Bucurestiul Cultural nr. 3, 22-28 feb. 2005

Fara Autor | 25.02.2005

Pe aceeași temă

Orasul detestat si iubit
Din punct de vedere arhitectonic si edilitar, orasul Bucuresti se prezinta ca o interesanta aberatie. Situat intr-o campie inospitaliera, zguduit iarna de crivat si parjolit vara de calduri sahariene, el nu s-a construit in jurul vreunei forme de relief proeminente si nici pe malul unui rau maiestuos; nici o cetate antica sau medievala n-a reprezentat samburele viitoarei asezari moderne. Inaltata la intamplare de catre turci doar pentru a constitui o etapa necesara in drumul de la Targoviste la Dunare, actuala Capitala a Romaniei n-a fost multa vreme decat o grupare de mahalale traindu-si fiecare viata proprie. Termenul consacrat pentru denumirea orasului trebuie perceput ca un substantiv la plural: exista mai multi "Bucuresti", atatia cate mahalale bucurestene adunate impreuna exista; le lipseste insa acestor aglomerari umane o unitate adanca si perceptibila.
Vechiul Regat avea orase construite concentric, bucurandu-se de o viata si de un stil proprii - indiferent daca ele se numeau Iasi, Braila, Targoviste, Craiova sau Constanta. Pentru a nu mai vorbi de Transilvania, Banat si Bucovina, unde sub forma concentrica s-au sedimentat toate asezarile urbane semnificative. N-a fost insa si cazul Bucurestilor. Daca asa stau lucrurile, ce a facut ca orasul lui Bucur sa ramana Capitala a tuturor romanilor? Dincolo de semnificatia lui economica, industriala si comerciala, care comporta analize separate, nu ar fi exagerat sa afirmam ca Bucurestii sunt astazi rodul unei magii mai degraba culturale. Parca pentru a contracara eficient o carenta istorica grava, o clima oribila si un peisaj dezolant, bucurestenii si-au construit (cu deosebire in ultimele doua secole) o mitologie proprie. Ea nu porneste de la personalitatea vreunui fondator legendar, nici de la regandirea moderna a vreunei cetati stravechi: mitologia bucuresteana s-a format prin contributia constienta a unor scriitori, istorici si ganditori. De la ultimii cronicari intarziati, la inceputul secolului al XIX-lea, continuand cu proza lui Heliade-Radulescu, poeziile lui Anton Pann, romanele "de mistere" de la jumatatea secolului si ajungandu-se la Scrisorile lui Ion Ghica ori proza lui I.L. Caragiale, s-a format, de-a lungul unui singur secol, o "imagine a Bucurestilor" avand fara indoiala legaturi cu realitatea, dar reprezentand deja o hiperrealitate spirituala. Marii scriitori ai secolului urmator, ai secolului al XX-lea, preluau entitatea numita "Bucuresti" ca pe o mostenire deja constituita si o imbogateau spectaculos. Atractia pentru Bucuresti devine, treptat, aproape maladiva si se insinueaza mai ales in constiinta prozatorilor: fie ca ei venereaza orasul (ca Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu ori Mateiu Caragiale), fie ca se complac in a-l blestema (Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu si Ionel Teodoreanu), nimeni nu-i ramane indiferent si nu se sustrage magiei colective. La 1940, "figura bucuresteana" se afla deja inscrisa in proza romaneasca de fictiune; unii dintre cei mai buni prozatori contemporani au speculat aceasta "figura" chiar si in conditiile vitrege ale realismului socialist.
A defini semnificatia completa a mitului bucurestean - iata un proiect excesiv de amplu. Sa spunem doar ca, in acest oras extrem de intins, pe langa valahii si tiganii locali, si-au dat intalnire oameni sositi din cele patru vanturi: sarbi si bulgari fugiti din calea turcilor, greci si armeni care si-au cautat aici norocul, evrei veniti din Galitia, unguri si nemti veniti din Ardeal, apoi italieni, francezi, rusi, polonezi etc., plecati din tarile lor din cauza mizeriei sau a persecutiilor politice; odata ajunsi pe malurile Dambovitei, s-au fixat aici ca pe un taram al fagaduintei. Intr-adevar, "cine bea nu se mai duce", cu toata ca apa Dambovitei este imbuvabila. Doar toleranta reciproca si interesul real pentru Celalalt au putut amesteca populatii atat de diverse. Bucurestii - simpaticul cazan unde s-au imbinat popoarele si rasele, mai mult decat in alt colt al Romaniei. Mitologia bucuresteana incepe cu aceasta prima pagina.
Este insa doar o prima pagina, pentru ca mitologia bucuresteana reprezinta o carte ce se scrie sub ochii nostri.

Mihai Zamfir


Artefapte
F.A.Q. about Steve the Great, galeria Hart, str. Mihai Eminescu 103 - 105,
dec. 2004 - feb. 2005

Banc sau blasfemie, expozitia F.A.Q. about Steve the Great (galeria Hart, str. Mihai Eminescu 105-107, decembrie 2004 - februarie 2005) a starnit previzibile reactii de respingere, de la Vadim Tudor la Iustin Marchis, de la Adevarul la Gardianul. Subiectul este Stefan cel Mare, ce sufera, pare-se, de mitologizare. Dumitru Gorzo il trateaza in falsa Statuie ecvestra din care a mai ramas doar bustul din fibra de sticla al unui personaj multicultural, un negru cu mustata si par blond, cu unghii date cu oja si sani proeminenti intr-un tricou de "marinel", purtand coroana tiganeasca si deseland un cal verde pictat pe podea, a carui anatomie este descrisa meticulos in limba engleza. Alaturi, Alina Buga plaseaza Sabia de rahat si zaharicale turcesti, iar Suzana Dan un gheridon pe care se afla, in trei casete, aceeasi prezumtiva moasca (sa fie acesta singularul de la moaste?!), copiata ca un martisor in serie mica, respectiv Sfantul deget mic de la mana stanga a lui Stefan cel Mare. Sabina Spatariu a crosetat pentru o momaie (Moldova Plaier, adica plaies) o haina si itari de lana si l-a inarmat cu o cracana subtire tinuta pe umar: batul de scos ochii. Sorin Tara impanzeste peretii galeriei cu desene si inscriptii obscenoide in care ortodoxia, Romania si Stefan cel Mare se intrepatrund pervers, in timp ce Alina Buga invita vizitatorul, chiar de la intrare, intr-o buda cu doua locuri al carei tron este perforat, valentinian, sub forma a doua inimi, trimitere probabila la domnul cel iubet (si nu doar Mare si Sfant) al Moldovei.
Puerila, convingerea generala ca aceste lucrari ar putea sa dauneze spiritului national oblitereaza rostul si sensul cultural al blasfemiei intr-o civilizatie. In blasfemie, atractia este data de tensiunea dintre comensurabilitate (prezenta, evidenta reperului subminat) si incomensurabilitate (abisul rastalmacirii, al asociatiilor degradante). "Miracolul" blasfemiei sta in capacitatea ei de a se dovedi doar fals imprevizibila, ca si cum ar fi haladuit in mintea fiecaruia chiar inainte de a fi fost articulata de operatorul blasfemic, cel exilat - psihanalizabil - in marginalitate. Ca orice subversiune benigna ce se raporteaza exclusiv la un dat prealabil, blasfemia este esentialmente conservatoare. Un joc secund necritic, ea proclama preeminenta motivului subminat si se supune autoritatii acestuia, de care depinde prin chiar natura ei. Perpetuand ordinea existenta prin reafirmarea reperelor, blasfemia ofera iluzia libertatii intr-un sistem gestionat de coduri putine, dar stricte. Blasfemia ramane o revelatie, chiar daca una descendenta (ne coboara pe noi in noi insine, ceea ce nu este chiar nimic), si nu ascendenta, precum aceea religioasa.
De mai multa vreme blasfemia este centrala in civilizatia noastra, marcata de o recrudescenta a experientei religioase. Cel mai bun seismograf al psihicului colectiv, arta a resimtit aceasta tendinta inca din anii 70. Tentatia blasfemiei (si, concomitent, revelatia religiosului) apare deja in crucile fesiforme ale lui Horia Bernea, dar si in falnicul falic al coloanelor de chilie de mai tarziu, in nudul inserat in cadru monastic ori in umedul vulvar al Praporilor consacrarii sale. Nu numai in seria Masculin-feminin, Ion Grigorescu, eminenta inaparenta a neo-ortodoxismului, a legat exhibitionismul si tehnicile meditative de practici sacrificiale in care trupul, sexul si prescura se impreunau pe altarul sinelui exasperat de perspective soteriologice obscure. Cat despre Zidaru, cel mai activ si scandalos artist ortodoxist, nu se poate vorbi fara a face apel la problema blasfemiei, de la totemicul Prunc rastignit pe trupul mamei al inceputurilor, pana la Sfantul Gheorghe omorand balaurul de mai tarziu, un imens falus de lemn intors castrator asupra sa, asupra balaurului dinauntru. In raport cu acestia, hartistii care F.A.Q. about Steve the Great par - si sunt - doar niste inofensivi fanfaroni.
Blasfemia a fost camuflajul, dar si vehiculul unei cautari care, in timp, s-a consolidat ideologic. Si acum, expozitia blasfemica de la Hart nu este decat o alta manifestare ce conserva si propaga mitul domnitorului moldovean. Coborandu-l in josnicul nostru, ni-l face si mai apropiat decat l-ar face propaganda oficiala. Stefan-cel-Mare-si-Sfant-de-Ras ramane o reala poveste de succes locala. Nu trebuie uitat ca Republica Moldova aproape si l-a insusit unilateral ca erou national. Recuperarea lui pompoasa de catre guvernantii romani va fi, cel mai probabil, continuata de puterea actuala, mult mai interesata de rolul Romaniei in aceasta zona decat cea precedenta. Eroii comuni sustin idealuri comune, iar noul cult al domnitorului moldovean este puntea pe care se intalnesc retorica nationala si cea religioasa, cu un impact tot mai mare asupra psihicului colectiv, intr-un moment in care gaunosenia politicului si inapetenta innascuta pentru civism (in sensul ong-ist al cuvantului) tine romanul in culcusul cald al paseismului, aerisit doar de belferism sau blasfemie.
Deconstruirea in ultimul timp a staturii mitice a lui Eminescu, vizibila si in derizoriul sarbatoririi sale, e direct proportionala cu hipertrofierea figurii lui Stefan cel Mare. Este o tendinta de a-l inlocui pe Eminescu ca model central al "eroului national" cu Stefan cel Mare, ceea ce presupune inlocuirea mitului (modern, capitalist) al performantei culturale si intelectuale, cu idealul (pre-modern, feudal) al performantei militare si religioase.
Maximalismul modelului eminescian a devenit in fapt incomprehensibil intr-o societate tot mai de-culturata, in care succesul social nu mai trece obligatoriu prin filtrul competentei intelectuale, in timp ce Stefan cel Mare - adesea nedrept, siret, violent - se impune ca un mit identitar mai potrivit, un erou de cartier de talie istorica ale carui ambitii sunt usor de inteles pentru un public magnetizat de tot felul de Becali si Sechelarii (care de altfel si-au facut un idol explicit din domnitor). Eminescu (cu firea sa defetista, tragica) nu poate sa se erijeze in figura paterna ravnita intotdeauna de o societate infantilizata, pe cand Stefan cel Mare este modelul combativ ideal, chiar si pentru hartistii in cauza, prinsi sub tutela celui pe care il alinta "Steve the Great", si ale carui fapte de arme incearca sa le echivaleze cu fapte de arte.
Impunerea lui Stefan cel Mare ca idol national reflecta necesitatea unui nou pact al romanilor cu istoria, infuzarea unui dram de eroism pre-modern acum, in zorii tulburi ai unui capitalism salbatic, feudal. Inainte de 89, Eminescu era idolul de biblioteca al unor vremuri economiceste si politiceste moarte. Stefan cel Mare este idolul unor vremuri vii, sereliste si talk-show-iste. El poate fi modelul tuturor derbedeilor versati in abuzuri, dar si al oricarui roman care vrea sa razbeasca, sa faca istorie intr-un loc ingust si stramtorat, chiar daca nu are geniul si cultura unui Eminescu.
Asta vor chiar si artistii care "F.A.Q. about" el. Nu intamplator unii dintre ei apartin grupului - acum dizolvat - Rostopasca, ultima incercare memorabila de succes colectiv in arta autohtona. Singurul manifest nescris al acestui grup poate fi citit in aceasta expozitie: prin verva conservatoare a blasfemiei se intrevede cu precizie filigranul consumului, distrugerea ideii de arta critica prin simularea militantismului. Este o dureroasa pledoarie pentru divertisment: artistii critica pentru a amuza si amuza pentru a castiga bani. Critica este doar un instrument, nu scop. Astfel este compromisa si adusa la locul ei intreaga tendinta critica din arta romaneasca a ultimului deceniu. Criticismul ritual si "eroic" al unor Perjovschi, al grupurilor subReal (Dan Mihaltianu, Calin Dan, Iosif Kiraly) sau Euroartist S.R.L. (Olimpiu Bandalac si Teodor Graur) se vadeste a fi un simplu instrumentalism dictat de paradigma curenta a ideologiei culturale consumiste. Inscrierea lor in modelul corporatist oferit recent de catre MNAC (Muzeul Nastase pentru Arta Contemporana) avea nevoie si de acest revelator de la galeria Hart, unde artisti mai tineri si mai lipsiti de scrupule insceneaza acelasi teatru al divertismentului critic pentru a-si consolida si ei un loc pe piata. Steve, fa-te ca te bati!

Erwin Kessler

MONA MUSCA, ministrul Culturii si Cultelor
Un Bucuresti care intra in UE

Teste pentru oamenii politici

S-a gandit oare vreodata Mona, in copilarie, ca ar putea sa ajunga ministrul Culturii?
Nu, categoric nu. Pana pe la vreo 7-8 ani mi-am dorit sa ajung vanzatoare intr-o cofetarie; mama mea facea prajituri foarte bune, dar mie-mi placeau cele de cofetarie. Pe urma m-am apucat de citit si am vrut sa ma fac bibliotecara. Si la noi acasa, si la bunici era biblioteca, dar ce vazusem eu in biblioteca din Timisoara mi s-a parut formidabil. Iar mai tarziu, am vrut sa ma duc la teatru. Am dat admiterea la Scoala Populara de Arta, am si reusit prima si eram mare recitatoare. Cat am fost studenta am prezentat la Casa de Cultura a Studentilor, pe langa recitari, si spectacolele Sfintilor (cei care au devenit mai tarziu Phoenix, Covaci & comp.). Am fost la clasa speciala de matematica, mi-au placut matematica si fizica, dar, de iubit, iubeam literele. Si in ultimul moment am avut curajul sa fac ceea ce am vrut eu, si nu ceea ce ar fi dorit parintii. Am facut Filologia cu mare placere, ca pe o pasiune.
Vazand capacitatea de comunicare si simpatia pe care Mona Musca o transmite chiar si in zona cea mai reticenta a societatii civile (cea a presei), m-am intrebat ce insusiri are, spre deosebire de colegii ei din politica. Poate un mai mare interes fata de oameni?
Da, asta e important in politica. Daca nu te intereseaza oamenii, n-are nici un sens sa faci politica.
De ce credeti ca majoritatea politicienilor nu sunt simpatizati?
Pentru ca dinspre partea politica nu vine prea mult bine spre oameni. Si atunci, e firesc ca tot ce tine de politica - Guvern, Parlament, administratie publica centrala, locala - sa se situeze jos, sau chiar foarte jos, in sondajele de opinie. Foarte putina lume are incredere in oamenii si in institutiile respective. Eu am ajuns la cateva concluzii foarte simple. Primul test pentru un om politic bun este sa doreasca sa fie in serviciul celorlalti. Ii mai trebuie si multa munca, parteneriate, perseverenta, ingeniozitate (sa schimbe tactica si strategia in ultima clipa, incercand pe alta cale ceea ce n-a reusit pe prima varianta). Si mult optimism. Daca nu esti optimist si nu crezi ca poti sa treci prin zid ca sa reusesti, ceilalti te infrang foarte usor. Optimismul este cel mai important ingredient in felul de a fi al unui om politic, dar la fel de importanta e sinceritatea. Cand m-a auzit spunand ca eu cred ca succesul unui om politic e sinceritatea, Paul Grigoriu mi-a spus: "D-na Musca, daca oamenii politici sunt sinceri si spun ce gandesc, nu-i mai voteaza nimeni!". Eu raman la concluzia ca nu suntem nici actori atat de buni, nici atat de priceputi, de frumosi, de destepti cum ne credem. Si atunci singura cale pentru a ajunge la oameni este sinceritatea. Daca esti sincer, imediat se deschid portile, primesti informatii si reusesti sa faci ceea ce trebuie pentru ceilalti (si nu pentru tine), pentru partidul tau sau pentru guvernul din care faci parte. Atunci cand nu stiu ceva, n-am nici o jena sa spun: "nu stiu, lasati-ma sa ma interesez". Mi se pare normal sa nu stiu multe lucruri, prefer sa-i dau omului o informatie verificata cu cei care se pricep mai bine decat mine in domeniu. Daca ii dau o informatie grevata de incompetenta, el pierde, eu castig pe moment, dar, pe termen lung, pierd. Cred ca perseverenta, optimismul si sinceritatea m-au facut sa colaborez foarte bine cu societatea civila. Har Domnului, am trecut pana acum vreo sase proiecte de legi, dintre care cinci in opozitie, dar n-as fi reusit acest lucru daca n-as fi avut deschidere spre societatea civila - un partener foarte bun. Toate proiectele mele au fost in parteneriat cu organizatii neguvernamentale cu buna expertiza pe libertatea de exprimare, pe violenta in familie, pe pensii s.a. Si nu m-am jenat niciodata sa-i consult, pana cand m-am lamurit exact despre ce este vorba. Si pe urma o parte din ei m-au insotit in sustinerea in Parlament. Sunt singurul parlamentar care mergea cu un grup de zece persoane la orice proiect de lege pentru a ma sustine si am impus comisiilor in care mi-am sustinut proiectele de lege (Comisia de cultura, Comisia juridica, Comisia pentru drepturile omului) sa-i accepte pe partenerii mei cu drepturi egale de a comenta, de a interveni - sigur, mai putin votul. Cred ca daca fiecare parlamentar ar face acest lucru, legile ar fi mai bune, iar ei ar fi mai bine informati si mai de folos celor din jur, Parlamentul ar fi mai eficient si legatura, obligatorie, intre societatea civila, lumea politica si Parlament ar fi benefica pentru toti.

Despre Fondul National Cultural, institutie cu personalitate juridical

Ati apucat sa treceti vreo lege de cand sunteti ministru?

Sunt primul ministru care a trecut prin guvern o noua organigrama. Daca vrei sa ai eficienta, primul lucru pe care trebuie sa il faci este sa te organizezi. Al doilea lucru, inca si mai important, vizeaza reforma finantarii proiectelor si programelor culturale. Ea a pornit din dorinta de transparenta in finantare, de corectitudine in evaluarea si selectarea proiectelor si programelor, din dorinta de a indeparta orice posibilitate ca ministrul sau cineva din minister sa mai faca finantari pe coltul mesei, asa cum s-a intamplat pana acum. E vorba de Fondul Cultural National, care-si trage sursele financiare din mai multe directii, la care adaugam partea din buget care revine Ministerului Culturii pentru finantare de proiecte si programe culturale. Se aduna toate la un loc in cadrul unei noi institutii care se numeste Fondul Cultural National, institutie cu personalitate juridica in afara Ministerului Culturii, dar in subordonarea Ministerului Culturii. Legea exista deja, acum trece prin Parlament legea de aprobare a ordonantei respective. Vor fi la date fixe trei sesiuni anuale, in care institutiile publice, persoanele juridice, persoanele private, asociatiile, organizatiile neguvernamentale isi vor prezenta proiectele si programele culturale. Se judeca proiectul de catre comisiile pe domeniul respectiv si sunt convinsa ca in felul acesta, chiar daca nu eliminam subiectivismul - evaluarea unui proiect cultural e oarecum subiectiva -, cel putin cream conditii pentru ca acest subiectivism sa fie redus. O sa avem grija sa alcatuim comisiile din oameni deasupra oricaror dubii si din punct de vedere profesional, si din punct de vedere al moralitatii (ma refer la conflictul de interese). Prima sesiune va fi in iunie, pentru ca in iunie va intra in actiune Fondul National Cultural. In fruntea acestei institutii nu va fi un om de cultura, trebuie gasit un manager foarte bun (finantist, jurist), care sa chiverniseasca foarte corect banul public. Pentru evaluarea proiectelor si a programelor culturale vor fi comisiile formate din "nemuritori" - oameni de cultura care pot judeca la cel mai inalt standard proiectele respective.

Publicul este tinta

Si "nemuritorii" sunt subiectivi!

Si nemuritorii sunt subiectivi, dar evaluarea unui produs cultural nu trebuie s-o faca, Doamne pazeste, un ministru sau un functionar public. Evaluarea trebuie sa se faca intre egali, oameni din societatea civila, nu functionari din minister. Cam la doi ani comisia se va schimba. Cei din comisie nu-si vor putea da finantari nici lor, nici institutiilor din care provin sau cu care au avut vreodata de-a face.
Dar nu este normal?
E foarte normal, numai ca eu am dat aici peste un regulament al fostei comisii pentru subventia pentru carte in care se spunea ca membrii comisiei pot sa-si subventioneze carti: nu mai mult de doua, dar doua carti pot. Erau absolut in legalitate si in conflict de interese. Groaznic! Cei care fac parte din comisie nu vor mai fi deci subventionati. Chiar ma gandesc sa se precizeze in regulament ca nu vor fi subventionati nu numai atunci cand fac parte din comisie, dar nici in anul urmator. Pentru unele proiecte se va aplica aici, pentru achizitia de carte in biblioteci, insa, vor aplica la minister. Comanda de carte nu e acolo, acolo e concurs, e competitie. Nici aceste comenzi de carti pentru biblioteci nu le vom mai face ca pana acum. De acum inainte se editeaza numai acele reviste care au intr-adevar public pe segmentul lor. Subventia de carte sau de publicatie nu trebuie sa tina cont de editor sau de redactia respectiva, ci de cititor. Se subventioneaza pentru ca cititorul sa poata cumpara o carte, o revista mai ieftin. Cei care vin la aceste concursuri la Fondul Cultural National trebuie sa vina cu o parte din bani "de acasa", cu alte cuvinte, noi ii sprijinim cu o conditie: sa vedem ca interesul lor pentru proiectul acela e atat de mare incat au facut si ei rost de o parte din fonduri. Atat subventia, cat si tot ce se intampla in Ministerul Culturii trebuie sa aiba ca tinta precisa publicul. Pe mine ma intereseaza ca din tot ceea ce face Ministerul Culturii sa castige, in primul rand, publicul, in al doilea rand, creatorii. Este o institutie publica si functioneaza pe bani publici. De multe ori, au fost dati bani pentru imaginea guvernului, a unui ministru, a unui prim-ministru s.a. Asta nu se va mai intampla, cel putin atat cat voi fi eu in aceasta umila functie de administrator al banului public pe cultura.

Buget de 0,15%

Publicatiile, care in trecut beneficiau de o suma mai mare sau mai mica de la Ministerul Culturii, apar deja. Asa se intampla si in anii trecuti. De abia in august se primea bugetul, de-abia in septembrie, octombrie incepeau sa primeasca bani. Daca primeau. Va fi la fel si acum? Publicatiile sar in gol, fara plasa dedesubt. S-ar putea sa nu primeasca subventie, deci costurile au sa le suporte integral?

Stiti ca noi functionam pe bugetul fostului guvern, care, apropo, este un buget de 0,15%. In general, pentru a functiona bine cultura intr-o tara, e nevoie de minimum 1% din PIB. Guvernele foarte zgarcite dau 0,30%. E un studiu facut de altii, nu-mi apartine mie. Ca sa functioneze in folosul publicului, cultura are nevoie de 1% din PIB. Exista insa si tari care inteleg foarte bine ce inseamna cultura pentru identitatea si memoria unui popor si dau 2% din PIB. Ei bine, noi avem 0,15%.
Acesta este de obicei bugetul Ministerului Culturii?
Nu. Pana in 2000, a fost bugetul si mai mare decat atat. Din 2000 incoace a fost cel mai mic buget pe care l-a avut cultura in Romania. Si, din an in an, tot mai mic, daca socotesti si inflatia, si toate celelalte. A fost si o mare lipsa de transparenta in cheltuirea banului public, pentru ca de foarte multe ori Ministerul Culturii a apelat la rezerva bugetara a guvernului, din care a luat, cat credeti?, 30%. In situatia asta eu nu pot sa cred decat un lucru: ori ca nu stiu sa faca un buget, ceea ce este grav, in patru ani ar fi trebuit sa invete, ori era intentionat facut asa, pentru lipsa de transparenta. Si pentru ce-au luat din rezerva bugetara? Pentru tot felul de evenimente care i-au pus intr-o lumina buna pe guvernanti, acoperite uneori si de necesitatile firesti ale culturii. Dar sa revin la intrebare. Am de gand sa chem cate un reprezentant de la fiecare publicatie finantata pana acum de Ministerul Culturii, dar vreau sa-i chem si pe cei care n-au fost pana acum finantati. O sa facem o discutie civilizata si o sa le cerem fiecaruia anumite date din care sa ne putem da seama exact care este beneficiul publicului in raport cu publicatia respectiva. Vreau sa fac aceasta intalnire, la sfarsitul lunii februarie, la inceputul lunii martie, ca sa nu stea oamenii cu sufletul la gura, si o sa dam un punctaj in functie de care acele publicatii vor putea aplica pentru subventie.

Nu-i uitam nici pe creatori

Sa revenim la legile facute de dvs.
Am trecut prin guvern o alta lege prin care am infiintat un centru de cercetari pe teme culturale, pentru ca noi nu avem nici un fel de informatii in legatura cu piata culturii, ce vrea publicul, cum sa ne orientam strategia. Noi am facut o strategie pe care am prezentat-o ambasadorilor tarilor din UE, dar trebuie sa verificam daca ceea ce am gandit noi impreuna cu parteneri de-ai nostri e corect sau nu.
Verificati si din ce traiesc artistii.
Pentru creatori avem acum in Parlament un proiect de lege. Din, pacate el se va putea aplica abia de la inceptul lui 2006, pentru ca nu avem inca la ora actuala o situatie exacta a tuturor interpretilor, artistilor. Unii au carte de munca, altii au devenit independenti s.a. Vom cere si ajutorul Ministerului Muncii, ca dupa aceea sa putem sa-i sprijinim prin intermediul acelei legi care vizeaza indemnizatii pentru artistii si interpretii independenti. Exista si o alta lege pentru ei, e vorba de indemnizatia de merit, unde sunt cuprinsi mai multi artisti, si acea lista poate fi in continuare completata. Din pacate, bugetul e asa de mic, incat e foarte greu sa faci ceea ce de fapt ar trebui sa faci in Ministerul Culturii.
Mai ales ca toata lumea asteapta de la noul guvern!
E firesc sa astepte. Si eu, ca persoana privata, astept foarte multe de la autoritati. Sigur ca e bine sa incepi sa prinzi si tu putere de unul singur, dar pana la urma majoritatea celor de varsta mea suntem crescuti intr-un regim care ne-a invatat nu sa ne luptam singuri, ci sa primim.

Intoarcerea tineretului spre cultura

Raspundeti de un minister in care, dupa modelul european, cultura este subventionata prin banul public. Institutiile si creatorii sunt sprijiniti de fonduri centrale, locale, europene. Modelul american merge pe subventia privata.
As fi preferat modelul american, dar, din pacate, pentru asta e nevoie de o societate foarte dezvoltata, si din punct de vedere economic, si din punct de vedere al mentalitatilor.
Incerc in continuare sa pun in practica parteneriatul local/central, si mai ales parteneriatul public/privat. Am mare incredere ca oamenii de afaceri vor intelege cat de importanta este cultura in portofoliul lor. Fiecare firma, fiecare om de afaceri are in portofoliul lui o componenta culturala, care ii poate da vizibilitate, publicitate, onorabilitate. Ei bine, am discutat cu mai multe firme mari, multinationale si cu firme romanesti, care de-abia asteapta un asemenea parteneriat. Si sunt convinsa ca pe proiectele mari vizate de Ministerul Culturii vom avea parteneri si din tara, si din strainatate (ma refer la alte tari unde exista romani cu posibilitati...). Sa dotezi bibliotecile din Romania, sa finalizezi Biblioteca Nationala si sa intorci lumea spre lectura sper ca va convinge. Unul dintre proiectele mari la care tin foarte mult este acela privind intoarcerea tineretului spre lectura.
El are trei componente. Prima este finalizarea, modernizarea si informatizarea Bibliotecii Nationale. A doua componenta vizeaza toate bibliotecile din tara, care trebuie dotate cu carti, cu calculatoare, devenind centrul de informare pentru comunitatea respectiva, biblioteci vii, nu moarte. Sunt convinsa ca voi reusi sa le pun unele cu altele in retea. Am tras deja un fir de finantare de la Banca Mondiala pe aceasta tema si 300 de biblioteci vor fi informatizate. Daca acest proiect reuseste si vom fi parteneri de incredere vom purcede si la celelalte biblioteci. A treia componenta a acestui proiect de anvergura nationala vizeaza o campanie serioasa pe mass-media, in primul rand pe audiovizual, privind intoarcerea spre lectura. Nu cred ca exista in tara asta cineva care sa nu vrea sa-si indrepte copilul dinspre droguri, dinspre alte preocupari deviationiste spre lectura care intotdeauna te face un pic mai destept, un pic mai intelept si iti aduce o bucurie pe care viata nu intotdeauna ti-o ofera. Am deja un partener media, o televiziune care va face si teleton pe acest subiect, asa cum a facut pentru inundatiile din Indonezia. Voi face in asa fel incat fiecare persoana din tara asta sa poata participa la acest proiect national. Si cine da un euro sa se simta parte din acest proiect national si sa aiba mandria sa spuna copiilor si nepotilor lui: "Uite, eu am participat la acest proiect national, datorita mie in tara asta exista o biblioteca nationala, datorita mie sunt celelalte biblioteci, datorita mie citesti tu si copiii tai mai mult decat inainte". Eu cred ca fiecare om din tara asta isi doreste acest lucru si sunt convinsa ca voi reusi sa mobilizez toate energiile spre acest proiect national.

2007: Sibiul, capitala europeana

Ministerul Culturii, si nu doar el ci intreaga Romanie se va aseza foarte clar pe harta europeana cu o capitala culturala, Sibiul, in 2007.
Incercam sa aducem Europa in Sibiu si Sibiul in Europa. E un proiect foarte serios. Am trecut prin guvern si o lege privind institutia comisarului pentru proiectul Sibiu - capitala europeana, am avut mai multe discutii cu primarul Johannes Klaus din Sibiu pe aceasta tema, urmeaza sa ma intalnesc cu unul dintre cei mai bine pregatiti oameni pe domeniul culturii si al capitalelor europene. Suntem in parteneriat, gemeni, ca sa zic asa, cu Luxemburgul, care de asemenea in 2007 va fi capitala europeana. Ei ne-au ajutat foarte mult, au luat o cladire cu tot ce ii apartine, au restaurat-o si ne-au dat modelul a ceea ce ar trebui sa se intample in Romania pentru ca tot ce avem noi patrimoniu cultural sa fie pus in valoare. Am avut si o intalnire cu toti ambasadorii UE, carora le-am prezentat strategia Ministerului Culturii, dar in primul rand le-am prezentat Sibiu - capitala europeana si i-am rugat sa ne ajute cu experienta pe care o au ei pe acest domeniu. Si chiar i-am indemnat sa participe, fiecare tara din UE sa aiba o contributie. Ca e o banca pe care pun o placuta pe care sa scrie tara care a facut-o, ca e o alee in Sibiu, ca e o fatada, n-are importanta, dar sa contribuie cu cate ceva si in felul acesta Sibiul va ramane capitala europeana si dupa 2007, va fi pentru totdeauna capitala europeana. Sigur ca e nevoie si de bani foarte multi. E pana la urma cartea noastra de vizita, pentru ca tot cultura este vehiculul cu care Romania ajunge in Europa cu fruntea sus. Este domeniul in care noi suntem la nivel european, spre deosebire de economia de piata, de justitie, de administratie, unde lucrurile mai au inca un drum de parcurs. E foarte important ce se va intampla pana in 2007, daca noi vom putea sa-i primim pe europeni si ei sa se simta in Europa la Sibiu: nu numai ca manifestari culturale, ci ca infrastructura, de la gara pana la aeroport, de la telefon pana la servicii de alta natura si pana la evenimentul cultural in sine, ei bine, sa simta ca sunt in Europa si nu in alta parte. Germanii ne ajuta foarte mult la Sibiu - capitala europeana, impreuna cu Luxemburgul sunt partenerii cei mai solizi, dar sunt convinsa ca si celelalte tari ale UE vor contribui. De altfel, in 25 aprilie se semneaza chiar la Luxemburg tratatul. Vorbeam cu d-l Horia-Roman Patapievici, presedintele Institutului Cultural Roman, si cu Mihai Razvan Ungureanu, ministrul de Externe, sa organizam in acea saptamana la Luxemburg trei Zile ale filmului romanesc, filmul documentar de scurt-metraj. Eu ma gandesc ca am putea sa ducem si cateva filme artistice, de exemplu, Filantropica. Iar in hol sa facem o expozitie de afise.
Dar Pintilie?
Sigur ca da. Si am vrea in seara de dupa semnarea tratatului sa fie un spectacol. Am vorbit cu ambasadorul Bulgariei daca facem impreuna acel spectacol sau fiecare separat. De bun augur ar fi sa-l facem impreuna si sa vedem in situatia aceasta cum ne impartim si cum poate arata un spectacol ca un intreg, din ce doresc dansii si din ce vrem noi sa introducem. De altfel, in fata salii unde va fi filmul sper sa reusim sa ducem si un ansamblu folcloric autentic din Romania - Iza, Zece Prajini, ceva de genul acesta. Cred ca folclorul autentic din Romania face parte din partea clasica a culturii romane si ca atare e bine venit acolo.
As mai vrea sa mai spun de inca un proiect mare national. E vorba de Centrul Medieval al Bucurestiului, aflat in interiorul Lipscaniei. Va trebui sa ne onoram centrul vechi al Bucurestiului de dragul atmosferei de altadata, de dragul bucurestenilor si de dragul intrarii noastre in Europa. Nu poti sa intri in Europa cu Lipscaniul de astazi, ci doar cu Lipscania de altadata. Si aici trebuie sa remarc interesul major al d-lui Mugur Isarescu, al Bancii Nationale pentru o parte din Lipscanie, avand in vedere ca acolo au fost foarte multe sedii de banci. D-na Maria Berza a fost la mine cu un proiect sustinut si de d-l Mugur Isarescu, si de organizatia neguvernamentala pe care d-na Maria Berza o conduce. Si sunt convinsa ca, impreuna cu Serban Sturdza si cu Ordinul Arhitectilor, cu Uniunea Arhitectilor, cu artistii plastici, cu istoricii, cu arheologii, cu toata lumea, si impreuna cu oamenii de afaceri, vom reusi sa redam Bucurestiului un centru pe care il merita. Un Bucuresti care intra in UE, respectand toate normele restaurarii.

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

Mostenirea domnului Caragiale
Tragi-comedie a unui univers crepuscular - desi in piesa lui Florin Gabrea nu toate pisicile sunt negre -, lume dominata de cacofonica "trancaneala" unde privirea realista vireaza spre fantastic si absurd angajand cutume recognoscibile, dar si procedeele avangardelor istorice, avangardei pur si simplu pe care autorul si-o asuma pe cont propriu, Ion Luca Ca… e totusi mai aproape de marturie, marturie insolita, iradiind o infatigabila verva a inventiei lexicale. Textul poate fi citit deopotriva in registrul metaforei si in cheia jocului de simetrii. Variante altfel fecunde unor varii abordari, bineinteles daca deschizi cartea* aparuta de curand sub egida Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Cele patru acte (si un prolog) sunt replica "in oglinda" - veritabila cvadratura a cercului, in fond -, la opusculul personajului C.V. Tamburin, alias Trambulin, alias SHT…, Tetralogia Fericirii, contemporan enorias-sef la mila de la Cina Domnului si patron peste ditamai V.A.I.C.E.V.E.S.E.L.I.E., semn ca totul a fost scris. Inclusiv aceasta curte a miracolelor, unde soseste Caragiale insusi pentru a-si lua in posesie proprietatea redobandita la Strasbourg; Romania, care-i poarta amprenta indelebila si "la pachet" ca s-o transporte intr-o egal (im)posibila tara numita Teutonia. Corespondentele, fie de ordin biografic, fie fictional, poarta cu sine abnormul deriziunii si nostalgia, ultragiata, a normalitatii. O tensiune sustinuta de pertinenta dialogului, pe de o parte - si arareori in literatura contemporana poti identifica "vocea" personajelor desprinsa de aceea a scriitorului, dramaturgia nefacind exceptie -, precum si de stiinta dezvoltarii planurilor subsecvente actiunii scenice, structurate polifonic. In nebunia declansata de macabrul clovn cu zurgalai si postament la purtator, firescul e sortit esecului. Exilul, interior sau exterior, cuvantul viu opus prostiei si delirului sunt termeni ce lumineaza amploarea tragediei. Titlul justifica pe deplin intreprinderea unui prozator consacrat deja in gruparea "oniricilor", relevabila forma de protest in rastimpul unei perverse liberalizari culturale, multora dintre tinerii de atunci rezervandu-li-se un prematur sfarsit: Virgil Mazilescu, Marius Robescu si inca... Intr-un fel, lor le-a fost dedicata aceasta piesa de catre autorul invocat in van de eroii sai literari, arhitect si cunoscut scenograf de film emigrat din 1981 in Germania, revenit dupa un indelungat exil la uneltele scrisului ca sa "puna degetul" pe rana nevindecabila a moftangiului, invidia la stomac si gogosarul la inima, splendid subtitlu consfintind sfera comparatiei in chestiune. Caci doar un tribunal al istoriei, iar in absenta lui aceasta instanta care este teatrul ar mai putea evalua pierderea fata de ceea ce s-a intamplat si se intampla acum, transpus in inefabilul nocturn al visului, cu toate aratarile ubuesti extrase din cea mai atroce actualitate. Perspectiva onirica dobandeste, prin alchimia verbului, o tenta de hiperrealism. Ca si "vocea" personajelor, citatul evoca, in tehnica deja familiara a colajului, o atmosfera, o stare de spirit ori un profil de maxima concretete, nicidecum o ambitie ilustrativa. Capcane pentru regizori? In orice caz, nimic din vreo pedanterie livresca. Pentru ca Florin Gabrea este un dramaturg care se respecta si ca atare nu urmareste sa fie jucat cu orice pret. Cum n-au facut-o nici protagonistii trecutului uitat si resuscitat la un pas de cosmarul unui taram cu un singur anotimp, noaptea, o alta noapte in "balcaniada" tuturor posibilitatilor, cand calaii disidentului care a indraznit sa spuna adevarul intr-un jurnal intim - asezat in aceeasi ecuatie scenica impreuna cu Virgil Mazilescu, figuri complementare ale aceleiasi revolte a bunului simt - tind din nou sa-si inalte piciorusul ca niste vajnici jupani de mahala. Nume caracterizante ca... o porecla, Sugartea, Cinstescu, Parpalache, Buzica sunt, in patrimea lor devotata liderului salvator si salvat in cele din urma prin serviciile Salvarii, nascuti din aceasta mezalianta a intunericului impotriva naturii. Dupa deznodamantul anuntat, ei se vor reuni intr-o traditionala "Perinita", grotesca hora ce sfideaza timpul, de o tristete indefinita. Si pe masura comicului de situatie si inovatiei de limbaj din care am putea cita copios. O brava lume noua, "tricoland" la "tri-colorul care nu de-coleaza" pentru ca alteori sa o ia de-a dreptul razna, dupa ce si-a impartit rolurile, intra in scena cu cersetorii, masinistii si spectatori din sala cu tot, in vechea conventie a teatrului in teatru, devenita in ziua de azi o redutabila realitate. Exista multiple planuri de semnificatie derivand din iscusita punere in pagina a unor contrarii de neconciliat, dar functionand in logica proprie carnavalescului asemenea unor accente de armonie simfonica. Paradoxal, substratul metafizic nu face decat sa dezgoleasca raul si rasul pana la cruzime; tot asa cum melancolia intalnirii dintre boemul poet nemuritor V. Mazilescu si marele exilat "care-si vede visul cu ochii", se rasfrange asupra autenticilor supravietuitori printre atatea suflete moarte, victime ei insisi ai unei istorii ce-si devoreaza copiii. Imperativul cotidian din chiar adancul tenebrelor reliefeaza prin contrast, in misunul mastilor de iarmaroc, statornicia adevarului. Frumos e numai adevarul se intitula, premonitoriu, ultimul volum de nuvele al lui Florin Gabrea publicat in tara, scriitor remarcabil care se intoarce astfel la "dragostea dintai".

Valentin Dumitrescu

Poetul, in editie definitive
La patru decenii de la debutul sau editorial, in care armonica a timpului a publicat douazeci si cinci de volume - cuprinzandu-se si in trei antologii, precum si in aceea a poeziei romanesti de dupa proletcultism -, poetul Constantin Abaluta ni se infatiseaza in traditia interbelica a unor poeti ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, V. Voiculescu, intr-o editie definitiva (editura Vinea, Bucuresti, 2004), deci sub propria ingrijire. Prilej, dupa cum singur marturiseste, de a da curs liber propriei instante critice, pe firul unei deveniri in fapt mai departe in plina curgere.
Fata de un urias material la indemana, poetul, dublat de un redutabil critic - vezi numita antologie din lirica postproletcultista, personalizarea fiecarui poet antologat datorandu-i-se, si anume in termenii cei mai adecvati ai dificilei magistraturi -, o selectie trebuia sa intervina. Criteriului celui mai comod, al suitei cronologice, autorul i-a preferat filonul unei cai ascendente, asa cum a vazut-o el. Iar din majoritatea volumelor a ales "numai acele poeme care premerg orientarii estetice la care autorul a ajuns in prezent". Ceea ce materialmente se si produce prin publicarea aproape integrala a patru din cele mai recente volume si a doua plachete inedite, concomitent cu o asemenea asezare in suita paginilor a celorlalte volume, cu salturi inainte si inapoi, de natura, in termenii poetului, de a le reinterpreta. Faptul ca editia se incheie cu piese din volumul Piatra, din 1968, isi primeste astfel explicatia.
S-ar fi corectat printr-o asemenea modelare slabiciuni/ excese ale tineretelor sale auctoriale, intr-o strategie urmarind cu strictete un filon de continuitate a respiratiei lirice, cu sfidarea cronologiei, alcatuindu-se o editie care, totusi, nu cuprinde sapte alte culegeri inedite ce-si asteapta momentul aparitiei, stare ce nu dinamiteaza insa unitatea actualei editii definitive, cata vreme chiar si aceasta forma calda - s-a mai vazut - accepta adaosuri.
Principalul este ca autorul nu a modificat versuri mai vechi, neavand a se rusina de concesii in epoca - una nespus de lunga -, lucru de care nu face caz, insa istoricul literar are obligatia sa-l aduca la cunostinta unui lector, odata ce acesta, oricat de avizat, n-ar putea cuprinde intregul bloc al productiei lirice in cauza. Volumul care deschide editia, din anul 2001, Odaile intitulat, ne dezvaluie de la primele versuri un poet al naturii, pe linia unei obstinate traditii nationale, cu precizarea ca in tema se instituie natura citadina, loc in care se petrec fine translatii si dramatice curgeri, atroce intamplari intre peretii incaperilor si aceia ai eului, o incapere si acesta, numai ca launtrica. Launtrica va fi, in lirica lui Constantin Abaluta, si strada, in tipica ei nuditate si apatie. Comparativ cu acele elemente ale naturii in special cantate de poeti, de la romantism incoace cel putin, larg deschise plain-air-ului, cu codri, munti, vai, mari si oceane paradand, natura se restrange concentrationar, in lirica abalutiana. Se reduce la odaia modesta in care locuieste persoana emitenta, la un numar de ani dupa ce a parasit odaia amniotica.
Din aceasta simpla enuntare de termeni, lectorul intuieste ca ceea ce va guverna respectiva lirica va sta sub semnul tensiunii mimand indiferenta, pasivitatea, absenta chiar, iar in realitate fierband de sarcasm existential, de protest impotriva umanei conditii. Intr-o asemenea viziune, cu arborii forfecati pana spre varf, lumea inconjuratoare este ea insasi o imensa odaie, pornind, totusi, de la usa odaii poetului si sfarsind, de asemenea, tot acolo, printr-o piranesiana arhitectura.
Cand uita de sine, cum i se intampla intr-o fericita excursie in insula Rodos, poetul reporterizeaza solar si dezvaluind o senzualitate ce sta ascunsa in opera sa in alb-negru. Dar si atunci, fermecatoarea insula ramane o odaie! Altcum, iesind din odaie, unde are la dispozitie pat, scaun, oglinda, insul va strabate o strada ce si-a schimbat chipul si de unde "a disparut atelierul domnului Rogozei", "s-a topit si maidanul dinspre sosea", "a disparut garajul lui Mutu", "a pierit hala cu luminator spart", ba inca s-a spulberat in neant si odaia in care el insusi s-a nascut. Un adevarat dezastru, provocat nu de un tsunami, pe aici necunoscut, ci de ceva nu mai putin destructiv - timpul. Fata de ale carui membre apucatoare, poetul se constituie intr-un "umil posesor de singuratate", modalitate de a trece dincolo de "coaja zilelor" si cu toate acestea rob cotidianului, prin urmare nemangaiat in tacute calatorii la capatul strazii, ce se preschimba astfel in capatul lumii, ingaduind aventura, evadarea, replica.
Cu o optica aplicata mai strict pe litera, o seama de critici de seama au vazut in Constantin Abaluta in principal un cantaret al lucrurilor, nu spre lauda, ci spre autentificarea lor, ca obiecte palpabile, cantaribile, doveditoare de existenta prin consistenta, cu certa materie stabila, iar, prin extensie, cu personalitate. De sine statatoare, cum nu sunt existentele fizice, si, ca atare, extrase ciclului temporal. Ele mai si transgreseaza matematic, asigurandu-l, in acest ocolit fel, pe poet ca e mai departe stapan pe simtul vazului, pipaitului, gustului. Foarte clar, eul graitor isi da pe fata o singulara acuitate a simturilor, de neconceput in tovarasia apatiei. Lui, caruia albul peretilor ii colinda prin sange, coleg de ploaie cu semenii, nu cu toti, doar cu aceia neajutorati, primejduiti in imediatitate si pe care numai trecerea intr-o alta dimensiune i-ar mai putea salva. Insusi mai legat de cei morti decat de cei vii, manifesta staza de emotivitate a unui orfan. Batranul, orbul, cersetorul sunt personajele unei splendori rasturnate, in etern romantica damnare a poetilor ce iau asupra-le imensul esec al vietii sfarsind prin moarte. Intre cel care primeste tempesta in piept si cel ce se prabuseste mai exista ipoteza celui ce primeste atacul pe scaun. Este, in realitate, tronul sau si-si poate permite sa-l aseze in mijlocul strazii, odata ce prin fereastra odaii i se prabusesc copaci.
Interesant: anonimatul nu e de permanenta rigoare, trubadurul se legitimeaza, se povesteste: "Am ratat tot ce atingeam/iubirea tatianei casa de la Snagov editurile pariziene/n-am stiut ce usi sa deschid ce oglinzi sa acopar/am apucat-o pe strazile ce duc catre mare/in loc sa ma prostern furtunii de nisip/am citit prea multe carti am frecventat prea putini oameni/am iubit broastele testoase cupola lor/incifrata senin si fara de raspuns". Semnificativ, editia definitiva nu se intituleaza conform uzului Opere, ci Despre viata si disparitia broastelor mele testoase. Abaluta s-a oprit asupra acestui titlu al unei culegeri inedite din 1996, mai adecvat, cu probabilitate, decat Poeme primitive, din 2003, decat Cartita lui Pessoa, din 1999, sau mirificului Drumul furnicilor, din 1997. Cand titlul editiei definitive ar fi fost Vanatorul de foci, intreaga noastra teorie privind cadentele omului claustrat s-ar fi dus de-a berbeleacul, vezi: "Cand eram tanar/fiecare zi/eram sloi mare si luminos/acum zilele sunt doar/cat darele labelor de foca/pe-un colt de banchiza". Apatia, de care parca din imprumut vorbeam, s-ar fi dus pe copca la parcurgerea violentei, pasionalitatii din Aceleasi nisipuri: "Urletul manechinelor in zori/cand nimeni nu trece pe strazi/si vitrinele sunt sloiuri din era glaciara/Urletul celor ce-si traiesc/moartea transparenta/vinovata asemanare cu oamenii". Ai zice ca poetul a acceptat sa cada intr-un nume din pura placere de a incerca toate modurile liricii, cu piciorul din spate in ograda suprarealismului: "eu sunt o paiata dezarticulata/zvarlita undeva intr-o camera/langa o trompeta plina cu apa/in care inoata un pestisor".
Surprindem in acest punct capacitatea de luxurianta a unei lirici axate pe simplitate, un tipic paradox, al dezgolirii fastuos invesmantate, oferind meditatiei un sihastru deschis stimulilor. Iata-l urcand pante urbane in acel Rodos al miracolului mediteranean: "Pe stradute prin bazar/cumparand o sticla de metaxa si-un ou de onix/mancand placinta cu praz/proband sepci si pantofi numai/spre a obliga clipa sa ma respecte/din cap pana-n picioare". Fantasma clipei care staruie da uitarii procesul de insolitare a cotidianului, starea periferica a fiintei primeste replica respectului de sine, o vocatie catre calm, voluptate, lumina limiteaza grav gradul zero al intamplarii. Desigur, pe aceeasi majestuoasa avenida care, de sus privita, apare ca drum al furnicilor...
Ar fi prea putin sa vorbim despre dualitate, despre intruzia elementelor pamant si foc acolo unde dominau aerul si apa, insa ne-am apropia mai mult de adevar cand, globalizand o atat de vasta in realitate opera, n-am ascunde propensiunea poetului, in sfera uneii originale experiente, catre alte si alte genuri, cu fiecare noua culegere. Optiune care, altfel, ajuta la stabilirea varstelor lui, nu neaparat legate de cronologie. O duzina de varste in douazeci si cinci de manifeste ale unui eu inalterabil, orga cu claviaturi etajate, viola care se preschimba in violoncel, orchestra care tace, lasand flautul sa-si dezvolte variatiile!
Ca sa intelegem mai bine cum, pornind laolalta cu saizecistii, in paralel cu optzecistii, punctand contacte cu nouazecistii, Constantin Abaluta nu s-a alaturat nici unei confrerii pre sau post, motiv pentru care fiecare vers al sau poarta o semnatura inconfundabila.

Barbu Cioculescu

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22