Pe aceeași temă
MANUELE DEBRINAY-RIZOS*
Regandind frontierele
Initiate de Centrul Cultural Francez din Cluj-Napoca în 1999, anul în care Romania si-a anuntat intentia de a adera la Uniunea Europeana, Intâlnirile Europene de la Cluj îsi propun sa ridice problema raportului dintre cultura, cetatenie - care defineste autonomia si responsabilitatea indivizilor - si democratie, care reprezinta spatiul respectului reciproc si cel al recunoasterii diversitatii. In cadrul Intalnirilor sunt puse in discutie o serie de problematici legate de extindere si de efectele acesteia in tarile candidate.
In fiecare an, acest eveniment reuneste peste 200 de persoane, participanti, moderatori si experti nu numai din România si din tarile Uniunii Europene, dar si din alte tari din Europa de Sud-Est. Lucrarile, care se desfasoara pe parcursul a trei zile, îsi propun o abordare pragmatica a temelor, prin intermediul marturiilor celor prezenti.
Aceasta manifestare, de amploare regionala, întrucât este singura de acest tip în Europa de Sud-Est, si europeana, datorita prezentei, în fiecare an, a expertilor si profesionistilor din diferite tari ale Uniunii Europene, îsi propune sa analizeze rolul culturii în procesul de integrare europeana, relatiile dintre diferitii actori culturali din tarile membre ale Uniunii Europene sau din cele care sunt pe cale sa devina membre, contribuind la dezvoltarea relatiilor culturale între diferitele regiuni ale Europei: Est, Vest, Sud si Sud-Est. Intrunind persoane, institutii, organizatii neguvernamentale, actori ai cooperarii descentralizate, Întalnirile Europene asigura un cadru de referinta, in care actorii culturali si profesionistii pot sa discute si sa faca schimb de experienta.
Editia din 2005 a Intalnirilor a tratat un subiect care, dupa parerea noastra, merita cea mai mare atentie, întrucât nu a fost suficient studiat, fiind deosebit de important pentru Europa. Daca privim îndeaproape definitiile, vedem ca: “Frontiera, s.f.” inseamna “linie ideala, trasata arbitrar, delimitata în general de semne conventionale” (Le Petit Robert). Iar daca facem apel la vocabularul propriu problematicilor europene, obtinem: noile frontiere ale Europei; frontierele noii Europe; extindere; deschidere; inchidere; linie, bordura, margine.
De câtiva ani, si mai ales din mai 2004, tema frontierei sau a frontierelor revine mereu în atentia Europei. Examinata si dezbatuta în special din perspectiva istoriei si a geopoliticii, aceasta problematica îsi gaseste un câmp de exprimare foarte bogat, mai cu seama în estul si sud-estul Europei. In 1989, istoria a bulversat frontierele politice, dar aceste schimbari istorice si geografice sunt faptele oamenilor, care, înainte de a actiona sau de a lua o decizie, au rasturnat, au zdruncinat, au desenat sau au reinventat frontierele lor interioare. Romania este o tara a confruntarilor culturale: lumea slava, lumea latina, prezenta otomana timp de 5 secole, apartenenta la Imperiul Austro-Ungar, prezenta si cultura romilor, vecinatatea Balcanilor, fara a mai aminti cei cincizeci de ani de comunism. Individul este fragmentat, în cautare de identitate; el îsi construieste si îsi revendica existenta individuala împartit între dorinta permanenta de întoarcere, pentru a-si regasi radacinile, si necesitatea imperioasa de a se lansa în viitor si, în special, în aceasta Uniune Europeana, care seduce si sperie în egala masura.
Pentru a aborda acest subiect, care exploreaza intimitatea si analizeaza atitudinile colective, la Intalnirile din acest an am invitat personalitati, intelectuali, oameni de stiinta, ale caror lucrari, istorii personale se întâlnesc cu ideea frontierelor si a notiunilor legate de aceasta, care tin de gândire, de limba, de identitate, de biologie, de corp.
“In lumea de astazi, în Europa, contactele între spatii nu se reduc la frontiere. Exista relatii care nu dau nastere frontierelor, ca, de exemplu, co-spatialitatea, spatiile suprapuse sau multiple, care definesc o fiinta-ansamblu” (Jacques Lévy, La pensée de midi, nr. 10, 2003).
*directoarea Centrului Cultural Francez din Cluj-Napoca
ANCA HATIEGAN
Frontierele interioare
Incepand din 1999, cand Romania si-a exprimat oficial dorinta de a adera la Uniunea Europeana, Centrul Cultural Francez din Cluj organizeaza anual o serie de mese rotunde, cu participare internationala - europeana, mai precis -, pe teme precum Copilul (2002), Rolul societatii civile (2003 ), Conditiile creatiei artistice în Europa extinsa (2004). Dezbaterile vizeaza, dincolo de particularizarile necesare, conturarea unui “program”, implicit, al interactiunilor dintre diversele comunitati, etnice, religioase, profesionale, si indivizii implicati în procesul edificarii unei identitati suprastatale europene. Ele îsi asuma, într-un fel, rolul de a fixa coordonatele integrarii, valorile angrenate în constructia europeana. Perspectiva culturala, se subîntelege, e privilegiata.
Editia a 7-a a Întalnirilor Europene de la Cluj, din 20-22 octombrie, a.c., s-a axat pe problematica “frontierelor interioare”, abordata prin prisma filosofiei, psihanalizei, creatiei artistice, a istoriei si geopoliticii. Cu aceasta ocazie, la Galeria de Arta a Uniunii Artistilor Plastici, în prezenta Excelentei Sale Hervé Bolot, ambasadorul Frantei în Romania, a avut loc vernisajul unei expozitii de fotografie consacrata revolutiilor anticomuniste din rasaritul Europei, figurand imagini din arhiva Agentiei Franceze de Presa (AFP).
In alocutiunile din deschiderea Întalnirilor, Irina Boulin-Ghica, consilier pentru cooperare si actiune culturala la Ambasada Frantei din Romania, si Manuèle Debrinay-Rizos, directoarea Centrului Cultural Francez din Cluj, au prezentat doua puncte de vedere apropiate asupra ideii de frontiera, vazuta ca reper identitar ambiguu, instabil, care da nastere continuu interogatiilor si reconfigurarilor interioare. Irina Boulin-Ghica a subliniat mai cu seama caracterul proiectiv-prospectiv al frontierei, explicandu-si, de pilda, seductia pe care o exercita proiectul Europei unite asupra cetatenilor prin faptul ca aceasta nu exista înca în practica. Potrivit Manuèlei Debrinay-Rizos, frontierele “incita la neîncetata punere în scena a propriei identitati”. Seductia frontierelor ar avea, prin urmare, o tenta usor narcisiaca. Franck Pezza, consilier la Delegatia Wallonie-Bruxelles la Bucuresti, a invocat modelul cooperarii culturale dintre artistii valoni si flamanzi din Belgia, care si-au propus sa promoveze, atat în interiorul tarii, cat si în afara ei, un limbaj artistic comun, în pofida barierelor lingvistice care îi despart. Emil Boc, primarul municipiului Cluj-Napoca, a fost primul care l-a adus în discutie pe Freud, un nume des mentionat pe parcursul Întalnirilor, discursul oficialului clujean fiind centrat pe dialectica dintre frontierele interioare si cele exterioare. Principala atractie a zilei a constituit-o prezentarea unei emisiuni din cadrul programului Le dessous des Cartes, magazin geopolitic difuzat din 1992 de canalul Arte. Pornind de la cele zece minute de film documentar dedicate chestiunii granitelor Uniunii Europene, Jean-Cristophe Victor, realizatorul si producatorul emisiunii în cauza, a vorbit asistentei despre originea militara a frontierelor. Un discurs lucid, pragmatic, fara decolaje idealizante. Frontierele sunt “institutii politice de baza”, a observat Jean-Cristophe Victor, care pot fi adecvate sau nu realitatilor de pe teren. De pilda, statul irakian, delimitat pe harta de granitele sale, e un construct militar-politic care nu are corespondent într-o natiune, în speta “natiunea irakiana”. La fel, nu exista - si nici nu trebuie sa existe, a precizat Jean-Cristophe Victor - suprapunere perfecta între Uniunea Europeana si Europa, ale carei limite sunt oricum greu de stabilit. In contextul discutiei despre europenitate, tot un construct geopolitic, alcatuit dupa reguli destul de precise, Jean-Cristophe Victor a invocat tarele economice, sociale si politice care, încalcand aceste reguli, fac din Romania si Bulgaria niste tari mai putin calificate la statutul de membre ale comunitatii europene: economiile lor neperformante si coruptia, plus prostul tratament aplicat minoritatii rome, în cazul Romaniei, sau problemele legate de securizarea centralei nucleare de la Kozlodui, în cazul Bulgariei. Cu acelasi ascutit spirit critic, Jean-Cristophe Victor a demontat cateva opinii curente, printre care aceea ca terorismul contemporan s-ar datora unui “soc al civilizatiilor”. Nu exista socuri civilizationale, ci doar socuri politice, a sustinut vorbitorul, iar conflictele au loc, în ultima instanta, din dorinta de putere, nu din cauza ideilor sau credintelor, de orice natura.
Frontierele interioare: definitii, elemente de vocabular; filosofie si psihanaliza
In debutul primei zile de dezbateri efective, discutiile s-au concentrat pe probleme de filosofie a frontierei. Virgil Ciomos, conferentiar la Catedra de Istorie a filosofiei si Logica a Universitatii “Babes-Bolyai”, a vorbit despre perceptia vechilor greci asupra limitei, care a dus la nasterea constiintei tragice. Spre deosebire de elini, al caror univers era repliat asupra lui însusi, romanii au privit frontierele ca pe niste marcaje fluide, penetrabile si într-un sens si în celalalt, viziune mai apropiata de spiritul contemporan, al occidentalului. Alina Ledeanu, directoare a revistei Secolul 21, a constatat existenta mai multor “Europe”, pornind de la raspunsurile primite la un chestionar propus parlamentarilor de la Bruxelles despre sensul si modelul european. Viziunile celor intervievati oscilau între centralism si federalism, de diferite nuante de strictete sau toleranta. Declarandu-se un proeuropean convins si un militant pentru integrarea Elvetiei în Uniunea Europeana, Jean-Fred Bourquin, fost director al Centrului European pentru Cultura, a caracterizat frontierele drept “cicatrici ale istoriei”. Dialogul cu publicul, invitat sa-si spuna si el cuvantul, s-a încins mai ales dupa-amiaza, cand Rita El Khayat, psihanalista de origine marocana, a adus în discutie un subiect extrem de fierbinte: islamul. O religie profund nedemocratica, în opinia Ritei El Khayat, islamul nu are cum fi reformat, caci asta ar însemna sa-i negi fundamentele si, practic, sa-l desfiintezi. Problema principala a acestei religii, a spus vorbitoarea, e cea a femeii, considerata “ontologic” inferioara barbatului. Mai grav e ca, subordonate de veacuri barbatilor, femeile crescute în cultul islamului au ajuns sa interiorizeze “frontiera” care le desparte de restul umanitatii, subapreciindu-se în mod sistematic. Pe un ton mult mai calm, scriitorul Ion Vianu a conturat un profil al “omului nou”. Creatie a regimurilor comuniste, acesta a fost si este în continuare posesorul unui eu scindat, gonflat si arogant în relatie cu cei mai slabi, pe de o parte, si umilit, oprimat, în relatie cu cei mai puternici. Reprezentand pana la un punct un vector de modernizare, mai ales în plan tehnologic, comunismul a fost, în acelasi timp, si un factor de regresie, antrenand la nivelul psihismului colectiv o întoarcere a refulatului, a arhaicitatii - reinstaurand cultul tribal al “sefului”, relatiile primitive de clan s.a.m.d.
...creatie artistica; istorie si geopolitica
Artistii si specialistii invitati sa vorbeasca despre frontierele dintre creator si creatie sau dintre creator si publicul sau nu si-au dezamagit asistenta, oferindu-i un spectacol complet, de sunet, imagine, cuvant. Nicole Foucher, conferentiar de istoria cinematografiei la Universitatea Lumière din Lyon, a ilustrat tematica frontierelor printr-un montaj de secvente din pelicule celebre, iar Jürg Solothurnmann, muzician elvetian, si-a acompaniat interventia, despre relatia dintre muzica “înalta”, elitista, si cea populara, prin compozitiile eclectice ale unui confrate. Caricaturistul Ion Barbu i-a delectat pe participantii la colocviu cu doua filmulete realizate la Petrila, unul inspirat din opera prozatorului I.D. Sarbu, celalalt celebrand un performance al unui grup de poeti romani, care a constat în împanzirea zidurilor cenusii ale orasului cu versuri. Dupa o scurta introducere eseistica, Ruxandra Cesereanu a citit cateva poeme, propunandu-se pe sine ca “studiu de caz”, autoarea celebrand pe loc un fel de autoscopie cu tenta psihanalitica. Gustul pentru spectacular s-a prelungit spre dupa-amiaza, cand Giovanna Tanzarella, delegat general al Fundatiei René Seydoux pentru spatiul mediteranean, a înscenat, în calitate de moderator, un schimb de replici fals belicos, amuzant, între Jean-Cristophe Victor, pe post de carcotas, si ceilalti vorbitori. Jacques Levy, geograf, profesor la Institutul de Stiinte Politice din Paris si coordonatorul revistei Espaces Temps, a convins audienta de relativitatea frontierelor, pe care le-a comparat cu o “baclava” multistratificata. Paul Hermant, fondatorul miscarii Opération Villages Roumains, a insistat la randul sau pentru întelegerea relativizanta a frontierelor, o solutie alternativa la modelul statului-natiune, tot mai putin functional, fiind, în opinia sa, aceea a retelelor dintre comune si orase “înfratite” la distanta, peste granite. Tot un model alternativ, de data însa chiar la spiritul diverselor luari de cuvant din cadrul colocviului, a oferit Jean-Cristophe Victor în interventia sa de final, cand a invocat statismul oriental, drept contrapondere la viziunea dinamica, tipic occidentala, care, ca un fel de primum movens, orienteaza de fapt, de la origini, Întalnirile Europene de la Cluj.
ANNE DE LIGNE*
Europa, intre mit si prezent
Mai întai as dori sa o felicit pe Manuèle Debrinay-Rizos pentru curajul demonstrat în alegerea temei pe care o veti aborda în cadrul acestor întalniri si pentru organizarea acestui eveniment. Sunt fericita ca ma aflu azi aici, chiar daca, vazandu-i pe ilustrii oratori pe care veti avea placerea sa-i ascultati, m-am întrebat care ar putea fi contributia mea, în calitate de reprezentant al Comisiei Europene. Am citit în nota introductiva a programului Întalnirilor acest fragment din LEurope introuvable1: “Esenta culturii occidentale se rezuma la aceasta dorinta de a avea un nume”. Mi-ar placea sa va conving ca nu e vorba doar de asta.
Tema acestor Intalniri este Europa si frontierele sale interioare (nu interne); este vorba, prin urmare, de interiorizare, de a întoarce privirea spre sine, spre Europa launtrica. Astfel, voi începe prin a merge la originile Europei si la episodul “Rapirii Europei” din mitologia greaca, care este mitul fondator al continentului nostru.
Europa, o tanara printesa feniciana, este sedusa de Zeus, zeul zeilor, deghizat în taur; agatandu-i niste ghirlande de coarne, ea se urca pe umerii taurului; acesta intra în apa si începe sa înoate; Europa e cuprinsa de panica vazand cum tarmul se îndeparteaza; taurul o fura si o duce pana în Creta. Acolo ea va naste trei copii. Unul dintre fiii sai, Minos, va crea civilizatia minoica, baza culturii grecesti si, deci, europene. Europa, mama lui Minos, se afla la originea unei civilizatii în care arta si bucuria de a trai au culminat, în care femeile nu erau marginalizate.
Cum s-a ajuns ca partea vestica a imensului continent eurasiatic sa poarte numele acestei fete din Fenicia? De ce si-a dat ea numele Greciei continentale, iar, apoi, Europei actuale?
In secolul V înainte de Christos, Herodot îsi punea deja aceasta întrebare: “Nu pot întelege de ce pamantul, care e unul, are trei nume, toate de femei... Cel mai curios lucru mi se pare faptul ca Europa era de stirpe asiatica si nu a venit niciodata catre acest pamant, pe care grecii îl numesc acum Europa, ci a calatorit numai din Fenicia în Creta si din Creta în Lycia”. Herodot concluziona: “Vom considera ca numele au fost stabilite prin cutuma”. Astazi, pe oamenii care locuiesc partile occidentale ale Eurasiei, geografii si politicienii îi numesc europeni. (Jean Cuisenier)
Etimologia general acceptata a cuvantului Europa este cuvantul semit “ereb”, care ar desemna: locul unde apune soarele. Calatoria mitica a Europei o conduce pe aceasta de pe tarmul orasului Tyr, din Fenicia, tocmai în Creta. Aceasta miscare, care începe dinspre Orient spre Occident, va ajunge în final pana în extrema vestica a continentului nostru, pentru a reveni în prezent în extrema estica, la malul Marii Negre.
O gravura din Renastere o reprezinta pe zeita regina. Pe plan geografic, Europa este un continent sculptural, avand ca matrice Orientul, de la care a mostenit cultura sa greco-iudeo-crestina. Cand urmarim pe harta aceasta silueta, descoperim ca este vorba de un “continent-miracol” si, mai cu seama, de un continent feminin: o peninsula dantelata si irigata, care se bucura de un climat temperat, cu toate natiunile - parti ale corpului sau, carora le-a precedat - situate în apropierea marii, formand un ansamblu. O harta cu frontiere miscatoare, cu silueta umanizata, care îsi manifesta feminitatea, diversitatea si frumusetea. Europa este, prin urmare, corpul elegant, esential si determinant al întregului Spirit european. (Extrase din Christian de Bartillat si Alain Roba)
Europa, mitul de altadata, si Europa, continentul de astazi, doua personalitati complexe si doua vieti framantate, construite din razboi si din pace. Femeia Europa e, de fapt, prima sigla europeana si, alaturi de drapelul albastru cu stele aurii sau de Oda Bucuriei de Beethoven, îsi pastreaza locul integru pe care îl ocupa de 3.500 de ani.
3.500 de ani de radacini comune si de schimburi culturale si politice fecunde, de tezaure istorice comune tuturor cetatenilor europeni.
Dar sa revenim acum la subiectul nostru, la frontierele interioare ale Europei, femeie si/sau continent.
Harta geografica care reprezinta Europa-femeie ilustreaza mai degraba decat niste frontiere interioare un cadru comun, un spatiu deschis tuturor formelor de comunicare: rutiera, fluviala, culturala, spirituala, verbala sau telepatica. Acestea permit circulatia fluxurilor sanguine sau nervoase, în cazul femeii; a informatiei, marfurilor si oamenilor, în cazul continentului.
Rolul frontierelor interioare este tocmai acela de a permite trecerea, mentinand în acelasi timp identitatile. Europenii trec, traverseaza, transgreseaza frontiere în fiecare zi, fara încetare; altfel nu ar exista viata, nu ar exista Europa. Frontiere interioare politice, cand e vorba de extinderea Europei; frontiere geografice, daca vorbim despre comert sau transport; frontiere culturale, în cadrul unei regiuni; frontiere istorice, care unifica, apoi separa; frontiere lingvistice, care supara; frontiere sociale chiar pe strada noastra sau la locul nostru de munca. Iar, daca frontierele marcheaza anumite diferente, tocmai aceste diferente constituie, laolalta, bogatia culturala, istorica, lingvistica, a Uniunii Europene. Scopul e sa atenuam importanta frontierelor, astfel ca ele sa nu devina bariere între oameni, culturi, limbi, istorii, între idei. Frontierele vor fi în primul rand niste semne de recunoastere si de respect, pentru ca tocmai acesta este obiectivul Europei.
Inainte de a încheia, as dori sa mai spun, într-un registru mai concret, ca exista numeroase programe derulate de catre Comisia Europeana, al caror obiectiv este tocmai atenuarea frontierelor interioare, ajutandu-ne sa devenim mai europeni. Voi cita cateva programe:
• programele transfrontaliere, în cadrul carora, de o parte si de alta a frontierelor dintre doua sau mai multe tari, fuzioneaza si sunt girate în comun proiecte de natura socio-economica, turistica, culturala sau care privesc mediul înconjurator;
• programele tematice, în cadrul carora o tara “responsabila de proiect” se asociaza cu una sau mai multe tari europene, în scopul dezvoltarii unui proiect comun. Programele se numesc: Cultura 2000; Media; Life III (pentru mediu); Socrates si Leonardo da Vinci (pentru învatamant si formare); e-TEN (pentru accesul la serviciile publice prin intermediul noilor tehnologii); energie inteligenta; lupta împotriva discriminarii si excluderii; cetatenie; sanatate publica, întreprinderi etc.
Privind înlauntrul nostru, în interior, dincolo de frontierele noastre interioare, dam de sensul vietii noastre, propriu fiecaruia, dar care nu se poate împlini decat daca traversam aceste frontiere!
(Alocutiune rostita în deschiderea Întalnirilor Europene de la Cluj, 20 octombrie 2005)
*coordonator de programe PHARE la Delegatia Comisiei Europene în Romania
JEAN-CHRISTOPHE VICTOR*
Limitele Uniunii Europene
Frontiera este o institutie politica de baza, fara ea nu putem vorbi de societati, schimburi, comert. De-a lungul timpului s-au facut razboaie din cauza acestei linii a frontierei - si asta pentru ca nu exista frontiere naturale, ci numai frontiere militare, care se traduc în forme politice, juridice etc. Frontiera este, asadar, o institutie fundamentala în istoria statelor, desi o natiune poate exista fara un stat: kurzii, palestinienii, tibetanii sunt un exemplu în acest sens. Putem sa ne punem însa întrebari cu privire la situatia inversa: poate exista un stat fara natiune? Aceasta întrebare devine provocatoare daca o aplicam realitatii irakiene: exista un stat irakian, dar exista si o natiune irakiana?
In ultima vreme am asistat la o proliferare a statelor si, în ciuda fenomenului globalizarii, observam multiplicarea frontierelor, iar una dintre frontierele cele mai nete este cea dintre Nord-Sud. Pe de o parte, avem o crestere a numarului de oameni care traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi, iar, pe de alta parte, avem o crestere a bogatiei mondiale. Sunt deschise schimbului trei mari piete: cea a Rusiei, cea a tarilor din Europa de Est si cea a Chinei.
Uniunea Europeana a fost construita tocmai pentru a fi depasite anumite rivalitati. Metoda folosita consta în crearea unor interese între membri, caci ceea ce face statele sa functioneze este interesul, nu moralitatea, chiar daca statul exista pentru a-si proteja cetatenii. Interesul si moralitatea sunt doua lucruri diferite. Lovitura de geniu a Uniunii Europene a fost aceea de a arata ca interesul comun este mult mai puternic decat interesul pe care l-as putea urmari facand un razboi de unul singur.
Dar care sunt limitele largirii Uniunii Europene? Si care este principiul de la baza acestei expansiuni? E vorba de o largire geografica, religioasa, democratica, economica? De exemplu, Turcia candideaza la admiterea în Uniunea Europeana din 1985, dar procesul de integrare înca nu a fost initiat. Exista mai multe contraargumente în acest sens, cum ar fi nerespectarea drepturilor indivizilor sau ale minoritatilor în aceasta tara. Mai trebuie luat în calcul faptul ca, daca ar fi integrata în aceasta structura, Turcia ar deveni cea mai mare tara a Uniunii Europene. In plus, asta ar însemna sa fie acceptata în cadrul Uniunii o tara majoritar musulmana. Integrarea Turciei ar ridica nu doar problema frontierelor Uniunii Europene, ci chiar a naturii sale. Dupa cum a aratat Benjamin Netanyahu, daca integrarea Turciei ar fi posibila, atunci la fel ar fi si cea a Israelului, care are o populatie majoritar europeana, o economie dezvoltata, institutii democratice. Deci, care sunt limitele Uniunii Europene? Dupa ce bariera ideologica între capitalism si comunism a cazut, trebuie sa aflam daca exista limite pentru largirea Europei. Exista tari, printre care si Moldova, ce apartin din punct de vedere geografic Europei, dar nu îndeplinesc conditiile Uniunii Europene. Exista însa tari precum Elvetia, Norvegia, Islanda, care ar putea intra în Uniunea Europeana, dar nu îsi doresc acest lucru. Devine clar, urmarind aceste cazuri, ca Europa nu e Uniunea Europeana si Uniunea Europeana nu e Europa.
Oricum, ideea de frontiera interioara ma duce cu gandul la ceea ce am putea numi “dusmanul interior”. Dupa cum spuneam, în timpul Uniunii Sovietice, ceea ce era perceput ca o amenintare era ideologia acesteia, dar acum adversarul nu mai este o idee, ci pur si simplu Celalalt, si cred ca asta e foarte periculos, deoarece ideea de altul se reconecteaza cu ideea de puritate etnica, favorizand reaparitia nationalismului etnic. Gasesc îngrijorator si felul în care mass-media vehiculeaza aceste tendinte.
(Fragment din conferinta sustinuta în cadrul Întalnirilor Europene, Cluj,
20 octombrie 2005)
Nu e obligatoriu sa existe o coincidenta perfecta între Europa si Uniunea Europeana
D-le Jean-Cristophe Victor, în deschiderea Întalnirilor Europene de la Cluj ne-ati prezentat, printre altele, una dintre emisiunile dvs. din cadrul programului Le dessous des Cartes. In desfasuratorul emisiunilor respective, afisat pentru cateva minute pe ecran, figura si tema Moldovei. Ce credeti, va fi integrata Moldova în Uniunea Europeana?
Nu. Pentru mai multe motive. Trebuie sa integram Romania mai întai, apoi Bulgaria, suntem în negocieri cu Croatia, cu Serbia, se dezbate problema Turciei, deci Moldova nu e în “tren”.
Din cauze economice sau din cauza Rusiei?
Din cauza situatiei economice si pentru ca Rusia se afla înca în Transnistria, si pentru ca trebuie sa integram alte tari. Moldova nu e pe agenda.
Asta ma duce cu gandul la o întrebare pe care singur ati formulat-o mai devreme, cand ne-ati prezentat un scurt film despre problema granitelor europene. Unde e Uniunea Europeana, în opinia dvs.?
Uniunea Europeana nu e exact acolo unde se afla Europa. Cum spuneam mai devreme, nu e obligatoriu sa existe o coincidenta perfecta între Europa si Uniunea Europeana. Acum Uniunea se întinde, între vest si est, în douazeci si cinci de tari, ceea ce înseamna deja un numar mare de tari, iar Romania se va alatura lor, în acest cadru geopolitic, ceea ce e un lucru bun.
Credeti ca Turcia trebuie sa intre în Uniunea Europeana?
E foarte dificil de spus daca trebuie sa integram Turcia, pentru ca, pe de o parte, e o tara foarte importanta, pe de alta parte, în prezent, palmaresul Turciei în privinta respectarii drepturilor civile în continuare nu este îndeajuns de bun - în ceea ce-i priveste pe kurzi, în ceea ce priveste torturile aplicate în armata. Nu e un dosar prea bun în vederea integrarii în Uniunea Europeana, dar, pe de alta parte, cum ziceam, Turcia este o tara foarte importanta, asa ca se discuta daca, tinand cont de performantele ei economice, ea nu ar putea sa se alature Uniunii Europene, poate, în 2015. Vom vedea.
Romania a fost foarte afectata anul acesta de inundatii si toata lumea îsi pune problema schimbarilor climaterice care par sa stea la baza acestor fenomene, ce depasesc, de fapt, frontierele. Ce se întampla cu clima noastra?
Acum suntem siguri ca ea se încalzeste.
Americanii neaga acest fapt.
Da, neaga problema. Ei cred ca ne putem adapta la situatie si ca modificarea actualei conformatii a industriei, pentru a o face mai ecologica, ar duce la scaderea profiturilor. E o problema reala, asadar. Cred ca încalzirea climatului e deja un fapt si ca, din pricina aceasta, ar trebui sa schimbam un anumit set de comportamente, începand de la comportamentul propriu, de la folosirea mai restrictiva a masinilor, la consumul controlat de apa. E o adevarata problema si generatia care vine va trebui sa-i faca fata. Nu suntem destul de atenti cu aceste lucruri. Europenii încearca sa faca ceva în legatura cu asta, dar prea încet, iar americanii sunt si mai înceti. Ei sunt primii consumatori de petrol din lume si tot pe locul întai în topul consumatorilor de apa. Problema însa nu sunt doar Statele Unite, ci si noi. E si problema ta si a mea. Ea tine de modul în care ne purtam. Avem o masina, mergem cu ea, conducem, dar poate ar trebui sa folosim alte mijloace, transportul în comun, de pilda. Adica e nevoie, de asemenea, de o schimbare de mentalitate, de o noua viziune asupra dezvoltarii economice.
*geograf, directorul Laboratorului de studii politice si cartografice (LEPAC), realizatorul si producatorul emisiunii televizate Le dessous des Cartes (Arte), Franta
Interviu realizat de Anca Hatiegan
ALINA LEDEANU*
Valorile europene sunt mult mai interiorizate în Transilvania decat în sud si în Bucuresti
D-na Alina Ledeanu, în conferinta dvs. de ieri, din cadrul Intalnirilor Europene de la Cluj, ati vorbit la un moment dat despre raportul “insularitate-deschidere”, prin prisma caruia a fost alcatuit sumarul unuia din numerele revistei Secolul 21, dedicat Elvetiei. Cum functioneaza acest raport în cazul regiunilor Romaniei? In ce masura credeti ca partea de vest a tarii e - sau e perceputa de catre romani ca fiind - mai “europeana” decat celelalte?
Foarte interesanta întrebare, pentru ca sporeste cu înca o sectiune ceea ce s-a propus prin colocviul de la Cluj. Asa este: cum ne raportam noi la ideea de frontiera între capitala si provincie, daca “provincie” se poate numi Ardealul, parte, pana nu foarte demult, dintr-un imperiu? Din pacate am perceput, înca de prin anii 60, cand am vizitat pentru prima data orase importante din Transilvania, ca ma aflu într-o alta tara. Lucrurile s-au estompat, cred eu, de prin anii 80, cu toata aceasta circulatie a populatiei, cu toata aceasta infuzare, voita de Ceausescu, a unei populatii mai putin instruite - ma refer la moldoveni adusi în Transilvania, la domicilii fortate pentru reprezentantii elitei transilvane în zonele sudice ale tarii sau în Moldova. Interesant mi se pare acum ca, din punctul de vedere al nivelului de viata, al asteptarilor pe care în vest, sau în sud, sau în nord, populatia le are fata de acest standard de viata, diferentele s-au mai estompat. Ceea ce cred ca persista, ca o diferenta înca foarte mare, între vestul tarii, de pilda, fiindca ne aflam la Cluj, si Bucuresti, capitala, si, respectiv, sudul tarii, este un anumit tip de educatie, un anumit mod de a raspunde la asteptarile si provocarile vestului. Fara îndoiala, din acest punct de vedere, Clujul - Transilvania - este mult mai aproape de Occidentul european, nu numai geografic, ci si din punctul de vedere al mentalitatilor. Asa percep eu lucrurile. Daca ma însel, vina este a mea. E adevarat, nu vin foarte des în Ardeal, poate tocmai de aceea aceste diferente mi se par mai vizibile. In sud persista înca o mentalitate balcanica. La Cluj e o anumita urbanitate, valorile europene sunt mult mai interiorizate decat în sud si în Bucuresti. Deci ele vin ca o reactie fireasca, e un raspuns firesc al transilvanenilor la valorile europene: stat de drept, respectul fata de celalalt. Sigur, ramane problema spinoasa a tolerantei, a minoritatilor - extremisti exista, fara îndoiala, dar si o dorinta de a aborda problema în sensul cel mai nobil al termenului, chiar aici, la Cluj, care pe mine ma impresioneaza. O dorinta de a dezbate deschis aceasta chestiune - repet, am întalnit discursuri extremiste si aici, la colocviu. Inevitabil... Dar, pentru ca discutam despre Vest si despre Uniunea Europeana, ca o constructie ce ne va include, mi se pare ca valorile europene, cele stipulate de hulita Constitutie europeana, sunt mult mai interiorizate aici, în Transilvania, cel putin la Cluj, unde am discutat cu studenti, cu oameni din generatia de mijloc. Pe mine m-au impresionat profund.
Dar multi ardeleni, ajunsi în posturi importante la Bucuresti, nu au confirmat sau nu au aratat acolo, cred, ca sunt mai “europeni” decat colegii lor din Regat.
Daca va referiti la oamenii politici, sunt absolut de acord cu dvs. Dar eu ma refer la populatia din Transilvania, la omul care nu e neaparat oportunist, dornic sa ocupe un post, sa obtina imediat si cu orice pret niste avantaje. Da, din pacate, clasa noastra politica e lamentabila, ce sa discutam... Exceptiile sunt rarissime.
Credeti ca e periculoasa dorinta de autonomie a regiunilor, mai cu seama dorinta de autonomie economica?
Sa nu ma întelegeti gresit, nu vreau sa ma eschivez de la un raspuns transant: e o situatie pe care nu o cunosc foarte bine. In general, fiindca vorbim de frontiere, aceste delimitari au foarte multe conotatii negative - ele sunt cele care separa, care accentueaza ceea ce ne desparte si nu ceea ce ar trebui sa ne aduca împreuna într-o serie de eforturi comune, care au darul, cel putin potential, de a avea si rezultate mai puternice si mai favorabile noua, tuturor. In acest context, ma întreb daca aceste autonomii nu sunt în fapt potentiale enclave, potentiale separari, care produc alte brese, alte clivaje, de diverse naturi, adica, daca aceste clivaje, pornind de la nivelul economic, nu atrag si alte clivaje socio-politice importante. Repet, nu stapanesc subiectul. Ar trebui sa aprofundez lucrurile mult mai bine, în toate sensurile, ca sa ma pronunt în deplina cunoastere a lucrurilor.
Invatamantul poate sa faca diferenta
Exista un sentiment de superioritate al ardeleanului fata de locuitorii Vechiului Regat sau/si un complex de inferioritate al regateanului sau moldoveanului fata de ardelean? Or, la fel, putem vorbi de complexe în cazul relatiilor interetnice, mai cu seama aici, în Ardeal?
Eu nu cred asta. Am cunoscut persoane apartinand unor categorii diverse, maghiari, romani, cu pozitii sociale mai importante sau mai modeste. Mi se pare riscanta aceasta generalizare. Cred - si asta am perceput-o mai demult, cum v-am zis, de prin anii 60 - ca a existat o anumita constiinta a ardeleanului, anume a celui din orasele mari ale Ardealului, ca a apartinut unui imperiu. Ma întreb însa, oare ea mai exista la generatiile tinere, la nivelul studentilor? La nivelul generatiei varstnice ea functioneaza clar.
In sate, de pilda, exista o respingere evidenta din partea populatiei romanesti fata de maghiari, fata de germani, fata de tot ceea ce nu era romanesc, pentru ca taranul ardelean a trebuit sa-si apere cu pret greu identitatea, proprietatea. La oras, însa, oamenii au avut o alta sansa - si cred ca asta este explicatia. Oamenii au mers la scoli solide, s-au plasat într-o circulatie a valorilor, într-o anumita situatie economica care i-a privilegiat fata de alta parte a tarii. De aceea, cred ca trebuie facuta o diferenta între satul ardelean si orasul, mai ales orasul mare, din Ardeal. In ceea ce priveste raportarea ardeleanului la conationalul sau din Regat, poate în mediile functionaresti, dar mai ales în mediile intelectuale, exista o anumita stupoare a carturarului scolit în universitatile transilvane, a unor absolventi ai unor licee cu nivel care depasea de multe ori universitatile din restul tarii, fata de conationalul lui. Dupa Marea Unire, cred ca exista un sentiment de frustrare al ardeleanului fata de conationalul sau din Regat, deoarece, desi avea niste elemente care îl plasau undeva mai sus, la nivelul instructiei mai ales, nu avea un acces facil la parghiile de conducere în diverse domenii. Inainte de Unire, pe de alta parte, fara îndoiala ca romanii ardeleni aveau si niste frustrari fata de colegul lor maghiar sau german, privilegiat ca fiind reprezentantul unui imperiu. Dar, cum spuneam, diferentele s-au mai estompat in timp.
Interviu realizat de Anca Hatiegan
*scriitoare, directorul revistei Secolul 21
VIRGIL CIOMOS*
Limite terestre vs. limite ideale
In ceea ce priveste diferenta politica între greci si romani, putem invoca diferenta între emperia si experientia. Grecii nu au avut niciodata un stat, ci doar orase-stat, frontiera terestra ramanand pentru acestia pliata asupra ei însasi. La Platon, lucrurile se schimba: el propune sa ne asumam caracterul non-determinat al frontierei, care e limita dintre interior si exterior, ce poate constitui simbolul unitatii Cetatii. Tocmai de aceea, Platon spune ca cei mai buni oameni politici vor fi recrutati dintre gardieni. Schimbarile care se produc insa între Timeu si Legile, ultimele scrieri ale operei sale, fac ca acelasi termen, khora, care desemna limita terestra, chiar daca nedeterminata si interpretata ca loc simbolic al politicului, sa desemneze, de data aceasta, agora. E o schimbare semnificativa, pentru ca pune problema spatiului public, inteles ca frontiera ideala, fara dimensiune. Acesta e semnul unei deschideri, desi Platon si Aristotel, impartasind aceeasi pozitie, raman fideli opiniei ca 10.000 de cetateni sunt suficienti, numarul acesta desemnand limita civilizatiei grecesti din punct de vedere politic. La romani, lucrurile au stat altfel: ei au transferat civilizatia lor în afara si, în acelasi timp, au adus culturile celorlalti la Roma. Deci, au acceptat schimbul si stranietatea acestui concept - khora -, vazuta ca limita între interior si exterior. Cred ca cel mai dificil pentru omul modern, care trebuie sa ajunga la propria modernitate, este sa accepte ca ceea ce ne este propriu este ceva indeterminat. In interiorul nostru exista o agora libera de orice fel de determinatii, care e sursa oricaror reconfigurari interioare. Inventand Codul civil, romanii au facut ca Roma sa se intinda peste tot.
In modernitate am descoperit ca între trecut si prezent exista un lucru care ne depaseste. Acest lucru nu mai este nici trecutul, nici viitorul, ci posibilul. E un posibil care nu mai e suspendat în ceva ce ne depaseste, ci un posibil care devine concret, iar pentru mine acest “posibil concret” e identic cu nasterea politicului. Suntem într-un spatiu suspendat, liber de toate determinatiile, dar putem decide determinatiile viitorului facând un du-te-vino între trecut si prezent. Insa a ramâne suspendati în acesta pozitie care nu are fundament e dificil. Natiunile se confrunta cu momente de dezechilibru, revenind la radacinile lor premoderne, care tin de figura unui parinte ce nu mai e parintele suspendat, indeterminat, simbolic - nu mai e numele parintelui...
(Fragment din conferinta sustinuta in cadrul Intalnirilor Europene de la Cluj, 21 octombrie 2005)
*conferentiar la Catedra de Istorie a filozofiei si Logica, Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj
RITA EL KHAYAT*
Psihanaliza nu poate fi înmormantata
In conceptia lui Freud, diverselor paliere ale aparatului psihic le corespund grade diferite de realitate. In încercarea de a-l aproxima, opozitia interior-exterior e mai putin concludenta. In ce masura se mai poate vorbi, în acest caz, despre “frontiere interioare”?
Eu cred ca frontierele, în elaborarea psihicului facuta de Freud, sunt foarte interesant gandite. Exista trei instante: Sinele, Eul si Supraeul. Intre ele exista frontiere, iar proba existentei lor consta în faptul ca, atunci cand apare o boala grava, ea împiedica cele trei nivele sa coexiste într-o maniera armonioasa. Melancolia, de exemplu, e o boala care face ca Supraeul sa zdrobeasca Eul si subconstientul. Prin urmare, aceste frontiere explodeaza, se zdruncina, iar Eul nu mai e condus decat de inconstient. Nu mai exista un Eu capabil sa se apere de libido, de fortele vietii etc. Aceasta este o conceptie importanta, care introduce logica în abordarea multor maladii - este trepiedul pe care se sprijina teoriile freudiene. Alaturi de ea se situeaza respectarea unor tabuuri, precum cel al incestului, a carui frontiera nu e niciodata trecuta, e universal si regleaza structurile de înrudire.
Ati vorbit mai devreme, in cadrul colocviului, despre esecul psihanalizei freudiene in lumea islamica. Daca gandirea lui Freud nu se potriveste cu islamul, ce alt tip de gandire s-ar potrivi?
Poate o psihologie neinventata înca... Pe de alta parte, psihologia americana, prin comportamentalism si sistemism, e mult mai functionala în lumea araba. Psihiatrii si psihologii formati în maniera americana au succes. Fac retete... Spre exemplu, daca ai o problema - nu poti dormi, sa spunem -, vei primi un medicament. E o metoda mai “behaviorista”, care se potriveste foarte bine pentru ca se bazeaza pe reeducarea unor comportamente. E eficace, pentru ca se pot reeduca prin intermediul ei inclusiv comportamentele sociale cu care se confrunta psihiatrul sau psihologul, vindecand individul.
Pentru ca pomeneati de Cartea neagra a psihanalizei, mi-am adus aminte ca una dintre acuzele aduse psihanalizei consta in faptul ca ar fi o nesfarsita cautare a timpului pierdut...
Nu cred ca psihanaliza poate fi înmormantata astfel. Ma voi duce la Paris si voi cumpara aceasta publicatie. Sunt psihanalisti care nu vor sa o cumpere, considerand ca singurul lucru la care ar ajuta gestul lor ar fi sa-l faca pe autor sa castige bani. Eu consider ca aceasta este o pozitie infantila. Cred ca trebuie întotdeauna sa fim capabili sa citim tot, pentru a întelege, inclusiv ceea ce este contrar ideilor noastre. Nu cred ca rechizitoriul facut psihanalizei de aceasta carte este valabil. Asta pentru ca, spre exemplu, în lucrurile descoperite la copiii mici, pana la doi ani, si chiar la fat, exista probe care ma pot sustine. Eu însami m-am autopsihanalizat si mi-am retrait nasterea. Nu a fost o halucinatie, ci o investigatie pe care am facut-o împreuna cu unul dintre cei mai mari psihanalisti francezi, unul dintre apropiatii lui Lacan.
A fost sub hipnoza?
Nu. Deloc. El a folosit o alta metoda, care se bazeaza pe contactul cu corpul psihanalistului. A fost extraordinar, pentru ca întoarcerea refulatului s-a realizat într-o maniera vertiginoasa, a fost aproape instantanee. Exista lucruri pe care le-am experimentat în analiza personala si în didactica care sunt atat de clare si puternice, care au schimbat atatea lucruri în mine, încat nu poate fi vorba de sarlatanism. Astfel, de vreme ce exista o capacitate reala de a vindeca si de a întelege relatiile dintre oameni, psihanaliza nu poate disparea. Vor exista, probabil, oameni care vor face alte descoperiri, care vor fi mai adecvate societatilor viitoare.
Adevarata cunoastere a celuilalt e fara concept, dupa cum spunea Lévinas, dar procesul prin care se stabileste vinovatia cuiva e unul bazat pe lege. Cum se confrunta psihanaliza cu acest paradox?
Daca ma întorc la aceasta fraza a lui Lévinas, “adevarata cunoastere e fara concept”, putem spune ca psihanaliza se înradacineaza undeva “dedesubt”, pentru ca ea foloseste concepte vagi. Exista în psihanaliza o biblioteca enorma de carti care nu sunt conceptuale, pentru ca difera de la un individ la altul, se îmbogatesc sau sunt depasite, fara a fi vreodata adunate, ordonate, conceptualizate într-un manual.
Cum se explica fenomenul kamikaze si fenomenul oamenilor-explozibil?
Fenomenul kamikaze e de provenienta japoneza, iar în civilizatia japoneza exista harakiriul, o sinucidere rituala. In ceea ce priveste celalalt fenomen, al teroristilor sinucigasi, psihiatrii nu au înca o explicatie. Eu as spune ca la mijloc e o civilizatie atat de oprimata si de oprimanta, încat nu-i ramane decat sa explodeze. Indivizii în cauza sunt simbolul acestei civilizatii explozive, simbolul si realitatea ei, în acelasi timp. Trecerea de la idee la “încorporare” este motivata de faptul ca aceste persoane devin dupa moarte martiri pentru lumea islamica si de faptul ca, prin moartea aleasa, ele au convingerea ca vor ajunge direct în Paradis, unde îi asteapta toate minunatiile, pentru eternitate. Deci ele se bazeaza pe lucrurile temporale, dar si pe cele escatologice, metafizice, religioase, care privesc lumea de dincolo.
Considerati ca impactul virtualului e unul pozitiv?
Lumea de azi e în curs de a deveni toata virtuala. De exemplu, Internetul, e-mailul formeaza o retea virtuala mondiala, care face ca, în acelasi timp, sa fim în real - eu pot sti cui scriu si cine îmi raspunde -, dar si sa fim cu totul cufundati în virtual. Sunt doar micile caractere care apar pe ecran si care nu au nici o materialitate. Aceasta lume virtuala e o achizitie, o cucerire a postmodernitatii. Este o posibilitate tehnica nemaipomenita, care, ca toate inventiile umane, poate fi nu numai benefica, ci si malefica: avem exemplul energiei nucleare. Atomul este un lucru magnific în medicina nucleara, în terapia tumorilor, în vechea imagerie medicala, dar si-a gasit aplicatii si în bomba atomica. Asta a însemnat 100.000 de morti într-o singura zi. Din acelasi lucru putem face ceva extraordinar sau ceva devastator, iar în domeniul virtualului se întampla la fel. Nebunia umana poate conduce la catastrofe, cand ar putea aduce un aport major umanitatii.
Interviu realizat de Oana Pughineanu
*psihanalist, Maroc
ION VIANU*
Toate dictaturile au fost teatrale
D-le Ion Vianu, participantilor la editia a 7-ea a Intalnirilor Europene de la Cluj le-ati vorbit despre comunism si despre “omul nou”. In prelungirea dezbaterii de ieri, ati fost de acord sa ne oprim la un alt aspect al relatiei dintre individ si societatea totalitara, si anume la problema teatralitatii. Intr-un celebru eseu, intitulat Gandirea captiva, Czeslaw Milosz analizeaza regimurile de “democratie populara” din estul Europei si prin prisma teatralitatii, care, sustine el, a fost altceva decat teatralitatea cotidiana, specifica oricarui tip de societate: a fost un fenomen de masa, care particularizeaza aceste dictaturi.
Toate dictaturile - si dictaturile de dreapta - au fost teatrale. Poate ati vazut filmul unor manifestatii organizate de nazisti pe stadioane - si acolo era o societate a marelui spectacol. Dar comunismul a perfectionat aceste forme de manifestare teatrala. Alaturi de marile spectacole, defilari, spectacole pe stadion, erau organizate tot felul de mici spectacole: sedintele de partid, excluderile, totul era organizat pe scheme dramatice. Oare noi scapam astazi de aceasta teatralitate?
E o intrebare la care voiam sa ajungem. Cum a afectat aceasta duplicitate structura de adancime a omului - daca a afectat-o - pana în zilele noastre?
Imi amintesc ca Milosz vorbeste despre “ketman”. Ce este “ketman”-ul? “Ketman”-ul este o tehnica mintala care a aparut în Persia în vremea cand acolo fusese impus islamul siit si foarte multi oameni, în majoritate intelectuali, cum am spune noi azi, desi probabil ei nu aveau conceptul, continuau sa practice în secret mazdeismul sau zoroastrismul, deci religii mai vechi. Ei au dezvoltat o tehnica pentru a ascunde apartenenta lor - o tehnica a minciunii, a falsului. Insa aceasta dubla constiinta le permitea totusi ca “prima constiinta”, constiinta primara, sa fie conservata, sa fie pastrata. Cu alte cuvinte, sperai ca poti sa continui sa fii zoroastrian, practicand în acelasi timp, pe fata, islamul. Jucai teatru, permanent.
Putem vorbi de o tehnica de rezistenta la opresiune?
E o tehnica de rezistenta, ambigua - evident, nu? E ceea ce noi am trait foarte clar în comunism. Din aceasta pricina am citit cu atata interes cartea lui Milosz, tarziu, dupa ce am emigrat. Ea confirma ceea ce eu traisem efectiv. Ketman avea o parte luminoasa si o parte întunecata, o parte buna si o parte rea. Partea buna era ca puteai sa te agati de anumite idei ale tale si sa perseverezi în ceea ce esti! Orice fiinta tinde sa persevereze în ceea ce este, spune Spinoza. Partea rea era însa ca tu nu mai stiai la un moment dat, exact, care este granita între ce crezi si ce spui si, imperceptibil, erai prins de latura aceasta aparenta sau, daca vrei, aparentul se insinua în sinele tau profund si, pe nesimtite, te trezeai transformat. In al doilea rand, gandirea este facuta si pentru comunicare. Daca comunici neîncetat un mesaj fals, sfarsesti prin a deveni o fiinta factice.
Daca am înteles bine, în viziunea lui Milosz aceasta teatralitate ducea la o forma de complicitate cu regimul.
Fireste. Si atunci, ce e de facut? Ori sa rupi conventia si sa vorbesti adevarat - asta este modalitatea cea mai onorabila, dar si cea mai periculoasa. Eu am trait asa ceva, pentru ca în ultima parte a sederii mele în Romania am iesit la lumina - dar stiind ca voi pleca.
Nu va temeati si de alte posibile urmari cand ati semnat Apelul pentru drepturile omului initiat de Paul Goma în 77?
Ma temeam de urmari, am si avut si anumite lucruri de suferit, dar, pe de alta parte, a fost o bucurie enorma de a iesi din ambiguitate - o placere asa de mare, ca aproape nu mai voiam sa plec.
Intr-un interviu acordat Gabrielei Adamesteanu, vorbind tot despre teatralitatea experimentata sub regimul comunist, d-l Matei Calinescu sustinea ca nu poti trai la modul acesta, teatral, pentru ca omul este programat sa spuna adevarul - ca dovada, testele cu detectorul de minciuni, care arata ca omul este supus unui stres biologic cand nu rosteste adevarul. Si atunci, d-l Matei Calinescu vedea aceasta obligatie la duplicitate ca o forma de tortura.
Omul nu este obligat sa spuna adevarul. Omul poate sa spuna ce vrea -poate sa minta, poate sa si delireze, poate sa fie incoerent, are toate drepturile posibile. Raportandu-te însa la un principiu etic, nu mai poti spune orice. Aici este o hotarare pe care fiecare o ia în forul lui interior. Hotararea de a risca pentru autenticitate. Nici un regim politic, oricat de liber ar fi el, nu te fereste de acest risc.
Atunci teatralitatea sau minciuna devine tortura, cand balansezi între un principiu de conservare si un principiu etic?
Da, minciuna devine tortura, pentru ca, perseverand în ea, dispari, te înstrainezi de tine; dimpotriva, iesind din minciuna iei un risc. Cand adopti o pozitie etica, trebuie sa adopti si primejdiile pe care ea le implica. Invers, lipsa primejdiei anuleaza, într-un fel, caracterul etic al actului.
Credeti ca, dupa caderea regimurilor totalitare, cultura duplicitatii s-a prelungit în tarile ex-comuniste?
Cred ca romanii au facut un pas spre adevar, adica interesul de a minti, de a travesti lucrurile s-a redus. Ideea ca minciuna e regula, iar adevarul exceptia - la asta eram împinsi - s-a epuizat. Dar numai în parte. Pe mine ma indispun în momentul de fata oamenii care fac declaratii foarte pompoase în favoarea liberalismului, a liberalismului conceput, sa zicem, ca “libertarism”, ca ideologie, nu ca doctrina economica, dar care vadit nu cred în ceea ce spun. In mintile noastre exista multe ramasite totalitare: - intoleranta, extremism - cenzurate, considerate mai mult inoportune decat reprobabile. Omul cu adevarat “liberal”, deschis Universului, se formeaza în întalnirea oamenilor si opiniilor. Exista prea putine semne ale acestui proces, desi probabil ca el se desfasoara, în noi, între noi. Discutia ar trebui sa existe nu numai între insi cu pozitii apropiate, cum se întampla.
Dar asta nu se întampla si in Occident, unde exista o cultura mediatica, o cultura a spectacolului, pana la urma?
“Societatea spectacolului” a atins apogeul. Poate va veni o reactie. Oricum, eu cred ca trebuie, în acelasi timp, sa lucrezi cu tine. Sa ajungi la o anumita unitate interioara, una deschisa, dinamica.
Credeti in unitatea fiintei umane?
Da, cred într-o unitate, care se mentine cu efort, ca un adevarat travaliu. Parti din noi asculta de o forta centrifuga; altele vor sa readuca împreuna ce s-a spart. Chiar în operele cele mai fisurate, care exprima sfasierea. In picturile lui Francis Bacon, de pilda, exista un principiu unificator. Chiar în delirurile cele mai fantastice exista sistem. Omul de rand e si el traversat de contradictii, dar o forma, miscatoare, exista.
Sunteti un clasic...
Exista un clasicism peste veacuri, care regaseste unitatea, chiar armonia, în ce a explodat cu un moment mai înainte.
Interviu realizat de Anca Hatiegan
*scriitor, psihiatru
BLANCHE DECOMBAS*
Fetele identitatii
Notiunile de limita si frontiera sunt necesare pentru constructia constiintei de sine. Subiectul trebuie sa se simta separat de celalalt si protejat. Procesul de individuatie primara ocupa primii trei ani de viata, perioada în care copilul trece de la activitati spontane la o conduita organizata. Isi construieste propriul corp, pe care il ia in stapanire in totalitate, în relatie cu obiectele pe baza carora isi formeaza conceptul de permanenta. In acelasi timp, copilul traieste neputinta de a-si realiza intentiile, care îl va împinge, în decursul celui de-al doilea an de viata, la a imita, iar apoi la a se opune. Primele semne identitare: copilul spune “nu” mamei, pentru a-si însusi puterea de interdictie. Aceasta identitate corporala este, de asemenea, una sexuala, ea decurge din identificarile primei copilarii, cele care graviteaza în jurul complexului lui Œdipe.
Dar identitatea copilului se afirma, de asemenea, si ca identitate sociala. “Copilul adaptat” raspunde solicitarilor anturajului, inclusiv prin adoptarea unei identitati imaginare, prin intermediul visului si al jocului, in care se încarneaza atotputernicia lui. Identitate corporala, sexuala, sociala, imaginara... Idealul Eului îsi gaseste originile. Dispersia initiala, disparitatea relativa a idealurilor fac loc unui lung proces de dezvoltare. In aceasta cautare, doua ansambluri evolutive si contradictorii se precipita prin intermediul idealurilor infantile. Primul ansamblu a fost descris de Freud in 1914: “obiectul idealului este de a regasi narcisismul pierdut al copilariei - acela al mamei si al copilului sau”. In acest sens, ceea ce il va face pe copil sa avanseze în decursul dezvoltarii sale va fi in primul rand dorinta de a se întoarce înapoi. El va trebui sa descopere obiecte succesive, substituenti noi pentru a regasi starea afectiva primara. Idealul Eului se contureaza deja în termeni de speranta, de promisiune. Aceasta necesitate a regasirii radacinilor îl impinge pe copil sa se proiecteze în viitor.
Al doilea ansamblu este cel al reprezentarilor parentale sau de alt gen. Copilul se va gasi deci pe un traiect punctat de o serie de rascruci, de alegeri identitare, de contradictii identitare. Acestea vor fi amestecate, reluate, neglijate, sintetizate.
In acelasi timp, intervine si identitatea culturala, care se manifesta diferit in cazul unui tânar plasat în continuitatea traditiilor mediului sau si al unui tânar imigrant, care se gaseste confruntat cu traditii si modele divergente, chiar conflictuale. Adeziunea la normele si valorile grupului de apartenenta este o componenta esentiala în formarea identitatii sociale. Criza identitatii se va agrava de câte ori mesajele primite de la altii vor fi negative, contradictorii sau incoerente. Identitatea poate fi amenintata de devalorizare - putem constata asta, in Franta, în ceea ce ii priveste pe tinerii maghrebieni, proveniti din familii instalate aici de 30 de ani sau mai mult, care se confrunta cu dubla reprezentare a tatalui, cu statut familial valorizat cultural, dar cu statut socio-economic devalorizat în societatea care i-a primit. Modelul propus de catre parinti este infirmat si chiar combatut de noile norme pe care copilul le intalneste la scoala sau pe strada, norme care îl chestioneaza asupra propriei sale familii.
(Fragment din discursul prezentat în cadrul Intâlnirilor Europene, Cluj, 21 octombrie 2005)
*psiholog clinician, Franta
NICOLE FOUCHER*
Un film european este un film care circula
Ce inseamna creatia pentru dumneavoastra?
Creatia trece în act ceea ce simtim nevoia sa facem fiecare dintre noi si se traduce în efortul de a ajunge la un obiect, oricare ar fi acesta, un tablou, un film, o fotografie, care poate spune si arata într-un mod mai deplin ceea ce de obicei spunem sau aratam cu cuvintele noastre. La fel ca si pentru un scriitor care este în curs de a scrie, creatia este materializarea unei nevoi de comunicare, de a spune ceva ce noi credem ca este puternic si important.
Puteti vorbi putin despre relatia arta, mai precis film, si politica? E legitima? Ce o legitimeaza?
Este o întrebare care ma intereseaza mult, pentru ca eu studiez filmul de propaganda. Toate regimurile secolului XX, regimurile totalitare, dar si regimurile democratice, de asemenea, au utilizat mereu cinematograful pentru a-si transmite mesajele. Singura problema importanta este ca, din punct de vedere estetic, unele filme sunt foarte proaste, si nu ma refer la ideologia lor, în timp ce alte filme, care au o ideologie contestabila, sunt facute de creatori veritabili. Tocmai de aceea, cinematograful de propaganda, cinematograful politic, e foarte pasionant ca obiect de studiu... Suntem obligati sa tinem cont, în acelasi timp, de ceea ce vedem, admiram si de ceea ce, în aceste filme, încearca sa ne persuadeze.
Ne-ati aratat un montaj de film care prezinta frontierele. Ati putea da un exemplu pentru lipsa de frontiere?
Este foarte bizar, pentru ca adesea în cinematografie impresia de libertate se datoreaza, într-adevar, unei treceri de frontiere, adesea de la o tara la alta. Intotdeauna se ajunge la capatul voiajului, se ajunge la un moment de trecere. Cred ca este logic, pentru ca e vorba de dualitatea umana a efortului, a stradaniei si a împlinirii stradaniei. Daca nu exista tensiune, nu exista placere.
Poate filmul sa ajute la formarea unei “constiinte” de european?
Evident! Exista programe initiate de instantele europene, dar si de catre cineasti care se considera, înainte de toate, europeni, iar pentru mine multi dintre acesti mari cineasti actuali sunt oameni care au o idee despre om în interiorul Europei si care, chiar cand pleaca din tara lor, pornesc de la cinematografia lor, o fac adesea în directia unui public european. Un cineast nu face un film numai pentru tara lui sau, din ce în ce mai putin, un cineast face un film numai pentru tara lui. In difuzare, dar si în productie, ideea Europei e foarte puternic ancorata. In Franta avem un program foarte interesant, prin care se ruleaza filme ce prezinta realitati foarte diferite tinerilor care nu au plecat niciodata din Franta.
Ce inseamna film european?
Poate nu putem vorbi de un film european, dar cred ca putem lua în discutie filme produse în diferite tari, filme “destinate” Europei. Un exemplu extrem de frapant e cel al cinematografiei britanice, care, de mai bine de 10 ani, este într-un elan deosebit. E un cinema care si-a gasit, prin publicul european, propriul sau public englez. Filmele au un succes enorm în Germania, Norvegia, Franta, dupa care filmul se întoarce în Anglia cu aceasta celebritate. Pentru mine, un film european este un film care circula.
Exista vreo diferenta in tipurile de violenta pe care le prezinta filmele europene si cele americane?
A existat anul trecut la Cannes un film care a prezentat 15 minute un viol si a fost foarte contestat. Totusi, nu e deloc vorba de aceeasi violenta ca în filmele americane. In filmele americane, înainte ca genericul sa se termine, deja vei vedea nu stiu câti morti. Asta nu este deloc ceea ce intereseaza cinematografia franceza, cinematografia europeana. E adevarat ca si ea e strabatuta de o violenta foarte puternica, dar cred ca e violenta lumii... Chiar daca Franta nu e o tara violenta, e o tara în care viata e dificila. Violenta în aceste filme e mai mult interogativa, dupa parerea mea. E mai degraba o interogatie asupra omului si a societatii, decât un fenomen social. Spre exemplu, în Franta femeile pot iesi pe strada fara a fi agresate, si daca filmele prezinta femei agresate, e mai degraba o viziune asupra realitatii, în vreme ce în America chiar asta este realitatea. Regizorii pun în scena o violenta care pleaca din propria lor lume.
Interviu realizat de Oana Pughineanu
*conferentiar, Istoria cinematografiei, Universitatea Lumière Lyon 2, Franta
RUXANDRA CESEREANU*
Menage à trois
Intr-o asemenea discutie nu putem sa facem abstractie de tabúurile societatii si ale mentalitatilor colective, asa cum nu putem sa facem abstractie de tabúurile proprii (avand în vedere o pudoare fiintiala pe care fiecare o controleaza asa cum poate). De asemenea, în discutie intra implicit procesul de mitizare a unei creatii si a creatorului, ori, invers, procesul de demitizare al unei creatii si a creatorului.
Dezbatand frontierele dintre creator si creatia sa, trebuie sa tinem cont de cativa factori: moda (voga) unei perioade culturale, autocenzura pe care un autor poate sa o practice constient sau inconstient si, nu în ultimul rand, frontiera pe care as numi-o cea mai fragila - reactia de narcisism pe care un autor poate sa o aiba fata de opera sa (ajungand chiar la o forma de “mistica” fata de propria creatie) sau, dimpotriva, reactia de nihilism, de renegare a creatiei.
Discutand despre frontierele între creator si creatie - din nou -, nu putem sa facem abstractie de inhibitia începerii unei creatii si a încheierii ei; este un sindrom demiurgic, pe care îl numesc Imitatio Dei.
In cazul frontierelor între creator si public, tinem cont de factori precum: cenzura, moda (voga unui subiect, a unei teme), posibila rezistenta a publicului la tema, efectul de manipulare reciproca existenta între autor si public ori chiar supozitia unui fel de “teologie artistica” (credinta aproape religioasa a autorului în publicul sau si a publicului în autor). Orice creator (narcisiac, în fond) vrea sa fie iubit de publicul sau, iar aceasta iubire poate fi neconditionata sau, dimpotriva, conditionata de o împartasanie; aceasta poate fi dorita atat de autor, de public sau numai de unul din ei. Esential în relatia dintre autor si public este sa se ajunga la o forma de “euharistie” simbolica. Daca aceasta nu se petrece, atunci actul creator, actul artistic contine o forma de ratare, iar autorul risca sa ramana un “autist”.
Discutand despre frontierele între creator si creatie, între creatie si public, dezbatem, de fapt, implicit, asupra unei antropologii fracturate, divizate, cu bariere. Este o antropologie care poate fi contracarata doar de posibilitatea unei antropologii suturate, care sa uneasca creatorul si publicul, creatorul si creatia sa, si sa nu-i desparta.
Creatorul, creatia, publicul alcatuiesc, de fapt, un menage à trois, un triunghi conjugal care comunica aproape corporal - caci exista corpusul artistic al creatorului, cel al creatiei si corpul masificat al publicului.
Nu cred în ideea de liber arbitru în acest menage à trois, ci doar în dependenta a doi dintre parteneri (oricare ar fi ei) fata de cel de-al treilea.
(Text prezentat în cadrul Intalnirilor Europene, Cluj, 22 octombrie 2005)
*scriitoare, redactor la revista Steaua
JÜRG SOLOTHURNMANN*
Vocea umana ramane “crema” muzicii
D-le Jürg Solothurnmann, care e în opinia dvs. legatura dintre muzicalitatea unei limbi si muzica produsa de vorbitorii acelei limbi?
Vorbim despre stiluri sau despre muzica în calitatea ei de limbaj? Pentru ca, daca ne întoarcem la culturile foarte simple, în care oamenii au putine instrumente sau nu au instrumente deloc, toata lumea canta. Iar atunci cand canti, folosesti cuvinte. Inca mai vorbim si azi despre “poezie” si “lirica”. Dar ce e lirica? Termenul vine din limba greaca, de la “lira”, care era un instrument cu coarde, ceea ce ne arata ca la începuturi poezia nu era niciodata doar rostita, ci era întotdeauna cantata. Acum ma intereseaza Kalevala, care e eposul national finlandez. El contine 80.000 de versuri si toate sunt sunet. Limbajul si muzica au fost mereu apropiate, pentru ca a existat mereu cantecul. De fapt, muzica pur instrumentala a aparut mult mai tarziu. Deci, originile cantecului si vorbirii sunt strans înrudite.
Se poate spune ca muzica moderna tinde sa se distanteze de cuvant?
Din cate stim, muzica pur instrumentala exista înca din vremea Evului Mediu, dar muzica vocala a fost întotdeauna mai importanta. In muzica araba, chiar si astazi, piesele pur instrumentale se canta doar în cercuri mici si foarte rafinate de intelectuali. In mod normal însa, muzica înseamna cantaret plus instrumente. De cele mai multe ori, lumea stie doar numele interpretului, nu si pe cele ale instrumentistilor. Asadar, vreau sa spun ca muzica neacompaniata de voce nu e o creatie a epocii moderne. Cu toate astea, e adevarat ca muzica moderna se îndeparteaza partial de cantec. Bineînteles, azi se experimenteaza toate posibilitatile pe care vocea, de asemenea, le exploreaza. Am fost aici acum doi ani, cu un grup al meu, din care facea parte si o vocalista. Ea îsi foloseste vocea ca pe un instrument, nu foloseste cuvinte si scoate sunete de culori si sonoritati extrem de diverse. Vedeti, instrumentele influenteaza întotdeauna vocea, iar vocea influenteaza instrumentele. De pilda, daca ascultati muzica indiana clasica, care e instrumentala în mare parte, lucrul nebunesc pe care o sa-l constatati e ca instrumentistii pot sa execute si vocal, cu nemaipomenita virtuozitate, absolut toate bucatile instrumentale. Cu alte cuvinte, vocea umana ramane “crema” muzicii. Instrumentele vin dupa voce si niciodata nu canti ceva ce nu sta în puterea de interpretare a vocii. Daca vreau sa compun muzica pentru gustul unui numar cat mai mare de oameni, atunci aceasta trebuie sa fie “lirica”, sa fie “cantabila”, pentru ca pana si persoana cea mai lipsita de simt muzical de pe lume canta cand era copil.
Cand elimini cuvintele din muzica, în cazul muzicii instrumentale, nu ramane modelul, pattern-ul limbii vorbite - o anumita combinatie de accente, de ritmuri, sa zicem?
Sa ramanem la vocalista noastra. Atunci cand canta, ea îsi aminteste, evident, modul sau de a vorbi si foloseste silabe, dar numai din gama acelora fara sens, a onomatopeelor. Aceste silabe nu au un continut semantic, asemeni cuvintelor. Cantaretii de jazz recurg foarte des la ele, ca sa sugereze diferite lucruri. Totul se afla în voce. Uneori e ca si cum ai inventa un limbaj imaginar sau ca o muzica imaginara. Muzica moderna le cuprinde pe toate în ziua de azi.
Interviu realizat de Anca Hatiegan
*muzician si muzicolog, Elvetia
PAUL HERMANT*
Ambasadele democratiei locale
Cand, în 1988, presedintele Ceausescu a hotarat sa puna în aplicare planul de sistematizare a localitatilor rurale, ne-am gandit, împreuna cu cativa prieteni, la un raspuns insolit si totalmente nou pe vremea aceea. In masura în care caile institutionale clasice - instantele internationale de tipul relatiilor bilaterale, care reprezentau calea logica de exprimare a unui protest - erau blocate în virtutea respectarii suveranitatii nationale a Romaniei, am decis, pentru a împiedica acest plan, sa facem apel la comunele si colectivitatile locale europene, invitandu-le sa intervina în mod durabil în chestiunile suverane ale Romaniei, prin înfratirea simbolica si unilaterala cu satele amenintate, proiect pe care l-am facut public, cat a fost cu putinta. Aceasta mobilizare internationala “de jos” - care avea sa reuneasca 3.000 de comune din 14 tari -, menita, în principal, sa perturbe cadrele si schemele mentale ale guvernului roman si sa-l împiedice în actiunea sa politica, avea la baza doua principii foarte simple.
Primul principiu: daca o tara e echivalentul tuturor comunelor sale, nu e sigur ca toate comunele sale sunt echivalentul unei tari. In fapt, comunele, între ele, pot foarte bine conveni asupra unor politici care vin în contradictie cu cele ale statului sau care nu sunt sprijinite de el. Ceea ce însemna, în cazul dat, ca protestele lui Ceausescu pe langa autoritati si institutii de referinta, avand la baza acuzatia de ingerinta si atentat la suveranitate, nu aveau nici o sansa de succes: guvernele s-ar fi grabit sa-si decline orice responsabilitate, invocand principiul autonomiei comunale.
Al doilea principiu: nici o tara nu poate declara razboi unor comune. Ceea ce înseamna ca guvernul roman, esuand în demersurile sale pe langa guvernele occidentale, care i-ar fi întors spatele în virtutea principiului numarul 1, s-ar fi trezit în fata a 3.000 de interlocutori municipali diferiti, nelegati între ei prin nici un raport ierarhic si pe care nici o directiva generala nu îi încatusa.
De atunci încoace, aceasta chestiune a frontierelor si a transgresarii lor a ocupat mare parte din campul activitatilor noastre. Mai tarziu, în timpul razboaielor din Iugoslavia, ca raspuns la violarile foarte concrete ale frontierelor comise acolo, ne-am gandit cum ar fi sa instalam în orase din toate regiunile acestei vechi tari ceea ce noi am numit “ambasade ale democratiei locale” prezenta permanenta a oraselor europene, ca Barcelona, Bologna sau Bruxelles, în orase bosniace, croate, sarbesti, macedonene, slovene, care erau înca în razboi, care fusesera sau care urmau sa fie în razboi, prezenta menita sa prezerveze si sa încurajeze pluralismul: pluralismul politic, cultural, confesional, etnic, de orice fel, dar pluralism. Am discutat despre acest proiect cu Consiliul Europei si l-am realizat împreuna. Noi am vazut în acest demers posibilitatea de a lega aceasta zona geografica de Europa, fara îndoiala, dar l-am vazut si ca pe o veritabila inovatie politica în sine. Intrepatrunderile, suprapunerile, ramificatiile deschideau un camp total inedit pentru revizuirea teritoriala si, deci, politica. Acesta a fost momentul în care Consiliul European a început sa se teama. Cu toate astea, proiectul nu e complet mort în prezent, pentru ca orasele continua sa coopereze, însa, din pacate, doar pe o axa strict regionala. Rezulta ca inovatia nu s-a produs si ca problema frontierelor a ramas neatinsa.
Nu am facut, totusi, decat sa reînviem o veche practica, aproape medievala, cand orasele îsi trimiteau, în mod efectiv, ambasade, fapt care ar fi trebuit sa se aplice acestui proiect al comunelor. Cu toate astea, cei care s-au interesat de proiect si s-au inspirat din el au fost, mai degraba, diplomatii de cariera si, în mod particular, trebuie sa spun, spre marea noastra surpriza, Statele Unite si Natiunile Unite. Dar, de cum a reluat pe cont propriu proiectul, primul lucru pe care l-a facut Consiliul Europei a fost sa îi modifice numele, rebotezandu-l Agentii ale democratiei locale si lipsindu-l astfel de încarcatura sa simbolica si totodata de povara responsabilitatii pe care denumirea sa o implica. Ca dovada ca nu e deloc mai simplu sa actualizezi cuvinte a caror utilizare si functie sunt foarte vechi, decat sa adopti cuvinte noi, pentru a numi lucruri noi.
(Fragment din discursul prezentat în cadrul Intalnirilor Europene, Cluj, 22 octombrie 2005)
*Asociatia Causes Communes, fondatorul miscarii Opération Villages Roumains, Belgia
JACQUES LEVY*
Retelele Europei
Nu toate relatiile dintre spatii sunt definite printr-o frontiera, deoarece exista multe relatii între spatii care nu sunt orizontale, ci verticale. Spre exemplu, orasul în care ma plimb nu este identic cu orasul celuilalt. Fiecare îsi construieste orasul în care traieste, iar întrepatrunderea dintre orasele fiecaruia nu este evidenta. Ceea ce putem spune despre oras am putea spune despre toate spatiile în care evoluam. Eu folosesc pentru a exprima acest fapt o metafora: vorbesc de “baclava”, ale carei foi, prin contopire, permit trecerea, pe nesimtite, de la un “nivel” la altul. Cred ca trebuie sa ne reprezentam lucrurile din spatiu ca si cum ar fi dispuse într-o astfel de imensa baclava. Acesta e primul argument pentru faptul ca nu toate relatiile dintre spatii sunt guvernate de notiunea de frontiera.
In ceea ce priveste orizontalitatea, avem situatii cand trecerea unei limite nu înseamna trecerea unei frontiere. Voi da tot exemplul orasului, în special orasul european, unde totul se amesteca: populatiile, functiile... Trecerea de la un cartier la altul nu presupune trecerea unei frontiere, ci trecerea prin tonalitati diferite. Asta demonstreaza ca spatiile nu sunt simple teritorii, ci retele.
Pe de alta parte, exista limite ferme care nu par sa cedeze. Desi exista tot mai putine limite geo-politice în Europa, nu putem ocoli limitele pe care individul le pune între el si mediul înconjurator. Traim, la urma urmei, într-o societate care a inventat individul, aceasta identitate sociala inviolabila, care are suveranitate asupra propriului corp. Nimeni nu are dreptul sa atenteze la corpul acestuia, nici la zona de tampon care îl înconjoara, la spatiul interpersonal. Aceasta este o realitate care s-a accentuat, e vorba de o limita care nu se lasa depasita. Exista un raport între emergenta limitelor individuale si decaderea geo-politicii clasice. Intr-o societate de indivizi nu exista nici un motiv ca statul si rivalitatea între state sa decida asupra destinului lor. Mondializarea este un fenomen economic care face ca, într-un anumit sens, sa traim toti în aceeasi tara. Acesta este o limitare imanenta Uniunii Europene.
Europa s-a creat, în timp, ca un spatiu protejat, în care pot coexista diferente. Europa nu trebuie vazuta ca o alaturare de state strict delimitate, ci ca un spatiu strabatut de retele: de exemplu, cel al manastirilor cisterciene. Istoria ne ofera multe exemple care sustin ideea unei Europe-retea: unul dintre ele este amestecul slav-german, în cursul lungii colonizari germane din secolele XIII-XVIII. Exista o germanitate prezenta chiar si în Romania. Exista chiar si o Europa musulmana - sa ne amintim de tot ceea ce a însemnat Bizantul. Aceste tipuri de “Europe” nu se pot încadra într-o harta care pune accentul pe frontiere. Tocmai de aceea eu fac distinctie între “europenism” si “europenitate”. In primul caz, Europa nu exista ca ceva special, ci este o zona geografica în care coexista mai multe natiuni care vor sa îsi creeze o identitate prin neacceptarea celorlalti, prin violenta. Europenitatea se refera la vointa de a fi european, e o constructie voluntara bazata pe valori si pe autocritica. Doar dorinta de a fi european va defini apartenenta efectiva la Europa. Deci e imposibil sa definim frontierele Europei a priori.
(Fragment din discursul prezentat în cadrul Intalnirilor Europene, Cluj, 22 octombrie 2005)
*geograf, profesor la Institutul de Stiinte Politice - Paris, Franta
JEAN-FRED BOURQUIN*
Europa se construieste prea departe de europeni
D-le Jean-Fred Bourquin, cu ocazia Intalnirilor Europene de la Cluj ati invocat de mai multe ori exemplul elvetian, ca model de multiculturalism. In ce masura credeti ca modelul elvetian poate functiona si în afara frontierelor Elvetiei, în contextul interferentelor lumilor occidentala si musulmana, sa zicem?
Nu, un model national nu poate fi aplicat la o alta natiune in mod neconditionat. Studiul unui sistem politic în care diferentele se articuleaza bine poate fi, în schimb, interesant si inspirator pentru cei sau cele care se confrunta cu problema diversitatii din alte tari. Fiecare natiune are propria sa istorie, raporturile sale de forta, componentele sale culturale, propria logica de func-tionare din punct de vedere politic, social, administrativ. Experientele altor natiuni, conceptiile despre constituirea si organizarea institutiilor dezvoltate în alte contexte sunt utile reflectiei si în cautarea de solutii adaptate la tarile în cauza. De pilda, faptul de a fi vazut Romania inspirandu-se dupa modelul francez în redactarea Constitutiei sale a pus imediat o problema. Franta nu recunoaste prin traditia sa istorica minoritatile. In epoca actuala si în context romanesc, aceasta pozitie este greu de sustinut. Romania a adaptat, prin urmare, modelul constitutional francez, tinand cont de propriile realitati si de faptul ca ne aflam totusi la începutul secolului XXI. Fundamentele federalismului au o functionalitate practica atunci cand se pune problema coabitarii în diversitate (a regiunilor, religiilor, limbilor etc.). Ele nu au nici o ratiune de a exista atunci cand natiunea e compusa dintr-o singura comunitate. In cazul tarilor compuse din doua sau trei entitati, federalismul este, de asemenea, greu de aplicat.
Cum rezista ideea de multiculturalism probelor dure ale realitatii, ca recentele turbulente de la periferia marilor orase ale Frantei?
In cadrul periferiilor a numeroase orase mari din Europa si din lume, asistam la marginalizarea multor persoane, în special a tinerilor. Pluralismul cultural e esentialmente social. Ceea ce vrea sa spuna ca oameni diferiti din punct de vedere cultural coexista în acelasi spatiu, dar nu se simt apartinand în mod real unui ansamblu mai vast, precum orasul, regiunea sau tara. Nu exista pluralism cultural, în sensul în care îl întelegem în mod obisnuit, adica fondat pe respect mutual, bucurandu-se de recunoastere efectiva din partea instantelor economice, sociale, politice si educative. Pe scurt, nu exista pluralism, în sens politic. Periferiile sunt revelatorii disfunctiilor din cadrul societatilor noastre democratice. Constatam ca nu toti cetatenii se bucura de aceleasi conditii sau de aceleasi drepturi. In absenta unui sistem de reguli care sa gestioneze diferentele si sa permita celor interesati sa fie luati în considerare, la fel ca ceilalti membri ai natiunii, aceasta diversitate naste probleme de coabitare, de respectare a regulilor comune, violente reciproce.
Pluralismul cultural nu exista decat în teorie, nu si în practica politica
Care e viziunea europeana asupra culturilor nationale, angrenate în procesul globalizarii?
Culturile nationale au fost adesea instrumentalizate pentru a justifica sau pentru a întretine conflicte în Europa. Constructia europeana si, într-o oarecare masura, mondializarea au condus la întarirea identitatilor regionale si a minoritatilor. Intre cele doua procese se profileaza proiectul unei Europe unite în diversitate. Istoric vorbind, natiunile au jucat deja un rol de recunoastere sau de nerecunoastere a diferentelor culturale. Le-au articulat în diverse maniere. In asta consta bogatia si complexitatea edificiului european. Europa va exista, cu conditia sa îsi integreze mai bine dimensiunile culturale si sa-i atraga mai mult pe cetateni ca participanti la proces. Europa e un formidabil spatiu al interactiunilor culturale, stiintifice, tehnice si filozofice. Aceste interactiuni au facilitat inovatia si progresul în multe domenii. In contextul globalizarii, pe masura ce asistam la distrugerea spatiilor de productie, la disparitia competentelor si, poate, curand, a cercetarii si creatiei, e bine sa ne amintim de acest fantastic potential de reflexie si inventivitate pe care îl poseda Europa si europenii. Mai e nevoie doar ca acestea din urma sa interactioneze de o maniera constructiva si ca noi sa-i recunoastem culturii rolul sau de repunere în chestiune, de ferment si de creativitate.
Dvs. cum interpretati respingerea Constitutiei europene în Franta si Olanda?
Eu vad cel putin trei probleme:
a) Comisia Europeana a subestimat importanta educatiei europenilor. S-a vorbit prea putin, de exemplu, despre rolul unei constitutii, despre coexistenta constitutiilor nationale si europeana, despre ceea ce Constitutia europeana putea sa le aduca europenilor. In loc de asta, a fost facilitat accesul unui numar cat mai mare de persoane la textul Constitutiei. Text prea stufos si complex pentru niste persoane putin familiarizate cu acest gen de literatura, Constitutia le-a parut multora drept excesiv de complicata si periculoasa pentru existenta europenilor.
b) A lipsit o metoda comuna de decizie, pentru diferitele tari membre.
c) In fiecare tara, diversi responsabili politici folosesc un limbaj dublu. Ei se declara europeni, dar adopta atitudini nationaliste, în opozitie cu interesele comunitare. Cum apare o problema, anumiti politicieni o pun pe seama Europei si a Bruxelles-ului. E usor sa faci politica de pe o platforma nationalista, opunandu-te tuturor sau anumitor aspecte comunitare. Politicienii de acest tip speculeaza nemultumirile oamenilor. Proiectul Constitutiei europene e o notiune abstracta. Nu ajunge sa distribui textul si sa organizezi dezbateri între specialisti pe marginea lui.
Aceste trei dimensiuni îmi apar drept trei explicatii pentru respingerea Constitutiei europene în unele tari. La ele se adauga o alta dimensiune. Europa se construieste prea departe de europeni. Acestia nu înteleg ceea ce e pe cale sa se petreaca si care vor fi consecintele în planul vietii lor cotidiene. Tuturor le-ar placea sa primeasca, dand în schimb cat mai putin posibil, sa castige avantaje, fara a-si asuma noi responsabilitati si datorii. Constitutia e o notiune prea abstracta.
Interviu realizat de Anca Hatiegan
* expert international în rezolvarea crizelor si conflictelor, fost director al Centrului European pentru Cultura, Geneva
