilea din Serbia, tineri muzicieni ce apartin astazi dinamicii celei importante a vietii muzicale internationale. La sectia de pian, ne aducem aminte, distinctiile cu totul notabile, astazi celebritati europene, unele mondiale, s-au numit Li Ming Qiang, Radu Lupu, Elisabetha Leonskaia, Dan Grigore, Valentin Gheorghiu; iar în privinta vocilor, este suficient a ma referi doar la Agnes Baltza, la Dan Iordachescu...
De aceasta data, violonistul Valerii Sokolov, din Ucraina - i-au fost oferiti laurii primului premiu - a prezentat Concertul beethovenian în re major; a facut-o cu sensul unei anverguri limitate a adresarii artistice. Violonistica sa dispune de o muzicalitate certa, dar de restransa deschidere; intonatia este sigura, evenimentele muzicale ale frazei muzicale sunt grijuliu conturate; lipseste marele elan al adresarii artistice, consistenta acestuia, elan care, este posibil, va veni în etapele viitoare ale evolutiei tanarului violonist de nici 19 ani. Studiaza la Londra în scoli importante, dispune de o buna educatie muzicala. Sunt aspecte promitatoare pentru o buna evolutie ulterioara.
La sectia pian, castigatoare a competitiei si clasata pe primul loc, a fost declarata Irina Zahharenkova, în varsta de aproape 30 de ani, din Estonia. In cadrul momentului de gala al competitiei a prezentat primul Concert, în mi minor, de Frederic Chopin. Tanara pianista se afla într-un moment semnificativ al propriei evolutii. Se poate vorbi de o consistenta a adresarilor, de o sensibilitate diferentiata pe care o aduce cumulul de experienta. Sonoritatile sunt bine diferentiate si dispun de maleabilitate în dinamici sonore diferite; calitatea tonului beneficiaza de o sustinere sensibila; dar ansamblul mare al lucrarii nu are, înca, o ferma stabilitate. Intervin momente de slabire a atentiei, de slabire a concentrarii cantului, de simpla aditionare a pasajelor. Studiile înalte pe care le parcurge la Academia “Sibelius” din Helsinki vor ajuta - doresc sa cred acest lucru - conturarii mai pregnante a profilului artistic al acestui tanar muzician.
La nivelul sectiei de compozitie lucrurile au stat cu totul altfel.
In afara membrilor juriului, singurii care au judecat partiturile concurentilor, nimeni nu a putut deocamdata aprecia lucrarile trimise sectiei de compozitie; presedintele juriului, compozitorul Stefan Niculescu, ne-a asigurat ca nivelul este unul ridicat, comparabil ca valoare, ca participare cu marile competitii europene; domnia sa s-a referit la concursul de compozitie oarecum similar, Concursul “Regina Elisabeta”, de la Bruxelles, competitie la care a participat cu cateva luni în urma în calitate de membru al juriului. Aceleasi bune referinte asupra concursului de compozitie ne-a dat si compozitorul Adrian Iorgulescu, actualul ministru al Culturii, pe parcursul unei recent sustinute conferinte de presa. Este pentru prima oara cand ministrul Culturii - muzician de prestigiu în contextul vietii noastre muzicale - se implica direct în organizarea competitiei, în sustinerea lucrarilor juriului sectiei de compozitie. Juriului sectiei i-au parvenit un numar de 56 de lucrari. O veritabila recolta de partituri! Dintre acestea, abia în cadrul editiei viitoare a Festivalului, peste doi ani, vom avea posibilitatea sa le audiem pe cele clasate acum pe primul loc.
Ne-am bucurat observand programarea în cadrul actualei editii a Festivalului a lucrarilor premiate cu doi ani în urma, creatii semnate de tinerii compozitori Diana Rotaru, înca studenta a Universitatii de Muzica din Bucuresti si Vlad Harlav Maistorovici, înca student la Royal College of Music la Londra.
Trebuie sa fim constienti de faptul ca, prin manifestarile sale, prin evenimentele sale, Festivalul “George Enescu” se adreseaza prezentului, ni se adreseaza noua, tuturor. Concursul, în schimb, se adreseaza în primul rand tinerilor. Se adreseaza viitorului. Concursul se adreseaza viitorului nostru, se adreseaza viitorului culturii muzicale de la noi, viitorului culturii muzicale de pe marile meridiane internationale ale artei, ale muzicii.

DOINA PAPP
Comedia tine la tineri

Teatrul de Comedie a initiat, cu sprijinul Primariei Municipiului Bucuresti, un proiect destinat celor mai tineri creatori de teatru, cei din promotiile 2003-2005. Potrivit enuntului din programul de sala, acestora li se acorda sansa sa monteze pe scena unui teatru profesionist. (Doar sunt profesionisti, nu?) Proiectul se desfasoara în patru etape, fiecare urmata de cate o gala. Se mai spune prin culise ca dintre aceste spectacole cele mai bune vor avea acces la afisul Teatrului de Comedie. Spectacolele programate sunt ale regizorilor Iulia Stanescu, Mihaela Triboi, Marcel Top si Alex Mihail si au loc la sala Studio, cu intrarea libera.
Anuntand un stil dezinvolt, asezonat limbajului specific categoriei de varsta vizate, primul spectacol din aceasta serie se intituleaza Ce tipe misto! de Laura Shaine Cunningham, si a fost realizat de Iulia Stanescu, absolventa la regie-teatru, clasa Valeriu Moisescu, în 2004. Tipele respective sunt sase femei dintr-un oras american, prietene, care se întalnesc la o agapa, pentru a sarbatori faptul ca una dintre ele asteapta un copil. Pe tema deja obositoare a frustrarilor feminine, personajele “rupte din viata” ale acestei comedii cu final melancolic îsi povestesc experientele, mai ales sexuale, dar si matrimoniale si pe alocuri profesionale. Sarjand pentru a ascunde ratarile si deziluzia unor vieti cam fara perspective, aceste exponente ale feminismului aproape libertin imprima o frenezie deplasata momentului, ajungand evident si la conflicte. Regizoarea a pedalat pe aceasta intentie a textului, la fel si interpretele, care au insistat poate prea mult într-o tonalitate stridenta. Spectacolul e însa în general bine sustinut ca ritm si culoare, lipsindu-i unele îngandurari necesare, care ar fi putut puncta si mesajul de plan doi al textului (cel cu melancolia). Actritele din distributie urmaresc tipologia destul de ofertanta a piesei, evoluand în mici recitaluri. Maria Obretin e intelectuala, frematand de sensibilitate, mai mereu cu lacrimi în ochi. Paula Gherghe e usurateca Nina, afisand un jemanfisism agresiv, exploziv si neumbrit de nici un regret. Carmen Florescu joaca o gasca, cu fandoseli caricaturizate de unduirile glasului si ale trupului. Catalina Harabagiu e mai aproape de normalul eroinei ei, o actrita deghizata în chelnerita. Ela Ionescu abunda de principii protestante, ipocrizia ei fiind o alta fata a modului de a se ascunde de lume al fetelor, iar Carmen Lopazan o interpreteaza cu mult firesc si caldura pe Claire, cea care, aducand pe lume un copil, traieste o modificare de psihic si moral. Cu o parte din distributie regizoarea a mai realizat un spectacol de acest gen, pe un text asemanator si mai ales cu o problematica asemanatoare. Se chema Fetele grase castiga întotdeauna. Au castigat si acum, în aceeasi cheie a derizoriului contemporan de care e plina literatura de azi. Si teatrul. Un fenomen social spunea cineva, dar si unul estetic, în masura în care arta actuala îsi asuma cazurile clinice de dezabuzare ale lumii în care traim.
Intr-o sala gemand de public în majoritate tanar, a avut loc si premiera a doua a acestui ciclu. Alegerea piesei, Domnul Masure de Claude Magnier, o comedie bulevardiera bine scrisa, n-a mai avut în schimb decat motivatia genului ei, întotdeauna o provocare pentru interpreti. Din pacate, prea cruzi pentru a atinge virtuozitatea necesara unei atari montari si nepotriviti, mai ales baietii, cu rolurile, din cauza varstei, tinerii actori alesi de regizoarea Mihaela Triboi au lasat doar impresia unui exercitiu de scoala. Singura Alexandra Stan, în rolul zglobiei Jacqueline, a depasit pe alocuri acest nivel prin calitati naturale, dar si prin nenumarate trucuri ale meseriei, prematur însusite.
Asteptam cu interes celelalte productii ale serialului Comedia tine la tineri, salutand oricum ideea Teatrului de Comedie.
P.S. Intre timp a avut loc la Teatrul de Comedie si a treia premiera din acest proiect, Egmont de David Mamet, regia Marcel Top, care a mai montat anterior un titlu din opera cunoscutului scriitor american, distins cu importante premii de literatura si dramaturgie. “Egmont este un Iov al anilor 2000” declara regizorul invocand încercarile la care e supus de viata un tanar care paraseste confortul unei existente mic burgheze. Inrudit si cu alte montari care în ultima vreme ne asalteaza, predicand disperarea unei generatii debusolate de indiferenta si agresivitatea mediului înconjurator, spectacolul surmonteaza cu dificultate propunerile scenariului, ramanand la stadiul de ebosa.

MANUELE DEBRINAY-RIZOS
Romania - tara de frontiera a UE

Intalnirile europene de la Cluj au ajuns la a 7-a editie. Va rog sa ne spuneti daca aceste manifestari sunt o noutate in activitatea dvs. sau ele duc mai departe o experienta de manager cultural, rezumand ceea ce vi se pare interesant din intalnirile anterioare.
Nu, acest tip de manifestari nu reprezinta deloc o noutate în activitatea mea. Am organizat acest gen de evenimente de-a lungul carierei mele profesionale, mai ales în perioada 1997- 2002. In aceasta perioada conduceam un numar de misiuni pentru Comisia Europeana si pentru ministere europene ale Culturii în Europa de Sud si tarile arabe, cu scopul de a favoriza constituirea unor retele culturale. In octombrie 1997 m-am ocupat de o serie de întalniri culturale la Tunis, în cadrul festivalului de teatru din Tunisia.
Apoi, în 1998 si 1999, am organizat pentru ministerele Culturii din Franta si Italia Întalnirile Franco-Italiene de Teatru si Dans. In 2001 am organizat la Berlin Întalnirile Blue Stage, întalniri ale tinerilor creatori din zona mediteraneana.
Întalnirile Europene de la Cluj au avut cateva obiective: crearea unei platforme de dezbatere de idei, o dezbatere libera între participantii europeni si romani, cu aplecare asupra problematicii europene (cum ar fi societatea civila, statutul artistilor, raportul natiunilor cu istoria si memoria etc). Scopul acestor Intalniri este, în egala masura, favorizarea constituirii unei retele între participanti, respectiv crearea unor conditii pentru schimburi.
Tema acestui an este legata de istorie, biologie, identitate, limba si va avea o abordare pluridisciplinara. Ce v-a determinat sa o alegeti si ce asteptati ca urmare a acestui colocviu?
Tema frontierelor este o tema recurenta în ultimii ani, ca urmare a procesului de extindere a Uniunii Europene si a faptului ca Romania este tara de frontiera între Uniunea Europeana si restul tarilor, iar din 2007 va fi tara de frontiera a Uniunii Europene, fiind astfel în mijlocul problematicii frontierelor.
In mod curent, notiunea frontierelor este abordata mai ales din perspectiva geo-politica, deci din punct de vedere al societatii, si niciodata din perspectiva individuala, din perspectiva modului în care fiecare individ se raporteaza la notiunea de “frontiere”. Aceasta abordare individuala, intima si psihologica este interesanta pentru ca nu este frecventa.
Astept de la aceste Intalniri Europene de la Cluj o dezbatere de fond, profunda, care sa-i ajute pe participanti sa înteleaga mai bine raporturile lor cu istoria, raporturi individuale si colective.

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

GABRIELA ADAMESTEANU
“Europenii trebuie sa recreeze o Europa a culturii”

La sfarsitul primaverii, Clara Wagner (directoare a Institutului Francez si atasat cultural al Ambasadei Frantei in perioada 2000-2004) s-a aflat in Bucuresti, un oras pe care mi-a marturisit ca il redescopera mereu cu nostalgie. Clara Wagner are acum responsabilitati sporite in cadrul Departamentului pentru Probleme Europene si Internationale din cadrul Ministerul Culturii francez, care coordoneaza actiunile internationale in domeniul artelor plastice, cartii, arhitecturii, partimoniului etc. si in acelasi timp se ocupa de promovarea si protejarea diversitatii culturale. Stiind ce complicata este la noi gestionarea activitatilor culturale desfasurate in strainatate, am rugat-o pe Clara Wagner sa-mi explice diferenta dintre cele doua ministere franceze. Mi-a spus ca Ministerul Culturii francez se ocupa de tot ceea ce inseamna activitate internationala pe teritoriul Frantei, iar Ministerul Afacerilor Externe se preocupa de activitatile culturale franceze in spatiul international, fireste, colaboreaza frecvent. Ministerul Culturii are si un program de management pentru directorii de institutii culturale care pot beneficia de stagii in Franta sau de cursuri in tarile respective, tinute de formatori francezi. Departamentul Ministerului Culturii unde lucreaza acum Clara Wagner are in primul rand sarcina de a promova culturile straine în Franta, prin “Les belles etrangEres” (la care Romania este invitata din acest an), prin “Les saisons en France”, ca si prin invitarea in Franta a unor spectacole, expozitii, filme sau artisti straini.

“Europa reprezinta cotidianul nostru”

“In cadrul constructiei europene (mi-a declarat Clara Wagner), incercam, pe cat posibil, sa-i punem în legatura pe artistii si profesionistii culturii si sustinem asociatii care au ca obiectiv contactul dintre experientele europene, mobilitatea artistilor si a operelor. De pilda, sprijinim asociatia Banlieue dEurope, cu sediul la Strasbourg, care militeaza contra excluderii strainilor, pentru diversitate culturala, punand în centrul societatii cultura. Banlieue dEurope a ajuns treptat o retea cu filiale în fiecare tara din UE. Membrii lor se întalnesc anual, discuta anumite teme, fac schimb de experienta. S-a deschis si la Bucuresti o filiala, Banlieue Est, condusa de Silvia Cazacu, ea insasi absolventa unui stagiu de formare în Franta. Sarcina filialei Banlieue Est va fi sa dezvolte o retea similara în toate viitoarele tari aderante. Daca vrem sa construim o Europa a culturii, trebuie ca oamenii sa se întalneasca si sa isi faca unii altora cunoscute experientele”.
Dar publicul vest-european, inclusiv francez, nu mi s-a parut interesat de cultura din fosta Europa de Est, i-am replicat eu.
“Cred ca intrarea fostelor tari comuniste în UE accelereaza problema culturii în Europa, mi-a raspuns. Edificiul european a fost construit pe economie, dar astazi am ajuns într-un punct critic, datorat faptului ca europenii nu se mai identifica la fel de mult cu ideea europeana. Incet-incet, guvernele îsi dau seama ca popoarele nu mai înteleg bine constructia europeana si pentru ca a fost golita de o parte din sens: mai exact, de cultura. Cultura apare vag în Tratatul de la Maastricht, în viitoarea Constitutie Europeana se vorbeste mai mult despre ea. Pana acum, cultura era responsabilitatea fiecarui stat, dar nu era un subiect european. Astazi ne spunem ca poate prin cultura cetatenii europeni se vor simti mai implicati în proiectul european, vor capata sentimentul unei identitati comune. Pentru ca, fara cetateni, nu exista constructie europeana. Cortina de Fier a taiat efectiv aceasta parte a Europei, care este cu totul europeana. Cred ca operatiuni ca Les belles etrangEres, Les saisons au pus mult în valoare tarile din Europa Centrala si de Est; anul trecut a fost Rusia, acum este Romania. Ma gandesc mereu la o fraza a lui Gombrowitz, care spunea «Chiar daca sunt de partea cealalta a Europei, am avut întotdeauna sentimentul ca sunt mai european decat europenii din Paris sau din Roma». Am sentimentul ca, de cealalta parte a Cortinei, care nu mai exista azi, ati pastrat mai mult si valorile, si identitatea europeana. De aceea este o mare ocazie pentru Europa de Vest ca ati revenit, sunt convinsa ca sunteti mai sensibili la ceea ce înseamna cultura si creatie, chiar daca sunteti cuceriti si dumneavoastra de acest capitalism anarhic si salbatic. In perioada de tranzitie din tarile dvs. cultura nu s-a mai aflat pe agenda politica, nu a mai fost un subiect principal, nu s-au mai gasit bani pentru ea.”

Cultura in America si Europa - abordari diferite

“A aparut si fascinatia modelului economic american (a continuat Clara Wagner), desi europenii si americanii au puncte de plecare diferite. In Statele Unite cultura este finantata esential din domeniul privat, de fundatii sau persoane. In Europa situatia difera de la tara la tara. In Franta, cultura a fost totdeauna sustinuta de stat, ca un element fundamental al identitatii. Ministrul nostru de Cultura se straduie sa determine fiecare guvern sa devina constient de importanta constructiei unei «Europe a culturii». In luna noiembrie s-a tinut la Berlin o conferinta a ministrilor culturii din tarile UE, sub titulatura «Un suflet pentru Europa», la finalul careia s-a redactat, la initiativa Frantei, Germaniei si Poloniei, asa-numita «Declaratie de la Berlin», care reitera necesitatea circulatiei operelor si a artistilor si apara diversitatea culturala în Europa. Ministrul francez al Culturii a organizat in continuare, sub inaltul patronaj al lui Jacques Chirac, intalniri europene culturale unde au fost prezente toate tarile membre ale UE. A fost semnata de catre toti ministrii Culturii prezenti acolo o declaratie in favoarea Cartei pentru o Europa a culturii. O alta etapa se va desfasura la Budapesta în noiembrie 2005, apoi, in 2006, la Madrid si poate Varsovia si altele, in viitor. Aceste reuniuni nu vor permite doar ministrilor Culturii din diverse tari sa se întalneasca, ci si artistilor, societatea civila va trebui sa preia acest subiect, iar cultura sa fie recunoscuta ca un bun diferit. Speram sa fie votata Conventia asupra diversitatii culturale in cadrul UNESCO, desi exista anumite rezistente, mai ales din partea Statelor Unite si, intr-o masura mai mica, putin din partea britanicilor. Ei considera ca ideile de politica publica sunt piedici în calea liberei circulatii pe piata. De vreme ce 80% din filmele difuzate în Europa sunt americane, de vreme ce noua din zece scriitori publicati în Europa sunt de limba engleza, ca sa domine piata culturala Statele Unite nu au nevoie de un sistem de protectie. Iar filmele si literatura europene nu reusesc sa penetreze pe piata americana. Si atunci, ne putem intreba unde este protectionismul si unde este pericolul? Europa primeste si accepta enorm de multe productii straine. Franta, mai ales, are un întreg sistem de ajutorare a tarilor care nu-si pot sustine propria cultura, de pilda, finanteaza multe filme asiatice, africane, din Europa Centrala si de Est. In fiecare an sistemul francez sustine filme straine, pentru ca noi consideram ca diversitatea culturala nu se refera numai la noi, ci la toate tarile, iar unele tari nu reusesc sa isi apere propria cultura. Bineinteles, asta nu inseamna ca negam ceea ce este excelent in cultura americana, sa ne gandim la Billy Wilder, John Cassavetes, Clint Eastwood, Faulkner, Philip Roth etc. Nu trebuie sa spunem ca exista o cultura americana proasta si o cultura europeana buna. Exista lucruri foarte bune si în Statele Unite. Dar cultura americana exercita la aceasta ora o adevarata fascinatie pentru modelul si valorile pe care le vehiculeaza. Aceasta ar fi prima explicatie a puternicei sale penetratii. A doua rezida in impactul comercial foarte mare. Cand se produce un film in America, se fac foarte multe copii care sunt trimise în strainatate si se finanteaza toata promovarea. Europa nu isi poate permite sa faca acelasi lucru. De aceea avem sisteme la nivel european prin care este ajutat distribuitorul francez, ceh, european. Apoi, americanii au un fel de a crea scenarii care pot placea oamenilor din toata lumea. E bine, pe de o parte, ca este asa, dar e totusi periculos, pentru ca, daca nu avem decat aceasta imagine asupra creatiei, se ajunge la uniformitate, la o anume saracire. Nu e vorba despre o cruciada împotriva cinematografului american, care face uneori lucruri minunate. Iar cinematograful european face si el lucruri foarte proaste cateodata. Asadar, Franta considera ca bunurile culturale nu sunt bunuri ca oricare altele si ca e necesar ca ele sa nu fie supuse legilor impuse de OMC, care guverneaza comertul international. Conventia UNESCO va autoriza statele sa duca politici culturale publice nationale care sa apere cinematografia, teatrul etc. Cultura constituie identitatea unei tari si nu poate fi supusa legilor pietei, iar rolul Delegatiei pentru care lucrez este de a reprezenta Ministerul Culturii in instantele europene si internationale (UE, UNESCO, Consiliul Europei, OMC).”

Modele de finantare a culturii in Franta

La rugamintea mea ca sa imi spuna, cat mai precis, ce forme de finantare culturala exista in Franta, Clara Wagner mi-a spus:
“Pe langa reglementarile legislative ale statului, statul francez, impreuna cu colectivitatile teritoriale (dupa descentralizarea lansata in 1982), acorda un numar semnificativ de credite, in aproape toate domeniile culturale. Legitimitatea interventiei publice se stabileste fata de patrimoniul artistic si cultural ca un bun comun de impartit si de pastrat si fata de creatie, ca un bun de protejat, incurajat, sustinut si difuzat catre public. Finantarea publica (stat si colectivitati teritoriale) este in jur de 12 milioane de euro (50% statul si 50% colectivitatile), in timp ce finantarea privata (cheltuieli de intretinere si mecenat) este de 78 milioane de euro (56% intretinere, 16% mecenat). Exista finantari sub forma subventiilor directe sau indirecte catre institutii culturale sau asociatii, exista comenzi publice sau achizitionari ale operelor artistilor (Fondul National de arta contemporana, de exemplu). Pentru ca sponsorizarea nu e foarte dezvoltata în Franta s-a emis în 2003 o lege asupra mecenatului, care da avantaje fiscale celor care o finanteaza din surse private. Incercam sa cream fundatii. In prezent statul da muzeelor un buget din care se plateste personalul, marile lucrari de intretinere, restaurarea colectiilor permanente etc. Dar Luvrul, de exemplu, pentru marile expozitii temporare, e finantat foarte mult prin mecenat. In plus fata de contributiile statului si ale colectivitatilor locale sau private, se recurge la fondurile europene prin programele Cultura 2000, MEDIA (pentru audiovizual) sau Fondurile structurale, care pot servi la renovarea sau reconversia siturilor culturale. Aceste programe vizeaza o cooperare culturala europeana mai stransa, dar care nu se substituie in nici un fel sustinerii pe care fiecare stat membru trebuie sa o acorde culturii si artistilor sai. Spunem adesea ca aceste fonduri europene pentru cultura sunt prea mici. Dar nu trebuie sa ne gandim ca aceste fonduri au fost create pentru a inlocui esecurile unor state care-si neglijeaza cultura si artistii. Ele exista pentru a completa, pentru a favoriza circulatia operelor si a artistilor europeni, si nu pentru a inlocui politicile culturale nationale, atunci cand nu exista”.

Umbre si lumini la Bucuresti

Noua sa functie ii ofera Clarei Wagner ocazia sa calatoreasca, inclusiv in Romania, unde sosise cu doua luni inainte de deschiderea expozitiei Umbre si lumini, care avea sa creeze in fata Muzeului National de Arta cozi neobisnuit de lungi pentru consumatorul cultural. Aceasta expozitie, care s-a bucurat de mare succes si la Budapesta sau Varsovia, a beneficiat de prezenta ministrului Culturii francez, Renaud Donnedieu de Vabres la Bucuresti, in luna iulie. Ministerul Culturii francez a investit uman si financiar in Ombres et lumiEres, daruind, la plecarea sa, Muzeului National de Arta de la Bucuresti modernele instalatii de protejare a unei expozitii. Dar si publicul romanesc a raspuns pe masura, expozitia a fost vizitata de un numar enorm de oameni care nu au pregetat sa stea la cozi interminabile pentru a beneficia de aceasta oportunitate artistica. La actiunile din acest an ale Ministerului Culturii francez, in luna noiembrie se vor adauga Les belles etrangEres: vor fi prezentate publicului francez scrieri romanesti contemporane si un grup de 12 scriitori se va afla in Franta.
In 2006, asa cum se stie deja, în Franta va avea loc un Festival de cultura francofona si, in masura în care acest festival se va desfasura în ajunul aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, cultura romana va fi pusa în valoare în mod particular, a incheiat Clara Wagner.

IOANA DRAGAN

Supermarketuri si bacanii

“- N-am mai vazut nici o bacanie...” - îmi spunea deunazi o cunostinta, plecata la Revolutie în America si venita dupa 15 ani sa deschida o afacere la Bucuresti în domeniul comertului. Ca nici un comerciant, întreg la minte si doritor sa deschida un magazin, nu mai este azi îndeajuns de nostalgic dupa mirosul usor ranced al maslinelor din butoiase sau al dusumelei proaspat spalate încat sa riste o firma pe care sa scrie simplu BACANIE este o evidenta. O astfel de incinta, în care ma duceam trimisa de mama, cu o lista în mana, sa cumpar faina, zahar si halva bloc, se afla, prin anii 80, pe strada Maria Rosetti, colt cu Donici. De cativa ani încoace, dupa ce fusese parasita de comertul socialist, se transformase într-un magazin de second-hand mai spalat. O afacere înfloritoare si cu mare priza la cartierul de pensionari saraci din centrul Capitalei. O alta bacanie, cu de toate, mai bune si proaspete întotdeauna, în copilaria mea ceausista, deschidea uneori si duminica pe Armeneasca la intersectia cu Sperantei. Acelasi destin, pana la urma romantic, dupa 89: degradare, marfa veche, plictis de vanzatoare, apoi abandonul luni în sir si acum o placuta discreta cu inscriptia “Agentie imobiliara”.
Daca bacaniile si alimentarele de odinioara au cam disparut, înghitite de economia de piata salbatica, avem însa din ce în ce mai multe supermarketuri, mari suprafete cash&carry, firme mari internationale si firave imitatii autohtone. XXL, Family, Mega Image, Nic, Billa, Selgros, Carrefour si cate altele, pentru a nu mai vorbi de Cora ori Metro, au invadat cartierele bucurestene, speculand bulimia consumista a romanilor, din ultimii ani, si înviorand prin culorile lor tipatoare cenusiul cotidianului.
“- Are masina si multi bani, maica!” - aud o discutie între doua vecine, postate în geam, la parterul blocului nostru, urmarind sirul nesfarsit de pungi Gima care se revarsa dintr-un portbagaj de Logan.
Nu poti sa nu le dai dreptate, mai ales daca te gandesti cum ti se duc milioanele într-un supermarket la sfarsit de saptamana. Imaginea cozilor de cosuri supraîncarcate, aglomeratia care se pare ca este o permanenta pana tarziu în noapte în orice hipermarket din Bucuresti, încasarile pe care le declara comerciantii, furia reclamelor si a promotiilor, care ne cuprinde de îndata ce pasim în magazine, sunt o realitate a acestei perioade de tranzitie de la saracia egalitarista a societatii socialiste multilateral dezvoltate la belsugul unui capitalism cel putin original. Loc de întalnire si de etalare a toaletelor cool a tinerilor cu fite, solutie de aprovizionare de weekend, optima pentru familiile cu copii si pentru oamenii ocupati, spatiu ideal pentru orice comerciant, sursa de venit sigur înca pentru marile afaceri cu bunuri de larg consum, un paradis publicitar si un iures al vanzarilor record, iata tot ceea ce transforma supermarketul într-un topos ideal pentru succesul în economia de piata.
“Mai aproape de Europa!” - viseaza, fericiti si obositi, tinerii cu picioare sanatoase, la capatul catorva ore de preumblari si înghionteli printre rafturi, împingand disciplinat un cos urias la coada interminabila care s-a format pana la casa. “- Mie nici nu-mi place sa merg în astea, cum le zice, marketuri... - îsi continua discutia cucoanele mele. De fiecare data, nu stiu cum fac de cheltui mai multi bani decat mi-am propus... ma zapacesc la casa, dau înapoi jumatate din cos si-acasa zac apoi cateva zile, de atata aglomeratie si agitatie!”
Umiliti si derutati, singuri în mijlocul unei multimi racordate la pretentiile si standardele de viata occidentale, batranii nu sunt nicaieri mai batrani decat în supermarketuri. Cu un cos gol în care se balanseaza stinghera o sticla de ulei Bunica, cu ochii atintiti la tot ce se poate manca pe gratis, dar rusinandu-se sa întinda de mai multe ori mana la oferte, întrebandu-se pentru ce au venit si ce cauta în lumea asta atat de hotarata si de prospera, oamenii în varsta îmi fac aproape rau, atunci cand îi vad într-o Cora sau într-un Carrefour. Nu toti, fireste, dar prea multi! Neadaptati si pierduti printre raioane, rusinati ca încurca lumea si atat de nefericiti.
Este si asta un alt paradox al cotidianului curent, cu oameni prea bogati carora le sta foarte bine în supermarketuri si cu privatiuni, previzibile si explicabile, ale unor pensionari ramasi si fara bacaniile de odinioara.

EDWARD KANTERIAN*
Receptarea Jurnalului lui Mihail Sebastian

Dupa ce pe piata germana de carte a aparut traducerea Jurnalului lui Mihail Sebastian, volum ce a înregistrat un remarcabil succes, suscitand interesul literatilor, istoricilor, sociologilor si, nu în ultimul rand, al unor cercuri largi de cititori, în luna mai a.c., postul MDR Figaro cu sediul la Dresda, a radiodifuzat un amplu interviu realizat de redactoarea Grit Friedrich cu îngrijitorul editiei germane a Jurnalului, Edward Kanterian. Redam mai jos, într-o versiune prescurtata, aceasta convorbire radiofonica.

Au trecut noua ani de la aparitia editiei romanesti a Jurnalului. De ce ati tinut sa prezentati aceasta carte cititorilor germani?
Pentru ca ea ofera o lectura incredibil de pasionanta si emotionanta, legata de teme care pe noi, germanii, ne privesc în cel mai înalt grad. Acoperind anii 1935-1944, Jurnalul ofera o incursiune în cea mai cumplita faza a istoriei europene, dintr-o perspectiva est-europeana înca mult prea putin cunoscuta. Mai precis: din punctul de vedere al unei victime, al unui evreu din Europa Rasariteana, martor al ascensiunii fascistilor în tara si în afara ei, situatie care îi provoaca suferinte personale, îl macina, aproape îl distruge. Iar noua ni se prezinta, ca si cum le-am trai nemijlocit, consecintele concrete pe care venirea la putere a lui Hitler le-a avut în alte tari. Fara nazism, în Romania nu ar fi venit la putere Garda de Fier si nici maresalul Antonescu, nu ar fi existat nici legile rasiale, nici masacre, chiar daca, latent, în tara exista un potential de antisemitism.
Pe de alta parte, autorul jurnalului nu ni se înfatiseaza doar coplesit de disperare, ci deseori si plin de sperante si reflectand asupra identitatii evreiesti, ceea ce îi da sentimentul solidaritatii fata de coreligionarii sai. (...)
In alta ordine de idei, am dorit totodata sa prezint un important scriitor est-european dintr-o literatura de o bogatie prea putin cunoscuta în spatiul nostru. Jurnalul lui Sebastian nu ilustreaza doar tragedia istorica, ci ni-l face cunoscut si pe autor, cu atelierul sau literar, cu esecurile si cu succesele lui, cu mediul intelectual caruia îi apartine. Aflam cum isi scria romanele, piesele de teatru, ce proiecte literare avea, ce lecturi vaste, citim comentariile lui originale la Shakespeare, Proust, Balzac. (...)

Participarea romaneasca la Holocaust este incontestabila

Care au fost reactiile pe care Jurnalul lui Mihail Sebastian le-a generat, în 1996, în Romania? De ce dezbaterea în revistele de cultura s-a desfasurat sub presiunea unei atat de puternice încarcaturi emotionale?
In timpul celei de-a doua conflagratii mondiale, Romania a fost aliata cu Germania nazista, urmandu-l pe Hitler în razboiul împotriva Uniunii Sovietice. In mare, Antonescu împartasea “viziunea” lui Hitler despre un “complot iudeo-bolsevic” si-i considera pe evrei ca fiind dusmani ai Romaniei. Din acest motiv, Antonescu nu a luat o atitudine negativa fata de “solutia finala”, dimpotriva. Pana în 1942, romanii ucisesera peste 200.000 de evrei în provinciile rasaritene, Basarabia etc. Iar numarul celor ucisi ar fi crescut daca nu ar fi esuat campania din Rusia. Participarea romaneasca la Holocaust este incontestabila. Numai ca, dupa razboi, Romania a trecut de la o dictatura la alta, astfel încat acolo niciodata nu a putut avea loc o dezbatere libera cu privire la crimele comise, asa cum - fireste, cu timpul - s-a întamplat în Germania Occidentala. Dimpotriva. In Romania, ca mai peste tot, de altfel, comunismul a instaurat un regim inuman, criminal, care a facut multe victime si nu a permis evolutia unei vieti firesti, dominata de idei umaniste, de atitudini sincere, autocritice. Iar peste toate acestea, de pe la mijlocul anilor 70, Ceausescu a început sa “asezoneze” propria-i varianta de comunism cu o tenta nationalista. De aceea, pana în 1989, nu s-au putut auzi voci critice la adresa trecutului nationalist al tarii. Iar dupa 1989, lui Antonescu i s-au ridicat chiar cateva statui si un bulevard din Targu Mures si Cluj a ajuns sa-i poarte numele.
O situatie asemanatoare este valabila si în cazul unor intelectuali - Eliade, Cioran sau Nae Ionescu - care, o vreme, fusesera apropiati de ideologia fascista. Pana în 1989 nu s-a auzit vreo voce critica la adresa fostelor lor simpatii politice, chiar daca scrierile lor practic nu au fost reeditate (cu exceptia lui Eliade). Dupa 1989, operele lor au cunoscut o renastere - cu totul justificata. Numai ca, într-o prima etapa, acestia au fost omagiati doar ca “buni romani”, ca figuri proeminente ale culturii, în timp ce fostele lor atitudini politice profasciste erau ignorate.
Cu toate acestea, în urmatorii ani s-a mai miscat cate ceva. S-a format o opinie critica, nationalismul monolitic a fost subminat, s-au facut auzite primele critici la adresa nationalismului romanesc, a criminalului de razboi Antonescu, a generatiei ideologic orbite a lui Eliade. Este însa de înteles ca romanilor - priviti în ansamblu - le-a venit greu sa accepte aceste umbre ale trecutului. Romania a fost - si, în parte, înca mai este - coplesita de complexe de inferioritate, care favorizeaza refugierea într-un trecut aparent imaculat, în omagierea a tot felul de eroi. Dintr-o astfel de pozitie defensiva îti puteai permite sa respingi reprosurile legate de Antonescu sau de Eliade.
In aceasta etapa ambigua de la mijlocul anilor 90 a aparut Jurnalul lui Sebastian. Iar impactul lui a fost asemanator cu cel al unui meteorit. Pe loc s-au iscat dezbateri si polemici de proportii. E drept ca apologeti ai nationalismului înca se mai gasesc, cum este cazul lui Corneliu Vadim Tudor. Succesul cartii însa se explica prin faptul ca ea abordeaza toate acele subiecte-tabu din singura perspectiva care nu poate fi respinsa sub cine stie ce pretexte “subtiri”, transparente, si anume din perspectiva victimei. In felul acesta, romanii au avut ocazia sa citeasca într-un autentic document al vremii ceea ce Antonescu a facut în realitate cu evreii, ceea ce Eliade a afirmat cu adevarat despre fascisti; ei au aflat cat de greu pot fi iertate ratacirile ideologice, cat de mult depinde de fiecare daca optezi pentru democratie sau pentru fascism. In receptarea Jurnalului lui Sebastian s-au cristalizat conflictele de constiinta ale unei tari întregi. Situatia se prezinta exact cum afirma Norman Manea, care a combatut si el falsii idoli ai nationalistilor: “Aceasta carte a avut un rol catartic într-o societate careia îi displace sa îsi cerceteze propriul trecut si propria contributie la Holocaust, o societate în care critica nationalismului este un demers antipatriotic, daca nu de-a dreptul o blasfemie”.

Motivele optiunilor pentru Garda de Fier

Au reusit oare acele dezbateri sa clinteasca ceva din “icoanele” istoriei spirituale romanesti, cum au fost Nae Ionescu, dar mai ales M. Eliade si E. Cioran?
As spune ca da. Nae Ionescu oricum nu mai joaca un rol important, el nelasand în urma o opera. Eliade si Cioran sunt în continuare venerati - pe buna dreptate, dupa cum am mai spus -, pentru ca amandoi au lasat în urma opere importante; cu toate acestea, sunt cunoscute si erorile lor politice. Cine mai apara sau neaga astazi ratacirile respective, acela, cred, se expune ridicolului. Dar, fireste, tot se mai gasesc si astfel de apologeti. Cu toate acestea, mai persista o problema, iar asta e mai greu de rezolvat. Se spune: bine, pe de o parte, Eliade a fost un bun scriitor si un mare istoric al religiilor. Pe de alta parte, într-o vreme, a simpatizat cu fascistii, a fost “sedus”. Atat. Totul se rezuma la aceasta dihotomie. Nu se pune însa întrebarea: cum de a fost posibil ca un intelectual ca Eliade sa opteze pentru Garda de Fier? Nu se cauta motivele ideatice acestei optiuni, nu se vede legatura cu restul operei sale. Eu personal nu cred în nici un caz (cum crede, de exemplu, Daniel Dubuisson) ca întreaga opera a lui Eliade sau a lui Cioran ar fi patrunsa de idei fasciste, antisemite. E absurd. Insa simpatia fata de fascisti nu a aparut nici ea din senin, ci a fost urmarea unei evolutii ideologice. Iar unele aspecte ale acestei ideologii s-ar putea nutri dintr-un fond ideatic ce determina si alte laturi din gandirea celui în cauza. Prin urmare, comune ar putea fi sursele, si nu efectele în sine. Astfel se impune o paralela cu alti ganditori “sedusi” de fascism, cum ar fi Heidegger. Si la acesta, în Sein und Zeit, exista anumite idei, cum ar fi termenul de Uneigentlichkeit, care, într-un context politizat, a putut capata o cu totul alta semnificatie, una primejdioasa. Eliade si Cioran trebuie abordati aici în context european. Insa asemenea cercetari comparate nu au fost înca întreprinse de nimeni, chiar daca, între timp, despre acestia, analizati individual, au aparut cateva studii romanesti foarte bune (si anume cele realizate de Marta Petreu si de Florin Turcanu). Problema este una foarte dificila.
Exista azi, în Romania, o imagine despre cei doi ganditori, respectiv despre perioada interbelica, care sa se deosebeasca de imaginea valabila pana acum 10 ani?
Fara îndoiala. Ei nu mai sunt priviti ca niste sfinti, chiar daca sunt, în continuare, mari creatori în sfera culturii. Exista o serie de carti, articole, dizertatii care trateaza în mod critic diverse fatete ale operelor lor. Uneori, e adevarat, mai lipseste precizia teoretica din Occident. Tendinta însa este clara. In cazul lui Cioran, de altfel, acest lucru este si mai simplu decat la Eliade, pentru ca, la o varsta foarte înaintata, Cioran însusi a recunoscut în mod deschis ratacirile sale politice din tinerete, caracterizandu-le drept “isterie”. Mai trebuie amintit faptul ca o importanta contributie la conturarea acestei imagini nuantate au adus cativa autori evrei traitori în strainatate, cum sunt Norman Manea, Leon Volovici, Jean Ancel, Radu Ioanid, Carol Iancu, dar si unii specialisti germani, ca Mariana Hausleitner sau Armin Heinen.
Trebuie, deci, daca vrem sa fim onesti, sa vorbim despre un Holocaust în Romania?
Raspunsul este: da. Iar onestitatea trebuie sa devina ceva firesc. Regimul Antonescu are pe constiinta peste 200.000 de evrei, daca nu cumva mai multi, trimisi la moarte din motive ideologice - la fel ca Hitler. Antonescu a fost obsedat de imaginea evreului-dusman. Era ferm convins ca tara este obiectul unei puternice constrangeri exercitate de evrei. La fel ca Hitler, Antonescu gandea în dimensiuni istorice universale, apocaliptice, metafizice, vorbea despre o “lupta pe viata si pe moarte” împotriva evreilor, astfel încat “Ori invingem noi si lumea se va purifica, ori inving ei si devenim sclavii lor. Si razboiul in general, si luptele de la Odessa in special au facut cu prisosinta dovada ca Satana este evreul” - afirma Antonescu într-o scrisoare datata 6 septembrie 1941 si adresata adjunctului sau, Mihai Antonescu. Iar în decembrie 1941, cand deja fusesera asasinati mii de evrei, Ion Antonescu spunea în Consiliul de Ministri: “Ce facem cu ei? Asteptam o deciziune care ne priveste pe noi? trebuie sa-i punem in siguranta. Baga-i in catacombe, baga-i in Marea Neagra, dar scoate-i din Odessa. Nu vreau sa stiu nimic. Poate sa moara o suta, poate sa moara o mie, poate sa moara toti”. Mana lui dreapta, Mihai Antonescu, afirma înca în iulie 1941: “Ne gasim în momentul istoric cel mai favorabil si mai larg pentru o totala descatusare etnica, pentru o revizuire nationala si pentru purificarea Neamului nostru de toate acele elemente straine sufletului lui, care au crescut ca vascul ca sa-i întunece viitorul. Pentru ca sa nu pierdem zadarnic acest moment unic, trebuie sa fim implacabili”. Aici transpar un rasism si o vointa distructiva care, dupa parerea mea, nu se prea deosebesc de cele ale lui Hitler. Iar astfel de cuvinte au fost urmate de ordine si fapte, doar ca romanii nu au avut aceeasi Arbeitsethos ca germanii, fiind astfel mai putin eficienti în nimicirea evreilor (Armin Heinen). Iar atunci cand “planul Barbarossa” a dat semne de esec, romanii si-au amintit repede de oportunismul lor si au suspendat planurile elaborate împreuna cu nazistii pentru nimicirea evreilor, pentru a se situa pe o pozitie mai favorabila în vederea negocierilor cu Aliatii. Aceasta este explicatia faptului ca Holocaustul din Romania îi priveste “numai” pe evreii din provinciile rasaritene. In orice caz, asasinatele sistematice comise de armata si jandarmeria romana în aceste teritorii, in mare parte fara participare germana, au fost dovedite de mult, în primul rand de Jean Ancel în lucrarea sa fundamentala Transnistria, dar si de Radu Ioanid si de altii. Da, trebuie sa vorbim despre Holocaust, pentru ca neîndoielnic a fost vorba despre un genocid, atat în intentie, cat si în fapt, iar punerea de acord cu incomparabil mai amplul plan de asasinat al germanilor este evident.

Este mai usor sa te consideri victima decat calau

De ce termenul si subiectul acesta a fost atata vreme tabu în Romania?
Nu doar din cauza nationalismului romanesc, manifestat înca sub Ceausescu. Si nici numai datorita faptului ca romanii au suferit mult sub comunism si ar fi preferat sa vorbeasca mai întai despre propriile suferinte, desi exista si o astfel de tendinta. A existat, cu siguranta, înca un motiv: chiar si în Romania, oamenii erau constienti de grozavia Holocaustului, asa ca li se parea incredibil ca tara lor sa fi putut avea vreo legatura cu aceste orori. Imi amintesc foarte bine ca, în copilaria mea, în anii 70, la Bucuresti existau carti romanesti sau traduse în romaneste despre Auschwitz - tatal meu, inginer, si colegii lui le citeau -, carti cu niste ilustratii înspaimantatoare etc. Era, pur si simplu, o chestiune prea îndepartata, legata în prea mare masura de nazisti. Asa se explica de ce relatarile despre ororile comise în Transnistria, relatari care se mai puteau auzi cand si cand, nu erau acceptate.
In general, trebuie sa spun ca orice proces de asumare si depasire a trecutului este dificil si fragil. In astfel de situatii nu exista nici un fel de automatisme. Care popor este dispus sa îsi asume propriile crime, mai ales cand ele sunt atat de cumplite? Este, omeneste vorbind, mult mai usor sa te consideri victima decat calau. Fenomenul este universal. Inainte de Germania a existat oare - întreba odata Norman Manea - vreo alta tara care sa ridice monumente pentru comemorarea victimelor din randul altora? Si Germania si-a depasit cu ezitari trecutul, pe parcursul unui proces treptat si, la început, cu foarte putina disponibilitate pentru un astfel de demers. In anii 50, germanii se considerau înca în mare masura ca fiind victime ale lui Hitler sau ale Aliatilor. (...) Sentimentul vinovatiei, al rusinii au aparut abia mai tarziu, printr-o complicata dialectica a generatiilor, asa cum arata nu demult Norbert Frei. Tocmai de aceea este remarcabil ca s-a realizat asumarea trecutului (...) Cad pe ganduri atunci cand aud pe cate unul dintre mai tinerii mei prieteni germani declarandu-se plictisit de subiectul asta, al Holocaustului, pentru ca s-ar fi vorbit prea mult despre asta si ca ar trebui sa se vorbeasca mai degraba despre “crimele statului Israel si ale sionistilor”.
In acest context trebuie neaparat salutat gestul din octombrie 2004 al lui Ion Iliescu - una dintre ultimele lui actiuni în calitate de sef al statului -, cand a recunoscut explicit implicarea Romaniei în Holocaust si a instituit o Zi a Holocaustului, pe 9 octombrie, chiar daca acelasi Ion Iliescu respinsese în mod categoric, cu doar un an înainte, ideea unui Holocaust pe teritoriul Romaniei, provocand astfel o criza diplomatica cu Israelul. Sa speram deci ca aici nu avem de-a face cu un act de pur oportunism, de un gest diplomatic, si ca este vorba de o recunoastere sincera a faptelor, de onestitate. Cine stie, poate si romanii se vor simti candva rusinati de suferintele provocate evreilor si tiganilor, asa cum este cazul multor germani cu simtul raspunderii, chiar daca ei personal nu au comis nici o fapta reprobabila. Eu însumi m-am nascut în Romania, la multa vreme dupa sfarsitul razboiului, sunt roman, armean si german si cu toate acestea ma simt rusinat de Holocaust.
Ioan Comsa, el însusi evreu si bun prieten cu Sebastian în anii razboiului, s-a aratat dezamagit de faptul ca, în editia americana a cartii, în notele de subsol apareau numai legionari si persoane apropiate legionarilor. Aceasta atitudine selectiva a fost cumva motivul care v-a determinat sa depuneti eforturi considerabil mai mari pentru întocmirea indexului de persoane?
Cu siguranta. Jurnalul reda, în mod firesc, diverse aspecte legate de Sebastian si de mediul sau. Toate acestea nu se pot reduce la raporturile acestuia cu fascismul, chiar daca le revine un rol important. Sebastian a cunoscut foarte multa lume, a fost bine conectat cu upperclass-ul romanesc, a cunoscut nu doar intelectuali care au cochetat cu fascismul, ci si actrite, pictori, aristocrati, bancheri, politicieni nonfascisti s.a.m.d. Cel mai bun exemplu este familia Bibescu, aristocrati romani, mecenati si literati, prieteni cu Marcel Proust, cel care i-a fost atat de drag si lui Sebastian. Un alt exemplu este Marcel Blecher, genialul scriitor cunoscut între timp si în Germania. Un altul a fost fruntasul comunist Belu Zilber. Sau generalul Condiescu, cel care l-a ajutat foarte mult pe Sebastian. Condiescu era un personaj extrem de influent, care fusese, într-un timp, aghiotant al regelui Carol II. Astfel de persoane au nevoie de note explicative, pentru ca cititorul sa poata întelege ca Sebastian nu a fost înconjurat doar de antisemiti si fascisti. De aceea volumul dispune nu numai de un index al persoanelor, ci si de date biografice suplimentare incluse în aparatul critic.
(Titlul si subtitlurile apartin redactiei)

Interviu realizat de Grit Friedrich

Traducere de Alexandra Birna

* Edward Kanterian, nascut în Romania, preda filozofia la St. Catherines College, Oxford, Marea Britanie. A tradus din limba romana în limba germana o serie de carti de Mircea Eliade si Mihail Sebastian (in total trei, deci nu asa de multe domenii diverse).

ALAIN PARUIT
Solidaritati nestiute

Sunt profund impresionat de onoarea pe care mi-o faceti decernandu-mi “Premiul de Traducere” pe 1995 si va multumesc din tot sufletul. Exista cateodata coincidente fericite.
Asa s-a intamplat si a zi, cand imi dati acest premiu. Sunt exact 24 de ani de cand aparea la editura Gallimard prima mea traducere a unui autor - Paul Goma. Tot astazi am fost anuntat ca mi s-a trimis corectura traducerii romanului lui Alexandru Vona, Ferestre zidite, care apare la editura Actes Sud, in colectia condusa cu competenta de Irina Mavrodin.
Si tot astazi incep sa traduc cea de a 57 carte din literatura romana, romanul lui Dumitru Tepeneag, Hotel Europa.
Imi vin in minte atatea si atatea amintiri. Ingaduiti-mi, in acest moment, cand imi exprim recunostinta pentru premiul oferit, sa evoc cateva dintre ele care vorbesc despre generozitatea si solidaritatea, cateodata prea putin cunoscute, ale scriitorilor romani. In 1971, cand traduceam nuvelele lui Dumitru Tepeneag, el m-a rugat sa ma intrerup ca sa traduc primul roman al lui Paul Goma, Ostinato (editura Gallimard l-a publicat sub titlul francez La Cellule des liberables). Tepeneag s-a luptat pentru ca acest roman sa apara si tot el a reusit sa il publice pe Virgil Tanase la Flammarion, in prestigioasa colectie a lui Paul Otchakovsky - Laurens. Dar daca as vrea sa citez toate numele prozatorilor si poetilor pe care Tepeneag i-a tradus, publicat si prezentat in Franta si a manifestatiilor pe care le-a organizat, lista ar fi prea lunga si, in plus, incompleta. Pentru ca el isi continua, neobosit, opera de misionar al literaturii romane in Franta.
La randul lui, Paul Goma a propus si sustinut publicarea lui Bujor Nedelcovici la Albin Michel. Amanandu-si cu un an aparitia propriei sale carti, Alexandru Papilian a obtinut publicarea, tot la Albin Michel (care de obicei nu publica poeti) unui volum de poezii de Mircea Dinescu. Sebastian Reichmann a propus si a tradus pentru E.S.T. un volum al Marianei Marin. Mariana Marin a propus la E.S.T. poeme de Virgil Mazilescu si Nora Iuga. Ioana Craciunescu a conceput si regizat in Auvergne un foarte frumos spectacol de poezie romaneasca.
Si pentru ca in legatura cu Tepeneag am folosit, putin mai sus, expresia “misionar”, m-as simti vinovat daca nu i-as alatura numele Monicai Lovinescu si al lui Virgil Ierunca, propagatori, neobositi, si la Paris, ai literaturii romane.
Fara indoiala ca ar trebui sa citez si alte nume, printre care bineinteles cel al lui Mircea Eliade, care si-a ajutat cu discretie tinerii confrati romani.
Dar as vrea sa inchei, spunandu-va ce rau imi pare ca nu pot sa ma aflu printre voi ca sa va multumesc pentru acest premiu.
Am totusi o consolare ca Samuel Tastet va citi textul meu. Daca eu nu sunt decat o pasarela cu sens unic intre literele romane si limba franceza, el este o punte intre cele doua literaturi, ca editor (si) al scriitorilor romani in Franta, si al unor scriitori francezi in Romania.
Va multumesc inca o data din toata inima pentru acest premiu, pe care il consider un omagiu adus scriitorilor pe care am avut bucuria sa ii traduc.

(Titlul apartine redactiei)

*Text scris cu prilejul decernarii Premiului de Traducere pe 1995 al Uniunii Scriitorilor