Bucurestiul Cultural, nr. 3/2006

Contrar scepticilor ("Nu intereseaza") sau îngamfatilor ("Noi suntem grozavi si... ei nu ne merita"), plasandu-ma asadar pe o linie de mijloc, voi raspunde afirmativ. Iar argumentele le voi extrage din experienta proprie.

 

Ma adresez cu precadere colegilor mei traducatori literari, un imens rezervor de surse: numai în Bucuresti, membri ai Sectiei de traduceri a Asociatiei Scriitorilor suntem circa 180. Adaugandu-i pe cei atasati filialelor din provincie, cred ca depasim cifra de 200. Daca doar jumatate dintre noi, daca doar un sfert din numarul nostru si-ar înscrie în agenda actiuni de "vizibilizare", castigul pentru literatura romana ar fi imens.

 

Dar sa revin la experienta proprie.

 

"Locatia" (spre a folosi acest termen din noua limba de lemn) este, evident, Portugalia, spatiul intelectual-cultural-literar în care ma simt la îndemana.

 

Regula nr. 1: Axati-va pe spatiul geografic din care ati tradus cel mai mult - primind eventual si premii sau distinctii -, în care ati stabilit contacte (cu scriitorii tradusi, cu editurile care i-au publicat, cu critici literari, cu alti traducatori de literatura).

 

În Portugalia, în afara de Eliade, de Cioran si de Ionesco, scriitorii nostri sunt total necunoscuti. Editurile însa - poate nu cele mai mari, dar în orice caz cele tinere, "emergente" - sunt interesate în principiu de literatura tarilor recent, sau într-un viitor apropiat, afiliate Uniunii Europene.

 

Regula nr. 2: Depistati o asemenea editura (din revistele literare, contactele cu scriitorii pe care îi traduceti etc.).

 

La Lisabona, o astfel de editura - tanara dar ambitioasa - exista. O a doua editura - mai putin tanara, dar care, dupa un colaps de cativa ani, revine în forta - exista de asemenea. Cu prima am luat contact prin consiliera culturala a Ambasadei Romaniei, neobosita Anca Milu-Vaidesegan (membra a Sectiei noastre din ASB). Cea de-a doua îmi publicase cu ani în urma doua carti, deci am reluat legatura. Ambele îl editasera, bineînteles, pe Mircea Eliade... si atat!

 

Ana Blandiana era total necunoscuta, atat editorilor, cat si criticilor si publicului cititor. Dar prima dintre cele doua edituri îi întalnise numele prin cataloagele altor edituri din strainatate, înainte ca d-na Milu sa-i fi prezentat o eventuala lista de scriitori romani traductibili. (In paranteza fie spus, se gasise cineva dintre conationalii nostri care sa le spuna ca "nu-i cine stie ce...". Noroc ca editorii respectivi nu au tinut seama de aceasta "recomandare"...)

 

Prin d-na Milu s-a obtinut o carte a Anei Blandiana într-o limba de circulatie si s-a gasit o traducatoare romanca, stabilita de multi ani în Portugalia, deci... aproape nativa (si despre care, anticipand putin, pot spune ca a dat o versiune impecabila traducerii sale).

 

Regula nr. 3: Cautati un scriitor roman care are deja o carte - sau fragmente de carte aparute în periodice - publicata într-o limba de circulatie si faceti-o sa parvina la editura în cauza. (Sa stiti ca posta pentru tiparituri nu costa foarte mult, iar satisfactia morala finala compenseaza micul sacrificiu financiar.) Nu conteaza daca va ganditi sa recomandati pana la urma alta carte a aceluiasi scriitor. Editorii vor sa-si faca o idee despre stil, universul scriitorului etc.

 

Regula nr. 4: Cautati un traducator, de preferinta nativ sau, în orice caz, stabilit de multi ani în tara respectiva. Uniunea Scriitorilor va poate sprijini în depistarea unei asemenea persoane.

 

La putin timp dupa aparitia volumului Proiecte de trecut al Anei Blandiana în traducere portugheza, m-am aflat întamplator în Portugalia cu ocazia unui simpozion despre Lucian Blaga, organizat de Ambasada Romaniei în colaborare cu Facultatea de Litere a Universitatii din Lisabona. (In treacat fie spus, acel simpozion - la care s-au deplasat patru participanti din Romania - nu a avut nici un ecou în randul portughezilor si un ecou aproape nul în presa romaneasca. Morala, si dupa alte experiente similare: mediul universitar este un mediu închis, inapt pentru "vizibilizarea" literaturii noastre.)

 

Profitand de prezenta mea la Lisabona, l-am contactat în primul rand pe directorul celei mai importante reviste literare portugheze, Jornal de Letras, Artes e Ideias. Nu aveam o relatie personala cu el, dar stiam ca-mi cunoaste numele datorita numeroaselor mele traduceri - a "vizibilizarii", deci, a literaturii portugheze în Romania.

 

Regula nr. 5: Faceti eforturi pentru ca traducerile voastre din literaturile pe care le frecventati sa fie cunoscute în tara respectiva. Trimiteti exemplare, notite, stiri la publicatiile lor culturale. Va fi mai usor apoi sa pretindeti "reciproca", decat daca ati calca pe un teren complet virgin.

 

I-am amintit directorului acelei reviste despre activitatea pe care o desfasuram în Romania - de peste 30 de ani - pentru difuzarea literaturii portugheze, i-am oferit un volum al traducerii Anei Blandiana si l-am rugat sa-l dea cuiva sa-i faca o recenzie. A avut o idee mai buna: sa publice un interviu cu autoarea, lucru care s-a si întamplat, pe o pagina întreaga!

 

Am mai contactat un tanar publicist critic literar en vogue, colaborator la paginile culturale ale multor ziare si reviste. Aici am avut noroc: îl cunosteam pe acel tanar de cand era adolescent, nebanuind însa ca va avea o traiectorie profesionala atat de stralucita.

 

Cu sprijinul lui, al altor catorva scriitori cunoscuti de mine si cu efortul extraordinar, de zi cu zi timp de cel putin doua luni, al d-nei Anca Milu, s-a putut realiza acest miracol: Ana Blandiana, scriitoare total necunoscuta în Portugalia în luna octombrie 2005, a beneficiat, în februarie 2006, de o spectaculoasa întalnire cu membrii PEN Clubului portughez la care au participat numerosi scriitori, critici literari, artisti plastici, ziaristi, intelectuali de diferite formatii, inclusiv (alt noroc!), cea mai importanta figura a literaturii si culturii portugheze, Eduardo Lourenμo, stabilit în Franta si prezent întamplator la Lisabona chiar în zilele acelea.

 

În plus, editura a organizat lansarea cartii la una din librariile importante din centrul Lisabonei, iar Anei Blandiana i s-au luat, în 5 zile, nu mai putin de 9 interviuri pentru cele mai însemnate ziare si reviste (inclusiv pentru Radioteleviziunea Portugheza si cunoscutul post de radio Antena 2).

 

Regula nr. 6: Incercati sa profitati de orice relatie pe care o aveti în tara respectiva, pentru a contribui la "vizibilizare". Nu se stie ce poate rodi din orice samanta aruncata.

 

Regula nr. 7, deosebit de importanta, dar care nu depinde, de asta data, de traducatori, ci de "foruri", adica Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Cultural Roman, Ministerul Culturii si Cultelor: cine nu are un consilier cultural de talia d-nei Anca Milu, de la Ambasada Romaniei din Portugalia, sa-l... cumpere, sau sa-l depisteze, sau sa-l formeze... Nimic nu se poate face cu simpli "functionari", nici cu sceptici, si nici cu îngamfati. Este nevoie de persoane inteligente, competente, inventive, neobosite, devotate si care, în primul rand, sa nu se crute pe sine.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Cronicarul de tranzitie. Triumf narcisiac sau nevroza?

 

 

 

Fie ca unora le place, fie ca nu, cel mai important si mai reprezentativ dintre cronicarii literari ai perioadei postcomuniste este Dan C. Mihailescu. Tanarul si aplicatul istoric literar de dinainte de 1989, lansat timid în foiletonistica (si oximoronic: între Luceafarul si Romania literara), s-a metamorfozat într-un critic eruptiv, versatil si bonom, animator de proiecte culturale (prima serie a LAI-ului, scoasa în tandem cu Tania Radu, a reprezentat, la vremea ei, una dintre cele mai stimulative deschideri ale presei culturale romanesti). La drept vorbind, mai nimic nu anunta în autorul unor volume ca Perspective eminesciene (1982), Dramaturgia lui Lucian Blaga (1984) sau chiar Lectura poeziei (1989) pe cronicarul-vedeta. Experienta istorico-literara, gustul pentru forfota culiselor si pentru panoramarea expresiva, densa si baroca a actualitatii, dezinhibarea eseistic-speculativa, dublata de o proza critica mustind de verva colocviala si de eruditie spumoasa, fascinatia perioadelor mitizate si controversate ale istoriei literare autohtone (La Belle Epoque si, mai ales, interbelicul), pasiunea constanta pentru Caragiale si pentru ceea ce a numit candva - pe model spaniol - "generatia 27", balansul artist între hedonismul (post)modern si sensibilitatea identitara de dreapta (cu o treptata deplasare a accentului dinspre liberalism spre conservatism), între optzecism si Paltinis, între noua critica si spiritualitatea traditionala, între teatru, proza, eseistica politica si memorialistica, între ziar, revista si televiziune (Dan Ce-ul este cel mai... telegenic critic literar de dupa 1989) si, nu în ultimul rand, capacitatea de a-si transforma defectele în calitati (balbaiala personajului, pe cat de simpatica, pe atat de inconfundabila) fac din el cronicarul prin excelenta al tranzitiei. Traditie recuperata plus talent histrionic egal rating. Proteismul a însemnat, în cazul sau, mai mult decîat orice critica partizana, generationista sau nu, dar inevitabil perdanta pe termen lung. Pe de alta parte, statutul de vedeta critica îsi are pretul sau: risipirea, vulgarizarea, seductia efemerului...

 

Probabil ca o încercare de a concilia cumva nostalgia coagulanta a istoriei literare si ispita dizolvanta a cronicii de întampinare, bovarismul trecutului si voluptatea actualitatii, în ultimul an si jumatate criticului i-au aparut aproape la fel de multe volume de autor decat în toti anii precedenti: Literatura romana în postceausism I. Memorialistica sau trecutul ca reumanizare (Polirom, 2004), Scrieri de placere (Editura Fundatiei PRO, 2004), Indreptari de stanga (Humanitas, 2004), un prim volum dintr-o serie intitulata Viata literara (Ed. Fundatiei PRO, 2005) si Literatura romana in postceausism. II. Proza. Prezentul ca dezumanizare (Polirom, 2006). Ca si ceva mai vechile Stangacii de dreapta (1999), Scriitorincul (2001) si Bucuresti. Carte de bucati (2003). Ele strang, dupa caz, cronici si eseuri risipite prin periodicele de dinainte si mai ales de dupa 1990 (Contrapunct, LA&I, 22, Ziarul financiar, Dilema, Idei in dialog s.a.) mergand pana la zi; dar si studii însotitoare - prefete, postfete mai vechi. Istoricul literar s-a dizolvat (camuflat?) într-un critic moralist cu sensibilitate artista si umori ideologice, rezultatul fiind un "scriitorinc", un hibrid amfibiu. De fapt, volumele se nasc din tensiunea între istoricul literar (care, ca orice refulat, se întoarce...) si scriitorul mascat, între eseistul în ebulitie si criticul hartuit de servitutile voluntare ale profesiei.

 

Conceputa ca o ampla tetralogie, Literatura romana in posceausism... este cea mai ambitioasa tentativa de conciliere între amintitele identitati: un decupaj fragmentar de istorie literara "în mers". O panorama foiletonistica - dar Dan C. Mihailescu nu a fost niciodata doar un foiletonist, ci un cronicar în sens larg, un cronicar muntean cu umori iute schimbatoare, logoreic si ahotnic, jovial si melancolic, un moralist paradoxal visand dezabuzat la paradisuri pierdute, prizand voluptuos si estet traditia spiritual-politica autohtona, în timp ce cartografiaza mentalul cultural al prezentului. Autorul a stiut sa prinda în titluri patrunzatoare "esenta" speciilor discutate, pe coordonatele unei viziuni personale: "trecutul ca reumanizare", în cazul memorialisticii recuperate, respectiv "prezentul ca dezumanizare", în cazul prozei de tranzitie; totul - într-un efort de aproximare a datelor mentalului colectiv ("cadrele unei umanitati definitiv alienate ce defineste romanitatea in postceausism"). Daca însa opul despre memorialistica reusea sa ofere, dincolo de limite subiective inevitabile (discriminarea pozitiva a colaborationistilor "de dreapta" fata de cei "de stanga", rabufniri nejustificate cu caracter umoral - v. textul despre Jurnal I de Mircea Cartarescu s.a.), o panorama convingatoare, cea mai consistenta de pana acum a acestei specii si a dramelor biografico-istorice adiacente, volumul despre proza dezvaluie fata vulnerabila a criticului care, "prizonier al istoriei" fiind, îsi pierde progresiv încrederea în literatura. Cronicile de tranzitie despre proza sunt niste "jaloane" ale unui efort de întelegere, din unghi literar, a mentalului autohton malformat de ispitele contemporaneitatii: "desi nu totul a fost si este excesiv, coroziv, maladiv, fara speranta, succesiune de imagini ale unei Romanii fara Dumnezeu, fara temelie, randuiala si fara scapare, umbra uriasa aruncata de atatea si atatea universuri narative exfoliate în disperare, viciu si neputinta ajunge sa influenteze negativ si lumile narative «luminoase», unde precumpanitoare sant morala, forta iradianta a etosului, calofilia si rafinamentul estetizant". Scepticism, dezabuzare, amoralism, grotesc, monstruos, viciu, mizofilie, apetit blasfemic, mizerabilist si apocaliptic - sunt cateva constante pe care criticul le urmareste cu consecventa. Iata si palmaresul cronicarului de proza: Mihail Villara, Alexandru Vona, Ion D. Sîrbu, Alex. Mihai Stoenescu, Mihai Sin, Stelian Tanase, Dan Stanca (6 carti), Mircea Nedelciu, Stelian Turlea (2 carti), Stefan Agopian, Horia Patrascu, Gheorghe Craciun; Ioan Grosan, Petre Barbu, Daniel Banulescu, Radu Aldulescu, Mircea Daneliuc (3 carti), Mircea Ghitulescu, Felicia Mihali, Cornel Ivanciuc, Petre Cimpoesu, Octav Bozintan, Cecilia Stefanescu, Lucian Dan Teodorovici (2 carti), Florin Oncescu, Catalin Mihuleac, Dan Lungu, Doina Rusti, Tudor Calin Zarojanu; antologia Tablou de familie, Jolan Benedek, Mircea Cartarescu, Simona Popescu, Ion Manolescu, Dima Bicleanu, Ovidiu Verdes, Alina Nelega, Mira Feticu, Ruxandra Cesereanu, Constantin Popescu, Sorin Stoica, Cezar Paul-Badescu, antologia tinerilor brasoveni Junii 03, Radu Paraschivescu, Ioana Baetica, Ioan Lacusta.

 

Ceea ce atrage imediat atentia e absenta ierarhizarii (DCM a refuzat dintotdeauna rolul criticului-diagnostician): este inutil si chiar contraindicat sa cauti ierarhii aici. Teama de evaluare (de risc?) se vede mai ales în cronicile despre proza "tanara" din ultimii cinci ani: aditionare comoda de citate din textele comentate sau din alti cronicari, agrementata cu propozitii în coada de peste, cu ceva improvizatii de efect... si gata. Deformatie profesionala, încadrarile tipologizante (Semne din alte vremi. Parabole, fabulos, calofilie sau Realismul apocaliptic si deriziunea. Umorul bonom sau monstruos. Viziunea cruda. Cinismul sau Ego-grafia ca provocare. Triumf narcisiac sau nevroza? Autoscopia exuberanta si melancolia neputintei fictionale. romanul de gasca si sictir) se risipesc ca niste gloante oarbe în cautarea unor tinte multiple; relevanta lor se vadeste abia daca le privim ca pe niste încercari de a aproxima, din unghiul moralismului estetic, diversitatea mentalului literar postcomunist. DCM e un spirit baroc, cu voluptatea enumerarilor si a juxtapunerilor torentiale, gafaite; probabil, un efect al lipsei de spatiu si al foamei de concret totalizant. Stilul vervos, torential si rasfatat, dar cu subtext muscator, amestec piparat si ludic de arhaisme levantine si neologisme bemolate ironic, seduce asemeni unora din articolele lui unui Andrei Plesu. De departe, cronicile cele mai serioase si mai sarmante (cum ar fi cele despre Al. Vona si I.D. Sirbu) dateaza din anii 90. Exista o diferenta neta de substanta între cronicarul literar de pana în 2000, cand a parasit 22-ul, si cel de dupa, nevoit sa bifeze din mers cat mai multe pe spatii mici în gazete de mare tiraj. Autorul cultiva un libertinaj istorico-speculativ, intens subiectiv, confesiv, divagant si aluvionar, astfel încat cartea în discutie ajunge sa conteze mai curand ca pretext pentru exhibarea subiectivitatii; altfel spus, reprezentatia oferita este mult mai convingatoare decat "obiectul". Scindat între marotele propriului ethos si imperativul distantei evaluative, DCM e mai interesat de etic, ideologic si pitorescul psihologic decat de realizarea estetica a cartii, de "ce" mai mult decat de "cum” (fapt sesizabil deja în seria de cronici despre romanele lui Dan Stanca si Mircea Daneliuc sau în textul despre Buimatic prin lume al lui Dima Bicleanu, personajul boem evadat în roman din Zbor in bataia sagetii). Cand echilibrul între cele doua laturi se pastraza, rezultatele sunt notabile (v. cauterizarie "nuantate", de mare efect, ale cartilor lui Alex. Mihai Stoenescu si Mihai Sin, pe fundalul psihozei securistice a bubulilor lui Pavel Corut). Cele mai vii si mai "umane" sunt imaginile trecutului ocultat (istoric, politic, estetic, psihologic, moral) desprinse din textele comentate; în fata imaginilor prezentului, criticul pare dezorientat.

 

Cum sa-ti explici ca un Stelian Turlea e prezent în panorama cu doua carti, e drept, încondeiate prompt (cu toata bunavointa de circumstanta), cand un prozator infinit superior precum Adrian Otoiu lipseste? Cum sa-ti explici ca entuziasmele la Orbitor I sunt urmate de... tacere? Ca debil-vulgarelul scenariu de film Mesteci si respiri mai usor al lui Constantin Popescu e ridicat în slavi, în vreme ce Dincolo de frontiere al lui Sorin Stoica beneficiaza de o expediere strepezita, iar curiozitati picante (dar atat!) precum Mira Feticu si Ioana Bateica sunt elogiate, fie si prudent? Cum sa-ti explici elogiul populist al unei scrieri evident ratate precum Nutzi, spaima Constitutii de Ioan Grosan, metamorfoza kitschoasa a unui, candva, extraordinar autor de proza scurta? Simplu: prin triumful extraesteticului asupra esteticului. DCM a devenit, în ultimii ani, tot mai sensibil la conjuncturi, la flatarea propriilor parti-pris-uri ideologice, afective s.a.m.d. (v. extazele în fata elogiului romanitatii la veleitarul C. Popescu sau în fata picanteriilor emfatice ale Ioanei Baetica), tot mai presat de exigentele superficializarii, de tentatia epidermicului. Bref: tot mai necreditabil, chit ca îl citesti cu interes si placere. Moralistul ideologic si cronicarul actualitatii culturale l-au învins pe criticul literar. De fapt, cum spuneam, autorul si-a pierdut încrederea în puterea literaturii. Si, pierzand-o, a cautat-o în alta parte, în tot soiul de proptele: în replierea traditionalista, dar si în frolarea zonelor trendy, în vedetismul cultural "pedagogic". Responsabil de aceasta debusolare e, cred, narcisismul: DCM cauta în cartile comentate ceea ce-i flateaza optiunile politico-ideologice, morale, afective, se cauta mereu pe sine în textele celorlalti. Parcursul sau foiletonistic e, într-un fel, istoria unei nevroze. Din paginile volumului de fata razbate un frison care emotioneaza: melancolia succesului, dezabuzarea, spaima superficializarii. Proza. Prezentul ca dezumanizare se cuvine a fi citita în oglinda, ca oglinda a modului cum un remarcabil si reprezentativ cronicar al anilor 90 tinde sa se transforme în propria lui umbra, ca un fluture nocturn atras de lumina electrica a succesului mediatic. Drama intelectualului public în serviciul comunitatii...

 

 

 

 

 

DIANA TURCONI

 

Orasul siluetelor de fum II

 

 

 

Zilele din urma m-au urmarit, ca un laitmotiv, niste versuri de Matei Visniec pe care Florin Mugur obisnuia sa mi le recite uneori, cu o anume expresie a obrazului, de parca mi-ar fi facut o confesiune foarte personala. Erau dupa-amieze cand Iulia dormea, rapusa de sedinta de dializa, iar Mugur simtea nevoia sa priveasca lumea din alta perspectiva decat cea a adultului cu tamplele carunte. Imi arata treptele de la intrarea unui bloc, ale vreunei case, uite la treapta asta cea mai de jos, crescuta chiar din asfalt, e atat de modesta încat nu o observa absolut nimeni - o stergea bine cu batista, se aseza cu multe dificultati, din pricina soldului. Suradea, parea de-a dreptul încantat, daca stai aici devii deodata invizibil, spune drept, ma mai vezi? - si ma invita, cu un gest hotarat, sa iau loc langa el.

 

Intr-adevar, trecatorii se perindau prin dreptul nostru, unii zgomotosi, altii tacuti, grabiti sau preocupati, nici unul nu îsi întorcea privirile sa ne cerceteze, parea ca n-am fi fost acolo, ghemuiti cu genunchii adusi sub barbie si cainele Fix lungit cuminte între noi. Asta e înaltimea de la care privesc copiii lumea din jur, constata Mugur, aratand cu mana lui tremuratoare si eleganta oameni, masini, pravalii, copaci. De-aici, de jos, întelegi mai bine varsta a toate, uite rugina de sub aripa masinilor lustruite, scorburile ascunse care opresc fluxul sevei catre ramuri, muschii cazuti ai obrajorilor astia fardati cu grija, gusa dubla, dar si glezna sprintena, sanul care salta, simti mirosul candid al pamantului dupa ploaie, exhalatiile asfaltului copt sub canicula, acreala transpiratiei sau parfumul discret al domnitelor în floare... Cam tot de la înaltimea asta privesc lumea si cainii orasului - oh, nu-i vorba de Fix, starpitura mea aurie, ci de aceia seriosi, întelepti, care stiu sa strabata bulevardele cu sute de masini, viscolele negre, ostilitatea agresiva a mahalalelor. Ii auzi? - începea sa recite cu glas abia soptit: "Pe strazile orasului, cainele orasului /ma latra încet/ de ce latri la mine, îl întreb/sînt singur, îmi raspunde si ma cuprinde frica// sa mergem sa bem o bere/ îi raspund/el rîde, îmi spune, esti nebun?/ce o sa zica orasul cînd ai sa bei bere/ cu cîinele orasului?// eu ma înfurii si strig: nu-mi pasa,/ asa sa stii, nu-mi pasa de orasul tau,/ îl detest, îl urasc, sînt gata sa-l arunc în aer/ de ce strigi la mine, ma întreaba/ cîinele orasului aproape plîngînd//sînt singur, îi raspund/si ma cuprinde frica...”

 

Mugur îsi strangea umerii de parca i-ar fi fost într-adevar frica sau frig, caldura dupa-amiezelor de vara îi umezea fruntea, dar cand se sprijinea usor de mine ca sa se ridice, îi simteam pe umar degetele înghetate. Facea primii pasi cu dificultate, sovaind; încet îsi regasea ritmul, schiopata tot mai putin pregnant, curand înainta cu acea miscare rotunjita, de barca dansand sus-jos pe valuri. De oriunde am fi fost ne îndreptam, în încheierea plimbarii noastre, catre Dealul Mitropoliei - pentru poet, acela era epicentrul orasului. Urca dealul cu privirea dusa aiurea, parea ca nu observa zborul porumbeilor, al mierlelor, stralucirea culorilor exaltata de soarele în asfintit. Cainii strazii îl latrau pe Fix moderat, ca pe un cunoscut; Mugur îi privea numai cu coada ochiului, astia-s cei nou-veniti, mi-a spus într-un rand, ceilalti erau prietenii mei... Cu vreo doi ani în urma, într-o dimineata, i-am gasit dormind risipiti pe Deal, care încotro - cel alb, cel urat dar simpatic, cel rau, cateaua trandafirie, javrele tarcate si vreo trei pisici. I-am chemat la oase de pui, ca de obicei, dar nu si-au ciulit urechile, n-au tresarit. Trecuse cineva cu chiftele sau cu bomboane otravite si facuse ordine, întelegi. Rasucita pe-o parte, cu botul în sus, cu o laba sub urechea rotunjita gratios, cateaua trandafirie parea ca surade; avea varful limbii albastru...

 

Nu departe de Bucuresti, în dreptul celor doua porti în unghi drept, se afla un petec nu prea mare de porumbiste racoroasa. Era locul unde, în unele seri de august, Geo Bogza ne chema sa facem un foc de tabara, cu stiuleti copti pe jar si ceai de iasomie cu zahar candel si rom. Cand flacarile se înaltau, Radu Tudoran devenea foarte tacut, obrazul i se înasprea, ochii îi scaparau cu un fel de neînduplecare - stiam ca îsi aminteste tragedia acelei nopti de demult, cand încercase, cu sase tovarasi, sa evadeze de sub plasa rosie care cazuse ca un blestem cumplit peste pamanturile noastre. Stateau ascunsi pe o nava, asteptau semnalul convenit; undeva, pe chei, cineva aprinsese un foc - si deodata oameni, latraturi, agenti, soldati: era vorba de o tradare, i-au gasit si i-au ridicat pe toti, ultima imagine a fost focul arzand vesel pe chei. Tovarasii aveau zilele numarate. Printr-un sir de întamplari, Radu Tudoran a scapat de temnita, dar în revista Orizont - numarul din septembrie/octombrie 44 - sub titlul sinistru de Morti la 23 august 1944 , era publicata o lista a celor condamnati moral, fara apel: C-tin Virgil Gheorghiu, Pastorel Teodoreanu, Radu Gyr, Ion Vinea, Radu Tudoran, C-tin Radulescu Motru, C-tin Noica, Pamfil Seicaru si altii. Peste numele si vietile acestora avea sa cada o cortina întunecata, iar paginile semnate de ei urmau sa fie smulse din rafturile bibliotecilor si aruncate în foc.

 

In preajma acelorasi flacari, panamaua alba a lui Geo Bogza aduna lumina si devenea fosforescenta, parea ca o aura îi înconjura chipul colturos, care se îmblanzea, apoi întinerea clipa dupa clipa, pana cand din fotoliul de rafie se ridica silueta unui tanar desitat, sui si nelinistit, îmbracat în pantaloni vanatoresti, cu o camasa deschisa la piept si în picioare cu niste bocanci enormi, care îl ajutau, desigur, sa ramana ancorat de pamant. Ne arata cu degetul, acuzator: am douazeci si trei de ani si sînt înca un fara capatai! Locuiesc la Bustenari, cu mama, frate-meu Buik, pe care nu-l prea vad, pisicile si cainele Cheng; ne descurcam destul de bine, Lenuta si Alexandru ne trimit în fiecare luna ceva bani. Adevarul e ca eu nu sînt în stare sa depun nici o munca, sa îmi construiesc vreo situatie sau macar perspectiva ei, tot ce pot face, pana la arderea fiintei mele interioare, este sa scriu, atat. E în mine o sete extraordinara de viata nefalsificata, dublata de o razvratire grozava, un refuz dramatic de a ma darui cuiva, de a ma înregimenta în banal. Nu vreau sa devin un îmbuibat cu bunuri, nu pot face asta nici macar pentru Magdalena... Ea a înteles neputinta mea si mi-a spus ca s-a resemnat, va respecta dorinta familiei, va canta la pian, se va casatori cu un burghez onorabil si va face cativa copii - îsi apasa mainile pe piept, cu disperare, ma temeam sa nu îsi smulga inima si s-o arunce acolo, în flacarile jucause. Brusc a apucat un stiulete si a început sa înfulece cu o pofta teribila, nu am mancat nimic de luni 17 august 1931, cand m-au chemat la parchet dis de dimineata, unde, la serviciul de identificare, mi s-au luat amprentele, voi fi probabil condamnat pentru niste poezii din Poemul Invectiva; cand mi-au dat drumul, am ratacit vreo doua ore prin orasul cenusiu, dusmanos, apoi m-am întalnit cu tot grupul la Laptarie la Maxy - Sasa Pana, Roll, Virgil Gheorghiu, Brunea, Edy, Calugaru - s-a vorbit de caietele lui Urmuz si de suspendarea revistei, am înteles ca miscarea de la Unu sta sa se destrame. Disperat, m-am dus la Voronca si am plans fata de el pentru falimentul acelui crez, pe urma am hoinarit pe cheiul Dambovitei si la Sosea; a început ploaia, m-am întors, eram ca nebun, am intrat în vreo cinci hotele, am rezervat camere pentru mine însumi si mi-am lasat tot felul de mesaje la receptie, în fine, m-am adapostit în Gara, am dormit acolo vreo trei ore, pana ne-au dat afara ca se facea curatenie; m-am dus spre Podul Elefterie, unde este banca pe care obisnuiesc sa stau si sa scriu; batea vantul si înca mai burnita, totusi am scris alte cateva bucati noi pentru Poemul Invectiva, apoi, împreuna cu Voronca, am ratacit prin Cismigiu, descompusi, unde l-am întalnit întamplator si pe Aderca. Dupa-amiaza m-am dus la tipografie, sa vad cum se culegeau caietele Urmuz si iar pe chei, apoi la Sasa, dar cheia nu era la locul obisnuit de pe fereastra si nu am putut intra, asa încat... iata-ma aici! A mai înhatat un stiulete, a dat pe gat o cana cu ceai, apoi a recitat ceva extraordinar, suna cam asa: Totul ma chinuia atunci, faptul ca aveam/ zece degete, în loc de o suta; sau mai/bine unul singur, putand sa se prefaca în fulger/ ca trebuia sa merg pe pamant, în loc sa sbor;/ sau mai bine sa fi fost într-o mie de locuri deodata;/ totul ma chinuia atunci, dragostea dintre/ barbati si femei, pe care eu as fi vrut-o/ altfel, o întamplare supranaturala,/ la care sa participe oceanele, cu vastitatea lor/ desnadajduit eram, si plin de o cumplita revolta...

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Sezonul teatral bucurestean Cronica in farame

 

 

 

Molly Sweeney de Brian Friel, Teatrul Bulandra, regia Alexandru Dabija, cu Victor Rebengiuc, Lelia Ciobotariu, Serban Pavlu

 

Idolul si Ion Anapoda de G.M. Zamfirescu, Teatrul National, regia Ion Cojar, cu Dan Puric, Ileana Stana Ionescu, Matei Alexandru

 

Domnisoara din Amherst de William Luce, Teatrul Foarte Mic in coproductie cu Teatrul “Maria Filotti” din Braila, regia Mosche Yassur, cu Monica Mihaescu

 

Play Hedda dupa Henrik Ibsen, ArCub si UNITER, la Teatrul Nottara, adaptare si regie Ada Navrot

 

Orasul de Evgheni Griscovet, Teatrul Act, regia Cristi Juncu, cu Florin Zamfirescu, Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim, C. Draganescu, Nadiana Salagean

 

 

 

Ochiul interior al lui Molly

 

 

 

Faceti experienta sa vedeti cum e la teatru sa privesti si sa asculti trei actori vreme de circa doua ore spunand o poveste. E scrisa de Brian Friel, cel mai important dramaturg irlandez al ultimelor decenii, si e pusa în scena de un regizor care gaseste piesa, evocandu-l pe Peter Brook, "bine scrisa" si "de o calitate dramatica reala". "E cu oameni", mai spune Dabija si "te ajuta sa vezi ceva". Fiind vorba despre o oarba supusa unor experimente medicale, despre ce crede ea ca e lumea si ce cred ceilalti ca se întampla cu ea, piesa si spectacolul ne duc catre concluzii nu tocmai neasteptate. Caile sunt însa cu adevarat originale. Orbirea ca metafora la care face aluzie piesa are o cariera impresionanta în literatura, dar povestea lui Molly, care vrea sa ne atraga în lumea ei interioara refuzand-o pe cea reala, e atasanta. Interpreta, Lelia Ciobotariu, ni se adreseaza cu jovialitate de dincolo de privirea opaca. Pasiunea din relatarea ei, ca si firescul cu care vorbeste despre experiente launtrice stranii îi contamineaza si pe cei doi parteneri, care descriu din unghiul lor miracolul vremelnicei redari a vederii. Doctorul trateaza ca pe o experienta profesionala oarecare întalnirea cu acest caz, fiind mai preocupat de propria biografie, careia Victor Rebengiuc îi da mult suspence. Precipitarea, febrilitatea din jocul lui Serban Pavlu sunt tonuri juste pentru a sugera atractia pentru senzational care-l anima. Iar modul în care cei trei evolueaza paralel, relationand fara replici directe, reprezinta o provocare teatral plin de riscuri, ca si pariul regizorului cu publicul chemat sa asculte aceasta poveste.

 

 

 

Intalniri amicale pe scena Teatrului National

 

 

 

Istoria teatrului romanesc e presarata cu momente tandre, bune sa întretina o anume solidaritate cu destinul unor piese în peisaj autohton. Un asemenea episod consemneaza acum Teatrul National, initiind montarea comediei amare Idolul si Ion Anapoda de G.M. Zamfirescu. Cu motivatii multiple. Pe de o parte, apartenenta regizorului la familia autorului, pe de alta, intentia reditariirii succesului de acum mai multi ani al acestei piese, mizandu-se pe înrudirea, prin farmec si bonomie, cu personajul principal a actorului Dan Puric. Prin urmare, reluand spectacolul din care mai e prezenta în distributie doar Ileana Stana Ionescu, epatanta ca de obicei, realizatorii nu si-au refuzat caracterul sentimental al întamplarii, chemand în sala la premiera mai vechi interpreti si martori ai premierei de odinioara, evocandu-i pe cei disparuti, între care admirabila Coca Andronescu, declarand indirect atasament dramaturgiei nationale atat de controversata în opinia critica.

 

Culoarea de epoca s-a vrut a fi suverana în spectacol, marcata fiind mai ales de costumele semnate de Stefania Cenean, de ilustratia muzicala si, în parte, de jocul actorilor.

 

Mesajul regizorului formulat raspicat ne-a atras atentia în mod special. "Sper în renasterea artei actoricesti", scrie în caietul-program maestrul Ion Cojar, argumentand profesoral: "Teatrul romanesc a fost întotdeauna puternic tocmai prin calitatea deosebita a talentului actorului roman". Avea cineva vreo îndoiala?

 

 

 

Speranta e ceva cu pene

 

 

 

Mi-a placut acest titlu initial al monodramei scrisa de William Luce pentru a celebra memoria unei mari poete americane. Rima bine cu ciudatenia acelei fiinte ciudate recunoscuta de literatura sub numele de Emily Dikinson. Nici Domnisoara din Amherst nu-i rau, fiindca evoca locuri exotice si o anume noblete a sufletului întalnita la oameni ca ea. Cel mai neasteptat lucru în aceasta ecuatie e însa aparitia personajului în spatiul mai de curand marcat de zgomot si furie al Teatrului Foarte Mic, unde tinerii regizori si proiectul DramAcum sunt pe cale sa impuna un mod de a face teatru.

 

O masa, un fotoliu si alte cateva, putine, obiecte sunt mai toata recuzita spectacolului Domnisoara din Amherst. Monica Mihaescu, o actrita de o delicatete rara, cu stiinta si inteligenta rostirii, cu miscari armonioase si pline de rost, lunecand savant între voluptate si sobrietate, creand mister si destramandu-l la fel de prompt cu detasari ironice, da contur unui personaj cuceritor. Emily Dikinson, o fata batrana, care ne imbie cu prajituri. Retrasa în singuratatea cuvintelor, ea ne învata iubirea de oameni si de adevar, sperand în ceva... cu pene.

 

Spectacolul produs în colaborare cu Teatrul Maria Filotti de la Braila se joaca si în cocheta sala Studio a acestui teatru.

 

 

 

Replay Hedda Gabler

 

 

 

N-as putea spune exact ce anume naste moda rescrierii unor texte celebre. Impulsul de a contesta modelul? Putin probabil, gandindu-ne la Play Striendberg de Dürrenmatt.

 

In cazul Play Hedda am putea lua în calcul chiar declaratia autoarei scenariului, Ada Navrot. "Textul acesta mi-a devenit necesar din clipa în care l-am citit", declara ea, argumentand printr-un sir de întrebari care pun în relief problematica existentiala a piesei lui Ibsen. Si mai sigur este ca inteligenta actrita a avut în vedere o intentie de restructurare din perspectiva contemporana a piesei, precum si posibilitatile trupei care au condus la nevoia comprimarii unor roluri. Prin atribuirea fiecarui actor a cel putin doua sunt sugerate astfel mai bine multiplele fatete ale personajelor, iar postura de ingenios meneur en jeu a Heddei devine mai vizibila. Complicatul joc pe sarma între iubire si ura, supunere si revolta, ras si plans e redat cu multa luciditate de actrita care, vrand sa evite melodrama, pedaleaza pe cinismul personajului. Ca mai totdeauna la Ibsen, femeile forteaza limitele libertatii depasind, prin distantare ironica, crizele conjugale. Ar fi o greseala sa credem însa ca în acest fel ele sunt absolvite de drama. Marius Capota, acest interesant actor atat de rar si prost distribuit în ultima vreme, joaca detasat în acelasi timp rolul sotului plicticos si pe cel al iubitului regretat. Dani Popescu e pitoresc în rolul Matusii si pedant ca Judecator, iar Ioana Flora induce o sensibilitate discreta ca rivala a Heddei.

 

Cu regretul de a-l vedea pe Ibsen în anul centenarului sau într-o montare atat de saraca, apreciem gestul cultural al acestei trupe alcatuite ad hoc.

 

 

 

Orasul de dincolo de oameni

 

 

 

Nu atat despre oras si presiunea lui angoasanta asupra individului e vorba în aceasta piesa, venita din traditia simplitatii dezarmante cu care e spus adevarul în literatura rusa.

 

Atunci, ce anume determina lipsa de sens care se instaleaza în viata tanarului Serioja ?

 

Am putea vorbi despre pierderea busolei, dar si de modestia mijloacelor de trai, de monotonia vietii de cuplu, ca si a locului de munca si, nu în ultimul rand, de alterarea sentimentului autenticitatii de care poate fi vinovata civilizatia. Viata din rutina poate determina angoase mortale. Ne-o spuneau candva existentialistii, înainte ca miscarea flower power sa încerce sa oxigeneze plamanii istoviti ai omului modern. Experienta se repeta în conditii mult mai usor de identificat, fiindca neantul insondabil de odinioara are azi nume. Viata e mult mai concreta, redusa la nevoi zilnice pentru foarte multi dintre locuitorii planetei, limitata în aspiratii de saracie si griji. Cand vrei sa faci abstractie de ele, precum eroul piesei noastre, faci figura de nauc, de inadaptabil, de poet.

 

Poezia acestei stari de inconfort ne-o transmite admirabil jocul subtil, inefabil al tanarului Vlad Zamfirescu, acest actor care a mostenit într-o cheie total diferita talentul bogat al tatalui sau, Florin Zamfirescu, alaturi de care apare în acest spectacol. Mai contribuie la împlinirea artistica a spectacolului Gheorghe Ifrim, jucand cu multe nuante subtextele unui rol savuros, Nadiana Salagean, prezenta discreta dar eficienta, Constantin Draganescu ca deobicei memorabil în trecereile sale prin scena si, bineînteles, regizorul Cristi Juncu, cel care a reusit sa-i aduca pe toti într-o stare de gratie. Decorul în gri al lui Cosmin Ardeleanu compus din moduli de sugestie tombala e adecvat metaforei orasului apasator.

 

Celor care considera spectacolul prea static si plictisitor le spunem ca e si aceasta o forma de a lupta cu graba si pragmatismul nostru ucigator.

 

 

 

 

 

Concurs pentru Piata Palatului Regal din Bucuresti

 

 

 

Interventia arhitectului intr-un spatiu urban istoric de complexitatea si importanta culturala a Pietei Revolutiei (Piata Palatului Regal din Bucuresti) a constituit subiectul concursului organizat in anul 1997 de Uniunea Arhitectilor din Romania, Primaria Municipiului Bucuresti si Ministerul Culturii si Cultelor. Despre solutiile castigatoare acum noua ani si urbanismul macinat al Bucurestiului ne vorbesc chiar autorii celor mai bune trei proiecte.

 

 

 

Premiul I - autori: arh. Franz Echeriu, arh. Marina Echeriu

 

1 - vis de Bucuresti, evanescent si ireal ca toate visele bucurestene;

 

2 - Piata Revolutiei sau, mai precis, complexul de piete format din Piata Palatului Regal, Piata Senatului si din Piata Ateneului Roman, asa cum a fost definit acesta prin concursul organizat in 1997 de catre Primaria Municipiului Bucuresti, de Ministerul Culturii si de Uniunea Arhitectilor din Romania, este unul dintre locurile cele mai reprezentative din Bucuresti, atat din punct de vedere urbanistic, cat si al semnificatiilor istorice si culturale;

 

3 - situatia actuala a complexului de piete denumit generic "Piata Revolutiei" prezinta o serie de disfunctionalitati manifestate atat la nivelul ansamblului spatial-urban (relatii spatiale incoerente sau insuficient de clar definite), la nivelul ansamblului functional (dezechilibru functional, unilateralitate functionala), la nivelul ansamblului de circulatie (circulatie auto, transportul in comun si mai ales dezorientarea circulatiei pietonale), la nivelul dotarii cu opere de arta monumentala si a mobilierului urban adecvat, cat si al managementului urban in zona. Totodata se impune sistematizarea generala a unei infrastructuri inadecvate si/sau imbatranite;

 

4 - printre scopurile primare ale proiectului se situeaza incercarea de populare a pietelor: traversarea unui pustiu de circa jumatate de kilometru de arsita vara si crivat necrutator in timpul iernii, fara cea mai elementara protectie, de la blocul Fränkel si Palazzo Calcani pana la Athénée Palace Hilton; dincolo de spiritul de aventura, n-ar exista motive rationale pentru a intreprinde o atare nesabuinta, poate cu exceptia dorintei de a accede vehicolul parcat in haul neprietenos sau, mai nou, de a vedea cum zona 0 a Romaniei este redusa la balciul cel mai abject;

 

5 - ne-a animat de dorinta de a sustine acest dificil parcurs cu un sistem de functii de interes pietonal, simultan cultural si comercial, in spiritul Caii Victoriei; acest sistem protejat (portice, logii urbane, piete acoperite, pasaje etc.) asigura fluxuri pietonale neintrerupte de capricii climatice sau manifestatii haotice sau meschin-lucrative; in lectura prima a concursului, izolam o parte a Caii Victoriei si o transformam in zona pietonala; scopul nedeclarat era si scoaterea acestei strazi de sub dominatia absoluta a automobilelor, consfintind o axa prepoderent pietonala;

 

6 - sub sistemul celor trei piete se propune un sistem de parcari subterane, accesibile din inelul Academiei, Boteanu, Franklin/Exarcul, Stirbei, Campineanu; aceste parcari sunt strict relationate cu propunerile de cladire aflate in suprateran; pietele se definesc strict, de exemplu piata Ministerului de Interne se articuleaza cu blocul Excelsior, care inainteaza in profilul pietii si o delimiteaza;

 

7 - trecand vremea: am operat niste transformari in materialul concursului: continuarea prin subteran al Bd-lui Stirbei sub Calea Victoriei, Magheru si prelungire in C.A. Rosetti/Maria Rosetti; astfel se dreneaza suplimentar directia est-vest, atat de precar servita de sistemul stradal al Bucurestilor; functional, se formuleaza ca front al pietii Atheneului o cladire care sa adaposteasca pe unul dintre marii comercianti de arta ai Europei, Cristies, Sothebys sau Dorotheum, sub numele de Athénée Art Forum (AAA);

 

7 - au trecut 9 ani de la concurs, fara sa fie respectate clauzele contractului temei concurs; cu un an mai putin decat recordmanul Bucuresti 2000, dar cu efecte asemanatoare, adica zero;

 

8 - dupa ce a incercat sa schimbe regulile pe parcursul jocului, in iarna 1997 Primaria Bucurestilor ne incredinteaza in mod surprinzator PUZ-ul concursului, peste o saptamana aflam (in Austria) ca ne-am bucurat prea devreme si ca ni s-au luat jucariile; azi, vazand ca altii fac ceea ce ar fi trebuit sa facem noi, cad in melancholii si ma mustru ca sunt uzurpator si resentimentar: am realimentat si noi mitul urban: castigatorii concursurilor in Bucuresti pleaca cu laurii, constructiile le face altcineva;

 

9 - parasirea iluziei continuitatii si dezvoltarii lineare: Bucuresti 2006 pare a nu se mai deduce din istoria sa; paradigmele si planurile anilor 40 s-au "invechit";

 

10 - fragmentaritatea "emersiei de evenimente arhitecturale", planul, daca exista, obscurizat;

 

11 - nu scap de banuiala actiunilor conjuncturale si intamplatoare;

 

12 - aversiunea fata de "plan".

 

 

 

Premiul II - autori: arh. Petre Ciuta, arh. Simion

 

Interventia arhitectului într-un spatiu urban ca acesta, care a facut subiectul concursului Piata Revolutiei, jalonat deja de cateva obiecte acceptate si catalogate ca valoroase, trebuie sa fie facuta, am considerat, cu masura, discretie si respect.

 

Am avut în studiu unul dintre cele mai interesante puncte de ale Capitalei si pentru aceasta am încercat sa intervenim pe cat posibil fara brutalitate.

 

Cele trei piete succesive create, Piata Revolutiei, în sud, cu monumentul respectiv si statuia lui Iuliu Maniu, Piata Palatului, între Palat si Biblioteca, în care îsi gaseste loc statuia lui Carol I, si Piata Atheneului, înlantuite între ele si prin noile functiuni - Galeriile comerciale ce renasc nostalgia pasajelor de altadata, acoperite cu sticla, de pe Calea Victoriei, cu restaurante si cafenele, un Cine-centru cu sali de spectacole în subteran si scuarul aerisit din fata Atheneului, unde, la umbra pomilor, nu excludem chiar si comertul ambulant civilizat, flasneta sau studentii de la Conservator concertand - vor reusi sa retina pietonul, schimband prin aceasta caracterul actual de trecere al pietei într-unul polarizator. Am încercat prin interventia noastra sa ne subordonam arhitecturii prezente, aducand - socotim noi - un plus de ordine si mai multa corespondenta între volumele de arhitectura ce alcatuiesc aceasta piata.

 

Faptul ca acum Piata Palatului este un loc numai de legatura între zonele intens comerciale din sudul si nordul ei o reduce la stricta functiune de trecere întretaiata de circulatia auto din toate directiile. Am propus, pentru simplificare, o circulatie auto într-un singur sens, de la nord spre sud, pe Calea Victoriei-Piata Palatului si noile spatii create, acestea putand fi contemplate si din masina. Într-un singur sens ramane rezolvata în subteran legatura de la vest spre est (Stirbei Voda-C.A. Rosetti) si est-vest (Bd. Magheru-Piata Salii Palatului), prin sudul Bibliotecii Nationale. Tot pe aceste artere vest-est si est-vest se fac accesele în garajele subterane si aprovizionarea spatiilor comerciale. O cladire înalta, circa 10 m, completeaza triunghiul punctelor înalte din zona (Hotel Intercontinental si Palatul Telefoanelor), este amplasata pe partea de nord a Bibliotecii Nationale si prin silueta sa zvelta se transforma în simbol si punct de orientare în zona. Am ales verticala ca forma pentru aceasta constructie spre a nu ocupa spatiul cu o alta, masiva, gen magazin universal.

 

As adauga, ca o caracteristica, faptul ca în studiul nostru preocuparea a fost confortul pietonului.

 

(Interventie a arh. Petre Ciuta, extrasa dintr-un articol aparut în cotidianul Romania libera din 06.08.1997)

 

 

 

Premiul III - autori: arh. Dan Marin, arh. Zeno Bogdanescu (Bucuresti)

 

Spatiul care se numeste astazi Piata Revolutiei este rezultatul demolarii, la sfarsitul anilor 30, a cladirilor din fata Palatului Regal, care inchideau singura piata ordonata arhitectural si urbanistic a Bucurestiului. Intentia regelui Carol al II-lea de a remodela, la o scara monumentala, zona din fata Palatului Regal nu a avut, cu exceptia concursului din 1943, nici o urmare concreta.

 

Inertial si impropriu denumit "piata", acest spatiu este destructurat si defunctionalizat: inform si haotic, lipsit de functiuni publice de uz curent, suprasaturat de masini si de obiecte amplasate fara nici un fel de gandire urbanistica.

 

Plecand de la ideea, enuntata inca din anii 40, ca demolarea a fost o eroare, proiectul de concurs propunea reconstruirea pietei intr-o formula spatiala apropiata de cea initiala, adaptata insa conditiilor actuale, legate de necesitatea unui program functional viabil si a organizarii circulatiei auto si pietonale. Altfel spus, o "reconstructie critica" urmand modelul conceptual utilizat la Berlin in anii 90, unde anumite spatii urbane importante, distruse de razboi, au fost refacute identic, dar intr-o expresie arhitecturala contemporana. Integrand trecutul (urbanistic) si prezentul (arhitectural), gestul este recuperator, dar nu si paseist.

 

Proiectul se articuleaza deci in jurul ideii de continuitate, inteleasa atat in sens istoric, cat si ca principiu ordonator morfologic si functional.

 

La nivel morfologic, continuitate inseamna refacerea coerentei spatiale. Amplasarea a doua cladiri echivalente, cu accente de colt, de o parte si cealalta a Bibliotecii Centrale Universitare, permite:

 

- reconstructia spatiilor distruse la sfarsitul anilor 30 (Gradina Atheneului, Piata Palatului Regal);

 

- crearea unei piete noi prin continuarea sensului interventiilor din anii 40-50 (piata din fata fostului Senat, care finalizeaza axul verde Cismigiu-Kretzulescu);

 

- punerea in valoare a cladirilor-reper (Atheneul Roman, Biblioteca Centrala Universitara, Palatul Regal);

 

- preluarea si amplificarea elementelor caracteristice ale Caii Victoriei (sinuozitatea traseului si axele de perceptie dinamica, structura spatiala alveolara, ritmarea tesutului adiacent cu pasaje urbane acoperite).

 

La nivel functional, continuitate inseamna restabilirea caracterului de spatiu central, mixitate si legaturi multidirectionale, la nivelul solului si in subsol:

 

- crearea unor spatii publice pe ambele laturi ale Caii Victoriei, legate prin pasaje pietonale si galerii comerciale subterane;

 

- insertia unor functiuni comerciale (comert de lux, cafenele, restaurante) in echilibru cu cele de reprezentare (cultura, arta, institutii publice);

 

- punerea in valoare a axelor Cismigiu-Magheru si Atheneu-Kretzulescu;

 

- deschiderea curtii de primire a Muzeului de Arta catre circuitul public major al Caii Victoriei si al galeriilor comerciale subterane.

 

 

 

 

 

IOAN GODEANU

 

Trasee Culturale in Bucuresti Muzeu in Aer Liber

 

 

 

Pentru ca Bucurestiul sa fie (re)inscris pe harta culturala europeana este nevoie de initierea unui nou tip de demers, prin care politicile si strategiile culturale autohtone sa fie reformulate pe coordonate contemporane.

 

Proiectul Trasee Culturale in Bucuresti propune revitalizarea unor zone cu traditie, situate in centrul capitalei, prin redefinirea conceptului de spatiu public, reamenajarea urbanistica si crearea unor zone culturale active care sa functioneze ca Muzeu Viu in Aer Liber.

 

Daca ne raportam la contextul international, un astfel de proiect nu este inedit: la Berlin exista Museumsinsel, la Frankfurt Museumsufer, iar la Viena mai noul MuseumsQuartier. In apropierea acestor "oaze culturale" graviteaza galerii de arta, sali de expozitii, de concert, de teatru, dar si parcuri si gradini care, impreuna, alcatuiesc identitatea originala si inconfundabila a fiecarui oras in parte.

 

Traseele Culturale din Bucuresti sunt fundamentate pe valorificarea unei traditii bogate si diverse. In prezent, zonele de mare densitate culturala, strazile de-a lungul carora se afla muzee, cladiri - monumente de arhitectura, sali de concert si de teatru, dar si hoteluri, magazine de lux sau cafenele nu devin structuri urbane functionale, ci raman simple cai de circulatie intre doua puncte de interes izolate.

 

Pentru a transforma o strada intr-un un adevarat Muzeu Viu in Aer Liber trebuie intervenit asupra modului de reprezentare a spatiului urban, iar arta este singurul vehicul adecvat unui astfel de demers. Arta contemporana trebuie vazuta ca proces interactiv capabil sa remodeleze atat contextul, cat si relatiile sociale.

 

Interventiile artistice in spatiul public, fie ca au un caracter definitiv, fie ca sunt doar gesturi temporare/efemere, trebuie sa valorifice in primul rand constiinta contextului social, a arhitecturii si a ambientului natural pentru care sunt concepute. Viitoarele monumente vor trebui sa transmita un mesaj legat de societatea actuala care sa reflecte preocuparile, cautarile si aspiratiile oamenilor de azi prin, intermediul unui limbaj plastic inovator, exprimat prin tehnici si materiale noi. Valoarea estetica a unui obiect in sine nu trebuie sa primeze in fata semnificatiei si accesibilitatii mesajulul transmis de acel obiect.

 

Totodata, actiunile artistice des etichetate drept subcultura si ignorate trebuie recuperate, revalorizate si legitimate in cadrul spatiului urban de astazi. "Graffitiurile" sau "stencilurile" sunt un mijloc de comunicare, fraze ale unui posibil dialog social. Imaginile de pe zidurile de la Berlin, Belfast sau de pe zidul de securitate din Israel au devenit simboluri ale istoriei contemporane.

 

Structura unui Traseu Cultural ca Muzeu Viu in Aer Liber trebuie sa cuprinda proiecte de reabilitare a parcurilor, gradinilor si a locurilor de recreere si joaca. Parcul trebuie conceput ca spatiu democratic deschis unde copiii, tinerii, "flaneurul", dar si batranii isi pot gasi un loc, in egala masura, indiferent de stratul social din care fac parte.

 

Spatiile verzi trebuie refacute, extinse, valorificate prin proiecte de tip "land-", "earth-", art si instalatii artistice. Spatiul trebuie insufletit de actiuni, spectacole si performante artistice, pentru a fi transformat intr-un spectacol public deschis. Proiectarea unor "skate-parcuri" ca scena pentru "skateri", "rolleri" si biciclisti va promova un nou tip de spectacol urban.

 

Strada, trotuarul, mobilierul urban, cladirile trebuie considerate elemente care alcatuiesc decorul unei "instalatii totale" si vii in acelasi timp.

 

Traseele Culturale vor fi si suportul pentru crearea unor Trasee de Lumina. In ultimii ani, numeroase festivaluri - Festival Montréal en Lumière, Fête de Lumières - Lyon, Festival Luminis - Elvetia si Luminale - Frankfurt am Main - s-au impus ca evenimente artistice majore. Lumina si iluminatia ca mediu, ca element de limbaj plastic si ca forma de expresie artistica si-au castigat independenta pe scena artelor vizuale. Traseele de Lumina transforma radical peisajul nocturn, transfigureaza arhitectura, modifica volumele, relativizeaza ideea de plin si gol, iar fatadele si calcanele cladirilor devin adevarate fresce dinamice, in perpetua schimbare.

 

Spatiul public digital joaca un rol de prim rang in cadrul Muzeului Viu in Aer Liber. Revolutia generata de explozia noilor tehnologii si a telecomunicatiilor a provocat puternice interferente atat in domeniul cultural, cat si in cel educational si social, iar acest proces a dat nastere fenomenului cunoscut sub numele de cultura digitala. Spatiul urban contemporan este invadat de infoterminale, infoscreenuri, infoboxuri, proiectii, ecrane si medialaburi. Sistemele mobile de ghidare si informare, alaturi de capacitatile multimediale si de intercomunicare ale tuturor aparatelor electronice au transformat in mod radical structura spatiului public. Traseele Culturale pot fi dezvoltate numai pe baza potentialului reprezentat de cultura digitala.

 

Odata cu aparitia noilor cai de comunicare, arta video s-a impus ca element de limbaj plastic si ca nou mod de a privi realitatea. Big Screen la Manchester si The 59th minute in celebrul Time Square din New York sunt numai doua proiecte prin care arta si filmul video ajung sa fie proiectate public, oferind artistilor posibilitatea sa se prezinte pe o scena deschisa.

 

O alta practica culturala de succes s-a dovedit a fi si ideea de a crea un nucleu al galeriilor de arta intr-o anumita zona a orasului. La Berlin acest lucru a fost realizat la inceputul anilor 90 in cartierul Mitte datorita pozitiei centrale si a chiriilor ieftine. Bucurestiul poate initia un proiect similar care ar urma sa intregeasca imaginea Muzeului Viu in cadrul Traseelor Culturale. Un nucleu in care galeriile de arta profesioniste sa coexiste ar duce la formarea unui mediu "bazin de selectie" bazat pe criterii de valoare si ar relansa piata de arta. Organizarea concomitenta a vernisajelor la intervale regulate va capata aspectul unui adevarat festival artistic.

 

Proiectul Trasee Culturale din Bucuresti trebuie sa fie dezvoltat pe exemplul practicilor si experimentelor culturale recente, cum ar fi expozitiile Documenta de la Kassel sau Bienalele de la Venetia, iar politicile si teoriile culturale actuale, impreuna cu dezbaterile legate de necesitatea schimbarii de paradigma trebuie sa stea la baza formularii principiilor de functionare a Muzeului Viu in Aer Liber.

 

Traseele Culturale din Bucuresti trebuie gandite ca proiecte sociale democratice menite sa atraga un public tinta cat mai divers. Un asemenea nucleu cultural va duce automat la dezvoltarea rapida a turismului si implicit la relansarea activitatilor comerciale cu produse din sfera culturala.

 

 

 

 

 

ALECU BELDIMAN

 

Plan Urbanistic Zonal - Traseu Cultural Calea Victoriei, Bucuresti -

 

 

 

Calea Victoriei - între extremitatea sa nordica, Piata Victoriei si cea sudica, fosta Piata a Senatului -, cea mai importanta artera a Bucurestiului începand cu sfarsitul secolului al XVII-lea pana în prima jumatate a secolului al XX-lea, este si astazi o parte importanta a centrului Bucurestiului, fiind unul dintre cele doua brate ce determina axa sa majora, nord-sud, ceea ce caracterizeaza cu precadere aceasta artera si zonele adiacente dezvoltate în lungul ei este marea densitate a cladirilor ce adapostesc functiuni culturale: muzee, sali de concerte, sali de expozitii, teatre, fundatii culturale, uniuni de creatori (scriitori, artisti plastici, muzicieni, arhitecti, oameni de teatru), biblioteci, Academia Romana s.a.m.d. Aceasta dotare face din Calea Victoriei un echivalent sud-est-european al Insulei Muzeelor din Berlin sau a Mainufer-ului din Frankfurt, chiar daca felul în care s-a format - organic, de-a lungul timpului, la Bucuresti - este fundamental diferit de exemplele mentionate mai sus, aparute ca urmare a unui act de vointa politica. Ca urmare a unui act similar, ar trebui actionat de-acum încolo pe Calea Victoriei - credem noi - pentru a întari dimensiunea culturala a zonei. Totodata, prin acest studiu urbanistic ne propunem, dincolo de întarirea dimensiunii culturale - obiectiv principal -, sa identificam modalitati prin care - acolo unde acest lucru este justificat si permis - sa sugeram realizarea unor investitii de alta natura decat cea culturala - birouri, hoteluri, spatii comerciale apropriate caracterului zonei. Insertia unor functiuni de acest fel va genera o mixitate de functiuni care, nu ne îndoim, va fi benefica întarind in acelasi timp nota de centralitate. Studiind istoria devenirii Caii Victoriei, am identificat cateva caracteristici arhitectural-urbanistice definitorii, cele care-i dau cachet-ul. Iata cateva dintre ele:

 

- caracterul sinuos al primelor doua treimi ale traseului, cel cuprins între Piata Senatului si Calea Grivitei;

 

- marcarea fiecarei intersectii cu cladiri speciale de colt;

 

- eclectismul arhitecturii, datorat atat lungii istorii a acestei artere, cat si gustului necenzurat al comanditarilor;

 

- prezenta de-a lungul arterei a unor spatii alveolare - spatii verzi sau spatii pavate;

 

- diversitatea modului de amplasare în teritoriu a constructiilor;

 

- prezenta unei zone (cuprinsa între Calea Victoriei, strada Academiei, strada Edgar Quinet si strada Ion Campineanu) în care se afla pasaje pietonale: Majestic, Comedia, Victoria si Pasajul englez, puse putin în valoare sau deloc;

 

- prezenta unor monumente de for public, dar si lipsa celor demolate de regimul comunist (de exemplu: statuia ecvestra a Regelui Carol I, de Ivan Mestrovici, dar si altele).

 

Analiza atenta a tuturor acestor date ne conduce catre solutii care sa accentueze specificitatea Caii Victoriei, întarind prezenta ei în oras.

 

Studiul se va încheia cu un Regulament de Urbanism, dar si cu unul de functionare, un mode demploi al Caii Victoriei.

 

 

 

 

 

LIVIANA DAN

 

Arta în resedinta (Arta romaneasca contemporana in resedinta ambasadorului Germaniei la Bucuresti)

 

 

 

Arta contemporana are un privilegiu aproape exagerat: sentimentul de legitimitate. Arta nu mai accepta sa fie jocul, delectarea care a fost, ornament al unei civilizatii, glorificare, propaganda. Descoperind sau construind, oricum ea este o experienta care se erijeaza în propria sa autoritate.

 

Aceasta schimbare nu trebuie sa ne nelinisteasca. Arta contemporana a depasit desenele confesionale si noaptea neagra a sufletului si intervine cu putere în alte sisteme. Arta nu se mai raporteaza la lume, arta livreaza imagini despre lume.

 

Exista în arta un acut sens social si politic. Se dezvolta idei pentru societate, si nu împotriva ei.

 

Schema Entweder / Oder practicata de avangarda clasica este înlocuita de schema mult mai flexibila Sowohl - als - auch. Noile avangarde sunt mai putin gandite ca radicalitate polemica si mai mult ca intensitate radicala.

 

Arta este paralela cu sistemul nervos al istoriei, dar si al sperantei.

 

Arta contemporana functioneaza la extreme: ceva între camera minunilor si cabinetul chirurgical...

 

Arta contemporana este însa întotdeauna de partea democratiei.

 

În aceasta grila se situeaza substanta emotionala a expozitiilor pe care Monique si Wilfried Gruber le-au facut la Belgrad, Budapesta si acum la Bucuresti. Sunt momente cand legatura dintre estetica si politica este adanc conectata la poetica nesfarsitului. Peisajul conceptual al unei tari ofera astfel de motive. Dar în acelasi timp este încantator sa renunti la memoria sociala si politica pentru a detecta memoria dorintei, tandretei, calmului, farmecului. Si astfel, artistii sunt dispusi sa schimbe varsta si dimensiunea memoriei.

 

Care este forma memoriei? Cum arata memoria? Ca o dimineata cand poti sa pleci de-acasa fara haina, cand cerul este stralucitor si fara nori sau cu nori care dispar în liniste. O liniste care confirma acest tip de memorie.

 

Ion Grigorescu, Doina Simionescu, Mircea Stanescu au fost invitati la resedinta anul trecut, Elena Vlad si Aurel Vlad anul acesta. Luxul necesar a fost suportul eseului despre memorie, luxul necesar a fost si suportul pentru simbolurile tacerii.

 

Cu o eleganta estetica muzicala, interesati de idei, de sensul fluid al identitatilor, Monique si Wilfried Gruber au încercat doar sa înteleaga o tara... doar atat, spun ei... imens pentru artistii unei tari, fie ca acest lucru se întampla la Belgrad, Budapesta si acum la Bucuresti...

 

 

 

 

 

IOANA IERONIM

 

Saviana Stanescu, New York 2006

 

 

 

Una dintre cele mai interesante voci ale dramaturgiei contemporane, Saviana Stanescu, "o scriitoare pentru secolul 21", cum a numit-o Richard Schechner, prestigiosul regizor si teoretician al performance-ului, continua de la începutul acestui an sa fie vizibila cu noi succese la New York. Recent i-a fost produsa piesa Pantoful lui Lenin - aceasta "feerie neagra" de intensa actualitate, pe tema emigratiei (sa amintim cititorului roman ca piesa a aparut în volumul bilingv Waxing West/Sa epilam spre Vest, la Biblioteca Teatrul Imposibil din Cluj). Productia, care s-a bucurat de vii ecouri, a fost lansata sub egida Companiei Teatrale Lark, unde Saviana Stanescu e scriitor-în-rezidenta si totodata directoare a proiectelor de schimburi internationale.

 

Scrisa în stilul particular pe care autoarea si-l autodefineste ca "realism poetic", sau "realism stilizat", piesa a fost dezvoltata la Compania Lark timp de doi ani în faza de atelier, pentru a fi "ambalata în «cutia naturalista/realista»" necesara producerii spectacolul în circuitul teatral central din Statele Unite. "Metafora centrala în Pantoful lui Lenin", precizeaza autoarea "e felul în care trecutul ne însoteste ca o bomba în rucsac. Nu stii cand si unde va exploda!".

 

Productia s-a bucurat de un deosebit succes printre specialisti de marca - Tina Howe, de exemplu, recunoaste în piesa linia Eugène Ionesco, admirand aici, în plus, corporalitatea personajelor, ritmul, energia limbajului si caracterelor care dau viata si evolutie piesei.

 

Iata cum se explica Saviana Sanescu pentru publicul american în caietul-program care a însotit productia:

 

"Prima sarcina ce mi-a fost atribuita ca tanara jurnalista aspiranta, în Romania postcomunista, a fost sa scriu un reportaj despre daramarea statuii lui Lenin din Piata Presei Libere, la Bucuresti. «Piata Presei Libere» era numele nou dat acestui bine cunoscut spatiu bucurestean marginit de cladirea în stil sovietic ce adapostea redactiile celor mai cunoscute ziare ale momentului. Privind uriasa statuie a «tovarasului Lenin» cum se clatina în aer, m-am simtit deodata mica si parca atinsa de o infirmitate. Mi-am dat seama ca nu aveam cu adevarat instrumente si reguli de comportament în noua societate «libera» si mi-a fost într-adevar teama: «Ce se va întampla cu mine?». Reportajul - scris cu un amestec special de teama si speranta - spre norocul meu a avut succes si astfel mi-am castigat în acel moment pozitia de jurnalist.

 

Sunt multi ani de-atunci. Romania se afla si acum în tranzitie spre democratie, dar s-a realizat un evident progres. Tara face parte din NATO, iar în 2007 va intra în Uniunea Europeana. Majoritatea romanilor sunt înca saraci, iar 2% s-au îmbogatit enorm - ei sunt oamenii de afaceri fie nascuti de la natura, fie corupti de la natura; diferenta dintre cele doua categorii e de obicei greu de facut dupa 15 ani de «capitalism salbatic», cand frontierele fragile dintre «bine» si «rau» au fost de atatea ori sterse si redesenate...

 

Ca jurnalist cultural, am scris despre multe lucruri - despre saracie, coruptie, violenta, despre arte si chiar despre Visul American al atator romani. Adagiul cehovian «La Moscova. La Moscova!» a fost înlocuit cu refrenul hip-hop: «La New York. La New York!»...

 

Acum cinci ani, iata, soseam la New York - cu inima plina de un alt fel de aliaj între speranta si teama. De atunci am învatat ce înseamna sa fii suspendat între doua lumi, dar si cum e sa te simti pur si simplu fericit ca pasesti pe Broadway si respiri aerul acestui extraordinar oras, care iradiaza farmecul începuturilor. Sunt si momente cand te gasesti blocat în inbetweeness, în interval, cand nu te poti misca fiindca îti porti trecutul ca pe o «bomba» în rucsac. Iti aduci aminte atunci ca esti scriitor, membru al «Partidului Unit al Artistilor Lumii» (glumeam, desigur...), asa ca pasaportul si viza nu mai conteaza. Fiindca aici te afli, alaturi de Cehov si Beckett si Ionesco si Arthur Kopit si Doug Wright si Tina Howe si Emily Mann, în aceeasi barca, iar ei te vor însenina si sustine cand te aud spunand: Nu pot merge mai departe. Nu pot merge mai departe. Voi merge mai departe!".

 

Sa precizam ca o lectura a piesei Pantoful lui Lenin va fi prezentata în cadrul Festivalului International de Teatru, Sibiu 2006.

 

 

 

Dupa obtinerea a doua masterate, în studii de performance si în scriere dramatica la Universitatea din New York (NYU - Tisch School of Arts), ca bursier Fulbright, Saviana Stanescu preda acum la Facultatea de Drama a aceleiasi universitati, dezvoltand teme precum drama contemporana în Europa, teatru si feminism, reconfigurarea clasicilor, mari autori dramatici (Ionesco, Genet...). In stagiunea trecuta s-a bucurat de un succes deosebit (cronica la New York Times...) cu spectacolul YokastaS, la faimosul teatru La MaMa. Sa ne aducem aminte ca Saviana Stanescu a fost initiatoarea multor evenimente spectaculare multimedia si neconventionale ani de-a randul în Romania, unde a facut o pretioasa munca de pionierat în domeniu, iar înaintea plecarii ei la New York, în 2001, a fost o prezenta remarcabila la variate evenimente teatrale europene, în Germania, Franta, Anglia.

 

Lansata zilele acestea, culegerea Plays and Playrights 2006 (The New York Theater Experience) cuprinde piesa Aurolac Blues a Savianei Stanescu, avandu-i ca protagonisti pe Elvis si Madonna, copiii strazii. In interviul luat cu acest prilej, autoarea îsi precizeaza pozitia estetica în teatru: "Realismul psihologic", spune ea, "te limiteaza la un story linear, conform logicii cauza-efect. Dar teatrul nu e televiziune sau film. Aici avem sansa extraordinara de a explora teatralitatea în variate feluri, putem suprapune straturi ale semnificatiei, putem angaja mai mult de o metafora centrala, avem instrumentele pentru a elibera imaginatia spectatorului... A construi un arc si o calatorie a personajelor, cum se spune, clasic, înseamna de multe ori în teatru sa tradezi complexitatea vietii omenesti. De aceea eu cred ca pe scena este nevoie de poezie, fiindca logica poeziei e asociativa, uneori irationala, emotionala, viscerala, impulsiva."

 

 

 

 

 

STELIAN TABARAS

 

Bucuresti, subliminale...

 

 

 

• Framantat mental si gramatical, cuvantul "Bucuresti" n-are cum deriva din "Bucur", fie el, acest Bucur, si cioban. Ar fi dat - dupa legile fonetice - "Bùcurii". Asadar, pentru "Bucuresti" trebuie reconsiderat un "Bucurescul". Si-apoi, cum sa ajunga un nume plural de la un singru individ. Niscai vechi proprietari - un neam intreg ar sta la baza acestor "Bucuresti". Si de ce tocmai... cioban, aici, in campia arida. Abia daca in eterna transhumanta intre Carpati si Baltile Dunarii va fi fost pe aici un "Drum al Oii". Daca aceasta ar fi "incepatura incepaturilor", atunci e plauzibil sa se fi asezat aici, fie si temporar, niscai pastori dinspre Lacul Bucura. Si nu doar ei; ca sa ti se pronunte un nume, e nevoie de altcineva care sa-l pronunte.

 

• Cati mai stiu azi despre afluentul "Bucurestioaia"? El izvora de pe undeva de prin zona Parcului Ioanid si trecea pe Batistei - Calea Mosilor - Sf. Vineri, pana pe la fostul Institut "Mina Minovici", unde se varsa in Dambovita. Poate aceasta sa fi fost "apa dulce" din celebra formula paremiologica: "Cinte bea nu se mai duce". Aceasta apa a fost ingropata "de vie" cu bolovani si moloz, obtinandu-se inca niste suprafete, mai ales gradini de zarzavat. S-a uitat cu vremea de acest "rio escandido" si s-a construit masiv, deasupra. A fost zona-fasie cea mai afectata de cutremurul din 1977. Urmele sinistrului se mai vad si azi.

 

• Sapaturile arheologice in straturile neoliticului efectuate in zona Cernica in deceniul sase al secolului trecut au fost prelucrate intr-un volum pe care il consultam pe vremna studentiei. Senzationala a fost gasirea acolo a unei necropole alcatuite exclusiv din mormintele unor femei tinere ce au sfarsit nascand, neavand ele, inca, oasele bazinului dezvoltate suficient. Din cauza... tineretii. Erau sotii in varsta de doar 11-12 ani. Sigur, Bucurestii se nasteau greu. Acest blestem n-a incetat pana azi.

 

• "Dealul Spirii", fiind ras pana la roca in vederea construirii "Casei Poporului", continuse - s-a dovedit - o groapa comuna - neobisnuita la ortodocsi - cu multe schelete. Cercetarea de urgenta, in conditiile de santier nerabdator, a dovedit ca acestea erau ale unor morti de ciuma. Virusul era inca activ. Astepta parsiv o noua scoatere "la lumina".

 

• Tot "Dealul Spirii" (Spirei) e legat de - poate - singurul episod eroic in care jertfa a fost acceptata. In momentul in care s-au baricadat in cazarma inarmati, pompierii, condusi de capitanul Zaganescu, stiau ca nici unul dintre ei nu va scapa cu viata. Putem alinia linistiti episodul acesta langa acel de la Thermopile, unde spartanii lui Leonidas s-au sacrificat pana las unul facandu-le imposibila persilor de pe uscat jonctiunea cu cei de pe mare, la Salamina. De ce vor fi porcedat pompierii asa, cata vreme Guvernul Provizoriu fugise din Bucuresti, intocmai ca si armata incropita de Cristian Tell? Ca sa dovedeasca (deocamdata turcilor, apoi urmasilor) ca aici "nu e sat fara caini". Ca, adica, exista o identitate nationala.

 

Stiu ca, prin anii saizeci, pomelnicul mortilor din Dealul Spirii se mai pastra inca la "Cuibul cu Barza" - biserica al carei paroh de la jumatatea secolului al XIX-lea se ingrijise de ingroparea crestineasaca a pompierilor eroi. Dar, cum se stie, biserica a fost glisata multi zeci de metri ca sa faca loc actualului Bulevard Stirbei Voda si ca sa fie ascunsa in spatele unor blocuri - ctitorii socialiste. Mai stie cineva azi de soarta acestor nume si oseminte?

 

• Luam in ras, deseori, acel "Dambovita, apa dulce...". Dar vom argumenta, poate insuficient, prin textul scris pe o carciuma situata, pana in interbelic, fata in fata cu Cimitirul Belu si pe care se putea citi: "Mai bine aici decat vis-à-vis".

 

 

 

 

 

JOAQUIM GARRIGOS, directorul Institutului Cervantes din Bucuresti

 

Traducatori spanioli in Romania

 

 

 

In Spania, munca de traducator literar este ingrata, anonima, prost platita, cu recunoastere sociala restransa. Desi in ultimii ani s-au facut ceva progrese in sensul imbunatatirii imaginii si demnitatii profesionale, spre exemplu, recunosterea faptului ca drepturile de traducere au fost echivalate dreptului de autor conform Legii Proprietatii Intelectuale, mai ramane inca un drum lung de parcurs in rezolvarea unor aspecte legale care in practica de zi cu zi a relatiilor editor-traducator raman in aer.

 

Faptul ca traducerea literara este o activitate esentialmente individuala ingreuneaza mult lupta traducatorului in a-si castiga drepturile, iar disproportia existenta intre cele doua parti, traducator si edituri (uneori multinationale) de cele mai multe ori da castig de cauza acestora din urma, dat fiind ca cel aflat in pozitie de inferioritate nu poate sa se infrunte cu trusturile editoriale. Numai apartenenta la o asociatie profesionala ii poate conferi traducatorului posibilitatea adecvata pentru a putea merge pana la capat pe drumul spinos pe care il are de parcurs in relatia cu editorul.

 

In Spania, singura asociatie de profil care asuma rolul de mediator este cea a Sectiei Autonome a Traducatorilor Literari din cadrul Asociatiei Scriitorilor, cu membri pe intreg teritoriul spaniol. Asociatia s-a fondat in 1983 cu scopul principal de a apara interesele si drepturile juridice, patrimoniale sau de orice alta natura ale traducatorului, dar si cu scopul de a promova toate acele activitati si initiative care ar putea contribui la imbunatatirea situatiei sociale si profesionale a traducatorului, la organizarea de dezbateri si reflectii privind munca de traducere si recunoasterea importantei culturale a figurii traducatorului. Asociatia ofera liniile directive in exercitarea profesiei, negociaza cu Minsiterul Culturii conditia juridica a traducatorilor, negociaza tarifele in functie de limba din care se face traducerea, elaboreaza modele de contract-tip impreuna cu consortiile editoriale, organizeaza anual Zilele dedicate Traducerilor Literare in Casa del Traductor (Casa Traducatorului) la Tarrazona, editeaza revista specializata Vasos Comunicantes (Vase Comunicante), participa cu reprezentare proprie in juriul Premiului National de Traducere, ofera asistenta juridica membrilor in caz de conflict cu editurile etc. In prezent, in asociatie sunt inscrisi 300 de membri.

 

Acesta este motivul pentru care am gandit ca un eventual schimb de idei si experienta intre traducatorii spanioli si cei romani ar putea fi foarte folositor, dat fiind ca am putea invata unii din experientele celorlalti si am putea contribui impreuna la obtinerea pentru traducator a consideratiei si prestigiului pe care il merita cu prisosinta, caci o cultura fara traduceri este o cultura saraca. Nu doar cartile scrise in limba unei tari trebuie considerate capodopere, ci si traducerile pot fi capodopere. Printre cele mai stralucite pagini de literatura scrise in limba spaniola figureaza traducerea lui Fray Luis de Leon la Cantarea Cantarilor, in Secolul de Aur. As mai putea adauga inca multe titluri de atunci pana in prezent cu acest statut, dar cred ca exemplul dat este paradigmatic.

 

Faptul ca Uniunea Scriitorilor din Romania ne-a acordat cu generozitate sediul sau si pe cei mai de seama dintre reprezentantii sai pentru aceasta intalnire nu face decat sa confirme importanta pe care o acorda vizitei celor trei traducatori spanioli Mario Merlino, presedintele Asociatiei; María Teresa Gallego, vicepresedinta; si Luisa Fernanda Garrido, vicesecretara si responsabila cu relatiile internationale. Toti trei sunt de altfel castigatori ai Premiului National de Traducere.

 

Din toate aceste pricini, mie concretizarea acestor intalniri imi ofera o mare bucurie atat din perspectiva pozitiei de director al Institutului Cervantes din Bucuresti, cat si din aceea de traducator profesionist.

 

Alaturi de cei trei traducatori spanioli, invitati la Bucuresti de Institutul Cervantes, Ambasada Spaniei si Ministerul Culturii din Spania, contam pe prezenta unui nu mai putin prestigios traducator si om de litere care este Victor Ivanovici, un perpetuu indragostit de cultura in limba spaniola.

 

Uniunea Scriitorilor din Romania, prin filialele Bucuresti si Cluj (unde va avea loc o intalnire similara celei de la Bucuresti), se dovedeste inca o data un extraordinar colaborator al Institutului Cervantes din Bucuresti, creand noi punti de comunicare intre cultura romana si cultura in limba spaniola. Aliati permanenti ai Institutului in activitatea de promovare si difuzare a culturii, universitatile, in acest caz concret cea din Bucuresti si cea din Cluj, sunt din nou alaturi de noi, oferindu-ne atat sprijin logistic, cat si organizatoric.

 

 

 

 

 

DUMITRU TEPENEAG

 

(n. 14 feb. 1937)

 

La belle Roumaine

 

 

 

Draga si stimata Gabriela Adamesteanu, sunt foarte magulit ca vreti sa publicati cateva pagini inedite din cele scrise de mine în ultimul timp. Din pacate, în ultimul timp am scris aproape numai în franceza. Lucrez, printre altele, la un roman intitulat Le camionneur bulgare. As avea totusi vreo cateva pagini scrise în romana, mai precis cateva din fragmentele pe care am de gand sa le adaug (intercalandu-le conform indicatiilor) cand voi gasi un editor pentru o noua editie romaneasca a romanului La belle Roumaine; deocamdata, acesta o sa apara, în aprilie, la Paris si, probabil, mai tarziu, undeva în Germania. Marturisesc ca le-am scris speriat de verdictul necrutator pe care Mircea Mihaes l-a dat publicitatii în Cotidianul (ziar la care am colaborat ani în sir): La belle Roumaine e cea mai proasta carte a anului! Poate ca noua editie va fi citita si de renumitul polemist. Iar în anul acela va fi gasit o carte si mai proasta decat cartea mea.

 

 

 

pag. 125

 

 

 

Prima data, s-a folosit de cravatele pe care, în ziua aceea, le aveau cu ei. Ceea ce se întampla destul de rar, nici macar la ore nu se duceau cu cravata la gat.

 

- Ma strange, se plangea Johannes în chip de explicatie.

 

Si, uite ca totusi acceptasera propunerea ei. Se dezbracasera amandoi în pielea goala si-si legasera cravata la gat. Radeau.

 

- Ia cureaua de la pantalonul meu, spuse Dieter si se puse în patru labe.

 

- Dar vezi sa nu lovesti cu catarama, îi atrase atentia Johannes care se zgribulea într-un colt. Puta i se facuse mica si vinetie.

 

- Vreti sau nu vreti! se enerva Hannah.

 

Au vrut.

 

Peste cateva zile, Dieter se înfiinta cu un harnasament în toata regula, cumparat la un sex-shop de pe Friedrichstrasse. Si un knut ca un balaur cu multiple limbi de foc.

 

Hannah, cocotata pe un scaun, îi pleznea cu furie pe cei doi filozofi carora, de asta data, le îngaduise sa se urce în pat. Tot în patru labe, bineînteles.

 

 

 

pag. 177

 

 

 

Isi trase ia, cu grija, sa nu se sfasie, era dintr-un material foarte fin, din borangic, si se aseza pe scaun asteptand ca pictorul sa se hotarasca sa se apropie de sevalet si sa-si continue opera la care lucra de mai bine de doua luni. Cu intermitente, bineînteles. Ea nu putea sa pozeze decat o data sau de doua ori pe saptamana. Degeaba o asalta Edouard cu telefoanele, o data daduse peste Iegor. In seara aceea, rusul plecase urland: curva, asta esti, o curva si nimic mai mult!...

 

In loc sa se apuce de lucru, Edouard parasi atelierul, mormaind cateva vorbe din care ea nu întelese decat ca se va întoarce si deci trebuie sa ramana acolo, împopotonata cu bluza aceea procurata nu se stie de unde. Nu zise nimic. Ramase nemiscata. Zgomotul usii trantite o facu sa tresara. Inchise ochii. Dupa numai un sfert de ora, Edouard se întoarse cu o punga de plastic din care scoase un pachet de cafea, unul de zahar si o cutie de bomboane. Ana nu avu nici o reactie, continua sa stea cu capul plecat.

 

- De ce esti trista, o întreba pictorul.

 

Ana nu raspunse imediat. Ridica din umeri. Simti ca o podidesc lacrimile. Edouard veni catre ea si-i puse o mana pe crestet. Femeia izbucni în plans.

 

- M-am saturat... M-am saturat de viata pe care o duc. Nu mai pot!... Vreau a ma întorc... Vreau acasa!

 

Edouard o mangaie pe cap fara sa scoata o vorba.

 

 

 

 

 

DANIEL CRISTEA-ENACHE

 

(n. 19 feb. 1974)

 

Cinematograful gol

 

 

 

Tin minte si acum, cu deplina claritate, ziua în care, la cinematograful Pacea din cartierul Militari, am vazut Imperiul contraataca, din trilogia Star Wars. Era vara, afara o caldura înabusitoare, iar înauntru, stralucind în întunericul dens, zapezi nesfarsite pe care Luke Skywalker si-ar fi putut gasi moartea. Sala întreaga îsi tinea rasuflarea. Zeci de priviri sagetau ecranul, din corpurile înghesuite în scaune, urmarind uimitoarele peripetii intergalactice. La sfarsit, eram cu totii inundati de fericire.

 

Aceasta a fost, totusi, o exceptie: o zi mare, o experienta initiatica. De obicei, filmele erau mai prostute si salile tot pline, dar ironice. Era bine sa fi luat bilet în randurile din spate, acoperite de platforma etajului superior. Altfel, riscai sa fii scuipat de catre golanii de la balcon, sa ti se arunce coji de seminte în cap, sa ti se adreseze mascari. Daca veneai cu prietena, erai un om mort. Parca toate randurile de scaune, de jos si de sus, se coalizau împotriva ta, într-o jerba de ironii devastatoare. Baietii de cartier se distrau pe cinste în asemenea ocazii. Spectacolul din sala era, de multe ori, mai captivant decat cel de pe panza. Spectatorii vociferau, se strigau unul pe altul, faceau glume, se înjurau. Cand se apropia ora începerii filmului, un cor de fluieraturi o cerea expres, pana se lasa întunericul, întampinat cu aplauze. O actrita frumoasa, buna, era înecata, de la început si pana la sfarsit, în valuri de observatii pofticioase, "masculine", exclamatii gatuite-n interjectii. Un barbat sportiv, bataios era în schimb respectat, primit cu simpatie si ovationat pe parcurs. Nu si un batran neputincios ori un tanar fara vlaga, obligati sa suporte, pe toata durata filmului, dispretul condensat al spectatorilor damboviteni.

 

Cu toate acestea, îmi placeau. Azi realizez mai bine ca aveau ceva franc în comportament si un umor special, nu foarte rafinat, dar bine adaptat la realitati. Reactiile lor, desi deplasate, porneau întotdeauna de la ceva palpabil, de la un sambure de frumusete - sau de ridicol - pe care îl punctau în consecinta, spargandu-l cu dintii lor puternici si savurandu-l cu toata pofta tineretii. Nu radeau cand ar fi trebuit sa planga si invers. Îngrosau numai liniile ce veneau dinspre ecran, ca niste critici la prima mana, avand numai impresii, nu si capacitatea de a le decanta. Mi-e dor de ei, îmi lipseste acest public golanesc si atasant, bucurestean pana-n varful unghiilor. Am intrat acum o vreme, ziua în amiaza mare, la un film pe Bd. Elisabeta, fost 6 Martie. Trebuia sa-mi umplu doua ore si am luat bilet la o comedie cu Jim Carrey. Sala - o tristete. Publicul era format din mine si înca trei rataciti. Filmul curgea, actorii se straduiau, fata de gumilastic a lui Carrey facea toti banii... Insa aerul era înghetat, sticlos, faramat în cateva rasete sparte, disparate. Randurile de scaune goale mi-au facut, literalmente, rau. La Mall, stai într-un fotoliu, cu cafeluta în mana, înconjurat de sunetele iesite din Dolby System, într-o relatie aproape fizica, directa cu ecranul. Vecinul? Ti-e indiferent. Singur sau într-o sala plina, îti este totuna: esti prins în suvoiul de imagini, mergi cot la cot cu eroii filmului. Intr-un cinematograf vechi, clasic, ai însa nevoie de restul spectatorilor. Fara ei, simti si mai pregnant cat de tare si de incomod e scaunul, cat de saracacioase si vetuste sunt acoperamintele visinii ale peretilor, cat de chioare sunt luminile. Fara o mare de capete miscate în jurul tau, te simti stanjenit si nesigur, participant la un act ratat, un simulacru încropit cu personajele de pe ecran. Degeaba se zbat ele acolo, degeaba rad eu singur-singurel aici, în ultimele randuri. Totul e fals, putrezit, destramat. Lumea aceea a copilariei mele, a salilor de cinematograf pline si empatice s-a dus...

 

Cand am iesit de la film pe Bulevardul Elisabeta, fost 6 Martie, soarele îmi batea drept în fata.

 

 

 

 

 

GABRIELA ADAMESTEANU

 

Incomodul Lucian Pintilie

 

 

 

Lucian Pintilie provoaca si obsedeaza, seduce si irita: scenele din filmele lui iti raman ani de zile in minte nu doar pentru frumusetea imaginii, nu doar pentru ca te-au socat, ci si pentru ca la un moment dat te vezi obligat sa ii dai dreptate: ai dintr-o data revelatia grotescului si cruzimii decelate de privirea lui. Le vezi confirmate - la tine, la ceilalti din jurul tau. Vezi dintr-o data viata care imita filmele incomode ale lui Lucian Pintilie.

 

Mi-amintesc, de pilda, o scena de sex obscen prin felul mecanic cum decurgea actul, in timpul caruia un cuplu tanar (el molau, ea, pe cat de ingenuu copilaroasa, pe atat de glaciala) pun la cale, cu sangele rece cu care se planuieste o crima, plecarea in America, parasindu-si parintii deja distrusi de moartea intamplatoare a fiului, mama, in plus, cu un Alzheimer. Si abandonarea, sub deviza "se salveaza cine poate", si violenta oarba, justificata doar de frustrarile vietii, din finalul filmului o citesc de atunci in istoriile pe care zilnic ni le serveste lumea in care traim.

 

 

 

Originalitatea taioasa a lui Pintilie a pus, cu nuantari diferite, o marca a sa, proprie, pe filmele necrutatoare, neonaturaliste, exasperate-intunecate - ale tinerilor sai colegi.

 

Dar gustul provocarii "inversunat personale", placerea de a contrazice gandirea comuna nu pare sa le fi transmis altcuiva, deocamdata.

 

Le intalnim, fireste, si in Terzium non datur, al carui scenariu, esentializeaza cinematografic, printr-o "radicalizare pasionala" (formula ii apartine regizorului) o nuvela densa, a lui V. Voiculescu.

 

Trebuie precizat de la inceput ca Terzium non datur este un film de metraj mediu, functionand, asadar, sub alte auspicii estetice decat filmul de lung metraj. Pintilie a recunoscut (in Nota de intentie a filmului) ca s-a simtit provocat sa transpuna intr-o scriere cinematografica "timpul REAL care hraneste nuvela", referindu-se direct la nuvelele lui Cehov: "Am incercat sa ma apropii de… acest mister al concentratiei cehoviene, sa transcriu in film arta cu care intr-un ragaz limitat de timp Cehov orchestreaza si alterneaza timpul concentrat cu timpul diluat, necronometrabil".

 

Nu intamplator filmul lui Pintilie a fost selectat in sectiunea Forum, alaturi de regizori tineri care aduceau in cinematografie "noi forme de povestire si noi curente".

 

 

 

Acest film cu trimiteri la experienta teatrala a regizorului, concentrat intr-o clasica unitate de timp si spatiu, auster, fara nici un personaj feminin, fara nici o iubire (pana si dragostea obsesiva fata de mama s-a sublimat intr-o miscare a destinului), cu o suberba miscare a luminii, se construieste pe o poveste simpla, in care insa Pintilie recunoaste ca a regasit "tema coincidentelor draga mie. Exista, deci, o fascinatie (provenita probabil din teatru) pe care o resimt pentru aceasta tema a coincidentelor. Dar niciodata nu am intalnit o suita de intâmplari care sa atinga o asemenea tensiune, cum sa spun, trasnita, ludica, deliranta, am spus foarte bine, a hazardului si o geometrie atat de perfecta a coincidentelor ca in Tertium non datur. Intâlnirea celor doua capete de zimbru este o intâmplare care se poate petrece o data la o mie de ani."

 

 

 

Capul de zimbru al lui V.Voiculescu are un debut mai lent, structura nuvelei continand "o naratiune in naratiune", ambele naratiuni fiind centrate pe figura mamei, esentiala pentru echilibrul sufletesc si existential al ambilor eroi din cele doua naratiuni. Pintilie pastreaza aproape identic story-ul celei de a doua naratiuni din Capul de zimbru, dar sensul este flagrant diferit. "Tertium non datur e o parabola tragi-comica despre integrarea ultimilor sarantoci complexati in fictiunea numita provizoriu Europa", o spune deschis Lucian Pintilie, in timp ce in jurul nostru se acumuleaza acordurile de Cantarea Romaniei declansate de admiterea in UE.

 

Terzium non datur capata o dimensiune politica si chiar una de actualitate. Subtilitatea bine cunoscuta a regizorului a ambiguizat mesajul, pe care unii comentatori l-au receptat deformat. El nu a intentionat o reconstituire istorica a razboiului in Est, in care armata si administratia romaneasca au, fara indoiala, responsabilitatea uciderii a sute de mii de evrei.

 

Dupa ce a deranjat atat prin filmele lui "antiromanesti", Pintilie s-a vazut acum suspectat si de nationalism romanesc. Dar in Nota de intentie el transmite spectatorului filmelor sale intrebari si raspunsuri lamuritoare. Si nelinistitoare. "Cine e Mitica? Este traditionalul Mitica? Cine sunt ofiterii români? Cine e generalul român care ne apara onoarea cu o mana pe chiloti, sa nu-i cada, si alta pe baston?

 

Exista un delir (intârziat) al onoarei, tipic tarilor subdezvoltate, marcate de o mare intârziere istorica. Discursul delirant al onoarei se desfasoara in vecinatatea grotesca a mortii. Gesticulatia onoarei ultragiate pe marginea prapastiei produce imagini comice de neuitat.

 

In aceasta vecinatate a mortii se desfasoara un ritual al demnitatii ofuscate, in care cuvântul onoare apare la tot pasul.

 

«- Cu cine am onoarea?», «- Nu am avut niciodata onoarea sa apuc zimbrul de coarne», «- E doar o onoare pentru tara dumneavoastra», «- Insasi onoarea ma sileste sa ma destainuiesc» etc. etc.

 

La portile inchise ale Europei noi fluturam steagul zdrentuit al onoarei."

 

 

 

Ne apropiem de UE, careia ii datoram mult din ceea ce s-a construit in acesti ani cu scrasnet, impotrivire, minciuni, idealism fanatic etc.

 

Asteptam momentul cu aceeasi stare de spirit ca in ianuarie 1990, cand credeam ca intram in paradis, si de fapt incepea era tulbure a tranzitiei. Intram in Europa, dar cum ne vom simti si cum vom fi priviti?

 

Provocatorul Lucian Pintilie ne pune in fata o oglinda in care reapare obsesia identitara in termeni incomozi si neasteptati, despre care nu se vorbeste inca deschis, dar sigur se va vorbi mai mult in urmatorii ani.

 

Valorile europene egale pentru toti - ar fi pledoaria subtila a filmului in care, pentru prima oara, nota tragica apare expurgata de amestecul grotesc. Asta pentru cazul in care in acest film, precis si taios in ambiguitatea lui, am vrea neaparat sa gasim una.

 

Dar Nota de intentie a lui Pintilie este explicita:

 

"Cine este in sfarsit Von Klarenfeld? Este el doar noul colonizator european, ultimul model care a abandonat obsesia purista a superioritatii rasiale, substituind-o cu mândria postmoderna a sângelui amestecat (sânge românesc, lituanian, etiopian, evreiesc) umanist, tolerant si liberal, sensibil si lacramos, fata in fata cu personagii locale bolnave de orgoliu, exemplare etic impecabile, dar subminate de complexe de patriotism tribal, grotesc defazate istoric?

 

Sau este expresia unui dispret definitiv, de neimblanzit?... Momentul cel mai intunecat al filmului e momentul in care Von Klarenfeld rasplateste cu un bacsis scuipat, pe bucatarul român, pentru salvarea timbrului FURAT, furat de el, Von Klarenfeld, vechi aristocrat german in vinele caruia curge o noua formula de sange albastru, sangele amestecat.

 

In mod firesc, ofiterii români ar trebui sa-si scoata pistoalele pe care le poarta la brau si sa-si zboare creierii. Dar ei nu o fac.

 

«Suntem o banda de lasi, domnilor, si ar trebui cu totii sa ne zburam creierii in aceasta clasa in care copiii invata sa citeasca» - spune Tomut -, apoi va incerca pe cont propriu sinuciderea.

 

Dar Tomut cine este? In orisice caz el nu este Emil Cioran. Intr-o asemenea disputa Cioran ar fi tacut malc. Ionescu probabil ar fi trancanit sinucigas. Dar Cioran nu. Eroarea confuziei pleaca de la mine. Filmul incepea cu un carton care spunea:

 

«Oare nu eu am ajuns sa scriu: Vreau o Românie cu destinul Frantei si populatia Chinei?

 

Ce nebunie!

 

Emil Cioran»

 

Acest carton a fost eliminat.

 

In concluzie, Von Klarenfeld e noul ambasador european care, cand mai sever, cand mai binevoitor, ne da lectii de asimilare rapida a principiilor integrarii, iar Tomut nu este Emil Cioran."

 

 

 

 

 

RODICA COSMACIUC, director al Bibliotecii Metropolitane Bucuresti Se redeschide sediul central al Bibliotecii Metropolitane Bucuresti

 

 

 

Stimata doamna director, aveti motive de bucurie in aceasta primavara: dupa trei ani de restaurari, se va redeschide sediul central al Bibliotecii Metropolitane Bucuresti, din superba cladire de pe strada Tache Ionescu. Ce fel de lucrari s-au facut?

 

Intra-adevar, sediul central "Mihail Sadoveanu" al Bibliotecii Metropolitane Bucuresti, situat in sectorul l, in apropierea Pietei Amzei, se redeschide pentru public in primul trimestru al acestui an. Cladirea s-a aflat in ample lucrari de reparatii generale - restaurare, consolidare -, dar si de reorganizare si modernizare, astfel ca biblioteca isi va primi cititorii intr-o noua organizare si cu o diversificare a serviciilor. Este vorba despre sediul asupra caruia s-au produs cele mai consistente imbunatatiri. Dar si la filialele din celelalte sectoare s-au intamplat lucruri interesante de-a lungul anului trecut.

 

Despre ce este vorba?

 

In 2005, au fost conectate la Internet primele cinci filiale generale, doua fiind si sedii de birouri zonale: Dimitrie Bolintineanu, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, Nichita Stanescu, la care se adauga filiala pentru copii, Ion Creanga, si cea specializata, Pan Halippa. A crescut, astfel, viteza circulatiei informatiei si a comunicarii membrilor comunitatii cu sediul central si cu filialele, rezolvandu-se, totodata, multe activitati de editare si transmitere de documente. S-a trecut, de asemenea, la informatizarea colectiilor acestor filiale, care se vor adauga catalogului electronic, deja realizat, pentru colectiile de la sediul central. Speram ca, pe parcursul anului 2006, sa asiguram servicii electronice de informare la cat mai multe filiale.

 

Dar in privinta renovarii, s-au facut lucrari si la alte sedii?

 

A continuat procesul de modernizare, zece filiale fiind renovate si modernizate in ultimii doi ani. Procesul a fost stopat, insa, fiindca s-au repartizat, de catre Primaria Municipiului Bucuresti, patru noi spatii, acestea rezumandu-se, insa, doar la scheletul de beton, ceea ce a necesitat investitii de miliarde de lei, in defavoarea derularii proiectului general de modernizare a filialelor. De aceea, in 2005, au fost modernizate doar doua filiale: Vasile Alecsandri si Nicolae Balcescu. Exista inca filiale incalzite cu lemne sau filiale cu acces in functie de capriciile unor administratori de bloc sau in spatii total nefunctionale. Practic, doar trei filiale se apropie de standardele legislatiei.

 

Biblioteca Metropolitana are, in acest moment, peste 30 de filiale de sector. Sunt multe, sunt putine?

 

Consider ca lipsesc minimum 45 de filiale, iar 19 filiale nu au un spatiu corespunzator. In multe cartiere ale capitalei Romaniei, nu intamplator cu mari probleme de ordin social-civic, membrii comunitatii nu au avut asigurat accesul la serviciile publice minimale de informare, documentare si lectura specifice bibliotecii publice. In sectoarele 3, 4, 5, 6, cu cate 270-390.000 de locuitori, functioneaza 3 - 5 filiale, in loc de 10-15 filiale standard. Totusi, in ciuda faptului ca Biblioteca Metropolitana Bucuresti - cel mai mare furnizor de informatie de interes public comunitar si general si lectura publica - are asigurat mai putin de doua zecimi din spatiul necesar bunei functionari, adica sub 30.000 de metri patrati, in anul 2005 a inregistrat o activitate buna. La toate filialele au fost atinsi si depasiti principalii indicatori de performanta in activitatea cu utilizatorii.

 

Inteleg ca exista si o problema a spatiului la filialele existente, nu numai in privinta numarului de sedii.

 

In general, filialele functioneaza sub standardele legii, in spatii pentru 5-20.000 de locuitori, cu fonduri de documente pentru astfel de microcomunitati. In astfel de conditii, nu pot fi acoperite cererile din zile de varf pentru anumite documente de biblioteca.

 

Despre cati utilizatori este vorba, in total?

 

Numarul utilizatorilor activi este de peste 64.000, pastrandu-se la un nivel apropiat fata de anii precedenti, ceea ce demonstreaza dorinta cetatenilor din zona de apropiere a filialelor de a se informa, de a se pregati pentru viata care ii asteapta, de a se autoeduca si informa. Marea majoritate a celor care acceseaza documentele bibliotecii publice sunt in formare sau reconversie profesionala, din zona saraca si medie.

 

Care credeti ca sunt consecintele acestor lipsuri - de sedii si de spatiu - in cartierele bucurestene?

 

Pentru o metropola cu doua milioane de locuitori, consecintele neasigurarii serviciilor publice de informare, documentare si lectura la nivel microcomunitar, nu sunt greu de imaginat. Discriminarea la care asistam aproape neputinciosi, care se perpetueaza de ani de zile, prin lipsa a peste 40 de filiale necesare tocmai in zonele cu probleme ale orasului, a capatat accente dramatice pentru viitorul civilizat al Bucurestilor. Diferentele dintre locuitorii diverselor cartiere privind sansele de informare si realizare cresc tot mai mult. Pete negre ale involutiei se adauga cu fiecare zi, acolo unde accesul liber, prin serviciul public, la informare si lectura este practic interzis. Acesti cetateni sunt condamnati, prin complicitatea propriilor alesi, la saracie materiala si intelectuala continua.

 

 

 

 Interviu consemnat de Veronica D. Niculescu